Editura Global Info / Literatură

Ion Luca Caragiale

Un incident de senzaţie

Pe la mijlocul veacului trecut, s-a petrecut în Germania un incident de mare senzaţie — am putea zice un mare scandal bisericesc — despre care găsim, într-o publicaţie de pe vremuri, nişte documente ce, poate, vor interesa pe cititorii noştri... Uneori şi scandalurile sunt interesante — chiar cele bisericeşti. Iată de ce e vorba.

În catedrala vestitului oraş Trier, de pe râul Mosel, a fost expusă în anul 1844... „hlamida pe care a purtat-o mântuitorul când l-au dus la Golgota ca să-l răstignească pre el spre îndeplinirea scripturilor şi spre a noastră, a nepocăiţilor, răscumpărare de blestemul păcatului strămoşesc..."

Gazeta oraşului Metz, în număru-i de la 20 septembre acelaşi an, scria următoarele:

„Un litograf de la noi a cumpărat de 20.000 franci stofă de mătase, pe care s-o taie în bucăţi ca să tipărească pe ele desenul «hlamidei». O singură casă de comerţ tot de aici a vândut în aste trei săptămâni 80.000 de medalii cu chipul fecioarei; altul, 52.000. Vaporaşele de pe Mosel au transportat în acelaşi timp 6.000 kilograme de cruciuliţe, iconiţe, mătănii şi alte obiecte plăcute evlaviei..."

Îşi închipuie prin urmare oricine ce năvală de credincioşi a trebuit să fie la catedrala din Trier în ziua când, cu slujbă mare, episcopul şi tot înaltul cler au dezvălit cutia în care sta închisă de mult „hlamida mântuitorului".

Lume după lume a alergat... Orbi, surzi şi muţi, ologi, schilozi şi betegi, nebuni, apucaţi şi capii — veneau care de pe unde, din patru părţi ale ţării, să caute să afle uşurare numai apropiându-se de cutia făcătoare de minuni. Şi care cum venea, după puterea credinţei sale, se tămăduia.

Poliţia însă, bănuitoare ca todeuna, nu s-astâmpără?... Începe să cerceteze mai de aproape pe pătimaşii cari tot soseau cu grămada, şi, din cercetare în cercetare, descopere că aproape toţi erau nişte prefăcuţi, şi că veneau acolo pentru uşurarea nu a închipuitelor lor beteşuguri, ci a buzunarelor drept-credincioşilor şi tutulor gură-cască, adunaţi cu miile în fiece zi la catedrală, să vază şi ei cutia cu hlamida. Ba ceea ce e mai grav, se descopere că nenorociţii aceia nu veneau, ci erau duşi acolo de cătră feţe bisericeşti, ca să-ntărească în popor încrederea în sfânta hlamidă, prefăcându-se că vin betegi şi se-ntorc teferi.

Pe lângă asta (şi aci începe-n adevăr scandalul), iată că un preot catolic din satul Lauranütte, în Silezia prusiană, anume părintele Ronge, om nu se poate mai de ispravă şi iubit foarte de poporeni pentru omenia lui, îndrăzneşte să tăgăduiască în gura mare autenticitatea „hlamidei". În faţa lumii, de pe amvon, ţine o cuvântare strălucită, înfierând „pe acei slujitori ai altarului cari-şi bat joc de nevinovăţia şi de prostia mulţimii drept-credincioşilor". Cuvântarea părintelui Ronge s-a tipărit îndată la Lipsca în 30.000 de exemplare, cari s-au vândut într-o săptămână în folosul săracilor.

Dar nu s-a mulţumit părintele Ronge numa-i cu atâta; a adresat episcopului de la Trier o scrisoare deschisă, care a zguduit opinia publică. În vestita carte a preotului protestant Gabriel d'Emiliane, intitulată Ruses et fourberies des pretres et des moines (Leipzig, 1845), găsim textul acelei scrisori. Fiind prea lung, nu-l putem da aci întreg; ne mărginim deci a-i reproduce câteva părţi. Din citirea acestora, se va vedea cum patriotismul şi dreapta conştiinţă pot adesea birui disciplina clericală — cum un german patriot şi om de ispravă, cât de credincios catolic, rămâne tot om de ispravă şi patriot german.

