Editura Global Info / Literatură

Ion Luca Caragiale

Un nou plagiat Zola

Am terminat articolul nostru din numărul penultim despre plagiatul Zola-Bibescu cu bănuiala că celebrul autor francez, în ultima sa lucrare Rome, o fi făcut ceea ce a făcut şi în La Débâcle: un vast împrumut forţat din opera altcuiva pentru a-şi ridica creditul propriu. Bănuiala noastră s-a adeverit. D. Gaston Deschamps, într-o savantă şi spirituală cronică literară, publicată în Le Temps, arată pe larg cum Zola a plagiat pe scriitorii Georges Goyau, André Pératé, Paul Fabre şi pe arheologul Gaston Boissier.

Câteva rânduri din cronica lui Gaston Deschamps sunt prea interesante ca să nu le dăm aci. Iată:

“D. Emile Zola, zice criticul, nu cunoştea Roma... Totuşi, voia să «facă» Rome, precum a «făcut» Lourdes şi cum va «face» Paris. Atunci s-a «documentat».

«A se documenta», în limba particulară a şcoalei naturaliste, este a căpăta asupra cutărui sau cutărui subiect — fie vorba de căi ferate, de marile magazinuri, de poduri şi şosele, de tutunuri sau de mine — o ştiinţă repede, expeditivă, superficială, făcută din peticele de hârtie puse unele peste altele. Grămădeşti un dosar, adunând la întâmplare orice fel de note şi informaţii. Rotunjeşti toate aceste peticele, potrivit cu mersul fabricaţiunii. Coşi toate bucăţelele, mai bine sau mai rău, cu aţă albă. Când toate au fost compilate, cusute şi ţesute, numaidecât tragi clopoţelul telefonului la librărie. A venit momentul să se împrăştie prospectele, să uruie tobele reclamei, şi afişele pestriţe să acopere zidurile.

Uzina literară a lui Zola e un stabiliment model. Nimic mai instructiv decât vizitarea acestei fabrici de la Médan. Ia să vedem puţin cum se face acolo pentru a se modela materiile prime, a se spăla cârpele strânse, a se utiliza petecele şi a se turna, fie anul bun, fie rău, un volum de 600 pagini.

Câţiva reporteri curaţi la suflet au crezut că fac un bine d-lui Zola îndemnând pe public să crează că întreprinzătorul industrial al Romei era cât p-aci să se prăpădească din pricina unei munci de ciclop. A! ce mai foc de cuptor! ce zgomot de ciocane şi de nicovală! ce gesturi zbuciumate! ce năprasnice opinteli! sudoarea curgea de pe fruntea încreţită a Maestrului, şi braţele-i răsuceau metalul cald, pe când picioarele i se-nglodau în vrafuri de documente îngrămădite... Pe când această viziune ne umplea ochii de admiraţie, de groază, aproape de milă, d. Zola, aşezat frumuşel înaintea mesii de lucru, jumulea liniştit două-trei repertorii, a căror listă e lesne de aşternut.”

Iată acum şi câteva specimene din noul plagiat al documentalistului Zola.

Goyau:

En mourant à Rome, saint Pierre fut le suprême bienfaiteur et comme le second fondateur de cette ville: et si les oracles antiques qui pressentaient l’éternité du Capitole ont échappé dans la suite des temps au reproche de mensonge, c'est à Pierre qu'ils durent cette fortune. En choisissant pour capitale d’un monde naissant la capitale d’un monde expirant, Pierre fit un coup de génie.

Dès le temps de Sévère, les papes sont connus des pouvoirs publics comme les chefs d’une association funéraire.

L’encyclique Immortale Dei de 1883, sur la constitution des états, l’encyclique Libertas de 1888, sur la liberté humaine, l’encyclique Sapientiae de 1890, sur les devoirs des citoyens chrétiens et l’encyclique Rerum novarum de 1891, sur la condition des ouvriers, développent en toutes ses parties la conception chrétienne de la société... L'Eglise constate, autour d’elle, la “misère imméritée” des travailleurs.

