Editura Global Info / Literatură

Ion Luca Caragiale

Un vis

Ieri dimineaţă am avut plăcerea să primesc vizita uneia din cele mai bune prietene, cocoana Ghioala, o femeie foarte plăcută. Deşi amica mea trebue să aibă vreo cincizeci şi unu de ani, este încă verde de corp şi mai ales spirit; e foarte veselă şi glumeaţă. Eu îmi explic sănătatea şi veselia ei; n-a avut copii mulţi, — numai o fată — Tincuţa — pe care a născut-o prin Iulie 1879, adică cu vreo şapte luni după moartea lui bărbatu-său, şi cu vreo nouă luni după luarea Plevnei. Ce e curios e că răposatul, care toată viaţa fusese pipernicit, urât şi tot bolnav, cum am zice suflet călător, a murit de oftică, iar Tincuţa, fiică-sa, a ieşit o fată voinică, zdravănă şi foarte frumoasă; şi cocoana Ghioala n-a fost urâtă femeie şi chiar acuma este destul de plăcută, dar n-are a face cu Tincuţa. Răposatul era smead şi măsliniu la faţă, cocoana Ghioala, oacheşe cu părul şi ochii negri, şi amândoi potriviţi ca statură, ba chiar mai mult scurţi, decât înalţi; ei! fata a ieşit bălană ca fuiorul, cu obrajii ca nişte trandafiri şi cu ochii albaştri ca vioreaua, şi înaltă cu un cap şi ceva peste mama ei. Când Tincuţa îţi iese în faţă parcă luminează; oricât ar fi cineva de puţin amator de frumuseţe, e peste putinţă, dând cu ochii de Tincuţa, să nu gândească: straşnică fată! ce-i lipseşte acestei fiinţe aşa de strălucitoare, ca să fi rămas până acuma, la vârsta de douăzeci şi doi de ani, nemăritată? Ce-i lipseşte?... Norocul!

Aşa, câţi n-au cerut-o? Funcţionari, negustoraşi, ba chiar un avocăţel. Dar cocoana Ghioala, aşteptând cu pacienţă un viitor pentru Tincuţa mai potrivit cu frumuseţea ei, a zis totdeauna:

— Mersi! n-o dau după orice calic!

Cum zic, ieri dimineaţă, mă pomenesc cu amica mea cocoana Ghioala, că vine la mine mai veselă decât totdeauna. De obicei când mă vizitează dimineaţa îmi spune ştirile din toată lumea, pe cari le-a citit până-n ziuă în „Universul”, şi în plus ştirile din mahalaua noastră, pe cari le-a aflat de ieri încoace, şi din cari s-ar putea face un alt număr de „Universul”, în dublu format. De astădată, în loc să înceapă cu ultimele ştiri, ca de obicei, mă-ntreabă:

— Ştii să tâlcueşti visele?

— De, zic, cocoană Marghioalo, tocmai ca Iosif din Biblie, nu, dar orişicât tot mă pricep.

— Să-ţi spui ce-am visat… e lucru mare… asta trebue să-nsemneze mare lucru! Ascultă!

— Ascult.

— Se făcea… că eram, pardon, în poziţie cu Tincuţa şi pusesem o cloşcă pe ouă în magherniţa din fundul curţii. De dimineaţă, umblând prin curte nu ştiu după ce, auz din magherniţă că mă strigă „Mamă! Mamă! hai degrabă!” Mă duc repede şi intru. Cine mă chema? Tincuţa! (vezi ce e visul? că nu ţi se pare lucru ciudat!) Tincuţa, aşa mare, cum o vezi acuma, aplecată în jos pe vine. Eu şi uitasem de cloşcă. Zic:

— Ce e mamă? Ce faci acolo?

— Mamă, zice, a-nceput să-i scoată!

M-aplec şi eu, aşa era. Cloşca ţâfnea grozav, şi nu se astâmpăra locului, parcă sta pe cărbuni... Am pus mâna s-o mângâi, a-nceput să cârâie şi a sărit afară din coş. Ne uităm în coş eu şi Tincuţa, când colo ce să vezi? d-asupra ălorlalte, un ou mai mare ca de gâscă sălta din loc şi dârdâia peste alelalte şi parcă trosnea. Până să ne mirăm noi, începe să iasă pân coaje nişte ţepe de oţel, ca nişte spăngi ascuţite, şi iese şi iese de se face oul ca un arici, şi saltă şi saltă şi dârdâie peste alelalte şi-ncepe să le spargă, ş-odată crapă şi se desface-n două şi ce să vezi? un pui mare negru cu două capete şi cu nişte ciocuri coroiate şi cu ghiare şi cu o salbă de poli noi.

Tincuţa şi eu am rămas tablou. Zice Tincuţa:

— Mamă, ia ascultă mamă!

Şi unde începe o muzică straşnică de parcă era la o paradă, şi luminăţie şi bubuituri şi lume, lume…

Aci o întrerup pe amica mea, zic:

— Coană Marghioală, ce cânta muzica?

— Parcă un cântec cunoscut, îl ştiu bine.

— Nu-ţi mai aduci aminte, aşa, ca prin vis?... nu cumva cânta ia haciu vam raskazaki?

— Ei! bată-te norocul! zice cocoana Ghioala, tocmai! cum ai ghicit, frate? tocmai! raskazaki!

— Ei! şi pe urmă? zic eu… cum s-a isprăvit visul?

Şi amica mea îşi urmează povestirea:

— Eu, nu ştiu, de bucurie ori de ce, am început să plâng, şi Tincuţa râdea, râdea de se prăpădea şi ce să te pomeneşti? puiul cu două capete începe să dea din aripi şi pe urmă să zboare în sus, şi se duce-n sus de nu-l mai vedem, şi pe urmă, coboară şi coboară, şi tot creştea, şi când a ajuns iar jos la noi, era cât un urs de mare şi a luat-o-n ghiare pe Tincuţa şi a zburat cu ea. Şi eu plângeam nu ştiu de ce şi pe Tincuţa o auzeam de departe cum râdea… râdea de se prăpădea.

— Ei! zic eu coanii Ghioalii, şi pe urmă?

— Pe urmă... m-am deşteptat. Ce să fie visul ăsta? domnule Iancule… înţelegi d-ta?

— De! cocoană Marghioalo, am răspuns eu, visul d-tale să nu-l prea spui şi la alţii, că de! în ziua de astăzi — înţelegi d-ta vorba mea… E lucru primejdios!

— Ba, unde dă Dumnezeu! zice cocoana Marghioala, aflând şi înţelegând bine că i-am cam înţeles ciudatul vis!

Moftul Român, nr. 23, 2 Septembrie 1901

TE-AR MAI PUTEA INTERESA