Editura Global Info / Literatură

Ion Luca Caragiale

Tren de Plăcere

S-a hotărît, care va să zică…

Madam Georgescu — Miţa Georgeasca — cu d. Georgescu — Mihalache — pleacă la Sinaia cu trenul de plăcere. Însă, de mult madam Georgescu a promis « puiului » să-l ducă odată şi pe el la Sinaia; prin urmare trebuie să-l ia şi pe puiul; dar puiul nu merge nicăieri fără « gramamà »; prin urmare, şi pe gramamà trebuie s-o ia. Puiul este mititelul Ionel Georgescu, în etate de cinci anişori împliniţi, unicul fruct pînă astăzi al amorului părinţilor săi; iar gramamà este cocoana Anica, mamiţa mamiţichii puiului.

Trenul de plăcere pleacă din Gara de Nord sîmbătă după-amiazi, la orele trei fără cinci. Sîmbătă, aşadar, de la amiazi, amîndouă aceste doamne încep să se pregătească de plecare. Madam Georgescu este pe deplin stabilită asupra toaletei sale: bluza vert-mousse, jupa fraise écrasée şi pălăria asortată; umbreluţa a roşie, mănuşile albe şi demibotinele de lac cu cataramă; ciorapii de mătase vărgaţi, în lungul piciorului, o bandă galbenă şi una neagră, despărţite cu cîte un fir stacojiu. Cocoana Anica se-mbracă în negru, aşa se-mbracă dumneei de cînd a pierdut pe răposatul Nicula; coloare deschisă n-a mai purtat decît acuma, de curînd, barej conabiu la cap. Cît despre puiul, nici nu mai încape discuţie — el va purta la Sinaia uniforma de ofiţer de vînători ca prinţul Carol. Pînă să potrivească mamiţa pe madam Georgescu, pînă să-mbrace pe puiul şi să-i puie sabia, iată că s-a făcut ceasul două fără douăzeci. La ceasurile două fără un sfert, iată soseşte şi d. Georgescu cu un muscal cu cauciuc. Cum intră şi dă cu ochii de gramamà, strigă:

— Cocoană! încă n-ai plecat? să ştii c-ai pierdut trenul! Pînă s-ajungi la tramvai, cum umbli d-ta; pînă să-l apuci, că poate n-ai noroc să-ţi treacă tocmai atunci; pînă să ajungi la gară — s-a isprăvit! n-are să te-aştepte trenul pe dumneata… Apoi, văzînd pe gramamà că, tăndăleşte căutînd nişte chei: — N-auzi, cocoană, că scapi trenul?

Cocoana Anica porneşte, şi madam Georgescu după ea:

— Mamiţo, ştii unde am vorbit să ne-ntîlnim: în salon de clasa-ntîi… Ai auzit?

Gramamà a plecat să caute tramvaiul. D. Georgescu cu familia şi cu un coşuleţ elegant de provizii — salam, opt ouă răscoapte, un pui fript, două jimble, sare, piper, în sfîrşit tot ce trebuieşte — se urcă în birjă şi:

— La gară, gaspadin!

De douăzeci şi cinci minute, familia Georgescu stă în salon de clasa-ntîi, şi gramamà nu mai soseşte. Ceasornicul arată două şi jumătate… Madam Georgescu începe să devie impacientă. Trei fără douăzeci şi cinci… Mai sunt douăzeci de minute; la casă se dau bilete, şi cocoana Anica nu mai vine. D. Georgescu începe a bănui că n-are să trebuiască a mai lua patru bilete, poate că trei or s-ajungă, şi porneşte din salonul de aşteptare să meargă la ghişet. Dar în uşă-ntîlneşte piept în piept pe gramamà care nu mai poate de gîfîială.

— Uf! nu mai poci! zice cocoana Anica.

Dar d. Georgescu îi numără parale potrivite pentru un bilet de dus şi-ntors clasa III, şi-i arată ghişetul respectiv.

Peste cîteva minute, trenul zboară-nspre Carpaţi.

— Biletele, vă rog, domnilor, zice politicos conductorul intrînd în primul vagon de clasa-ntîia.

D. Georgescu arată două, bilete.

— …Mititelul… al dv.? întreabă conductorul arătînd pe ofiţeraşul de vînători, care s-a suit cu picioarele pe bancheta de catifea.

— Da! dar n-a-mplinit patru ani… Nu trebuie să ne-nveţi dumneata pe noi regula, zice madam Georgescu.

