Editura Global Info / Literatură

Ion Luca Caragiale

Varietăţi literare

Canard-răţoi

Canard în franţuzeşte este numele speţei raţă; aplicat apoi la gen, înseamnă răţoi. Pe lângă aceste înţelesuri proprii, cuvântul canard mai are şi un al treilea, figurat, când atunci înseamnă: o ştire de senzaţie născocită, o scornitură gogonată a unui jurnal.

De unde vine această semnificare figurată? este interesant a şti. Iată:

Cam pân sfertul întâi al veacului nostru, un ziar belgian sau francez (datele nu le avem exacte) publică o foarte interesantă dare de seamă asupra unei experienţe făcute de un celebru profesor de zoologie. Experienţa învăţatului naturalist tindea la cunoaşterea gradului de voracitate a raţelor. Lăcomia acestui soi de palmipede era îndestul de cunoscută; nimeni însă nu şi-ar fi putut închipui că ea ar merge până acolo încât o raţă sau un răţoi să mănânce una după alta alte douăzeci şi nouă (29) dobitoace de acelaşi soi.

Orice om de rând s-ar minuna când ar auzi de atâta canibalism, lucrul însă s-a întâmplat, şi iată cum.

Naturalistul nostru era un om foarte înzestrat; el avea acea pătrundere intuitivă cu care geniul prevede adevărurile ascunse încă pe multă vreme pentru muritorii comuni; el poseda acea putere de a vedea departe şi limpede în intimele adâncimi ale naturii — puterea cu care Newton a smuls taina dintr-o rază a diamantului şi ne-a spus, cu aproape două veacuri înainte de a o putea constata noi înşine, că diamantul nu este altceva decât cărbune.

Astfel, savantul naturalist presimţi gradul aproape incalculabil al voracităţii raţelor, şi pentru că el era mai fericit decât Newton, deoarece avea mijloace de experimentare asupra obiectului de cercetat, luă fără întârziare treizeci de raţe bine crescute (adică nu bine educate — sunt fiinţe incapabile de o bună educaţie! — ci bine dezvoltate ca corp) şi le închise într-un ţarc pe toate la un loc. Acolo le dete hrană din destul, aşa încât să nu poată birui niciodată mâncarea.

Când văzu el că raţele sunt cât se poate mai îndopate, le tăie deodată tainul şi le lăsă vreo câteva ceasuri fără mâncare. Trebuie să fi fost o măcăială grozavă. Protestările lor devenind nesuferite, el deschise uscioara ţarcului; raţele se repeziră să iasă.

Experimentatorul puse mâna pe cea dântâi care scoase capul, o trase afară şi închise uscioara repede la loc. Pipăie raţa, o cântăreşte în mâini şi rămâne foarte mulţumit.

Până aici lucrul pare foarte comun.

Care burghez — cuvântul e la modă — nu hrăneşte cu o grije mai mult decât părintească nişte fiinţe hotărâte a fi victimele voracităţii lui ?

Ce este oare vestita artă, cu care se făleşte mai ales vremea noastră de astăzi, arta creşterii vitelor? Se fac expoziţii speciale de vitele cele mai bune de mâncare şi se dă premiuri acelor oameni cari au izbutit să facă dobitoacelor o viaţă cât mai bună de sacrificat lăcomiei omului.

Oamenii sunt nişte fiare cari, cu o adâncă perfidie, cultivă victimele lor. Pentru o vulpe este indiferent dacă o găină este slabă sau grasă, e de ajuns să fie cantitativ îndestulătoare; pentru un lup, primul miel venit este cel mai bun. Pentru om lucrul se schimbă.

Răutatea şi cruzimea oarbă a unor fiare — cum e la unele feline cari îşi fac o plăcere din torturarea şi prelungirea agoniei victimelor, sau cum e la lup, care ucide şi fără foame — îşi găsesc la om corelativul în rafinarea mijloacelor de dezvoltare a victimelor şi uneori chiar în artificiala bolnăvire a acestora. Sunt de exemplu animale care dintr-o boală oarecare, proprie speţei lor, ajung la o creştere disproporţionată a unor organe; aceste organe astfel dezvoltate anormal prin boală, şi căpătând un gust particular, devin un obiect foarte căutat de lăcomia rafinată a omului. Atunci, pentru că ele sunt rare de găsit în stare naturală, se ocazionează animalului boala. Un exemplu este ficatul gras de gâscă. Les pâtés de foie gras sunt astăzi obiectul unei industrii foarte răspândite.

