Editura Global Info / Literatură

Ion Luca Caragiale

Smărăndiţa

(Roman modern)

I

Fata mamii Ilinchii era bălană, plăviţă, cu părul galben-auriu ca spicul grâului copt, răscopt, tocmai cum e bun de secerat, cum e pâinea a bună de mâncat şi-i place puiului golaş de pitpalac să-l ciugulească şi să-l înghiţă pe nemestecate în guşa lui îmbrăcată în puf bogat, moale şi dulce.

Smărăndiţa mamii Ilinchii era tânără ca o dimineaţă de primăvară caldă, blândă, senină, mânoasă şi încropită, când ciocârlia se avântă şi-şi dă drumul, nebună, săltă- toare, zglobie, pe aripele vântului uşuratic şi zburdalnic, spre a arunca, către albastru şi limpede, ca peruzeaua cea mai nestimată, ciripiturile ei argintii şi călduroase, aprinse, fierbinţi.

Copila avea ochii negri, negri ca mura de pădure coaptă, răscoaptă, cum e când e bună de mâncare, dulce şi acră; dulce, nu să te leşine pe inimă; acră, nu să strepezească dinţii, ci dulce şi acră, acrişoară şi dulceagă cum îi place şi ursului, cât e el de ursuz şi de nemulţumitor, s-o guste.

Subţirică de se-ncovoia ca o nuia de corn verde, când o fluieri în vânt cu putere, şi răsărită ca o ramură de garoafă bătută, căreia stă să i se deschiză-n vârf bobocelul ascuns, care de-abia aşteaptă să-i plesnească gogoaşa ca să te îmbete cu mirosul său din destul, arătându-şi vesel frunzuliţele catifelate şi creţe ca o horboţică de borangic subţire de poţi să-l spargi cu limba.

Aşa era copila Ilinchii, a Ilinchii, o gospodină bătrână, cinstită, harnică, vioaie, cuminte, neobosită şi neodihnită, care începea munca de cu nopticica, până să nu înceapă cocoşul cel berc, fala satului întreg, să cânte la cântători cucurigu gagu, de cotcodoceau toate puicile şi găinele, ba şi cloştile pe cuibarele lor.

Şi muncea şi făcea pânză în patru iţe, fote şi catrinţe bătute şi marame de borangic şi velinţe şi scoarţe în zece feţe şi chilimuri pestriţe şi plocate flocoase şi altiţe cu cocoşei şi păsărele şi flori în fel de fel de ape, şi toate le făcea.

Iar Smărăndiţa mamii Ilinchii mergea cu Murgana la apă, s-o adape, şi cânta un cântec duios, plângător, o doină jalnică, molatică, domoală, pătrunzătoare, de răsuna peste toată valea-nverzită, înflorită şi smăltată cu brebenei, viorele, didiţei şi micşunele, galbene, roşii, albastre, pestriţe de toate neamurile şi de toate feţele.

Mama ei muncea toată ziulica, cât e ziulica de mare, de mândră, de albă, luminoasă şi lungă şi blagoslovită de Dumnezeu, muncea şi lucra şi-şi bătea capul şi mintea şi gândul şi zicea în sufletul ei:

„Helbet! Dumnezeu o fi bun şi cu noi!"

Şi Smărăndiţa cânta şi mâna pe Murgana la izvor, la şipot să-i dea apă proaspătă, rece şi curată din inima pământului, şi Murgana făcea: Muu! muu! după ce bea; şi Smărăndiţa, nebună, zglobie, ca un fluture împistruiat pe aripe cu toate feţele câmpului şi stelele cerului, răspundea mângâind-o pe Murgana:

— Helbet! Murgano, lasă că o fi bun Dumnezeu şi cu noi!

Dar pe urmă, se gândea ce se gândea şi o podidea plânsul, şi plângi şi plângi şi plângi, de curgea din ochii ei mai bogat, mai limpede, mai cald decât din şipotul rece, în care Murgana se juca cu botul ei dulce, moale şi care mirosea a lapte muls numai de-atunci.

Murgana, după ce se mai odihnea, iar bea, şi bea şi bea, şi apoi se uita la stăpâna ei şi iar bea. Şi Smărăndiţa zicea oftând:

— Aide, Murgano, sora mea; aide acasă: ne aşteaptă mama... Mama?... Nu!... ne aşteaptă bătrâna!... Bătrâna? Nu!... Ne aşteaptă... Doamne! Doamne!... ne aşteaptă nenorocita!

Şi Murgana părea că înţelege, părea că pricepe, părea că pătrunde şi-şi tălmăceşte limpede şi pe de rost dorul fetei... Şi nu mai vrea să bea şi pleca, şi Smărăndiţa după ea.

Şi şipotul rece în urma lor sta pe loc şi şlângea mereu...

De ce plângea Smărăndinţa?... De durere!

De ce o durea pe Smărăndiţa?... O durea că se gândea...

La ce se gândea Smărăndiţa?...

La ce?...

II

Sus pe dealul înalt, între salcâmii care aruncă departe-departe talazuri-talazuri de un miros îmbătător, adormitor, omorâtor de dulce, ameţitor, din ploaia albă ce cerne din crăcile lor verzi, pe o pajişte împodobită cu mii şi milioane de pestriţături de flori, care mai de care întrecându-se în mândreţe, în strălucire, în feţe şi în miresme, stau casele proprietarului, albe, drepte, înalte, mari, bogate şi fudule, cu pridvorul lor cu stâlpi subţiri şi încârlionţaţi, cu gârliciul beciului răcoros şi tainic, plin cu butii de pe vremuri, cu alb, roşu, negru, profir, de-ţi aprinde sângele în vine să fii măcar bătrân dintre oltenii lui Tudor Vladimirescu.

Şi gârliciul este închis cu două uşi cu găuri lucraten struncărie, de vine fiecare două găuri una în câte opt colţuri şi alta în câte douăsprezece, şi încuiate cu un lacăt mare şi gros cât o ploscă de nu-l poţi sparge să se puie cinci voinici cu topoarele pe el.

Străluceşte şi bate la ochi de departe, hi! hi! tocmai de un sfert de poşte boierească, tocmai de pe dealul de dincolo de moara lui moş Tănase Cârnul, bătrânul care are nasul tăiat de când veneau turcii puhoi peste biata ţară, că şi spune bătrânul:

— Hei! hei! Ce era pe vremea mea, voi n-aţi apucat! Să fi văzut voi, dragii moşului!