Conductorul salută politicos şi trece mai departe.

— I-ai spus mamiţii (întreabă discret madam Georgescu pe consoartele dumneaei) să bage de seamă să nu-i fure cineva coşul?

D. Georgescu dă din cap şi se mulţumeşte să zică numa:

— Hîhî!

Mai discret încă, întreabă d. Georgescu pe consoarta d-sale:

— I-ai dat ceva parale?

Madam Georgescu răspunde consoartelui tot aşa de laconic cum i-a răspuns şi dînsul.

— Cît?

Madam Georgescu arată mîna cu cele cinci degete răsfirate: cinci — adică, o băncuţă.

Treizeci de bani, tramvaiul de la Zece Mese pînă la gară: care va să zică gramamà are încă, douăzeci de bani pentru ca să cumpere două legături de vişine la Comarnic. Şi-n adevăr, le şi cumpără, şi le şi mănîncă pe jumătate pînă la Valea Largă, cu sîmburi cu tot. Trenul soseşte la Sinaia regulat. Lume — destulă. Dar cu toată-mbulzeala, cine ştie să-şi facă un plan bine hotărît nu se rătăceşte niciodată. Familia Georgescu ştie perfect ce are să facă pas cu pas şi minută cu minută. Astfel, madam Georgescu, cu d. Georgescu şi cu puiul se urcă-n birjă şi merg drept la parc, unde muzica militară cîntă cadrilul Les petits cochons, să se asigure de o odaie cu două paturi la Regal; iar gramamà cu coşul merge la Mazăre, să se asigure de o odaie cu un pat: e atît de aproape Mazăre de gară, că nu face pentru ca să mai dai parale la birjă. D. Georgescu însă dă unui băiat un ban, să ducă după gramamà coşul.

S-a întunecat… Lămpile electrice încep a sclipi. Puiului i-e foame. D. Georgescu lasă pe madam Georgescu pe o bancă în aleea principală, unde e toiul promenadei de lume bună, şi pleacă cu puiul la gramamà. Fatalitate! La otel Mazăre i se spune că n-a fost odaie goală şi că a trimis-o pe jupîneasa la otel Manolescu, devale. D. Georgescu coboară cu bravul ofiţeraş de vînători, care este foarte obosit şi flămînd. La Manolescu, iar fatalitate! n-a fost odaie goală şi a trimis-o pe jupîneasa la otel Voinea, în Izvor. D. Georgescu suie cu bravul ofiţeraş, după ce i-a cumpărat o franzelă şi i-a dat să bea apă. Trecînd spre izvor, se abate prin parc să spuie lui madam Georgescu, nu cumva să-şi piarză răbdarea aşteptîndu-l… Fatalitate! Madam Georgescu lipseşte de pe bancă. D. Georgescu lasă un moment pe puiul, care nu mai poate umbla, să se odihnească pe bancă, face cîţiva paşi în sus, apoi în jos, să găsească pe madam Georgescu. Madam Georgescu, nicăieri! Se-ntoarce să ia pe puiul, să-l ducă la Voinea şi să se-ntoarcă apoi în parc, unde trebuie pînă-n fine să găsească pe madam Georgescu. Fatalitate! Puiul lipseşte.

— Pardon — zice d. Georgescu către un domn care stă pe bancă — n-aţi văzut un copilaş frumuşel, îmbrăcat în uniformă ca prinţul Carol?

— Ba da… Acu a plecat cu o damă…

— Cu o damă înaltă, cu bluză verzuie şi cu jupă…

— N-am băgat de seamă; dar am auzit că dama-i zicea « puiule » şi băiatul « mamiţico. »

— Pardon, încotro a pornit?

— Încoace, răspunde domnul, arătînd înspre Mazăre. Dama zicea că-l duce pe puiul la gramamà.

D Georgescu porneşte înapoi la Mazăre… Acolo i se spune — fatalitate! — că madam Georgescu a fost acum cu puiul şi, negăsind pe gramamà, a plecat devale la Manolescu. Degrab'la Manolescu…

— A fost o damă cu băieţelul cu care aţi fost dv. şi i-am spus tot cum v-am spus dv., că n-am avut odaie, şi am mînat-o la Voinea.

D. Georgescu suie şi porneşte cu pas regulat cătră Izvor. Ajunge foarte obosit şi asudat la Voinea… Fatalitate! La Voinea nu se află nici madam Georgescu, nici puiul, nici gramamà, nici coşul.

