Editura Global Info / Literatură

Ion Luca Caragiale

Sfânta Ghenoveva

Cam de acum o mie cinci sute de ani, ocrotitoarea cetăţii vestite între vestite, patroana Parisului, a fost sfânta Ghenoveva.

Despre sfânta aceasta au rămas, în istoria scrisă de oameni învăţaţi, dar mai ales în pomenirea poporului francez, multe povestiri pline de frumuseţe, dintre cari credem că nu va fi neplăcut cititorilor noştri să le dăm, de pe unde le-am putut culege, câteva, pe scurt. Iată...

Sfânta Ghenoveva s-a fost născut, în anii dintâi ai veacului al cincilea de la mântuitorul nostru, într-un târguşor numit Nanterre, aproape de Paris, cale de vreo trei ceasuri bune cu piciorul; şi a trăit peste nouăzeci de ani. Acolo la Nanterre era o cetăţuie întărită cum erau pe atunci, în vreme de războaie piept la piept. Unii povestesc că ea ar fi fost copila unui senior, păgân mai-nainte, iar acuma închinat cu tot sufletul la credinţa creştinească, după povaţa sfântului Gherman, episcopul din partea locului, care cu neobosită râvnă propovăduia cuvântul domnului pântre necredincioşi; şi că astfel, Dumnezeu, spre a-l răsplăti pe acel senior de osârdia lui, îi trimisese bucurie, pe acea copilă minunată, ca să-i rămână ca părinte numele pe veci cinstit. Alţii iar povestesc că Ghenoveva era fata a doi sărmani muncitori de pământ, cari d-abia-şi duceau bordeiul de azi pe mâine.

Ce o fi adevărat nu se poate şti bine; destul ţi-e că, până-n ziua de azi, lumea arată acolo lângă târguşorul Nanterre, pe un deal, tăpşanul unde ar fi umblat Ghenoveva în copilărie păstorind câteva oi ale părinţilor şi închinându-se mereu, de dimineaţa până seara, mântuitorului. Pe urmă, devale, la poalele tăpşanului, mai dă încă şi azi apă rece şi limpede fântâna sfintei Ghenoveve. Şi-i zice aşa, iată pentru ce. Într-o zi sfântul Gherman a găsit-o pe păstoriţă în deal, îngenucheată cu faţa către răsărit, rugându-se şi făcând mătănii; şi văzându-o aşa, a blagoslovit-o, şi-ndată a căzut din cer o cruciuliţă, pe care sfântul i-a atârnat-o păstoriţii de gât. Fata a rămas multă vreme în rugăciuni, şi-n ziua aceea s-a-ntors cu oile de la păşune mai târziu ca de obicei. Mamă-sa, pe care o chema Gherontia, supărată de cine ştie ce necazuri, a mustrat-o cu asprime, şi dacă a răspuns Ghenoveva, bătrâna i-a tras o palmă, ca mamă ce-i era. Ce să te pomeneşti? Cum i-a tras palma, numaidecât Gherontia şi-a pierdut vederea... A-nceput să se vaite că, după ce e sărmană, ce are să se facă ea de-acuma aşa prăpădită, fără luminile ochilor. Atunci Ghenoveva a dat fuga la fântână, a scos apă proaspătă, a spălat ochii bătrânei şi i-a dăruit iar puterea vederii.

Asta a fost a dântâia minune a ei. Peste câtva timp, un păgân a ocărât-o şi a dat s-o atingă; dar n-a apucat să ridice nemernicul mâna si a picat grămadă trăsnit. Puţin mai târziu, iată că se apropie de Paris năvala hunilor; vine asupra Galiei Attila, ca un potop, în fruntea a nenumărate valuri de oşti sălbatice, cum nu s-a mai pomenit pe faţa pământului... Jaf şi prăpăd, pieire cu foc şi sângiuri — adevărat (păcum i-a şi rămas numele de pomină, acelui turbat păgân) „biciul lui Dumnezeu". Lumea toată, aflând că vine grozăvia, porneşte să fugă nebună. Dar sfânta le iese-nainte pe o moviliţă şi le strigă:

— Oameni buni! staţi! E adevărat că vine Attila; dar n-aveţi teamă, căci m-am rugat eu la Dumnezeu să vă scape, şi Dumnezeu mi-a făgăduit că vă scapă, şi m-a trimis într-adins la voi să vă spui că sălbatecul trufaş nu numai n-o să-ndrăznească să vă calce, dar încă în curând are să fie doborât să nu se mai ridice!

Lumea îmbărbătată s-a-ntors între întăriturile cetăţii, fiecare la căminul său; şi-n adevăr, Attila s-a abătut din drumul către Paris; iar peste puţină vreme năprasnica lui oaste de netoţi a fost sfărâmată de oastea galică în câmpiile catalonice, unde s-a făcut nemaipomenită vărsare de sânge, după care câţi puţini au mai rămas dintre acei sălbatici s-au împrăştiat care-ncotro fără urmă.

Aşa a scăpat Parisul şi lumea toată după rugăciunile sfintei Ghenoveve.

De aci s-a dus apoi vestea pretutindeni de minunile sfintei acesteia, aşa că un episcop din oraşul Tirului spunea cum că sfântul Simion Stâlpnicul, care patruzeci de ani a petrecut sus pe un stâlp în post şi-n cucernicie, când vedea pântre mulţimea târgului negustori din Galia, le zicea:

— Dar sfânta voastră Ghenoveva ce mai face?... Să-i spuneţi când v-ăţi duce la urma voastră multă închinăciune din partea robului lui Dumnezeu Simion, care o roagă să-l pomenească şi pe el în rugăciunile sfinţiei sale.

