Editura Global Info / Literatură

Ion Luca Caragiale

O vizită la castelul „Iulia Hasdeu”

Am fost alaltăieri la castelul „Iulia Hasdeu" de la Cîmpina unde am petrecut o zi nespus de încîntătoare, ospătat de d. şi d-na Hasdeu părinţii proprietarei. Această minunată clădire a fost ridicată în trei ani, fără nici un studiu sau plan prealabil, ci numai şi numai, bucată cu bucată, după comunicările spiritiste ale Iuliei Hasdeu, D. Hasdeu nu este arhitect şi n-ar fi fost în stare, cum singur mărturiseşte să conceapă un plan aşa de complex, aşa de logic şi de frumos. E un castel tare şi totdeodată un templu. Baza lui are forma simetrică a unei cruci; axa-i principală urmează o linie perpendiculară pe meridian, aşa că faţada templului priveşte drept la răsărit.

Mi-ar fi cu neputinţă să fac o descriere completă a acestui locaş de înălţare sufletească, de mîngîiere, de credinţă, de rugăciune şi inspiraţiune. Mă voi mărgini a da puţine note fugitive asupra unor amănunte şi mai ales asupra emoţiunii profunde ce am simţit acolo. Castelul-templu are două aripe cu cîte un cat şi un donjon central, înalt de optsprezece metri. El se ridică mîndru în mijlocul unei curţi largi, avînd la dreapta lui, ca de streajă, nişte nuci bătrîni, iar la stînga, o grădiniţă de flori tinere, scăldate toată —ziua în lumina soarelui. Castelul-templu are de jur împrejur, la fiecare rînd, terase largi, împrejmuite toate cu stîlpi scurţi de granit, acoperiţi cu table de aceeaşi piatră, în stil druidic. Faţada e tot de granit cioplit fără lustru. Suindu-te pe terasa de jos, de la picioarele donjonului, dai de intrare. O muche de piatră, lată cam de o palmă, desparte vertical drept în două intrarea deschisă. Această muche e muchea uşii principale: o bucată de granit masiv, grea de cîteva mii de kg., care se deschide cu mare uşurinţă, învârtindu-se alunecos pe o osie de fier ce-i trece prin mijloc. Când uşa este deschisă, i se vede numai muchea; cînd este închisă, acoperind perfect intrarea, se vede pe placa ei de piatră blazonul familiei Hasdeu, iar dasupra o panglică zburătoare: „E pur si muove".

Auzisem atîtea despre acest buen retiro al ilustrului om, încît apropiindu-mă cu trăsura, mă simţeam cuprins de emoţiune, de un fel de neastîmpăr pe care-l produce totdeauna apropiarea unui lucru de mult dorit.

În sfîrşit, am ajuns. Eram aşteptat. Am coborît repede din trăsură şi am intrat în curte, unde am rămas cîteva clipe uimit de înfăţişa impunătoare a castelului „Iulia Hasdeu". Dar am fost repede deşteptat din uimirea mea: pe terasă a ieşit să mă întîmpine figura strălucitoare a nobilului meu amfitrion. I-am mărturisit numaidecît impresia puternică ce mi-a cauzat-o vederea operei sale de piatră, tot asa de minunată ca şi celelalte opere ale sale.

— Stai să vezi... încă n-ai văzut nimic! îmi răspunse... Şi, mai întîi de toate, asta nu e opera mea, este opera fiicei mele, stăpîna castelului. Noi suntem aci numai în gazdă. Pentru aceea, mai-nainte de orice, trebuie să te prezint stăpînei casei.

Zicînd acestea, mă duse la umbra unui nuc. în trunchiul bătrînului copac, într-o găunoşătură, este portretul Iuliei Hasdeu, încadrat în muşchi viu, din care răsar plante mititele de munte. E o grădină în miniatură, grădina unei zîne, o grădină întreagă cu miile ei de umbre şi de lumini, cu miile ei de poteci şi de izvoare vii, cu miile ei de generaţiuni, încăpînd toate în scorbura, cît un pumn, a unui bătrîn copac.

— Acum putem intra.

Ne suim pe terasa de la intrare şi, alunecînd amîndoi de o parte şi de alta a lespezii care-şi prezintă în faţă numai muchea, intrăm în vestibul. A doua uşe este asemenea deschisă: e cu două canaturi date în cele două laturi, prezentînd două oglinzi, cari, aşezate paralel, reproduc una într-alta la nesfîrşit imaginea noastră.

— Simbolul puterii etern şi infinit creatoare!

Păşim pragul, şi ne aflăm sub domul înalt al donjonului din centrul clădirii. În mijlocul sălii circulare stă liniştit un stîlp masiv de zidărie de coloarea marmorei trandafirii; pe dînsul se reazimă două scări de fier uşoare, cari suie la brîul interior al donjonului, unde de jur împrejur e o galerie metalică. În partea din spate a stîlpului, împotriva uşii de intrare, e o scară, care suie la celelalte două. In rînd cu galeria, deasupra stîlpului pe care se reazimă scările, este un pod susţinut de stîlpi subţiri de fier; deasupra acestui pod stă, sub domul albastru, statua Mîntuitorului, o dată şi jumătate mărimea naturală. Statua este de lemn şi colorată, după stilul evului mediu; este o operă de rară frumuseţe a sculptorului Casciani din Paris. Mîntuitorul se ridică, deasupra unor nouri, către cer cu braţele deschise, cu privirea aplecată către pămîntul pe care-l părăseşte şi pe care-l binecuvintează cu amândouă mîinile.
Din ochi îi pică lacrimi; în mîini şi în picioare se văd urmele cuielor şi pe frunte — ale ghimpilor. Divinul fiu se înalţă cu faţa către izvorul luminii, către răsărit. Din vîrful domului azuriu, ochiul lui Dumnezeu, înconjurat de stelele infinitului, îl priveşte, aşteptîndu-l cu dragoste.

