Editura Global Info / Literatură

Ion Luca Caragiale

Teatrul românesc

Deschiderea stagiunii 1878-79

Dumineca trecută, 1 octombre, Asociaţia dramatică şi-a deschis stagiunea cu reprezintaţia Fiica lui Tintoretto, melodramă în 5 acte.

Ca toate melodramele “de boulevard”, după cum se zice în termeni de teatru, şi Fiica lui Tintoretto este un spectacol interesant, în care o intrigă încâlcită şi presărată cu situaţii enigmatice ţine loc de tot: patimi umflate câte vrei, dar la caractere să nu te aştepţi, minuni închipuite destule, dar adevăr lumesc de loc. Eroii se nasc, trăiesc şi mor, umblă, se mişcă, intră şi ies, totdeuna ex machina, fără altă noimă decât spre a sluji încâlcirii melodramatice. Un intrigant, cet puţin un om mârşav şi spurcat (după fapte numai, că aminteri, după vorbele lui naive, se vede a fi băiat bun), încurcă şi turbură fericirea şi liniştea a o sumă de alte persoane cinstite, ori din ambiţie, ori din dragoste, ori din “sfânta foame” a banilor, ori din cine ştie ce altă netrebnică pornire, sau, şi mai bine, din toate deodată, ca să fie melodramă şi mai grozavă. Ba încă, mulţi intriganţi de melodramă, daca i-ai întreba la o adică, nici ei n-ar şti să spuie pentru ce fac atâtea mişelii şi supără pe oamenii de treabă, buni-nevinovaţi; dar îi supără pentru că-i supără; aminteri, ce fel de melodramă ar fi aceea fără un “infam intrigant”? Intrigantul umblă ce umblă, patru acte d-a rândul, dar în sfârşit, în actul al cincilea, i se înfundă şi lui; ori că-l ia şi-l duc la poliţie; ori că victimele lui chiar îl răpun; ori că se ucide el însuşi de mustrarea cugetului; ori, dacă nu i se întâmplă una din astea, apoi trebuie neapărat să-i cază apoplexie sau tavanul în cap, pentru satisfacţia, înaltei nobilimi şi onor, public.

Acesta e calapodul literar pe care e turnată şi Fiica lui Tintoretto, şi în adevăr, în această melodramă, mişelul Arezzo , după ce a făcut atâtea ticăloşii, moare la sfârşit trăsnit de o încurcătură galopantă de intestine, şi astfel se descurcă toată comedia.

Astfel dar, pentru deschiderea stagiunii unui mare teatru naţional, nouă ni se pare că alegerea unei bucăţi de soiul cam rococo al melodramelor “de bulevard” nu este tocmai nemerită.

Traducţia melodramei Fiica lui Tintoretto se datoreşte unei pene strălucite, ce nu pentru întâia oară păcătuieşte numai de hatârul muzelor româneşti. (Vorba ceea: — El iubeşte muzele româneşti. — Dar muzele pe el? — Şi el pe ele.) Şi se poate zice într-adevăr că e o traducţie minunată, de vreme ce traducătorul, anume d. Frideric Damé, nu ştie, nu poate să ştie româneşte.

Onor. comitet teatral are în frunte-i, ca director general, pe d. Ion Ghica, prezidentul Academiei Române, şi în sânu-i, pe d. G. Sion, membru în aceeaşi Academie; nu mai pomenim şi de mult iscusitul d. Pseudo-Ureche, membru şi în comitetul teatral, care se zice c-a părăsit jetul academic fiindcă, din nenorocire şi din potrivă cu speranţele-i legitime, nu s-a dat premiul “Năsturel” operelor d-sale spurii, tipărite ad-hoc. Prin urmare, de la acest onor. comitet teatral, bucăţică ruptă din Academie, suntem în drept a cere puţin respect pentru limba românească. Întâiul teatru românesc din ţară , cârmuit de membri din Academia românească, pe a cărui scenă se vorbeşte o limbă ce numai românească nu-i, e cam ciudat lucru, ce-i drept. Şi de aceea nici nu putem crede că onor. Direcţie generală a avut ceva în ştire despre traducţia minunată a d-lui Fr. Damé, cu care s-a deschis alaltăieri seara stagiunea teatrală.

Deschiderea unei stagiuni nu e tocmai un prilej pentru a se critica fiecare actor în parte, mai ales când toţi sunt cunoscuţi din trecut publicului. Însă o observaţie sau două, chiar de pe acum, întrucât priveste aceea ce în franţuzeşte se zice l’ensemble, credem că şi-ar găsi loc în această dare de seamă.

Este elementar într-un teatru că toţi actorii trebuie să vorbească tot intr-un glas, adică să aibă cu toţii un diapazon statornic. Duminecă seara multe scene s-au jucat aşa încât părea că un actor vorbeşte din pimniţă şi altul din podul casei; iar când vorbeau mai mulţi era şi mai ciudat. La o întrebare şoptită, un actor poate răspunde într-un glas cât vrea de tare, însă nu într-un glas mai înalt sau mai adânc decât glasul căruia-i răspunde.

Apoi ar mai fi de dorit ca figuranţii, coriştii şi rolele de a doua şi a treia mână să se arate ca făcând parte vie din comedia ce se înfăţişează pe scenă; adică, la moartea vreunui erou, jalnici să fie, iar la nuntă, cheflii; şi daca s-ar putea să nu mai stea drepţi şi la rând, soldăţeşte, că doar disciplina dramatică se deosebeşte de cea de la cazarmă. Un erou zelos asudă în faţa scenei în agonia ceasurilor din urmă; iar tovarăşii lui de luptă, chip şi seamă, pe cari el îi conjură cu limbă de moarte să-l răzbune şi să scape patria de vrăjmaşi, voinicii lui, stă drepţi la linie, fără să-l asculte, şi se gândesc: unul, că s-apropie Sfântul Dumitru, altul, că n-are palton ori că s-a rupt ghetele, altul, că n-a plătit abonamentul la birt — fel de fel de nevoi, mă rog, cum are tot omul, măcar corist să fie. Toate aceste nevoi, însă, fiecare şi le ştie, şi nu privesc de loc pe public, care ar dori să vază pe “tovarăşii de luptă” ai eroului ce moare puţin mai mişcaţi de pierderea căpitanului lor.

Direcţia de scenă ar trebui să se cam gândească la îndreptarea acestor cusururi înveterate în teatrul românesc.

Sfârşim, sperând că la locurile competente din teatrul românesc părerile criticei cinstite vor fi citite măcar cu aceeaşi luare-aminte cu care se citesc măgulirile şi laudele banale, gratuite sau nu.

Publicat în Timpul, 1878, 6 octombrie, fără semnătură.

TE-AR MAI PUTEA INTERESA