— Ce-i de făcut?

Cu toată inteligenţa lui, d. Georgescu stă cîteva momente pe loc fără să poată răspunde la această-ntrebare… Va trebui să răspunză însă…

— Ce?

Pentru cine nu e deprins să se caţere pe munţi, putînd trece ca o capră din valea Prahovei în a Ialomiţei, Sinaia nu se poate compara mai nemerit decît cu un stomac: o încăpere mai mult sau mai puţin largă, avînd două deschizături destul de strîmte. Te-a înghiţit odată Sinaia, nu mai poţi ieşi decît ori pe sus, spre miazănoapte, către Predeal, ori pe jos, spre miazăzi, către Comarnic. Prin urmare, îşi face d. Georgescu următoarea judiţioasă socoteală :

« Trebuie să fie în Sinaia, că n-au avut pe unde zbura ».

N-apucă să isprăvească această gîndire, şi cineva, venindu-i drept în faţă, sub lumina unei lămpi electrice, îi zice :

— Să-mi scrii, nene Georgescule!

— Adio, Mitică…

— Te aşteaptă-n parc madam Georgescu cu familia Vasilescu şi cu locotenent Mişu…

— În parc?… Să-mi scrii, Mitică!

— Adio şi n-am cuvinte, nene Mialache!

D. Georgescu îndoieşte pasul… intră în parc ; caută peste tot… Madam Georgescu — fatalitate! — nicăieri. Obosit, omul şade pe o bancă, să răsufle, şi, pentru prima oară, după o alergătură de cinci ceasuri, înjură în gînd… Pe cine?… Pe coana Anica… Dumneei a făcut toată încurcătura, dumneei face toate încurcăturile… Dar… nu strică dumneei; el strică; nu trebuia s-o ia; trebuia s-o lase la Bucureşti… Şezînd astfel pe bancă-n parc, în prada unor gîndiri destul de nefavorabile cocoanei Anichii, d. Georgescu nu ia seama că muzica a plecat şi că lumea încet-încet s-a strecurat, mergînd fiecare cătră culcuşul său. A! e grozav să ai fiinţe iubite, rătăcite departe de tine, şi să nu ştii la un moment în ce loc se află, ce fac, ce li se-ntîmplă, ce vorbesc, ce simt, ce gîndesc despre tine… le e dor de tine, cum ţi-este ţie de ele? etc., etc.

« Unde dracul s-a băgatără? » zice d. Georgescu…

Şi iar o înjurătură — de astă dată la adresa tutulor celor trei fiinţe iubite pe cari le caută fără să le găsească. Dar iată că un glas simpatic îl trezeşte pe d. Georgescu din urîtele-i gînduri.

— Bravos! d-le Mialache! bravos!

Este cocoana Anica, mamiţa lui madam Georgescu.

— Cocoană! strigă ginerele, sărind drept în picioare… Unde umblaţi, cocoană?

— Bravos! tot dumneatale-ntrebi…

— Fireşte că eu, daca nu ştiu… De cinci ceasuri de cînd umblu după dv.

— După noi!… Ce spui, frate?… Dar la Oppler nu puteai să vii?… A nemerit orbul Brăila… şi d-ta…

— La Oppler te-am trimes eu pe d-ta? strigă d. Georgescu scos din pepene… La Oppler? Dracul era să ştie că dv. sunteţi la Oppler?… Eu v-am căutat la Mazăre, la Manolescu, la Voinea, în parc…

— La Voinea?… Nu mi-a zis Miţa că ne-a găsit loc la Vasileasca?…

— Cînd ţi-a zis Miţa că ţi-a găsit loc la Vasileasca?

— Cînd ne-am întîlnitără pe bulivar…

— Cînd v-aţi întîlnitără pe bulivar?

— Cînd mergeam la Voinea… ne-am întîlnitără, că nu l-am găsit…

— Pe cine?

— Pe Voinea. Fincă ne-am întîlnitără cu Măndica.

— Care Măndica? zbiară d. Georgescu.

— Vasileasca, omule! şi cu Miţa…

— Ei! şi unde e acuma Miţa?

— Nu ţi-am spus?

— Cînd mi-ai spus?

— Mialache! eşti nebun? Nu ţi-am spus că te aşteaptă la Oppler cu Vasileasca şi cu fratele Vasileaschii, locotenent Mişu de la itidenţă?

