Editura Global Info / Literatură

Ion Luca Caragiale

Situaţie penibilă

Guvernul maghiar a ţinut să facă de anul nou încă o mare bucurie şi o deosebită cinste Românilor.

Tânărul nostru poet laureat Octavian Goga, aflându-se într-un otel al cunoscutelor băi Sf. Luca din Budapesta, a fost ridicat de poliţie şi dus la temniţa ordinară, unde l-au închis între vinovaţii de drept comun, care-şi aşteaptă acolo judecata şi osânda.

Iată, pe scurt, după gazetele româneşti de dincolo, cum s-au petrecut lucrurile.

În ziua de 1 Ianuarie la ora 2 după amiază, se pomeneşte Goga cu o vizită:

— Sunt Sugó Ferencz, agent de poliţie.

— Şi ce pofteşti?

— În numele legii, te arestez!

— În virtutea cărui mandat?

— În virtutea telegramei acesteia!

Şi agentul puse sub ochii lui Goga o telegramă a judecătorului de instrucţie de pe lângă tribunalul din Cluj, care-i ordonă arestarea prin poliţia din Sibiu, telegramă transmisă de acolo poliţiei din Budapesta.

— Dar care e motivul arestării mele?

— Nici un motiv nu cunosc, răspunde agentul. Eu cunosc numai ordinul de arestare şi atâta tot. Dumneata eşti Octavian Goga, eu trebue să te arestez!

— Atunci, zice arestatul, duceţi-mă acasă la Sibiu, unde sunt urmărit, să comunic familiei mele ce mi se întâmplă şi să aflu de ce sunt învinovăţit!

— Asta nu se poate!

Şi fără mai multă vorbă de desluşire, e dus omul la temniţa preventivă.

Acolo, directorul, care, pe cât se vede are şi el în deosebi instrucţiuni, luându-l în primire, îi spune că a doua zi seara va fi escortat prevenitul cătră Cluj.

Şi-n adevăr — după o noapte petrecută într-o celulă strâmtă, pardosită cu cărămizi, fără sobă, şi având drept pat o laviţă acoperită cu cergă — a doua zi, cu trenul accelerat de la 9 şi 10 seara, este pornit subt bună pază cătră capitala Ardealului, unde-l aşteaptă o gazdă şi un culcuş tot atât de convenabile.

De ce oare să se fi făcut vinovat bunul nostru poet? Ce crimă aşa de grozavă o fi săvârşit ca să merite atâta asprime?

Până acuma nimeni nu poate răspunde în mod precis la aceste întrebări. Dar iată cel puţin ce se bănuieşte.

Goga a fost proprietarul-editor al unei publicaţiuni săptămânale, „Ţara noastră”, care apărea pân' acu câteva luni la Sibiu, unde chiar locueşte el. Redactorului responsabil al acelei foi, anume Dumitru Marcu, îi intentase la parchetul local mai multe procese de presă. Până să vie prevenitul în faţa justiţiei, a dispărut şi „Ţara noastră” şi el, sărmanul redactor responsabil s-a dus pe lumea cealaltă, unde desigur va fi judecat cu mai multă blândeţe decât după legile şi datinile maghiare. Dumitru Marcu a murit mai zilele trecute. Asta se-vede l-a supărat foarte adânc pe d. procuror maghiar, aşa că nu se putea lăsa fără a găsi numaidecât o mângâiere pentru pierderea suferită, şi astfel, dacă a murit Marcu, trăiască Goga!

Acesta e lăsat să plece din oraşul de provincie unde este statornic, unde-l cunoaşte toată lumea, unde-l ştiu toate autorităţile publice ca pe un cetăţean de seama-ntâia. La plecarea lui de-acasă, nu porneşte cumva tiptil; din contra, e condus de atâţia prietini cu vesele manifestaţiuni simpatice la gară. Merge, precum tot oraşul ştie, în capitala regatului maghiar, să se instaleze pentru o cură regulată într-un stabiliment de băi de primul rang. Stă acolo câteva zile; primeşte acolo corespondenţă de la familia lui, ba chiar de la [o] autoritate administrativă oarecare — şi tocmai apoi, d. procuror de la Cluj telegrafiază poliţiei din Sibiu, ca aceasta să telegrafieze celei din Budapesta, să-l lege cot la cot pe Goga, ca pe un osândit fugar, dacă Dumnezeu l-a scăpat pe Marcu, şi să-l aducă pe cel viu în locul celui mort, la Cluj, fără altă desluşire.

Cu privire la aceasta, „Lupta”, organul naţional român din Budapesta, care are şi el acuma pe spete al nu ştim câtelea proces de presă, zice cu multă melancolie:

„Patru sunt treptele schingiurii libertăţii de presă în Ungaria. Din treaptă-n treaptă, trebue să răspunză, pentru fiecare cuvânt tipărit, întâi autorul; dacă acesta nu se poate descoperi, redactorul responsabil; în lipsa acestuia, editorul; şi când nici acesta nu poate fi-nhăţat, vine tipograful la rând. Mai cuminte ar fi, pentru mai mare siguranţă a Statului, să dea ordin straşnic lui Dumnezeu sfântul ca să nu sufere pe globul maghiar speţa asta primejdioasă...”