Odată sta Parisul împresurat de vrăjmaşi. Era mică p-atunci cetatea; toată încăpea în insula cuprinsă între cele două braţe ale Senei; dar tocmai pentru asta era tare şi foarte greu de luat. Astfel, vrăjmaşii nu s-au încumetat s-o ia prin silă, ci s-au mărginit s-o ţie strâns împresurată, doar de-o obosi-or prin foame. Încet-încet, s-au sleit ne-apărat toate mijloacele de hrană ale cetăţii, şi a-nceput să bântuie o foamete cumplită, că piereau oamenii cu zecile. Atunci a venit sfânta Ghenoveva şi a spus că va aduce ea, cu ajutorul lui Dumnezeu, hrană. S-a suit pe un caic, a luat după dânsa mai mulţi pescari voinici şi vrednici cu caicele lor, şi au ieşit cu toţii în susul apei din cetate noaptea, fără să simţă nimic vrăjmaşii cari pândeau pe maluri. Cât au umblat caicele pe apă, de multe piedici au dat, dar pe toate acestea le-a biruit sfânta cu semnul crucii; că dacă năvăleau, venind pe unde la vale, buşteni şi răgălii, la un semn al sfintei se dau în lături, lăsând cale deschisă caicelor, cărora vântul, la poruncă, le bătea mereu din spate. Cât au umblat aşa pe apă, tot la deal, a tămăduit sfânta pe amândouă malurile orbi şi schilozi, muţi şi surzi şi apucaţi, şi morţi a înviat; iar lumea toată, binecuvântând-o, i-a umplut caicele, cât puteau duce, cu grâne şi cu toate bunătăţile. Şi aşa s-a-ntors ea cu hrană destulă şi iar a scăpat Parisul.

A mai făcut pe urmă şi altele multe, care nu se pot număra toate, şi, după ce a-mplinit nouăzeci de ani, a adormit; şi au îngropat-o în biserica sfinţilor apostoli Petre şi Pavel pe un deal, ce s-a numit d-atunci Dealul Sfintei Ghenoveva.

După moartea ei chiar, a urmat să facă minuni peste minuni. De câte ori a fost Parisul bântuit, ba de molime, ba de războaie, ba de înecuri, scoteau moaştele ocrotitoarei cetăţii, şi îndată simţea lumea uşurare.

Acu vreo sută şi cinzeci de ani, s-a fost hotărât să-i ridice întru pomenire, cu hramul ei, o biserică nouă, unde să-i aşeze şi moaştele. Dar ce s-a-ntâmplat? Până să se isprăvească biserica, a izbucnit Revoluţia cea mare, una din cele mai mari întâmplări ale lumii, care a răsturnat lumea cu josu-n sus. Revoluţionarii, în loc să ducă racla cu moaştele la biserica anume clădită, au prefăcut argintăria raclei în bani la monetărie, iar moaştele cu îmbrăcămintea, le-au ars pe rug în piaţa unde tăiau capetele protivnicilor Revoluţiei, şi cenuşa lor au aruncat-o vânturilor.

Asta, fireşte, a mâhnit pe sfânta. Auzi! în mijlocul cetăţii, pe care în vreme de veacuri ea a apărat-o şi a scăpat-o de atâtea ori de fel de fel de primejdii şi pieire, să sufere rămăşiţele ei pământeşti asemenea ocară!... Nu-i vorbă, mai târziu, drept-credincioşii slujitori ai altarului au adus nişte oase, pe cari le scăpaseră ei de foc, şi cenuşa, pe care n-o putuse spulbera vântul — şi iarăşi le-au pus într-o raclă frumoasă şi, cu slujbă strălucită, le-au aşezat în altă biserică... Dar ce folos! Sfânta tot mâhnită a rămas acolo sus, zicând:

„Dacă Parisul meu nu mai are nevoie de ocrotirea mea, atunci cu de-a sila nu i-o voi mai da!"

Şi nici nu i-a mai dat-o... Când în anul 1871, generalul Trochu, apărătorul Parisului, împresurat de germani, a văzut că nu-i mai rămâne nimic de făcut soldăţeşte, a dat faimoasa proclamaţie creştinească prin care chema ocrotirea sfintei Ghenoveve, mântuitoarea Parisului în vremuri de năvală a barbarilor... Dar sfânta, nevrând să-l asculte pe acel soldat, a zis:

„Eu pot ajuta pe cine a crezut înainte, nu pe cine crede pe urmă".

Aşa că degeaba ar mai scoate astăzi parizienii racla cea nouă a sfintei... Nici moaştele ei n-ar mai voi să poruncească, nici apele poate n-ar mai vrea să asculte... Cu sfânta Ghenoveva împăcare nu se mai poate.

Împotriva inundaţiilor la altcineva trebuie să alerge... la geniul civil francez... El poate scăpa pe viitor cetatea vestită între vestite de bântuirea înecului — geniul civil francez, care şi el a făcut şi poate face încă destule minuni.

Mare este puterea lui Dumnezeu, şi în fel şi chipurise arată, după vremuri, minunile lui!

Universul, 1910, 15 febr.

TE-AR MAI PUTEA INTERESA