L’ouvrier, souvent, reçoit un salaire insuffisant ou subit un nombre exagéré d’heures de travail... Tout homme a le droit de vivre... le contrat qui lui a été extorqué au moment où il avait faim est injuste.

Deux heures après la mort de Giovanni Mastaï, que l’Italie et l'Eglise avaient aimé sous le nom de Pio Nono, le cardinal Pecci s’approcha du lit funebre... Le voile blanc qui couvrait le visage de Pie IX fut levé: “Giovanni! Giovanni! Giovanni!” appela le camerlingue; et, par trois fois, il lui frappa le front d’un marteau d’argent. A trois reprises la bouche demeura muette, les rides immobiles. “Le pape est vraiment mort”, dit-il aux assistants.

Zola:

C’était d’abord saint Pierre, ignorant, inquiet, tombant à Rome par un coup de génie, venant réaliser les oracles antiques qui avaient prédit l’eternité du Capitole.

C’étaient les premiers papes, de simples chefs d’associations funéraires...

Immortale Dei sur la constitution des états; Libertas sur la liberte humaine; Sapientiae sur les devoirs des citoyens chr6tiens” Rerum novarum sur la condition des ouvriers... Le pape y constate la misère imméritée des travailleurs, les heures de travail trop longues, le salaire trop réduit. Tout homme a le droit de vivre, et le contrat extorqué par la faim est injuste.

Il (le cardinal Boccanera) irait, armé du petit marteau d’argent, taper les trois coups symboliques sur le crâne de Léon XIII, glacé, rigide, étendu sur son lit, entouré de sa cour pontificale! Ah! taper enfin à ce mur de cerveau, pour être bien certain, que rien ne repondait plus, qu’il n’y avait rien là dedans que de la nuit et du silence! Et ces trois appels retentiraient: Joachim! Joachim! Joachim! Et, le cadavre ne répondant pas, le camerlingue se tournerait, après avoir patienté quelques secondes, puis il dirait: “Le pape est mort”.

Toate acestea din savantul volum intitulat Le Vatican , les papes et la civilisation, le gouvernement central de L’Église par Georges Goyau,. André Pératé, Paul Fabre, vechi membri ai şcoalei franceze de la Roma.

Dar exploatarea capodoperilor de ştiinţă sigură, de artă şi de spirit ale lui Gaston Boissier, publicate sub titlul prea modest de Promenades archeologiques? Dar indicaţiunile preţioase ale cărţii lui Charles Benoist, Souverains, hommes d’État, hommes d’Église, din cari Zola a făcut un miş-maş de mahalagisme, obţinute (după propria lui mărturisire) “prin bacşişuri potrivite”? căci se ştie că Zola, neputând obţine de la Leon [al] XIII-lea o audienţă, pe care-o solicitase, s-a “documentat” cum a putut...

Însă spaţiul nu permite să ne lungim prea mult. Cine doreşte să cetească in extenso remarcabila cronică literară a lui Gaston Deschamps o va găsi în Le Temps de la 12/24 mai c.

Cu toată critica, însă, succesul lui Zola nu poate suferi nimic, şi succesul legitimează tot, de la opincă până la vlădică. Cu Zola se întâmplă ce s-ar întâmpla şi cu un mitropolit răufăcător: un biet autor modest şi obscur, când imitează câteva şiruri, e pierdut; Zola ia cu lopata de unde apucă, şi-i merge bine; un popă de sat, dacă ar ciupi din beteala de metal prost a unei icoane, ar înfunda, ras şi tuns, puşcăria, iar pe î.p. sfinţia-sa, după nenumărate clasice plagiaturi, nici sinod, nici guvern, nici vodă n-ar avea de unde să-l apuce, cu toată barba-i cea lungă.

Dacă toată lumea — şi cea “burgheză” şi cea “nouă” — ţine şi cu Zola şi cu Mitropolitul: cât i-ai prinde, n-ai ce le face!

TE-AR MAI PUTEA INTERESA