Şi să se observe bine că în cazul de faţă redactorul responsabil a fost găsit şi că nu a scăpat din mâna justiţiei maghiare prin dosire, ci numai după porunca lui Dumnezeu!

Sunt foarte frumoase legile maghiare, şi foarte omenoşi maghiarii însărcinaţi cu paza şi aplicarea acestor legi aşa de liberale — n-avem ce zice... Oricum ar fi însă, nu e în dreptul nostru nici în dorinţa noastră să ne amestecăm în afacerile Statului vecin... Şi totuşi...

Totuşi, naşte o întrebare...

E oare bine că se poartă aşa de aspru şi de vitreg Maghiarii cu concetăţenii lor Români?

Fireşte, punem întrebarea, nu dacă e bine pentru Maghiari; ci dacă e bine pentru noi, pentru regatul nostru.

O fi asta bine sau rău pentru Statul vecin, nu putem spune sigur, şi de altminteri asta nici nu ne priveşte pe noi — deşi înclinăm a crede că e rău chiar pentru Statul vecin, fiindcă un Stat unde trăiesc mai multe rase, în proporţie numerică nu prea covârşitoare de la una la alta, pe altă cale decât a violenţei, nu poate folosi mult din învrăjbirea lor, împinsă sistematic de el însuşi până la limitele răbdării unora, prin îngăduirea ba chiar asmuţirea samavolniciei altora.

Punem aşadar întrebarea numai şi numai din punctul nostru de vedere: e bine pentru Statul român că se poartă Maghiarii aşa de aspru şi de vitreg cu concetăţenii lor conaţionali ai noştri? Şi fără înconjur răspundem că nu, nu e bine deloc.

Să ne-nţelegem — fără fraze sentimentale; la o parte orice sentimentalism, care n-are ce căuta în politică — să vorbim liniştit numai de interesele practice şi cât se poate mai scurt şi mai lămurit.

Regatul nostru are tot interesul să graviteze pe lângă puterile centrale ale Europei, şi, de atâta timp, păstrând de altminteri cele mai bune relaţiuni cu toate puterile, suntem amicii declaraţi ai Austro-Ungariei şi ai Germaniei — şi niminui de la noi nu-i trece prin gând că s-ar putea duce deocamdată o mai potrivită şi mai înţeleaptă politică.

Din nenorocire însă, ne e dat să constatăm, şi cam prea des, că Statul vecin şi amic, al cărui aliat suntem, nu caută parcă-ndeajuns să ne uşureze viaţa şi să ne-ntărească puterile, lucru de care, ca aliat, ar trebui să fie şi el ca şi noi doritor... Ne explicăm:

Trei milioane de Români în Statul poliglot al Ungariei sunt torturaţi în viaţa lor publică şi privată, trăind sub sistemul terorizării de Stat. Nu poate trăi gazetă, nu se poate face literatură, nu se poate scrie cuvânt, fără groază de procuror, —orice afirmare cât de platonică a dreptului de existenţă al naţiei este urmărită ca o trădare de Stat; — femei din societatea cultă sunt condamnate la temniţă, ba fiindcă au recomandat unor copii din şcoală să nu-şi uite de graiul părintesc, ba fiindcă au contribuit la suportarea cheltuelilor sau plata amenzilor în unele procese de presă, ba chiar numai fiindcă au întâmpinat simpatic pe un publicist la liberarea lui din temniţă; se impune apoi la şcolile româneşti populare părăsirea limbii naţionale până şi în rugăciunile religiei... Iar cine cutează a murmura este la rându-i un trădător de Stat şi, ca atare, târât în închisoare. În timp de câţiva ani, suma condamnărilor politice de presă şi de agitaţiune contra Statului maghiar se ridică la peste 200 de ani de închisoare şi la peste o jumătate de milion de coroane amenzi.

Fericită viaţă pentru acele trei milioane de Români cetăţeni maghiari!

Toate aceste, indiferent de ce rău sau bine pot aduce regatului vecin, pun Statul român într-o poziţie adesea destul de grea. Opinia noastră publică, din zi în zi mai conştientă de însemnătatea ei în viaţa politică, nu poate privi fără emoţiune la chinurile morale şi materiale ce le îndură Românii de sub coroana ungară, ca naţiune...

Cazul lui Goga este din cale afară de mâhnitor pentru lumea noastră.

Goga — poetul popular de aşa strălucitor talent, o onoare a literelor române, alaltăieri încoronat de Academia noastră, după raportul unui ilustru profesor, academician şi ministru, Titu Maiorescu — astăzi umilit şi maltratat ca un făcător de rele, şi târât prin temniţe ca un betyar de drumul mare, fugar din ocnă, fără a i se acorda măcar liberarea pe cauţiune, deşi legea maghiară nu admite în materie de presă închisoarea preventivă.

Ei! e prea-prea!... n-avem ce zice mai mult, şi va mărturisi fireşte orice maghiar cu dreaptă judecată, şi cu sufletul neatins de patima sălbatică a urei de rasă, că toate astea nu sunt de natură a face populară la noi amiciţia căreia cele două State vecine trebuesc să-i rămână credincioase, — şi că astfel, spre mâhnirea noastră, unul, cel mai tare, pune pe celălalt, mai slab, într-o penibilă situaţiune, cum un aliat leal şi prudent n-ar trebui să facă.

Universul, 1 Ianuarie 1910

TE-AR MAI PUTEA INTERESA