— Da, ce era, moşicule? întreabă copiii şi femeile, bărbaţii şi fetele.

— Era nevoie mare, le răspunde moş Tănase.

Când răsărea soarele de primăvară, mândru, mare, aprins, rotund, şi bătea drept în curtea din deal, sclipeau toate zidurile albe, de ţi se părea că e o hârtie sclivistă ori o batistă spălată şi-nălbită în două sute de ape.

Şi care călător trecea pe acolo, ori pe jos, ori călare, ori în căruţă, cu un cal, cu doi, cu trei, ori cu oricâţi să fi fost, că era drum umblat şi bătut, nu se putea opri să zică:

— Doamne! Doamne! Ce mândreţe de case, de parcă e un palat din poveste în mijlocul raiului!... Dar ale cui or fi, moşicule?

— Ale cui să fie? zicea Tănase, moşul bătrân, cuminte, liniştit, înţelept, domol. Ale cui?... Ale proprietarului.

Şi oamenii ziceau încet:

— A! Ale proprietarului!

Erau bătrâne casele proprietarului, dar proprietarul era tânăr. Tânăr de vârstă era el, dar bătrân de suflet şi casele erau bătrâne de vârstă, dar trainice şi tinere-n ziduri. Şi se vedeau... se vedeau bine ori de unde din sat.

Dacă ieşeai dimineaţa în zori, când mugesc vitele spre păşune, ori la nămiez când e soarele-n puterea lui, de fuge vaca de muscă şi stă la adăpost de umbră, şi rumegă, ostenită, gâfâind de zăduf, răsuflând tacticoasă şi apărându- se alene cu coada, când la dreapta, când la stânga, când în sus, când în jos, tot de ele dai cu ochii; tot pe ele le vezi fudulindu-se tot acolo în vârful dealului şi seara după soareapune, când se potoleşte lumea şi se joacă toţi copilaşii şi vin să ceară la mama, din găleată, lapte muls cald, fiecare cu covăţica lui şi cu bucăţica lui de mămăligă, şi zice:

— Mamă, dă-mi şi mie, mămucă, că şi eu am fost cuminte...

Şi mămuca îi zice:

— Iacă nu ţi-oi mai da şi ţie, că destul lapte ai supt cât erai mititel; să mai dăm şi viţeluşului, săracul! că el e de ţâţă... Dar tu eşti flăcău mare... mâine-poimâine te ia la oaste... parcă te văz cogeamite ofiţer!

Dar copilul, jumătate mândru de vorbele mămulichii, jumătate supărat că nu vrea să-i dea lapte, zice:

— Ba, eu voi lapte.

Şi mama îl pupă şi-i dă lapte în covăţica lui; iar copilul zglobiu râde şi bea laptele, şi mama iar îl pupă.

Din tot satul ca din tot satul, dar de nicăieri nu se văd mai bine casele proprietarului decât din bătătura curată, măturată, dichisită şi îngrijită de parcă e linsă, a mamii Ilinchii văduva, mama Smărăndiţii.

III

Murgana vine acasă mugind cu botul întins în aerul răcoros şi mirositor al serii şi pare că cere copăiţa ei cu tainul de mălai măcinat de-adineaori, cald ca laptele, şi galben ca aurul, şi mărunt de juri că-i dat prin sită de mătase, măcinat boiereşte, cum numai la moara lui moş Tănase se poate măcina.

Că are patru pietre şi te întreabă, când vii cu sacul încărcat cu porumb de plesneşte:

— Cum vrei să ţi-l macin? mocăneşte, ţărăneşte, negustoreşte ori boiereşte?

Şi dacă zici boiereşte, apoi lasă-l pe moş Tănase: odată strânge şurubul uns cu săpun, şi şterge şi unge fusul cu seu de capră, şi scutură bine piatra, şi potriveşte apa mai domoală ori mai iute, cum e tocmai potrivită, la scocul al doilea, şi numai începe să curgă bogăţia pe jghiabul de scândură lustruită în găleata pântecoasă, de ţi-e mai mare dragul să vezi şi să miroşi şi-ţi vine să zici:

— Bogată şi mândră ţară!

Murgana a sosit şi stă la poartă mugind plângător, prelung, leneş, ca copilul somnoros când vrea să zică:

— Mamă, mămucă, mi-e foame!

Smărăndiţa vine încet ştergându-şi ochii negri cu şorţul alb, cusut cu flori mărunţele de jur împrejur peste tot.

Mama Ilinca sare să deschidă portiţa şi Murgana dă năvală la copaia gata cu atâta gălbenet înăuntru, şi Smaranda intră şi ea şi zice:

— Mamă, bătrânico! ţi-era dor de mine? şi o umflă plânsul cu hohot.

— Ce e, mamă? Vai de mine! Ce plângi?

— Nu plâng, mamă... Ţi s-a părut, mămuco dragă.. Iacă vezi, acuma râz... Am fost o nebună... M-am gândit... m-am gândit... la tata,

Şi Smărăndiţa se porni pe râs ca copilul nebun, vesel şi fericit, care nu ştie încă să-şi posomorască fruntea curată şi senină, să-şi încrunte sprâncenele bălane şi să- şi muşte buzele trandafirii, făcute toate într-adins parcă spre a râde şi a înveseli pe mama bătrână, cum înveseleş te raza caldă a soarelui câmpia roditoare. Smărăndiţa râdea acuma, dar mama ei Ilinca nu râdea; ea îşi întorsese privirile de la copila ei; ea nu vrea să se mai uite, să privească, să vază pe copila ei. Îi era teamă, îi era frică, îi era milă şi o durea văzând pe această copilă dragă că plânge, că suferă, pe această copilă, care era singura ei mulţumire, singura ei fericire, singurul ei noroc pe acest pământ, după nenorocirile prin care trecuse, după atâtea şi-atâtea suferinţe mari, groaznice, după atâta nefericire înfiorătoare, înfricoşată, care o lovise fără cruţare.

