Editura Global Info / Literatură

Ion Luca Caragiale

Termitele...

UN MIC CAPITOL DE ISTORIE NATURALĂ, PENTRU POPOR

Termitele sunt nişte gângănii, sau gâze, cum le zice poporul la făpturile mici şi delicate ale naturii, pe cari oamenii de ştiinţă le numesc în genere insecte. Pe termitele acestea, naturaliştii le numără în rândul insectelor, cum zic ei, nevroptere (dela cuvintele greceşti nevron, adică nerv, şi pteron, adică aripă); căci ele au aripioare străvezii, înăuntrul cărora se vede o ţesătură deasă de firişoare nervoase. Ele trăesc în societate întocmită ca şi furnicile: au o femeiuşcă prăsitoare cu câţiva bărbătuşi pe lângă ea, şi pe urmă mulţime de soldaţi şi de lucrătoare. Sunt la trup cam de mărimea furnicilor dela noi; de aceea popoarele le-au crezut întotdeauna că sunt furnici cu aripi.

Sunt mai multe soiuri de termite; dar toate sunt săpătoare, şi afară de asta, cea mai mare parte dintre ele sunt şi constructoare; adică, sapă orice a clădit omul, ca pe ruinele clădirilor omeneşti, să-şi clădească ele cuiburile şi aşezămintele lor. Trăiesc rozând din tot ce le iese 'n cale, tot ce pot roade; şi de aceea sunt un aşa vrăjmaş al oamenilor, că marele Lineu n'a stat la 'ndoială să pună în Systema Naturae: Termes utriusque Indiae calamitas summa (adică: Termitele sunt cea mai straşnică bătaie dumnezeiască în Indii). Unde au bântuit mult în Europa, pe la mijlocul veacului trecut, vreo treizeci de ani de-a-rândul, a fost în departamentul Franţei numit Charente inférieure (Şaranta-de-jos). Micul fluviu Charente se varsă în Oceanul Atlantic la vreo cincizeci de kilometri mai spre miazănoapte de gura măreaţă a Girondei. Între aceste două guri au făcut mari stricăciuni termitele, şi mai ales în portul Rochefort şi în cetatea de mare La Rochelle.

Termitele lucrează pe ascunse de ochiul oamenilor; de aceea francezul numeşte travail de termite (lucru de termită) o lucrare ocultă de destrucţiune. Îşi sfredelesc galerii pe subt pământ, la 'ntuneric, până la zidurile locuinţelor sau a magaziilor, de aici coboară drept în jos până dincolo de temelii, pe urmă trec pe sub temelii, şi apoi suit în sus drept înăuntru prin podele. De acolea 'ncolo au pus stăpânire ne'nfrântă aupra locului.

Unele se năpustesc asupra lemnelor clădirii, asupra mobilelor şi proviziilor de orice fel; altele rod şi sfredelesc mereu înainte; atacă tavanurile şi podelele de mai sus, până ajung la acoperiş ca să-l roază şi pe ăla. Lucrează însă cu multă băgare de seamă, să nu dea cumva de lumină, şi respectă cu cea mai mare grije suprafaţa obiectelor atacate, mulţumindu-se să le găunoşeze. Dacă locul li se pare bun, le-a rămas acolo încă destul de prădat, aduc tencuiala plămădită de pulbere de pământ ori moloz şi balele lor, şi înlocuesc treptat-treptat părţile lemnoase pe cari le distrug. S'au văzut, pe urma lor, stâlpi întregi de lemn preschimbaţi astfel în coloane de beton. Când nu le mai place locul, fiindcă l-au secătuit, atunci nu-şi mai bat capul cu dresul; opera de distrugere porneşte cu o aşa repeziciune că, în şapte-opt săptămâni, o casă mare europeană este coptoroşită din temelie până'n vârf; ba un sărman sat de negri africani, în şi mai scurt timp, se face tot grămadă praf; nici urmă de bordeiu nu se mai zăreşte.

S'a văzut la Rochefort cum, într'o singură noapte, termitele pătrunzând prin piciorul unei mese, d'asupra căreia sta geamantanul unui inginer, au scobit piciorul de jos în sus, au trecut prin tabla mesei, pe urmă prin fundul geamantanului înăuntru, unde au ros tot; aşa că a doua zi nu s'a mai găsit petec de haină ori de rufă neciuruit. Iar hârtiile şi planurile bietului inginer, şi cerusele cu plumb cu tot, toate dispăruseră fără urmă.