— Dar puiul?

— L-am culcat.

— Unde?

— Nu ţi-am spus?

— Cucoană! eşti nebună? cînd mi-ai spus?

— Nu ţi-am spus că am tras la Măndica.

— Ei?!

— Nu zbiera aşa!… Ei! ne-a dat un pat pentru puiul în odaie la copiii ei, şi Miţii i-a dat odaia lui Mişu, şi el doarme pe canapea în antreluţă…

Din vorbă-n vorbă, au ajuns la Oppler. La Oppler, fatalitate! Toate luminile sunt stinse.

— S-a dusără la Vasileasca acasă.

D. Georgescu şi coana Anica suie încet pe drumul prăpăstios către strada Furnica. E o noapte caldă, cu lună plină… Cu cît suie, cu atît se desfăşură la picioarele drumeţilor panorama mirifică a Sinaiei, cu simetricele ei constelaţii de lampioane electrice. Vederea aceasta o încîntă pe coana Anica… D. Georgescu e mai puţin simţitor faţă cu măreaţa privelişte şi înjură bombănind. Au ajuns în sfîrşit la Villa Măndica. Puiul doarme cu copiii Vasileaschii; dar, fatalitate! Madam Georgescu lipseşte. A plecat.

— Unde?

— A plecatără acuşica toţi — zice servitoarea somnoroasă — la Sfînta Ana.

— Şi d. Mişu locotenentul? întreabă coana Anica.

— Şi dumnealui, răspunde slujnica.

— Du-te şi dumneatale repede, Mialache! zice cocoana.

Dar d. Mialache izbucneşte :

— Ce? cocoană! ce? sunt nebun? dumneatale mă socoteşti cal de poşte?

— Nu striga, că scoli copiii!

— De cinci ceasuri de cînd alerg după dv. ca un turbat, nu e destul? Nu mai mă duc.

— Du-te, Mialache mamă! zice foarte rugătoare cocoana; o să-i faci mare plăcere Miţii şi la toţi.

— Nu mai poci…

— O să te căieşti, Mialache!

— De ce să mă căiesc?… Nu mă duc! n-o găsesc nici acolo… Mai bine, adu coşul.

Cînd zice d. Georgescu acestea, orologiul de la castelul Peleş se aude-n depărtare bătînd noaptea jumătate. Cocoana scoate coşul de subt canapea, slujnica aduce o sticlă cu vin, şi d. Mialache se pune să supeze cu coana Anica. La supeu, d. Mialache povesteşte cu de-amănuntul toate peripeţiile prin cari a trecut; iar cocoana Anica, cum s-a-ntîlnitără cu madam Vasilescu şi cu toată compania şi cu locotenent Mişu, care e mucalit al dracului « şi cîntă teribel! » Apoi, după supeu, s-a culcat d. Georgescu în odaia locotenentului, rezervată pentru el şi madam Georgescu; iar gramamà, în odaia copiilor, cu puiul.

Dormeau încă profund cînd, pe la cinci şi jumătate dimineaţa, un zgomot straşnic, clopoţei de trăsură, lăutari şi chiote, i-a smuls din braţele lui Morfeu. Se-ntorcea compania de la Urlătoare, cu lăutari: madam Vasilescu, madam Costandinescu, nepoţica ei, domnişoara Popescu, şi d. Vasilescu şi madam Georgescu şi locotenent Mişu… Fusese o partidă de plăcere improvizată, o fantezie a locotenentului

— Vezi, cocoană? zice d. Mialache lui gramamà. Vezi? dacă mă luam după vorba d-tale şi mă duceam şi la Sfînta Ana!…

Ah! a fost o plăcere ce va rămînea neuitată… Pe lună, cu trăsurile la pas, şi dasupra armoniei apelor de munte şi şoaptelor pădurii, lăutarii acompaniînd încetinel şi d. Mişu cîntînd menuetul, pe care-l cîntă regulat muzica în parc şi care-i place atît lui madam Georgescu!… De aceea, cu sufletul încărcat de fermecătoare amintiri, seara, la Bucureşti, cînd îşi face toaleta de culcare, madam Georgescu zice oftînd:

— Ah! mamiţo! menuetul lui Pederaski…, mă-nnebunesc!

Universul, 1900, 4 şi 11 aug.

TE-AR MAI PUTEA INTERESA