A! Ea îşi aducea aminte acum iar prin câte trecuse, prin ce dureri scrâşnitoare, şi parcă voia să gonească departe-departe gândurile negre şi-ntunecate ca bezna adâncă a unei nopţi fără nici o rază de lumină;ea vrea parcă să stingă de tot-de tot amintirea trecutului ei, ca să nu-şi mai tulbure fericirea blândă care-i alinase sufletul ei chinuit, mâhnit, zdrobit. Smărăndiţa, fiica Ilinchii, asta era totul în lume pentru Ilinca, mama Smărăndiţii.

Se gândea că această copilă, bucăţică ruptă din soare, care dimineaţa se deşteaptă cântând cu glasul ei de zână îi stă împrejur şi-i luminează zilele ei veştejite şi ofilite, care seara adoarme ca un copil de ţâţă pe prispa de pământ în poala mămuchii sub mângâierile mâinilor ei bătrâne, fără să poată afla vreodată cum s-a isprăvit basmul ce-i povesteşte mămuca — cine a biruit: Făt-Frumos ori Zmeul? şi a putut Făt-frumos să deschiză lacătul de aur şi de diamant al palatului de cleştar cu iarba fiarelor, pe care i-a dat-o Zâna-zorilor a bună şi miloasă, şi să scape pe fata împăratului?... şi a găsit floarea care, până să clipeşti o dată, mugureşte, îmboboceşte, înfloreşte şi se scutură, ca s-o deştepte pe fată?... şi a descoperit izvorul cu apă vie de soare nevăzut, de jivine neatins, de suflet muritor negustat, cu care să-şi vindece setea pe care i-a turnat-o în inimă săgeata otrăvită cu bale necurate ale Zmeului, până să se apuce la trântă dreaptă voiniceşte? Se gândea că această copilă este copila ei şi a lui Mitran... Mitran! Doamne! doamne! Şi cum se gândea la el, îşi întoarse fără să vrea privirile către Smărăndiţa, care-n adevăr acuma râdea din toată inima.

— Vezi, mămucă bună, vezi? iacătă, râz; iacătă, nu mai plâng.

— Să nu mai plângi, mamă, zise Ilinca mângâind-o frumos şi domol şi pe obrajii ei rumeni, şi pe ochii ei negri, şi pe părul ei plăviţ. Vino de stai colea să-ţi spuie mama un basm, un basm mândru.

— Tot cu Făt-Frumos şi Ileana, mămucă?

— Nu, mamă dragă; am să-ţi spui astă-seară un basm care n-o să te lase s-adormi; n-aş fi vrut să ţi-l spui, ca să nu-ţi întristez şi să-ţi posomorăsc sufleţelul tău tinerel, dar m-am gândit că de! sunt bătrână, şi n-ai auzit şi tu la biserică pe moş popa cum citeşte la carte că omu-i ca iarba, zilele lui ca iarba câmpului! poate mâine-poimâine să mor...

— Mămucă! Nu vreau! Nu vreau eu să mori.

— Ei! mamă, tu eşti tânără, tu nu ştii: fiecare trebuie să-şi facă rândul.

— Mămulică dragă...

— Şi de-aia, m-am hotărât că trebuie să-ţi spui odată ce mă arde pe suflet, trebuie să ştii şi tu. Nu se poate să mă duc lângă tatăl tău fără să ştii şi tu basmul meu.

— Spune, mamă dragă, te ascult, şi-ţi făgăduiesc că astă-seară n-am să mai adorm, măcar să ştiu de bine că m-apucă sfântul soare aici pe prispă cu capul în poala ta.

Smărăndiţa aduse din odăiţa lor de culcare o pernă şi o rogojină, o aşeză pe prispă, pe dasupra rogojinii puse un plocat, peste plocat o scoarţă, pe urmă o velinţă, şi pe dasupra un chilim, chilimul cel frumos şi mândru, pe care au vrut să-l cumpere atâţia boieri mari, dar mama Ilinca n-a vrut:

— Chilimul ăsta nu-l avem de vânzare, boierule; l-am făcut de zestre fetii.

Şi după ce a aşternut bine Smărăndiţa, un aşternut moale ca într-un cuib cald, zice:

— Mămuco, aide şi spune, nu mai pot de nerăbdare să te ascult.

— Aide, mamă dragă, să-ncep să-ţi spui.

Ilinca se aşeză pe aşternut şi copila se culcă cu capul în poala mamii ei iubite.

Se înnoptase d-a binelea şi printre vârfurile salcâmilor de pe dealul din faţă se vedea luna plină, care se ridica încet-încet aruncând o lumină de parcă erau valuri de diamant topit. Noaptea era senină, dulce, blândă şi plină de îmbătătorul miros al salcâmilor pe care-l purta un vântişor liniştit pe aripele lui străvezii din vârful dealului peste toată valea adormită, cufundată în somn liniştit, adânc, binefăcător.

IV

Când luna măreaţă şi plină, fără măcar cea mai mică ştirbitură, fără nici cea mai mică urmă de dinte a vârcolacului, se ridică strălucitoare dasupra vârfurilor pomilor mirositori de departe, tot văzduhul fără margini închipuite al lui Dumnezeu, albastru şi străveziu de parcă-i cleştarul mai curat ca apa limpede, şi valea întreagă adâncită într-o tăcere vrăjită şi prispa pe care şedeau mama Ilinca cu copila ei Smărăndiţa, se umplură de o lumină vie şi bălaie de semăna că ţi s-ar fi deschis fundul sufletului ca să prinză tainele firii, din adâncul căreia se varsă în gândurile noastre crâmpeie-crâmpeie de destăinuiri care de care mai ameţitoare şi mai pline de slava lui Dumnezeu.

— Asculţi tu, mamă? întrebă mama Ilinca, mângâind pe fiica ei, Smărăndiţa.

— Cum să n-ascult, mămuco bună? răspunse Smărăndiţa mângâind pe mama ei, Ilinca.

Şi bătrâna începu basmul făgăduit. Glasul ei, la început dulce, domol, trăgănat şi duios, pătrundea ca nişte boabe scumpe de mărgăritar nestemat, vorbă cu vorbă, în sufletul copilii, ce asculta cu sete arzătoare acel basm năzdrăvan, pe care mama ei nu vrea să moară până nu i l-o povesti din fir până-n aţă. Glasul bătrânii se aprindea povestind şi din dulce se făcea puternic, din domol bărbătos, din tărăgănat şi suios se făcea furtunos şi zdrobitor.