„Cum se poate? zice preotul Ronge... Cinci sute de mii de germani să meargă să se-nchine la un veşmânt! Cea mai mare parte dintre aceşti pelerini sunt din clasa sărmană, ignoranţi, tâmpiţi, superstiţioşi şi foarte adesea cu desăvârşire degeneraţi... Şi iată-i că deodată îşi părăsesc munca pământului, meseriile, necazurile căminului lor sărac, grija de copii, şi dau năvală la Trier să adore un idol de cârpă şi să vază un spectacol pus la cale de ierarhia bisericii romane! Da, asta este idolatrie păgânească, nu credinţă creştinească, să se-nchine omul la un lucru făcut de mâna omenească! Şi pentru asta, nenorociţii, ca să facă şi drumuri şi daruri clerului, trebuie, după ce că n-au cu ce se hrăni, să se mai împrumute cu camătă. Adesea cerşesc pe drum şi se-ntorc la vatra lor, rupţi de oboseală, bolnavi, stinşi de foame şi mai săraci ca totdeuna, după ce şi-au lăsat a din urmă lăscaie la cutia făcătoare de minuni...

...La acestea se mai adaugă şi alte pagube morale... Câte femei şi fete nu-şi pierd curăţia lor în aceste pelerinajuri, şi apoi vai de fericirea şi de pacea familiilor lor!

...Ţie, episcop Arnoldi de la Trier, ţie mă adresez, în virtutea funcţiunilor şi darului meu de preot şi de învăţător al poporului german, în numele creştinătăţii, în numele naţiunii germane, în numele tutulor învăţătorilor germani, şi te somez să suspenzi expunerea hlamidei făcătoare de minuni!..."

Atât e destul să extragem din scrisoarea preotului german, ca să-nţe-leagă oricine ce scandal a trebuit să producă.

Totodată o foaie germană din Düisseldorf, comentând această scrisoare, publică următoarele rânduri:

„Librarul Buddeus va publica zilele acestea o carte conţinând cele mai exacte informaţiuni şi note asupra celor 18 hlamide ale mântuitorului, cari se găsesc în deosebite ţinuturi ale creştinătăţii, cu desenuri şi medalii şi cu arătarea tutulor minunilor săvârşite de fiecare hlamidă. Acuma, numai atâta ne rămâne să ştim care din cele 18 hlamide o fi cea pe care-n adevăr a purtat-o mântuitorul suind spre Golgota."

Fireşte că părintele Ronge, dacă trăia cu trei veacuri mai-nainte, ori n-ar fi-ndrăznit să meargă atât de departe cu patriotismul lui german, ori, dacă-ndrăznea, s-ar fi ars, ca atâţia alţii. Nepedepsit însă tot n-a rămas: autoritatea bisericească numaidecât l-a dat afară din slujbă şi i-a ridicat darul — spre marea părere de rău a poporenilor lui. Se zice că, pentru a-l despăgubi întrucâtva de prigonirea episcopatului, i s-ar fi făcut prin subscriere publică o mică donaţiune, cu care să-şi poată duce modest viaţa, din partea mai multor patrioţi germani — fireşte protestanţi.

Ştiindu-se omul cu cugetul împăcat că şi-a făcut datoria în adevăr creştinească, s-a mângâiat şi cu atâta de fulgerele episcopatului.

De acolo de unde extragem aceste note şi documente, dăm, spre încheiere, următoarea anecdotă cu privire tot la moaştele făcătoare de minuni:

Un călugăr catolic umbla odinioară din sat în sat prin Germania cu o cutiuţă în care era un fir de păr din capul fecioarei. Într-o zi, pe când călugărul arăta cutia şi lăsa lumea adunată să o sărute, care pe ce putea să dea de pomană pentru sfânta lui mănăstire, iată că un tânăr obraznic s-apropie şi zice:

— Părinte, eu îţi dau tot ce am în buzunar, numa să deschizi cutia, să văd şi eu firul de păr...

Da călugărul:

— Ştii că-mi placi, drăguţă? Vrei adică să vezi dumneata firul dintr-o dată... Ei, băiete! eu... de patruzeci de ani îl arăt, şi nu m-am învrednicit să-l văz pân-acuma.

Universul, 1910, 12 martie

TE-AR MAI PUTEA INTERESA