Cum se obţine ficatul gras?

Iei o gâscă; o pui aşa de legată şi într-o cutie aşa de strâmtă, încât cu picioarele, cu aripele, cu trupul să nu poată face absolut nici o mişcare. Îi dai apoi o hrană anumită. Pe de o parte ţintuirea pe loc, pe de altă parte hrana specială viţiază aşa de mult digestia, activând nemăsurat funcţiunea ficatului, încât până la urmă nenorocitul animal ajunge a se stinge în economia lui totală, cum am zice româneşte aplà, a pieri pe picioare. Cu cât înaintează acest regim de tortură, cu atât animalul devine mai trist şi mai posomorât; ochii i se sting încet; corpul se lăbărţează; gâtul i se înmoaie din pricina atoniei muşchilor; mănâncă greu, şi atunci îl îndopi cu o tulumbă; dar în acelaşi timp organul devenit parazitar prosperează cu atât mai mult, şi când, după ce ai pândit apropiarea momentului morţii, iei degrab dobitocul şi-l tai, găseşti fructul dorit al acestei barbare îngrijiri: un ficat enorm, foarte gras, foarte pufos şi cu un gust foarte delicat.

Şi limbile de privighetori, de care vorbesc clasicii!... Câte jertfe pentru un blid de mâncare!...

Dar să lăsăm la o parte aceste reflexiuni — care sunt foarte învechite, şi care nu ne-ar corija niciodată de iubirea pentru ficatul gras şi pentru alte aşa-numite delicateţe — şi să ne întoarcem la savantul experimentator cu raţele.

Digresia morală de mai sus am făcut-o tocmai ca să arăt că dânsul, prinzând una din cele 30 de raţe, o jertfi în adevăr, însă nu pentru folosul său personal, ci pentru amorul nobil al ştiinţei.

El tăie repede raţa în bucăţele foarte mărunte şi le azvârli în ţarc celorlalte 29, care măcăiau grozav. Într-un moment, care cum apucă, înghiţiră bucăţelele cu o poftă nespusă. A doua raţă avu aceeaşi soartă: cele 28 rămase în ţarc o înghiţiră în bucăţele; apoi alta fu victima celor 27; apoi încă una înghiţită de celelalte 26; şi aşa, câte una tăiată şi aruncată celorlalte, numărul scăzu mereu; rămaseră 6, apoi 5, 4, 3, în fine numai o pereche: o raţă şi un răţoi. Raţa tăiată o mâncă răţoiul. Experienţa făcută dovedea încă o dată că pentru unele carnivore — poate pentru toate — carnea propriei speţe nu numai că nu e neplăcută, dar încă e foarte gustoasă — ceea ce ar fi, daca nu o scuză, cel puţin o lămurire a gustului monstruos al canibalilor; ea dovedea apoi că în adevăr una din cele mai voraci bestii este raţa, deoarece într-un singur răţoi putuseră încăpea 29 de alte animale asemenea.

Iată în esenţa ei darea de seamă a ziarului belgian. Ea făcu o mare senzaţie în publicitate. O sumă de alte ziare o reproduseră însoţindu-o de reflexiuni proprii, ştiinţifice sau morale, şi o sumă cu mult mai mare de raţe fură jertfite pentru verificarea experienţei.

Nu se mai vorbea decât de canibalismul raţelor.

Deodată însă se descopere că experienţa cu cele 30 de raţe fusese o curată invenţie, o născocire a unui jurnalist care nu avusese altceva cu ce să-şi umple coloana de cronică ştiinţifică pe ziua aceea.

Astfel, de atunci şi până azi, orice născocire de senzaţie a unui jurnal se numeşte în franţuzeşte un canard - un răţoi.

Cum se numeşte pe româneşte un canard? — Braşoave şi gogoşi.

De unde să vie acestor cuvinte însemnarea figurată pe care o are răţoiul în franţuzeşte?

Sperăm că vom putea răspunde într-un număr viitor.

Voinţa naţională, 1885, 16 iulie

TE-AR MAI PUTEA INTERESA