— Ascultă, mamă dragă, şi nu dormi.

— Ascult, zise Smărăndiţa potrivindu-şi capul mai bine.

— A fost odată ca niciodată că de n-ar fi nu s-ar povesti; a fost odată un om frumos şi cuminte şi bogat.

Era frumos şi voinic şi mândru de nu se putea asemăna cu el nimenea cu numai din satul lui, dar şi din toate târgurile mari; nu era om, nu era femeie, nu era copil să-l vază şi să nu stea pe loc să zică:

— Fie că frumos şi voinic şi mândru om! Să trăiască şi să aibă noroc!

Era cuminte cum nu mai era altul de cuminte, şi cine-l cunoştea, bărbaţi, femei, copii, zicea:

— Fie că cuminte om! Să trăiască să se bucure de viaţă!

Era bogat, că avea cuprinsul lui, tocmai de colo, vezi tu? Unde e moara lui moş Tănase şi până-n aria a veche şi până-n dealul de dincolo de dealul ăsta al ciocoiului; şi avea slugi douăzeci şi patru, şi douăsprezece pluguri oţelite şi şapte vaci, Lunaia, Mărtica, Miercana, Joiana, Vinerica, Sâmbotina şi Dumana, şi paisprezece boi, că nu-i mai ţiu minte pe nume, şi patru mii de capete de oi şi capre şi porci, şi poştalion cu şase cai, şi un buiestraş care zbura ca rândunica, de puteai face cinci poştii cu el fără să-l adăpi, şi să fi ţinut paharul ras în palmă, nu se vărsa măcar o picătură, atât de lin zbura când se aşternea la drum ca şi iarba câmpului la suflarea vântului; şi aşa cine-i cunoştea bogăţiile lui zicea:

— Fie că frumos şi cuminte şi bogat om! Să-i ajute Dumnezeu să se bucure sănătos de bogăţiile lui!

— Şi cum îl chema, mămucă? întrebă Smărăndiţa pe mama ei, Ileana.

— O să vezi tu pe urmă, răspunse Ileana Smărăndiţii. Ş-aşa, mamă dragă, omul trăia pe moşiile lui fericit, şi era ferice de toţi câţi s-apropiau de el; că nu venea sărac ori neputincios ori nevolnic la casa lui să nu plece miluit şi ajutat; unuia îi piereau vitele, altuia îi ardea casa, altuia îi prăpădea voia lui Dumnezeu ogoarele, unuia îi mureau copiii — pe toţi, pe toţi îi ajuta să puie la loc paguba. Omul lui Dumnezeu, suflet creştinesc şi pace bună!

Când veneau seara oamenii de la câmp şi vitele de la păşune, se umpleau patru curţi, şi fierbeau opt căldări mari cu mămăligă de mălai măcinat boiereşte la moara lui moş Tănase, şi se umpleau douăsprezece putinele, de câte cinci găleţi una, de lapte pentru saramură; şi după ce se isprăvea treaba toată şi se dădeau viţeii la vaci, mieii la oi, mânjii la iepe şi iezii la capre, şi mâncau oamenii bine şi se săturau şi se-nchinau, numai veneau femeile de ridicau mesele şi făceau curat în bătătură cu târnurile de nuiele de richită verde, şi Radu cimpoierul îşi umfla cimpoiul şi-ncepeau să-i tragă o horă românească pe nemiluite fete şi flăcăi, şi după ce jucau ei cât jucau, el din pridvor numa le zicea:

— Ei! acu, copii, mâncarăţi, vă săturarăţi, cântarăţi, jucarăţi, acu-i vremea de odihnă. Mâine până-n ziuă iar la treabă, c-aşa e dat de la Dumnezeu omului: cât e ziua să muncească, noaptea să se odihnească. Mergeţi fiecare pe la patul cui vă are; noapte bună şi mâine cu bine şi iar cu toţii, cinstiţi, sănătoşi şi veseli!

Iar oamenii răspundeau:

— Noapte bună, stăpâne, şi mâine cu bine şi cu toţii veseli, sănătoşi şi cinstiţi!

— Hei, Hei! Ce vremuri bune, doamne-doamne! urmă Ilinca... cu glasul înecat de un oftat prelung şi adânc. Cine ar mai fi crezut?

Şi fata simţi pe fruntea ei bălană o ploaie fierbinte de lacrimi.

— Mamă — zise ea ridicând capul plouat — acuma tu plângi... Spune-mi, te rog, mămuco bună; spune-mi, dacă iubeşti tu pe Smărăndiţa, care te iubeşte aşa de mult pe tine; spune-mi dacă ai iubit tu pe tata; spune-mi, te rog, mămulico dulce şi sfântă, cine era acel om? Cum îl chema? Pentru ce plângi tu când vorbeşti despre el? Tu de câte ori mi-ai spus basme frumoase, tu vorbeai de împăraţi mari, şi de feţi-frumoşi mândri, şi de zmei turbaţi, şi de zâne minunate, şi de cosânzene bălaie, şi de păsări măiestre, şi de flori cântăreţe; dar tu n-ai plâns niciodată; niciodată n-a plouat din ochii tăi blânzi o ploaie ca aceasta care mă arde până-n suflet şi-mi sfâşie inima de mila ta; spune-mi; te rog, te rog, te rog!

— Ai să vezi tu, aşteaptă, zise mama. Iacătă nu mai plâng: să-ţi povestesc mai departe.

— Bine, mămuco, zise Smărăndiţa. Ea luă colţul mărămii de borangic a bătrânii, îi şterse ochii mamii, îşi şterse fruntea ei şi-şi culcă iar capul pe genunchii Ileanii, care urmă cu glasul potolit:

— Omul acela, când îi veni vremea să se însoare, trimise peţitori la fata cea mai frumoasă din sat, o fată ruptă din stele, şi mândră ca o zână, şi cuminte ca o sfântă, şi harnică şi sprintenă ca o furnică ş-o albină, şi bună ca o azimă caldă, şi dulce ca fagurul de miere. Erau potriviţi unul cu altul, parcă Dumnezeu îi făcuse întradins unul pentru altul, pe el pentru ea, pe ea pentru el.

— Şi s-au căsătorit amândoi, mamă? întrebă Smărăndiţa.

