Editura Global Info / Literatură

Ion Luca Caragiale

Un artist

Mai mult decât oricare alta, breasla bărbierească mi-este foarte simpatică... Briciul e rudă cu dalta, cu penelul, cu coturnul, arcuşul, condeiul — mai ştiu eu cu ce! De aci, neînvinsa pornire către artele frumoase caracteristică la toţi bărbierii. O sumă dintre dânşii, împinşi de patima lor pentru teatru, s-au făcut artişti dramatici; mulţi alţii scriu poezii, de obişnuit lirice, mai adesea galante; mai toţi trebuie să ştie cânta cu un instrument, prin ajutorul căruia, în momentele pierdute, îşi traduc în melodii acea încărcare de simţiri ce ne-o dă, unora dintre noi, lumea cu lumina ei, cu formele, mişcările şi zgomotul ei... Da, cum se rupe la vreme copilul din mamă, acea încărcare de simţiri caută să se rupă din sufletul nostru: trebuie înapoiată cui ne-a dat-o. Ascunsă-n noi, ne munceşte, ne chinuie, nu ne dă pace pân' ce n-o întoarcem în dar lumii, care n-o recunoaşte şi n-o primeşte decât învăluită în fâşii smulse din sufletul nostru — pecetia sincerităţii darului.

Dar e oare un mijloc mai puternic ca să ne scăpăm de toată haotica năvălire a lumii întregi în bietul nostru suflet, decât divina muzică? — vagă şi vastă ca şi lumea, ca şi aceasta nepătrunsă şi fără alt înţeles decât înţelesul cel mare şi singurul — armonia... De aceea, bărbierii, ca toţi artiştii, iubesc aşa de mult pasările cântăreţe. Sub puful aripelor palpită un sânge atât de cald! Sufletele acelea mici ştiu să arunce lumii aşa de bine aceea ce primesc de la dânsa! Noaptea de iulie, şi pădurea cu mirosul ei înviorător, cu atâtele-i umbre de frunziş, cu atâtele-i lumini, de sus de la razele răcoroase ale lunii, de jos de la licuricii neastâmpăraţi, şi mişuiala discretă a insectelor prin păiş, şi răsuflarea femeii care se lasă s-o plimbi alene pe poteca umedă de rouă... toate-toate sunt în romanţa mistică a privighetorii... şi psalmul triumfal al ciocârlanului este sublimul răsărit de soare pe şesul neundoiat al Bărăganului!

Să lăsăm însă astea şi să venim la artistul meu — bărbierul care mi-a ras întâi barba şi care mi-o rade şi acuma... întâi o rădeam că n-o aveam, azi o raz că o am — albă... Bărbierul meu a fost în tinereţe corist la teatru. Ştie să cânte cu ghitara, cu flautul şi cu ţimbalul — le-a învăţat fără profesor. Are două pisici foarte bine educate: una învârteşte o minavetă mică ce cântă mazurca şi cealaltă joacă. Toţi pereţii prăvăliei lui sunt acoperiţi cu o mulţime de colivii, în care ciripesc fel de fel de păsărele. Pe subt colivii sunt atârnate pretutindeni cadre: planul Sevastopolului cu luarea turnului Malacof, execuţia lui Maximilian, capitularea Sedanului, portretul răposatului Abdul-Medgid şi altele.

În această mică galerie, se află şi o operă originală a artistului meu. Nu este lucrată cu penelul, e ţesută în fire de păr de toate nuanţele posibile: ea înfăţişează un munte depărtat în fund; pe vârful lui stă un călător, iar la poale i curge o apă mare; dincoace de apă e un cioban, care păşunează o turmă de o speţă destul de problematică; în sfârşit, călătorul din vârful muntelui îşi aprinde ţigara la luleaua ciobanului din vale... Ce perspectivă! De câte ori mă rade, o admir, căci într-adins m-aşează cu faţa spre opera lui — ştie bine cât îmi place.

Artistul meu avea odată doi cocoşi, pe cari-i deprinsese la beţie, şi încă beţie de alcool, fiindcă le dedea boabe şi grăunţe zăcute-n rom. Am văzut într-o dup-amiaz de vară, în faţa prăvăliei, pe desfrânaţii aceia beţi turtă, făcând mustră şi defilând soldăţeşte, ca doi muscali pe două cărări, pe dinaintea unui căţel, alb şi creţ, muiat în boia de băcan pentru roşit ouă. Samurache stetea sluj, cu o chivără de hârtie în cap, încins cu o sabie enormă şi având, se-nţelege, tot aerul sever necesar situaţiei... Artistul meu şedea picior peste picior pe laviţă şi le comanda, cântându-le din ghitară marşul de la '48... Era atâta nerv în ritm, atâta suflare marţială în executarea bătrânului cântec popular, că m-aşezai pe laviţă alături cu comandantul şi-ncepui să-l acompaniez bătând toba cu deştele pe fundul pălăriei — fără asta nu mergea: toba, cu grupetele ei în contratimp, asta e piperul marşului; — iar droaia de copii din mahala, adunaţi să admire cocoşii, se puseră deodată la rând smirna şi, apucaţi de mişcarea covârşitoare a sunetelor, porniră să defileze în urma cocoşilor de colo până colo şi înapoi şi iar, tropăind voiniceşte cu picioruşele lor goale pe paveaua încinsă de soarele de vară... Şi pentru ca parada să fie deplină, o adiere de seară — ce binecuvântare după o zi de arşiţă! — făcu să fâlfâie mândru dasupra tutulor acestor bravi prosopul alb curat aninat sus la uşa bărbieriei.

Până târziu seara a urmat parada în faţa unei asistenţe foarte numeroase. Când s-a înnoptat bine, s-a dat comanda ruperii rândurilor, şi artistul meu, ridicându-se-n picioare şi scoţându-şi ghitara de pe gât, a anunţat publicului:

— Mâine seară mai frumos!

Mai frumos... nu se putea.

Însă nu e numai artist, este şi un om de spirit. Pe vremea războiului din '78 avea un mierloi care fluiera căzăceasca şi o gaiţă diplomată care vorbea ruseşte. Cum intra unul dintre aliaţi în prăvălie, gaiţa îl întâmpina cu:

„Zdraste! Zdarov?¹”

După ce amicul meu trăgea perdaful din urmă şi-i da voie muşteriului să se scoale, gaiţa, schimbând tonul, striga:

„No haraşò! Davai paruski!²”

Şi până dispărea, dincolo de răspântie, cazacul încântat de aşa cordială primire, mierloiul îl petrecea fluierându-i cântecul fierbinte al patriei depărtate.

Note

TE-AR MAI PUTEA INTERESA