Editura Global Info / Literatură

Ion Luca Caragiale

Ştie carte băiatu lui Papuca!...

Naţiunea ne dojeneşte că unul dintre colaboratorii noştri iscăleşte cu pseudonimul Falstaff şi ne roagă, în folosul nostru, ca “dacă nu ştim ce amintiri revarsă în spirit acest pseudonim, să cugetăm asupra acestui vers al lui Victor Hugo: Les Falstaff que l’argent fait parler ou fait taire, sau mai bine să deschidem cel mai ieftin dicţionar, unde vom citi: Falstaff compagnon de debauche du roi d’Angleterre Henri V; Shakespeare en a fait le type de la débauche, du cynisme et de l’effronterie.

Pe româneşte: Falstaff — Cuconul F...”

Minunat băiatul lui Papuca!... Lui amintirile i se revarsă în spirit; el ştie versuri de Victor Hugo şi are şi cel mai ieftin dicţionar.

Tot aşa de procopsit era şi băiatul lui Nastratin Hogia. Când s-a întors acasă din străinătăţi, a cerut lui tată-său să-i deie o odaie pe seamă, unde să-şi aşeze biblioteca şi să studieze ziua şi noaptea. Tatăl, foarte mulţumit că are aşa fecior, i-a făcut pe plac.

Seara, după ce şi-a aşezat cărţile frumos, s-a pus băiatul în pat, cu lumânarea alături, pe măsuţă, să citească, ca orice tânăr studios. Dar, ridicând o dată ochii în sus, ca să reflecteze mai adânc, ca să-şi reverse în spirit cine ştie ce amintire, ce să vază!...

O bârnă din tavan era mânjită... de o vacă, ori de un bou, ori de o mânzată, ori de un viţel!... în sfârşit, vârsta şi sexul dobitocuiui care comisese acea pată nu erau sigure; dar acestea puţin importau tânărului savant, destul că pata era fără doar şi poate — după toată analiza şi la ochi, şi la nas — pricinuită de un patruped, un patruped neapărat ierbivor şi un patruped ierbivor anume din speţa bovină.

“Aceasta este (gândi junele, izbit de ciudăţenia fenomenului) ori o paradoxală minune, ori o minunată paradoxă!... Cum să umble boul, vaca, viţelul, ori mânzata pe tavan?... S-ar putea?... Să cercetăm dicţionarul!”

Şi se pune băiatul pe răsfoială: o noapte întreagă consultă dicţionarul favorit, citeşte, scrie, calculează, îşi sparge capul cu meditaţia, îsi revarsă în spirit toate amintirile, şi geaba! Până la ziuă nu ajunge să dezlege problema: cum poate să umble speţa bovină pe tavan ca muştele?

A doua zi, fericita lui mamă, văzându-l obosit de atâta luptă cu dicţionarul şi aflând ce problemă îl chinuise toată noaptea, îi explică procopsitului tot misterul, şi adică: când se făceau casele, bârnele erau trântite în ogradă; un bou al unui cărăuş, care aducea materiale, a comis o mânjitură pe o bârnă; lemnul, fiind uscat, a supt între firele lui zeama nevinovatei greşeli a dobitocului, astfel că bârna a rămas pătată, şi aşa pătată au pus-o dulgherii la tavan.

Tot aşa şi băiatului de la Naţiunea îi trebuie o explicaţie în privinţa lui Falstaff, care îi revarsă în spirit amintiri — o explicaţie ce nu se află în dicţionarul d-niei-sale.

Iată-o, pentru că-i trebuie:

Între anii 1377 şi 1459 — adică pe timpul domniilor celor trei Enrici, al IV[-lea], al V[-lea] şi al VI[-lea] — a trăit “faimosul căpitan sir John Falstaff”, de fericită şi ilustră memorie. Acest sir John Falstaff a făcut minuni de bărbăţie în războaiele de invazie ale englejilor în Franţa. El era foarte bogat: stăpânea imense domenii şi averi strânse foarte însemnate, datorită gratitudinii şi munificenţii suveranilor săi.

Spre adânci bătrâneţe, obosit de atâtea măreţe isprăvi, nobilul sir John Falstaff se retrase la Caister Castle, locul său natal, unde şi muri în vârstă de 91 ani, onorat de cei mari, binecuvântat de cei mici, admirat de toată lumea.

Cronicarii povestesc pe larg despre isprăvile şi înaltele merite ale mărinimosului erou. Din parte-ne, credem că ajunge această scurtă notiţă; nu avem loc aci să-i facem biografia; destul să arătăm că sir John Falstaff este şi va rămîne una din cele mai nobile, cele mai strălucite şi mai neuitate figuri ale istoriei Engliterii.