— Da, s-au căsătorit, mamă dragă.

— Şi au avut copii?

— Numai una.

— O fată, desigur?

— Da, o fată.

— Şi cum o chema, mamă, pe fată? întrebă Smărăndiţa.

— Ai să vezi tu, draga mamii, răspunse Ilinca.

— Bine, zise Smărăndiţa.

— Ascultă, urmă Ilinca.

S-a făcut nunta — nuntă mare, bogată, strălucitoare, veselă, românească, ştii, cum ţi-am povestit eu de atâtea ori ţie că se fac nunţile mari, bogate, strălucitoare, vesele, româneşti, ca în toate basmele frumoase pe care ţi le spui în toate serile ca să te adorm ca pe un copilaş gingaş, mititel, bun, blând şi iubitor, cum adoarme cloşca puişorul ei auriu şi micuţ cât o gâgâlice sub aripile ei călduroase, şi-i gunguneşte din cioc, şi el, somnoros, chiorţăie mărunţel din guşuliţă tot încet şi iar încet şi mai încet, domol de tot, până când îşi face bine loc în puful moale de la pieptul fierbinte al mamii, şi pleoapele golaşe i se-nchid binişor şi dulce, şi gâgâlicea de puişor adoarme şi doarme, doarme fără nici un vis de grijă, ori de necaz, ori de mâhnire care să-i tulbure odihna, liniştea, mulţumirea, fericirea...

Nuntă mare — că s-au adunat de pe şapte hotare depărtate, din patru colţuri de zare luminoasă, nuntaşi şi nuntaşe, călări, în căruţe, în chirvane şi pe jos, şi cu plutele au venit din vârf de munte pe apa mare, care trece pe dincolo de iazul lui moş Tănase Cârnul, că încă zicea şi bătrânul, dar p-atunci tot nu era aşa bătrân ca acuma, acu vreo douăzeci de ani...

— Douăzeci de ani! zise Smărăndiţa.

— Da, douăzeci de ani, mamă dragă.

— Dar eu de câţi ani sunt, mamă? întrebă Smărăndiţa.

— Tu?... Lasă, ai să vezi asta mai târziu; îţi spui eu ţie, mamă dragă, răspunse Ilinca. Ş-aşa zicea bietul moş Tănase Cârnul: „Doamne, doamne! Ce mândreţe! Aşa nuntă mare cu atâţia colăceri şi nuntaşi n-am văzut eu de când sunt, şi nici nu mai crez să am eu atâtea zile să mai văz aşa de mare!"

Nuntă bogată — că s-au tăiat atuncea peste o sută de capete de vite, boi, porci, miei, berbeci, şi păsări o groază, curcani, raţă, găini, gâşte, pui, boboci, şi erau toate grase, dolofane şi frumoase să le mănânci cu ochii, ca la curtea unui om bogat unde şi-a pus Dumnezeu mâna lui bună ca să facă să curgă belşug din destul şi cu prisosinţă, şi s-au destupat şi s-au secat de istov treizeci de buriaşe burtoase pline cu rachiuri bune de casă, şi mai tari şi mai potrivite, şi mai dulci, încropite cu miere albă ca laptele, şi zece boloboace pântecoase şi trei buţi ca nişte namile cu alb, negru, roşu, profir, vechi ros, bătrân de când era moş Tănase copil, de zicea, după ce l-a-nţărcat:

„Mamă! dă-mi ţâţă, mamă! că te bat!" că moş Tănase a fost întors la ţâţă şi a supt până i-a crescut toţi dinţii; dar nu ştiu la alde mă-sa răposata, Dumnezeu s-o ierte şi s-o odihnească, cum o fi supt, dar la nuntă ştiu c-a supt, şi era mucalit şi glumeţ nevoie mare, că zicea mereu, ţiu minte ca acuma, când venea la cep unde-mpărţeau vătăşeii vinul:

— Mamă! dă-mi ţâţă, mamă, că te bat! şi râdea lumea de se prăpădea de râs.

Nuntă strălucitoare, veselă şi românească, că s-a ars patru butoaie cu păcură şi două sute de brazi, de luminau toate dealurile că parcă era ziuă cu mândrul soare pe cer, şi pâlpâia flacăra şi trosneau crăcile şi frunzele brazilor, şi în cinci bătături câte cinci cimpoieri au cântat zece zile şi zece nopţi de-a rândul de auiau văile şi muşcelele, şi chiuiau flăcăii şi fetele şi nevestele şi bărbaţii şi vădanele şi copiii, şi o râpâiau şi o băteau în loc când la dreapta, când la stânga, dă-i aşa ş-aşa, ş-aşa; şi numai după ce ostenea un rând, haid! altul la loc! şi trage-i româneşte cu inima veselă, şi a ţinut cheful dintr-o duminecă până-n joia ailaltă, de gândesc că cine a fost la nunta aia mare, bogată, strălucitoare, veselă, românească, şi la morţi or pomeni aşa ospătare, aşa petrecere p-aşa mândreţe.

Ileana se opri să-şi tragă sufletul.

— Dormi, mamă? întrebă ea pe Smărăndiţa.

— Nu, mamă bună; cum să dorm, când îmi povesteşti tu aşa minuni?

— Adă-mi, draga mamii, o bărdacă de apă proaspătă, că tu eşti tânără şi eu bătrână, ş-aşa e dat de la Dumnezeu că omul tânăr să nu lase pe ăl bătrân.

— Numaidecât, mamă dragă, zise Smărăndiţa. Ea se sculă sprintenă în picioare şi când dete cu faţa drept în bătaia lunii şi se uită ea la lună şi luna la ea,parcă erau mai frumoase, mai bălane, mai plăviţe, mai mândre şi mai strălucitoare şi una şi alta.

Smărăndiţa îşi luă cofiţa, bărdăcuţa şi ştergarul şi merse la şipotul care şoptea cu susurul lui tainic sub malul din faţa căscioarelor lor. Aci îşi umplu pumnii ei mici şi drăgălaşi cu apă rece şi se spălă pe ochii ei negri şi se şterse cu ştergarul alb. Apoi spălă cofiţa şi bărdăcuţa smălţuită cu smalţ verde, pe care o căpătase de la pomana mamii Catrinii, năşica ei a bună, de-o iubeşte ca pe copilul ei, de când i-a murit bietii bătrâne fata ei, Florica. Smărăndiţa clăti bine cofiţa şi o umplu cu apa lui Dumnezeu a sănătoasă de-ţi dă viaţă când o bei şi-ţi răcoreşte sufletul însetat, şi se-ntoarse-n fuga mare, şi luă o bărdăcuţă şi zise:

— Ţine, mămucă dragă, c-aşa e dat de la Dumnezeu: bătrânul să se odihnească şi tânărul să-l slujească.