Vai de oraşul, în care au apucat să se 'ncuibe termitele!

Astfel, în La Rochelle, palatul prefecturii şi toate locuinţele dimprejur au fost prăpădite. Acolo nu mai erau oamenii stăpâni, erau stăpâne termitele. Nu mai putea pune omul un proţap, ori lăsa o scândură pe brazdă, în grădină, că a doua ori a treia zi erau nimicite. Proptelele dela copăcei, şi trunchiurile copăceilor şi crăcile mai răsărite până la ramurile crude fără scoarţă, erau scobite de jos până sus. Tavanele şi podelele prefecturii se fărâmiţeau şi se scufundau. Într'o zi arhivele departamentului s'au găsit mistuite aproape în întregime, şi asta fără ca mai înainte să se fi arătat pe dinafară vreun cât de mic semn de stricăciune. Termitele ajunseseră la cartoanele arhivei prin lemnărie; pe urmă mâncaseră hârtiile administrative, respectând, ca după obiceiul lor, foile de deasupra şi muchiile filelor; aşa că un carton, care era înăuntru plin de tărâţe, produse de dejecţiunile acelor gângănii, părea pe dinafară întreg ca şi cum ar fi conţinut dosarele neatinse.

Lemnul cel mai tare nu poate rezista la atacul termitelor. La scara cancelariilor prefecturii, era o bârnă groasă de stejar vechiu; un impiegat alunecând pe scară, dă ă se proptească în mână, şi-i intră jumătate braţul în bârna aceea ca într'un mărăciniş. Numaidecât s'a cercetat şi răzuit bârna în mai multe părţi şi s'a văzut că nu rămăsese decât pe deasupra, la faţă, o pojghiţă subţire ca foaia de hârtie.

Ce n'au încercat oamenii, ca să stârpească soiul acela blestemat de gâze!... În sfârşit, după multe încercări şi studii, zicea învăţatul Quatrefages, că parcă le-ar fi dat el de leac. În urma experienţelor sale, dovedise că în atingere cu gazul de chlor pur, termitele cad la moment trăznite; iar într'o cantitate de aer amestecat pe a zecea parte cu acel gaz, peste o jumătate de ceas mor innecate.

Aşa dar o insuflare de aşa aer amestecat în coptoroşeala lucrurilor atacate ar năbuşi năvala vrăjmaşelor. Însă - zice celebrul naturalist - problema tot prezintă greutăţi. În toate chestiunile de acest fel, după toate cercetările savante cari ne dau numai soluţiunea teoretică, trebuesc să urmeze încercările practice, cari singure asigură aplicarea uzuală. Aci, să urmăm cu toată luarea aminte pe savantul naturalist...

E vorba dar să atacăm o speţă exclusiv săpătoare; astfel, o exactă cu de-a-mănuntul cercetare a locurilor şi lucrurilor va fi mai întâi de toate necesară, spre a descoperi punctul de plecare, punctul central al atâtor găunoşări; şi apoi îndată, scurt, cu cea mai strictă promptitudine de operaţie, trebue pornit, subt o presiune considerabilă, leacul mântuitor până în adâncul răului. Poate primele încercări să nu izbutească deplin; poate că, nimicind un cuib două ici-colo, să te pomeneşti că se ivesc mai multe în alte părţi. Nu trebue un moment de repaos şi de 'ngăduială: după ele fără preget! scotoceşte mereu pretutindeni şi unde simţi că mai mişcă, nu le da pas; trage-le cu chlor până la saturaţie, până isprăveşti odată cu ele...

Şi când te gândeşti...

O! ce cruzi sunt oamenii de ştiinţă! ce fiinţă fără inimă a fost acel savant! Auzi dumneata ce răutate!... Ei! ce pot gândi bietele mici gângănii pomenindu-se afumate aşa fără nicio milă?...Fireşte, nu pot gândi alta decât:

– Ia uitaţi-vă la sălbaticii de oameni ce vrăjmăşeşte s'au pornit toţi cu toţii să ne distrugă casa... noastră!

TE-AR MAI PUTEA INTERESA