Viteaz, onest, devotat regilor săi şi neamului său; căpitan vestit în războaie, iscusit diplomat în timp de pace; om înzestrat cu un spirit tot atât de înalt pe cât îi era inima de bună şi de bărbată — astfel a fost sir John Falstaff, încât despre dânsul se putea spune cum spune Shakespeare, prin gura biruitorului de la Philippi, despre tribunul Brutus: “Natura amestecase aşa de bine într-însul elementele, că putea zice cu mândrie: Iacă-vă un bărbat!”

Însă...

Minunatul, strălucitul, faimosul sir John Falstaff a avut şi el un cusur. Aşa e soarta noastră, a muritorilor — mari ca şi mici! Da, şi sir John Falstaff are un cusur, şi încă ce cusur! mic în sine, dar enorm, incalculabil în urmări! — un cusur care-l face să-şi piarză toate calităţile, un cusur care-i nimiceşte cu desăvârşire memoria... Şi iată grozavul cusur: sir John Falstaff nu e trecut în cel mai ieftin dicţionar!

De aceea băiatul procopsit al lui Papuca stă ca colegul său, Nastratin-fiul, cu ochii în tavan şi nu i se revarsă în spirit altă amintire decât a berbantului de Falstaff din Suratele vesele de la Windsor, pentru că acesta a avut norocul ca dicţionarul cel mai ieftin să nu-l treacă cu vederea.

Dar acest din urmă Falstaff merită şi el o menţiune mai de preţ decât aceea din dicţionarul băiatului.

Se zice cu multă stăruinţă că Shakespeare numise, mai întâi pe acest erou caraghios sir John Oldcastle; dar din familia Oldcastle existau pe vremea Elisabetei urmaşi; aceştia au silit pe poet să schimbe numele tipului. Astfel, mentorul de chefuri al junelui Enric s-a numit sir John Falstaff.

Această omonimie s-a părut ireverenţioasă, şi admiratorii marelui căpitan, răposat, au relevat-o îndată. Shakespeare a întâmpinat însă că nu avusese câtuşi de puţin vreo intenţie de ireverenţa faţă cu memoria ilustrului sir John, dar că numele îi sunase frumos şi el l-a găsit foarte teatral.

Poate, credem noi, poetul voia să tragă de aci chiar un efect artistic. E mai comic parcă un aşa berbant când poartă un nume ce aminteşte atâtea mari virtuţi, pe care el, tipul opus şi grotesc, tocmai nu le are. Închipuiţi-vă într-o comedie modernă la noi un tip de beţivan bătăuş de alegeri, care s-ar numi pompos Mihai Viteazul!

Despre acest Falstaff al lui Shakespeare, un mare critic francez, Philarète Charles, zice:

“În privinţa spiritului, Falstaff este un om inimitabil. Ca şi Figaro, el găseşte la toate răspuns. Să-l ameninţe o primejdie, să-l tulbure cineva de la traiul cel bun, de la plăcerile sau speranţele lui, o glumă vie, dictată de prezenţa de spirit cea mai sigură de ea însăşi, parează îndată lovitura îndreptată contra bătrânului epicurian. El se învăluieşte în spirit şi în glume, ca ariciul în ghimpii săi.”

Falstaff al lui Shakespeare este dar Sancho Pança al lui Cervantes, Panurge al lui Rabelais, Sganarelle al lui Molière, Nastratin al orientalilor, Păcală al românilor.

Nuanţe specifice deosibesc, în adevăr, între ele aceste tipuri; fondul lor, însă, rămâne acelaşi. E aceeaşi plantă răsădită în deosibite pământuri şi sub deosibite ceruri: e vecinicul tip al omului stricat prin iubirea bunului vieţii, dar om cu judecata sănătoasă: grotesc şi fin, batjocoritor şi batjocorit, cinic şi moral, naiv şi înţepător, păcălici şi păcălit, totdeauna însă om de un adânc bun-simţ, niciodată zevzec, niciodată cu ochii în tavan, niciodată cercetător de dicţionare foarte ieftine.

Dar să încheiăm.

Despre notiţele de mai sus n-avem decât o povaţă de dat băiatului de la Naţiunea: cu dicţionarul cel mai ieftin nu merge totdeauna; trebuie să roage pe Papuca să-i cumpere unul mai scump.

           Nastratin¹

P.-S. A propos de cel mai ieftin dicţionar, este o bună glumă nemţească.

Într-un dicţionar de aşa fel se citeşte:

„B e e t h o v e n — compositeur de musique allemand; il a écrit pour le piano quelques petits morceaux très estimés par ses amis.”

Note

TE-AR MAI PUTEA INTERESA