Ilinca bău trei bărdace pe nerăsuflate.

— Bogdaproste! să fie morţilor părinţilor! zise bătrâna, şi tu să creşti mare, cu minte şi cu noroc! Să-ţi dea Dumnezeu tot bine şi tot ce doreşti, după inima ta a bună, miloasă şi darnică. Şezi colea la locul tău şi să-ţi povestesc mai departe.

Smărăndiţa sărută pe mama ei pe fruntea ei încreţită, pe obrajii ei veştezi, pe ochii ei blânzi şi liniştiţi, în care strălucea multă bunătate amestecată cu multă mâhnire şi din care se vedea multă suferinţă, multă dragoste, multă iubire şi multă nenorocire. Apoi fata se aşeză iar frumos la locul ei în poala mamii, şi Ilinca urmă basmul înainte:

— S-a isprăvit nunta. S-au dus nuntaşii şi nuntaşele înapoi pe la casele şi pe la treburile lor care-i doreau după atâta petrecere, fiecare după cum veniseră, care călare, care în căruţă, care-n chirvan, care pe jos; numai ăi de veniseră cu plutele nu s-au mai putut întoarce acasă tot cu plutele, că plutele nu pot să suie pe apă la deal; ş-aşa s-a dus fiecare după cum a putut.

Acuma a-nceput viaţa bună şi sfântă pentru însurăţeii tineri: el o iubea pe ea ca pe ochii din cap, ea îl iubea pe el ca luminile ochilor. Era o viaţă fericită şi le mergeau toate în bine, parcă Dumnezeu le da în fiecare zi de dimineaţă blagoslovenia lui din toată inima. Curgea belşugul mai mult ca apa la moara lui moş Tănase, că şi zicea băitul bătrân:

— Să am eu atâta apă să poci măcina câte grăunţe aveţi voi... hei! hei!

— Dar n-ai destulă apă de la Dumnezeu, moş Tănase? îl întrebau însurăţeii.

— Aş! Nici pe a mia parte câte grăunţe aveţi voi! Da las' că-i bine: sunteţi oamenii lui Dumnezeu; n-aveţi numai pentru voi, aveţi şi pentru alţii; să vă ajute domnul Christos să stăpâniţi sănătoşi şi Maica Precista să vi le-nsutească şi înmiiască.

La anul Dumnezeu milostivul a pus vârf bunătăţilor lui, că le-a dăruit o copiliţă ca o minune. Mare bucurie a fost la casa oamenilor, şi bărbatul a zis:

— Nevastă, copila asta este norocul nostru ăl mare... S-o botezăm.

— Cum a botezat-o, mămucă dragă? întrebă Smărăndiţa.

— Lasă, c-o să vezi tu, mamă, îţi spun eu, zise Ileana, mângâind-o uşor, blând, duios, dulce, milos pe păr şi pe frunte, ca şi cum îi era frică să nu strice cu mâinile ei osoase, veştede, bătrâne, frumuseţea, frăgezimea, tinereţea acelui obraz strălucitor, acelui chip de zână bălană de soare neatinsă, de voinic nevăzută, de ochi omenesc nedeochiată, din poveşti.

— Bine, mamă dragă, zise Smărăndiţa; spune mai departe.

— S-o botezăm, zise nevasta...

Şi s-a făcut botezul. Un botez tot aşa de bogat, de strălucitor şi de vesel ca şi nunta. Şi s-a-mpărţit la flăcăi o sută de perechi de bete, bătute cu mărgele de toate feţele şi cu fir alb şi galben, cu brâiele lor, cu chimire de curea galbenă, bătute-n ţinte de alamă cu floare-n măciulie şi-n nasturi de sidef cu fel de fel de ape cum e curcubeul de pe cer; şi la fete s-a-mpărţit pânză albă de târg lată de un cot şi trei rupi, peste o mie de digrimele, şi tot atâtea testemele şi catrinţe la neveste; şi la bărbaţi şi la copii fiecare pe potriva lui câte ceva, ba un bici de opt cai, ba un cojocel, ba o pereche de cizme ori de iminei, ba o iconiţă, ba la cărturari Visul Maichii Precistii şi Alixăndria ori Avestiţa aripa Satanii şi Halimaua şi câte toate, aduse în două căruţe pline, încărcate, ticsite, tocmai de la târg de la Drăgaica; şi popii o sfită nouă, şi la biserică două icoane împărăteşti şi zece oca de lumânări de ceară albă şi cinci oca de tămâie şi un burduşel de untdelemn grecesc.

— Toate astea câte le-am cheltuit, Ileano, sunt în cinstea ta şi pentru norocul Smărăndiţii, copila noastră...

Smărăndiţa se ridică în picioare deodată, dând un ţipăt prelung, plângător, dureros, sfâşietor.

— A! Mamă bună! Mămuco dragă! Ce-ai zis? Ce-ai spus? Ce-ai grăit? Ce-am auzit?

Ileana îşi acoperise faţa şi tremura; ochii ei se umplură de lacrimi. Zisese, spusese, grăise acele cuvinte, acele nume fără să vrea, biruită de şuvoiul puternic al amintirilor ce curgeau, se rostogoleau, se avântau în închipuirea ei, în gândul şi sufletul ei, care putuse să le ascunză până acuma, dar ele, nemaiputând suferi tăinuirea, izbucniseră ca o apă de munte pe care în zadar un zăgaz slab, clătinat, zguduit şi dezrădăcinat de vremuri sencearcă s-o mai oprească ori s-o abată din calea ei, unde e mânată cu o putere biruitoare, covârşitoare, neînfrântă.

