Editura Global Info / Literatură

Ion Luca Caragiale

Slăbiciune

Parizienii au aperitivul, vienezii fanfara, ploeştenii politica, alţii alta: locuitorii capitalelor mari au totdeauna câte o deosebită slăbiciune, câte o patimă.

Dar bucureştenii?

E uşor de răspuns:

Muscalul!

Muscalul, se-nţelege, nu atât din punctul de vedere politic sau social şi cu atât mai puţin din punctul de vedere economic, fiindca muscalul nu vrea să ştie de regulamentele noastre poliţieneşti, nu admite tarifele noastre oficiale; muscalul ţine la tariful său autonom.

În adevăr, ia să vedem.

Tariful birjarilor de piaţă sună astfel:

„2 lei o oră în raza oraşului;

1 leu o cursă ce nu trece peste 1/2 ceas;

2 lei cursa de la şi până la gări."

Aş! crezi că vrea să ştie muscalul de asta!

Dar putem noi tolera în statul nostru, în Capitală, ca nişte străini să nesocotească regulamentele stabilite?

Fireşte că putem. De ce să nu putem? Nimic pe lume nu se poate mai uşor decât a tolera.

Dar e drept să îndoiască, să întreiască şi, la zile mari, să împătrească preţul curselor?

Fără nici o ezitare, răspund: da, e drept. Nimic nu e mai drept pe lume decât preţul patimii.

Vedeţi pe acest mic impiegat.

Vedeţi câtă leafă are tânărul pe lună?

150 de lei... adică 150 în stat; în mână capătă 135; care va să zică, 1620 de lei pe an; prin urmare, are venit, din munca lui, câte 4 lei şi 44 de bani fără ceva pe zi, în anii comuni, iar în anul bisextil câte 4 lei şi 42 de bani şi ceva.

E cam prea puţin, ce e drept; dar pentru un tânăr fără viţii şi cu socoteală, poate să ajungă.

Ia, să-l privim, mă rog.

Unde-o fi mergând aşa gătit acest june?

Se opreşte în faţa cofetăriei Riegler să-şi aşeze încă o dată cravata, care arde ca focul; îşi scutură cu batista pantofii de lac, îşi potriveşte ţilindrul, după ce-i trage apăsat o mânecă împrejur; se-nţepeneşte în călcâie si se uită spre faţada Teatrului Naţional...

La ce se uită?

Ei! la ce! la muscali...

După multă dezbatere interioară, îşi alege unul foarte maladeţ, îmbrăcat în catifea albastră, cu brâu pembè, cu doi trotteurs negri, ce mănâncă jeratic... Picior peste picior şi:

— Paidiom, gaspadin!

Unde?...

Asta e! N-o să meargă omul cu muscalul să mănânce rahat la cişmeaua lui Cantacuzino de la Filaret... La Şosea! unde merge toată lumea bună.

*

Dar o să-mi zici dumneata:

— Cum se poate? Un om care câştigă pe zi 4 lei şi 44 de bani fără ceva în anii comuni şi 4 lei şi 42 de bani şi ceva în anii bisextili, cum se poate să cheltuiască zece-doisprezece lei pentru birjă la Şosea?

— Iaca, se poate.

— Atunci, micul impiegat, doamne iartă-mă! ciupeşte din banii publici pe cari i-o fi mânuind...

— Doamne fereşte! este unul din cei mai de treabă funcţionari, onest în toată puterea cuvântului: să-i dai fără teamă sute şi mii pe mână...

— Atunci, joacă şi câştigă...

— În viaţa lui n-a pus mâna pe o carte de joc; din contra, jucătorii îi inspiră adâncă aversiune.

— Atunci... cum e tânăr, bine făcut şi curăţel...

— A! Domnule! e un băiat plin de frumoase sentimente morale; niciodată n-ar fi în stare să gândească măcar pe departe la o infamie. Şi pe urmă, e înamorat de o jună modistă foarte frumuşică, pe care e vorba să o ia în căsătorie. Şi ea e o fată foarte cumsecade şi meşteră. Are o mică economie şi o s-o mai ajute şi o mătuşă ca să deschiză un magazin de mode... O să fie o căsnicie foarte potrivită. A! tocmai iat-o şi pe ea.

*

Aşa că-i foarte drăguţă?... Cu cât gust se îmbracă! Ce pălăriuţă cochetă! Ce botine elegante! Ia priviţi-o cum calcă de uşurel, parcă e o păsărică!

S-a oprit...

Face un semn de chemare cu mănuşa...

Cui?...

Ei! cui! fireşte că nu dumitale ori mie... Muscalului... Doi vineţi superbi... roate galbene cu cauciuc...

A! cauciucul! mai ales pe pavajul ăsta nou de lemn şi de asfalt şi pe şoseaua bătută cu maşina...

— Quelle volupté, ma chère!

Şi... zboară!

*

„Zboară, zboară, păsărică! zboară, cât eşti tinerică!" zice poetul, uitându-se lung după trăsura în care, sub umbreluţa azurie, se vede sclipind părul cel blond şi ceafa cu puf de piersică... (Aţi observat, desigur, că-n anul ăsta se poartă foarte mult blondul.)

— D-ta zâmbeşti, zice economistul sever. Dumitale îţi place asta; aprobi luxul acesta nebunesc, din care are să rezulte ruina societăţii noastre... Dar ne ducem la faliment, domnule!

— Te rog, domnule, zic eu...

— Daca dindărătul acestui lux (mă întrerupe un moralist), ne-ar pândi numai ruina materială, falimentul, încă n-ar fi o nenorocire destul de mare. Nenorocirea cea mai mare care ne pândeşte este decăderea socială, insanitatea, pierderea busolei morale... Mâne-poimâne, nebunia luxului va împinge pe micul impiegat să falsifice scripte, pe frumoasa blondă să...

— Mă rog, domnule, n-ai dreptul să bănuieşti... Cum? pentru o plăcere inocentă, pe care ţi-o poţi explica prin...

— Nu ţi-o poţi explica — îmi zice un filozof — decât prin mania reprezentării...

— Nu-nţeleg, zic eu.

— Mania reprezentării se numeşte acea pornire foarte comună la oameni...

— Mă rog — întrerup eu pe filozoful meu — dă-mi voie: poţi să mă-mprumuţi cu douăzeci de lei până la 15 ale lunii viitoare? Am mare nevoie.

— Cu plăcere, poftim... Ziceam dar că mania reprezentării...

— Mă iartă — zic eu — îmi explici aldată... mă grăbesc.

— Ei! stai un minut.

Nu pot, e târziu... Mă aşteaptă nevasta gătită: i-am promis s-o duc la Şosea negreşit... La revedere...
Aha! apilpisiţi trotteurs:

— Paidiom, gaspadin!

Universul, 1899, 1 oct.

TE-AR MAI PUTEA INTERESA