Editura Global Info / Literatură

Ion Luca Caragiale

Teatrul nostru

Multe lucruri absurde se văd în lumea noastră românească, aşa de multe, că ne-am deprins cu ele şi ni se par foarte raţionale, ba adesea am crede absurd pe acela ce ar îndrăzni să le critice sau măcar să le, denunţe ca atari.

Se poate o absurditate mai mare decât exagerata extensiune a învăţământului secundar clasic la noi? Se poate o mai mare absurditate decât năvala sexului frumos la învăţământul universitar? Dar despre astea altă dată. Deocamdată, să răspundem la aceasta: se poate o mai mare absurditate decât organizaţia oficială a Teatrului nostru Naţional? Nu, desigur.

Şi, cu toate astea, teatrul merge. Cum merge, e altă chestie.

Să vedem.

Teatrul Naţional este pus sub tutela şi protecţia statului şi comunei. Aceştia îi dau gratis un local, luminatul şi încălzitul, dreptul de a închiria localul, apoi o bună subvenţie în bani, în plus, îi plătesc administraţia oficială. S-ar crede că asta e o fericire pentru teatru, şi-ar putea închipui cineva că cu aşa ajutoare mersul teatrului trebuie să fie perfect asigurat şi traiul artiştilor la adăpost de orice necazuri materiale. Ei, nu!

Artiştii sunt foarte nemulţumiţi, şi mersul teatrului foarte puţin sigur şi de loc convenabil.

De ce? Din cauza organizaţiei sale administrative şi artistice.

Artiştii, după legea absurdă a teatrelor, sunt de două categorii — întâi societari privilegiaţi, cari au permanentă parte din câştig, cari sunt proprietari ai Teatrului Naţional, însă proprietari minori, puşi sub tutela administraţiei oficiale; şi al doilea gajişti, cari sunt plătiţi numai pe timpul stagiunii, căpătând în vacanţe numai o mică sumă, ca un fel de bacşiş; aceştia sunt ca nişte uvrieri artistici pe cari epitropia societarilor îi ia, îi lasă, îi ţine ori îi goneşte, după împrejurări, după nevoie şi — chiar după bună sau rea dispoziţie.

Care e raţiunea acestei deosebiri de clasă între artiştii noştri? Talentul, nu, căci sunt şi au fost între gajişti oameni de talent, şi s-a întâmplat între societari să fie mulţi fără talent. Atunci ce? Iată. Legea copilărească a teatrelor prevede un număr limitat de societari: acei ce la punerea legii în aplicaţie au apucat să se afle în teatru, sau au fost văzuţi cu simpatie de direcţiunea de atunci, au constituit societatea de proprietari minori, puşi sub epitropia oficială, şi au rămas de atunci buni stăpâni pe teatru, dar, din nenorocire pentru ei, nişte stăpâni condamnaţi a rămâne vecinic minori, vecinic sub epitropie.

E lesne de înţeles că pentru cei lipsiţi de talent, pentru nevoiaşi, aceasta a trebuit să fie o mare norocire; fără talent, nefiind bun de nimic, se-nţelege că trebuie să-ţi convină a avea un câştig cât de modest asigurat. Dar pentru cei cu talent, siliţi a munci singuri — ceilalţi nefiind utilizabili — spre a duce întreprinderea la capăt, a fost o mare nenorocire epitropia oficială.

Şi astfel, s-a recurs la înmulţirea covârşitoare a gajiştilor. Societatea neavând destule forţe să ducă Teatrul Naţional, a trebuit să ia cu leafă mulţi artişti de afară. Atunci s-a văzut ciudatul fenomen că epitropisiţii privilegiaţi, în majoritatea lor, steteau deoparte şi priveau, iar repertoriul teatrului era dus aproape exclusiv de gajişti, dintre cari cei mai mulţi aveau talente remarcabile.

Pentru a mai tempera această absurditate, s-a imaginat atunci nişte mijloace de compensare a gajiştilor talentaţi, pe de o parte gratificaţiuni speciale şi personale, pe de alta perspectiva de a fi proclamaţi ca societari, începând cu gradul inferior şi clasându-se treptat.

Cum am zice, o mică republică impotentă, care-şi ia cu plată o armată de bravi mercenari. Ce este acest stat în stat? Ce este această absurditate?

Statul vrea să încurajeze şi să ajute dezvoltarea teatrului, pentru aceea îl ia sub ocrotirea sa, îl ajută material într-un mod relativ destul de generos; dar cu modul acesta, oare, statul îşi ajunge, scopul? Nu. Ajunge să pensioneze persoane, şi încă persoane inutile, chiar răufăcătoare instituţiei.