— A! strigă Smărăndiţa, scuturându-şi părul plăviţ ca fuiorul de borangic netopit în razele bălane ale lunii, ce parcă privea cu dragoste şi milă caldă la mamă şi la copilă şi le-arunca razele mângâioase spre a le alina, domoli şi potoli răscoala sufletului lor zbuciumat până în adâncul lui, ca un lac asupra căruia s-a abătut viforul îngrozitor ca să-l mişte şi să-l zbată până în fundul fundului.

— A!... Smărăndiţa! Ileana! Mitran!... Eu? Tu?... El?... Noi!... Care va să zică tu îmi spui suferinţele vieţii tale, vrei să-mi arăţi istoria lui bietu tata?...

— Da.

— A! zise Smărăndiţa... Voi să ştiu de ce a murit el? Spune... spune! spune!

— N-a murit.

— Trăieşte?

— Nu!

— A fost omorât?

— Da!

— De cine? Spune...

V

Pe când jos, în valea scăldată-n lumina blândă, molatică şi domoală a lunii pline, pe prispa săracă, umilită şi nebătătoare de departe la ochi, stau o mamă şi o copilă, una povestind şi alta ascultând, o poveste tristă, neagră, înfiorătoare, grozavă, care le chinuie, le striveşte, le sfăramă inima storcând dintr-însa valurivaluri de lacrime de înduioşare, de milă, de sfinte amintiri neuitate — ce se petrece sus în deal? Ce se petrece în casele mândre, care se ridică albe, sclipitoare, bogate şi fudule, înconjurate de păduriştea de salcâmi înfloriţi, din frunzetul cărora vântul se încarcă la fiecare bătaie cu miresme îmbătătoare, pe care, ca o cădelniţă uriaşă, le împrăştie în mişcări regulate pân toată valea ca într-o sfântă biserică largă, al cărei tavan albastruargintiu e luminat cu atâtea mii de policandre ale lui Dumnezeu şi cu o candelă mare-mare, aprinsă parcă de chiar mâna lui domnul Christos pentru pomenirea mamei lui fecioare?

În casele de sus e petrecere straşnică.

În salonul cel mare, care dă cu patru ferestre largi şi o uşă la mijloc pe pridvorul din faţă, este o adunare veselă, zgomotoasă, tânără, nebună.

Salonul, ca şi încăperile celelalte, sufragerie, odăi turceşti, salonaşe mai mici, iatacuri pentru stăpâni şi pentru musafiri, este o minunăţie de frumuseţe, mândreţe şi bogăţie. Tot ce poate să-şi închipuiască mintea omenească mai strălucitor, mai mândru şi mai bogat este grămădit în această încăpere; este un cuib de zână, un palat vrăjit din poveşti.

Un cuib de zână, în adevăr, pentru că stăpâna de odinioară a acestor minunăţii fusese marea logofeteasă Marghioliţa Sorescu, soţia marelui logofăt Iordache Sorescu şi fiica marelui ban Ienăchiţă Grozeanu. Marea logofeteasă Maria Sorescu fusese una din acele femei făcute parcă înadins ca să arate că una din cele mai mari puteri pe pământ este frumuseţea, şi pentru a face bine şi pentru a face rău. Copilă a unui om mândru, bogat şi puternic — pe acele vremuri când naşterea deosebea pe oameni, făcând încă din leagăn pe unii robi nenorociţi, umiliţi, osândiţi şi blestemaţi pentru vecii-vecilor la chin, ruşine şi suferinţă, pe alţii stăpâni, fericiţi, mândri, cruzi, ursiţi pentru vecii-vecilor să stăpânească, să robească, să zdrobească pe semenii lor — Marghioliţa era de o frumuseţe rară, o icoană de sfântă, ruptă din peretele bisericii şi aruncată plină de viaţă în lume, pentru ca toată lumea să-i cază în genunchi şi să i se-nchine. Crescuse de mică în alintări şi mângâieri şi îngrijiri; tatăl ei, marele ban, nebun de dragostea părintească, mândru de numele lui, pierduse pe mama ei şi pentru copii în vremea ciumii şi rămăsese numai cu această copilă, la care se uita ca zgârcitul la o comoară nestimată, care dacă ar fi atinsă, el ar muri, căci n-ar mai înţelege preţul vieţii, n-ar mai pricepe pentru ce mai luminează soarele acest pământ ticălos, trist, nenorocit şi pustiu.

Marghioliţa era de şaisprezece ani când marele logofăt Iordache Sorescu veni să o ceară în căsătorie marelui ban. Era o pereche potrivită. Marele logofăt era un tânăr frumos, înalt, chipeş, nobil, copil al unei familii mari, dintre cari atâţia se arătaseră vrednici români pe vremuri întru apărarea moşiei strămoşeşti în luptele cu puhoaiele de vrăjmaşi de toate neamurile şi limbile, ce năvăleau mereu asupra acestei mult-încercate ţări blagoslovite de Dumnezeu.

La început, marele ban nu voise să-şi dea copila în căsătorie, zicând că el nu se poate despărţi de ea, pentru că n-are încredere că copila lui, Marghioliţa, are să fie fericită, nu are încredere în nimeni că va şti să preţuiască acest tânăr odor împărătesc şi să o facă fericită pe potriva frumuseţii şi mândreţii ei. Dar marele logofăt, Iordache Sorescu, nebun şi deznădăjduit de acest răspuns, care i se da regulat la toate făgăduielile lui călduroase, la toate jurămintele lui de credinţă şi de dragoste, a alergat la picioarele lui vodă, i-a spus cum merge pricina şi a plâns şi a sărutat tălpile măriei-sale şi a strigat:

— La mila măriei-tale alergat-am să nu te-nduri, dacă mai vrei să păstrezi slujbele plecatei şi credincioasei tale slugi. O poruncă a măriei-tale şi robul măriei-tale, marele măriei-tale logofăt va fi fericit; iar dacă nu, hangerul ăsta va intra în fundul inimii mele până-n prăsele.

Şi a şi scos înaintea măriei-sale hangerul, pe care i-l dăruise măria-sa pentru slujbele ce i le făcuse tânărul logofăt. Era un hanger de Damasc cu prăsele de sidef legat în aur şi-n pietre nestimate, pe care-l purtase odată viteazul Soliman, şi pe care măria-sa îl avusese trimis în dar de la vizirul.

