Editura Global Info / Literatură

Ion Luca Caragiale

Teatrul cel Mare – "Urâta satului"

vodevil în 2 acte, prelucrat de d. E. Carada,
muzica de d. A. Flechtenmacher

Joia trecută, 22 decembre, pe scena Societăţii dramatice naţionale s-a jucat cu succes Urâta satului, piesă cu muzică în două acte.

Subiectul acestei piese este tras din un roman de George Sand, Petite Fadette dramatizat în franţuzeşte de un fabricant vodevilist cu un nume puţin cunoscut şi localizat pe româneşte, încă de mult, de d. Carada, acelaşi d. Carada (fost redactor al Românului, fost deputat, fost consilier municipal al capitalii, fost general de brigadă în garda naţională, fost poet dramatic şi liric naţional român) care acum, dupe retragerea din viaţa politică şi literară, ţine negustorie de spirtoase şi face pe samsarul la Paris. Nu-i vorba, omul de treabă, fie ce-o fi, tot om de treabă rămâne.

Astfel, prin urmare, George Sand — Mr. Chose— D. Carada: se desluşeşte prea uşor cum subiectul acestei piese este foarte frumos, planul sec şi ordinar, iar stilul, sau, cum am zice, redacţia... este — este d. Carada.

Urâta satului s-a mai jucat de multe ori în Bucureşti. Nu meritul literar sau noutatea piesei, ci genul ei, foarte rar de la o vreme încoace pe scena Teatrului mare, şi noutatea chipului cum a fost jucată au făcut mulţumire publicului.

În adevăr, pentru nenorocirea ei, Societatea dramatică naţională, încă de la constituire-i, a ales ca director de scenă pe d. M. Pascali, în condiţii foarte avantagioase pentru d-lui. D. Pascali se bucură de foloasele de societar clasa I-a, foloase în tot cazul pozitive, căci dupe lege, chiar dacă negustoria Societăţii iese rău la primăvară, societarii nu pot pierde nimica; apoi ia deosebit 400 franci pe lună ca director de scenă, plus procente la fiece reprezintaţie a traducţiilor sau operelor (?) dumisale. Astfel dar, pentru întreitul scop: de a avea dumnealui singur role de căpetenie, de a nu-şi da osteneala cu punere de piese noi în scenă şi de a lua cât se poate mai des procente pentru lucrările dumisale (??) literare — d. Pascali, ca şi mai-nainte, îndoapă pe bietul public cu tot soiul de producţii păcătoase, ieşite din fabricele melodramatice ale Parisului. Schilozii, beţivii, pungaşii, desfrânaţii, spânzuraţii, nemernicii, prostituitele, tuberculoşii şi toate spurcăciunile şi lăturile parisiane, înscenate de industria teatrală franceză, apoi traduse ori localizate în româneşte de oameni ce nu se pricep nici la românească, nici la franţuzească, ce nu ştiu nici ce e românul, nici ce e franţuzul, ni se dă ca producţii literare şi artistice pe scena întâiului teatru din ţară, menit, cum se zice, a fi „înaltă şcoală naţională de estetică şi morală” pentru publicul român.

Afară de asta, răul tot n-ar fi aşa de grozav dacă chiar aceste ticăloşenii exotice s-ar juca cumsecade. Dar...

Un Don Juan despre care basmul povesteşte că era un ştrengar atât de nostim şi de gingaş încât se prăpădeau fetele şi nevestele dupe el, iese pe scena noastră ca un destrăbălat pletos, se boceşte, zbiară ca un capiu la urechea drăguţei sale, pretinzând că-i vorbeşte de dragoste, o smunceşte şi o zgâlţâie, pretinzând că o mângâie şi o dezmiardă, şi, după atâta zel dramatic, sfârşeşte prin a se duce în iad aşa de răguşit, că nu-şi mai poate da seama prin grai de ştrengăriile lui de pe pământ.

Un rege, pe care istoria îl dă ca ghebos, urât, bătrân, şiret, buhav, roşu şi creţ la păr, spân la mustăţi şi barbă, iese pe scenă ca un băieţandru înalt, frumuşel, spiţelat, cam prostănac şi peltic, cu barba mică neagră şi cu chica soioasă atârnându-i pe ceafă; şi altele, şi altele: exemplele se pot înmulţi la nesfârşit.

Încalte, artistele n-au decât trei rochii, toate de lux, de la d-na Briol, spre a se costuma în orişice rol din fie orice piesă; iar chipul — tot neschimbatul şi drăgălaşul dumnealor chip, gingaş, vesel, bine afistolé şi plin de inteligenţă artistică.