Pentru ce statul, care e reprezentat printr-o direcţie competentă, nu desfiinţează societatea şi nu-şi organizează, cu toate forţele teatrale de cari dispune ţara , o companie în adevăr bună şi completă? Pentru că nu vrea, pentru că statul se crede, cu aceea ce dă, achitat de datoria morală ce o are de a face să prospereze instituţiile de cultură.

Statul nostru dă subvenţii peste subvenţii la sute şi mii de instituţiuni de cultură. Cum merg ele? Puţin îi pasă lui. Te-am trecut în budget, ţi-am dat tot ce am putut. De control inteligent, ori de vreo solicitudine morală să-ţi iei nădejdea. Şi astfel, în generalitatea cazurilor, toate subvenţiile acordate de stat sunt mai mult gratificări date la oarecari persoane decât ajutoare date la nişte instituţiuni.

Iată absurditatea.

Dar în privinţa teatrului absurditatea este, trebuie să mărturisim, alimentată de o cauză cu desăvârşire străină de reaua direcţie a afacerilor noastre publice.

Cauza pentru care nu merge teatrul destul de bine nu e atât nici reaua lui organizare, nici lipsa de talente literare şi artistice, nici incapacitatea direcţiunii, ci lipsa de alte localuri de teatru.

Sunt sigur că dacă s-ar mai clădi măcar încă două localuri în capitală, teatrul românesc — şi ca artă, şi ca literatură — ar prospera în zece ani într-un chip uimitor.

Publicul românesc, cu siguranţă, se europenizează pe zi ce merge; el are astăzi nevoie din ce în ce mai simţitor de instituţiile de cultură europene. Succesul mereu crescând al publicisticei în genere, atât material, cât şi moral, este în această privinţă un semn caracteristic.

Dacă faţă-n faţă ar sta două teatre, dintre cari unul să doarmă dus pe subvenţia statului şi altul să stea şi să fie deştept, desigur acesta, cel chemat să trăiască, ar creşte şi ar prospera în paguba celuilalt — nevolnicul ar trebui să-şi închiză baraca, oricât ar vrea să-şi legitimeze existenţa şi dreptul la pomana oficială, împărţind biletele gratis cu pachete întregi. Unul ar rămânea cu cerşetorii şi chilipirgiii de loji şi de staluri gratuite, şi celălalt cu bunul public, care vrea să vază un teatru bun şi plăteşte bucuros pentru asta.

Un director particular de teatru, care şi-ar pune nu numai obrazul, ci şi capitalul în joc, care ar avea sorţi să-şi vază inteligenţa şi munca lui proprie răsplătite şi capitalul rentând mai bine ca în o altă întreprindere, nu şi-ar permite să ţină porţile teatrului închise şase luni de zile, iar în celelalte şase luni să joace de trei, ba câteodată chiar numai de douâ ori pe săptămână.

Un director nu şi-ar permite să plătească un regiment de inutili, nu şi-ar permite să dea la o parte talentele şi să scoaţă înaintea publicului nulităţile.

Un aşa director în fine nu şi-ar permite să joace piese absurde pentru amiciţia autorului, partidului sau familiei acestuia; n-ar putea să joace decât piese de succes mai mult sau mai puţin sigur, pentru că el ar trebui, din produsul întreprinderii şi, dacă nu, din pungă, să plătească chiria localului, lefurile artiştilor şi oamenilor de serviciu şi onorarele autorilor, şi pentru că ar şti că la semestru nu are să încaseze de la visterie şi din alte părţi nici o pomană oficială.

Teatrul românesc numai prin iniţiativa privată se mai poate pune pe calea adevăratului progres literar şi artistic. Când zic iniţiativa privată, nu mă gândesc, Doamne fereşte! la asociaţiuni generoase de frecuentare obligatorie a teatrului puse sub înalte patronaje; arta, dacă nu se poate ţine prin propria ei vitalitate, n-are să scape de decădere şi de pierzare prin accese de patriotism şi naţionalism.

Când zic initiativă privată, înţeleg o asociaţie de capitaluri care să construiască în Bucureşti două localuri moderne de teatru.

Sunt sigur că acele capitaluri nu ar fi rău plasate. Şi pe lângă câştigul material, asociaţia ar putea avea şi mulţumirea că a contribuit, mai mult decât toate guvernele trecute, prezente şi viitoare, la propăşirea teatrului în ţara românească.

Ar fi o afacere bănească minunată şi-n acelaşi timp o adevărată binefacere pentru publicul nostru.

TE-AR MAI PUTEA INTERESA