Atunci vodă a strigat râzând, cum era bun şi glumeţ:

— Stai, nebunule, că-ţi rup urechile! Să nu-mi faci piază rea în casă sâmbăta dimineaţa pe nemâncate!...
Astea sunt parapone trecătoare de dragoste. Cine n-a trecut pân' ele? Nu te apelpisi, arhonda-mu¹, că toate au să-ţi iasă cu plin!

Şi numaidecât a bătut vodă de trei ori în palme şi a venit un cavaz² şi l-a trimes vodă s-aducă techer-mecher pe marele ban Ienăchiţă Grozeanu, şi când a venit bătrânul, măria-sa zice:

— Ei! ce am auzit? Dai marelui logofăt Iordache Sorescu pe fiică-ta Marghioliţa? Bine faci, arhonda-mu! Tocmai vream să-ţi spui că şi eu pusesem, în mila mea pentru neamul şi casa voastră, ochii pe tânărul ăsta. Să-şi trăiască şi să-i vezi ani îndelungaţi fericiţi... Eu le sunt naş! Pas de răspunde, mare bane, ceva împotriva vorbelor măriei-sale!

Şi astfel, a doua zi chiar, duminică, cu blagoslovenia mitropolitului, fiind nuni mari vodă şi doamna, fiica marelui ban Ienăchiţă Grozeanu, Marghioliţa, a fost cocoana mare logofeteasă a marelui logofăt Iordache³ Sorescu.

S-a prăpădit lumea aceea parcă n-a mai fost de când lumea!

Aşa trec oamenii noştri valuri-valuri în clipe scurte şi repezi pe acest pământ, în această viaţă în care toate sunt zădărnicii, afară de fapta bună ce trebuie să se socotească odată şi-odată, fiindcă oamenii pier, sunt trecători şi muritori, dar omenirea nu piere, e statornică şi nemuritoare, şi ea socoteşte şi păstrează amintirea faptelor noastre, pe cele rele le uită câteodată, le iartă totdeauna, dar pe cele bune nu le uită niciodată şi totdeauna le pomeneşte şi le binecuvântează.

Din căsătoria marelui logofăt cu fiica marelui ban, a căpătat viaţă Mişu Sorescu⁴.

De mic pierzând pe mamă-sa şi pe tatăl său, el a fost crescut de rude. Trimis de mic la Paris, a şezut acolo peste douăzeci de ani şi acolo a cheltuit, în desfrânări ruşinoase şi în ticăloşii nesocotite cu străinii şi străinele, jumătate din averea lui uriaşă. Purtând un nume mare, a fost chemat de prieteni şi rude în ţară, atunci când, averea fiindu-i încurcată, nu mai putea să mai ducă luxul în care era obişnuit să trăiască la Babilonul modern; aceasta la încemnat, fiind şi sătul de atâta zgomot, de atâta viaţă destrăbălată, care-i ruinase pe jumătate averea şi aproape de tot sănătatea, să vie înapoi în patrie, unde, fiind la putere guvernul reacţionar, fu numit numaidecât într-un fotoliu de deputat — ales de colegiul pe atunci al patrulea, astăzi al treilea, de colegiul ţărănimii româneşti, în momentul când el nu intrase încă în ţară, când era încă pe drum, fiindcă, din cauza întreruperii circulaţiei prin inundaţii, fusese silit a se opri două zile la Viena. Depeşa de felicitare a partizanilor noului deputat l-a găsit tocmai la Grand Hotel, unde făcea un chiolhan straşnic cu nişte baletiste de la Operă. El a desfăcut depeşa care-i anunţa alegerea sa şi a strigat, beat de şampanie şi de lichioruri, luând în braţe şi sărutând o baletistă:

— Vive la Roumanie!

Iar acele femei pierdute au repetat în cor, cu accentul lor vienez, făcând un zgomot infernal:

— Fif la TTummanie!

Acuma d. Mişu Soresco de Grozny — căci acest nume, combinat din al tatălui şi din al bunicului, îl purta încă de la Paris — se afla la moşia Grozenii, veche clironomie rămasă de la bunicu-său, marele ban Ienăchiţă Grozeanu. D. deputat al ţăranilor, care de-abia ştia româneşte, ospăta la Grozeni pe mai mulţi prieteni, dintre care pe un june pictor francez de mare talent, Victor Bonnet, o cunoştinţă de la Paris, care călătorea de plăcere prin Orient.

Şampania îngheţată curgea în valuri, fumul de tutun se ridica în tavan şi pornea pe ferestre ca nişte nori fantastici bătuţi de vânturi, râsetele, glumele, jocurile de cuvinte nu mai conteneau.

— Tăcere! strigă un ştrengar bătrân, cănit şi sclivisit, care avea obicei să facă mici servicii galante tinerilor săi prieteni. Dacă mă iubiţi voi pe mine, tăceţi să ne spună Mişu o nouă aventură a lui.

— Iar amorezat, mon cher? strigă tânărul Costică Melinescu.

— Şi încă aşa cum n-am fost niciodată, ma parole d'honneur! zise Mişu; o adevărată pasiune! Un...

— E turbat! e nebun! întrerupse Fănică.

— E o femeie du monde? întrebă Iorgu Doroneanu, care zicea că alte femei nu există pe lume, afară „poate" de artiste.

Fănică, veşinicul confident, începu să râdă cu hohot de întrebarea lui Iorgu, pe când Mişu tăcea şi-şi muşca buzele.

— E o artistă?

— E o...

— O ce?

— O ţărancă, zise serios Mişu, încruntându-şi sprincenele- i negre cu un zâmbet trist.

— A! strigă Costică. Avem dar o idilă! Şi cum se numeşte juna păstoriţă, domnule Fănică? Să vedem dacă d-ta, care le ştii toate, o ştii şi p-asta?

— Să spun, Mişule?

— De unde ştii? întrebă Mişu şi mai încruntat.

— Ce-ţi pasă?

— Mă prinz că nu poţi să ştii.

— Dacă mă necăjeşti, o spui.

— Dacă o ştii, spune.

— Ei bine, dacă vreţi să ştiţi cum o cheamă pe fericita care stăpâneşte astăzi inima tânărului nostru amic Mişu, ascultaţi... E o minune de ţărăncuţă, ce-i drept, şi doar mă pricep şi eu la asta, şi o cheamă...

— O cheamă?...

— Smă-răn-di-ţa!

Note

TE-AR MAI PUTEA INTERESA