Nici nu se mai pomeneşte de manierile, obiceiurile, tradiţiile locale: toţi, de orice vârstă, de orice neam, din orice vreme, din orice loc, eroii de pe scena noastră se îmbracă, mănâncă, umblă, se mişcă, trăiesc şi mor după un singur tipar.

Părinţii sunt mai tineri ca copiii şi copiii mai bătrâni ca părinţii; stăpânii sunt îmbrăcaţi prost şi slugile poartă haine strălucite; oamenii din veacul de mijloc se poartă şi se îmbracă ca cei din ziua de azi, iar anticii poartă mănuşi, umbrelă şi galoşi.

Apoi scena înfăţişează un palat bizantin din veacul XV, iar acţiunea piesei se petrece, dupe închipuirea autorului, într-un sat din Elveţia în zilele noastre; o dramă orientală se joacă într-un vestibul de catedrală gotică — şi altele şi altele: exemplele se pot înmulţi la nesfârşit.

Mai pune apoi că nici un „artist” nu-şi ştie nu rolul, dar nici măcar intrările şi ieşirile.

Şi toate astea din lipsă atît de ştiinţă, cât şi de bunăvoinţă din partea direcţiei de scenă, care peste măsură abuzează de indulgenţa publicului.

Se înţelege dar uşor întipărirea plăcută ce a pricinuit asupra spectatorilor reprezintaţia Urâta satului, în care subiectul este de o închipuire mai senină şi mai sănătoasă (cel puţin nu avem nici un bolnav pe scenă), în care jocul actorilor a fost mai aproape de natură şi punerea în scenă a fost mai îngrijită oarecum.

Rolele de căpetenie, Ileana (urâta satului), Florea şi Moş Nicolae au fost jucate de trei tineri artişti, elevi ai Conservatorului din Bucureşti, d-ra Dănescu, dd. Mateescu şi Hagiescu.

D-ra Dănescu, societară în Teatrul cel mare, d-abia acum iese pentru întâia oară în această stagiune pe scenă. Are un organ plăcut şi cânta cu multă gingăşie şi gust, aşa că, de la întâiele măsuri, s-a arătat a fi vrednică elevă a d-lui Ştefănescu, profesor de canto la Conservatorul de muzică, şi a fost răsplătită de public prin călduroase aplauze.

Mateescu cântă bine şi joacă şi mai bine.

Hagiescu nu cântă, dar joacă.

Toţi trei sunt elevii d-lui Velescu, profesor de declamaţie la Conservator, şi cum că nu sunt luaţi de nu se ştie unde şi aduşi fără voia lui Dumnezeu pe scenă, cum că jocul lor este hotărât şi stăpânit de gândire şi gândirea statornicită de studiu conştiinţios, aceasta se vede de la întâii paşi ce-i fac în scenă. D. Velescu are, prin urmare, dreptul la jumătatea laudelor ce capăta pe adevărat merit aceşti trei elevi talentuoşi ai d-sale. Portul, vorba, mişcările, chipul li sunt pline de adevăr, şi în orice zic, în orice fac se vede o intenţie artistică.

Publicul are aşadar dreptul, în urma primirii călduroase ce le-a făcut joia trecută, să ceară a i se da cât se poate mai des prilejul să aplaude pe aceşti trei tineri, cărora noi, din parte-ne, nu uităm a le da chiar aci folositoarea povaţă că, cu tot talentul şi succesul lor, nefiind încă desăvârşiţi, să nu înceteze a lucra şi a se instrui necontenit pentru a face din ce în ce mai bine.

D-lui Panu, care a jucat rolul lui Dumitru, recunoscându-i talentul, îi amintim că ceea ce se cheamă în franţuzeşte drôle nu va să zică comic şi nici caricatura nu însemnează tip.

Coristele, ca ţărance de la munte, după calapodul dramatic al direcţiei de scenă, au ieşit, şi joia trecută ca întotdauna, împanglicate, înmalacovate, înfoiate cu fuste scrobite ca hârtia şi încălţate cu poloneze, spre a face publicului iluzia desăvârşită a unui bal la „Pomul Verde” sau „Tomis”. Ar fi bine ca Direcţia generală a teatrelor să nu mai îngăduie barem coristelor de a-şi bate joc de un public ce se zice a fi cel mai inteligent din ţară .

Muzica Urâtei satului este de d. A. Flechtenmacher; aceasta ne scuteşte de orice laudă: toată lumea cunoaşte îndeajuns arta şi talentul acestui maestru.

TE-AR MAI PUTEA INTERESA