Domul e luminat de trei uşi, răspunzînd pe trei terase, şi de o fereastră rotundă, întretăiată de o cruce cu geamuri în felii, colorate galben şi roşu. Dacă îngenunchi în faţa figurii Mîntuitorului, capul său divin i-l vezi în dreptul ferestrii scînteietoare de lumină, al cărei cadru înconjură ca o aureolă.

În galeria circulară, îndărătul Mîntuitorului şi sub fereastra rotundă, stă bustul, asemenea colorat, al Iuliei Hasdeu, acoperit de un văl alb subţire. Ochii ei au o putere de privire extraordinară, din altă lume, o privire care nu fixează nici un punct material şi care, pătrunzînd obstacole imposibile de pătruns pentru noi, se adînceşte nemăsurat în infinit, către un punct luminos, ce o uimeşte şi o face fericită, către „Marele Centru".

Ieşim pe terasa din stînga. Un vînt răcoros adie. De jur împrejur se văd ridicîndu-se dealurile verzi cari domină valea Doftanei. Mă opresc o clipă, ameţit de atîtea impresiuni, să respir adiarea dătătoare de viaţă. Dar ilustrul meu amfitrion mă apucă cu bunătate de braţ, zicîndu-mi cu tonul unui îndemn inspirat:

— Mai sus! mai sus!

Suim scara subţire care se încolăceşte pe zidul donjonului şi ne aflăm pe terasa superioară. O panoramă sublimă se desfăşură jur împrejur, şi deasupra, bolta nemărginită, albastră, cu atîtea nenumărate terase, sclipeşte străvezie. Dar e foarte cald la amiazi. Ne coborîm pe terasa mijlocie, intrăm în interiorul donjonului, şi de-acolo, după ce mai privesc încă o dată minunata statuă a Mîntuitorului şi bustul proprietarei acestui castel-templu, ne coborîm. Aci ilustrul meu amfitrion mă face să iau seama că stîlpul, care suportă de jos, în mijlocul domului, scările urcătoare la galerie, reprezintă, împreună cu ele, un mare potir: deasupra acestuia apare ridicîndu-se la cer, departe de durere, figura strălucitoare a Domnului. La baza potirului stă atîrnat chipul copilei pe patul ei de chinuri, acoperită cu flori. În aripele de jos ale castelului avem, la dreapta şi la stînga cite două saloane, unul mare şi altul mic; în fund, un altar, şi in fundul altarului, un piano. Acustica bolţii acestui altar e de o putere care foarte rar se poate realiza prin voinţa arhitectului. Un acord produce o rezonanţă care umple bogat întreg interiorul domului, deşteptînd glasul adormit al golului...

De o parte şi de alta a altarului, două încăperi pentru bibliotecă unde se pot în bunăvoie odihni mii de volume înţelepte...

Fereastra altarului e roşie, iar ale celor două biblioteci, una verde şi cealaltă albastră... În salon stă un portret în mărime naturală al Iuliei Hasdeu... Dar am spus că e imposibil sa fac o descriere amănunţită a acestui locaş...

D-na Hasdeu ne cheamă la dejun.

Sala de mîncare se află la umbra unui nuc venerabil. Ne aşezăm la masă.

De-acuma începe farmecul cel mare: de-acuma porneşte d. Hasdeu, după ce mi-a arătat proprietatea fiicei sale, să-mi spuie multe, multe...

*

Felul său, mai bine zis, stilul ospitalităţii la castelul „Iulia Hasdeu" e cu totul deosebit: un amestec de grand seigneur, naiv, savant, patriarh bătrîn şi tînăr artist. Atmosfera întreagă e plină de bunătate — bunătatea însăşi, d-na Hasdeu — şi plină de scîntei de spirit — spiritul însuşi, d. Hasdeu, — plină de frumuseţe — amîndoi soţii frumoşi, prin frumuseţea supremă a părului alb. O aşa ospitalitate e o mare favoare, o adevărată binefacere. Tot timpul dejunului, ilustrul meu amfitrion e un izvor nesecat de învăţături adînci şi de glume scînteietoare — o activitate de spirit în adevăr prodigioasă. Cercetări filologice şi istorice, experienţe şi comunicări spiritiste, religiune, filozofie, arte frumoase, îmbrăcate toate în pînza minunată pe care numai cel mai înalt dar al minţii omeneşti o poate ţese, îmbrăcate în poezie — toate sunt ou o egală vigoare îmbrăţişate.

Ascult uimit vertiginoasele jocuri ale acestui înalt spirit, toate egal pline de farmecul inspiraţiunii şi de puterea convingerii. Spiritul acesta jonglează cu corpii cereşti cum ar jongla ou nişte mingi sau portocale.

Am uitat cu desâvîrşire scopul vizitei mele; mereu am ascultat şi nu mai mi-a venit In cap să fac vreo întrebare.

Ne-am ridicat de la masă şi am reintrat în castel. D. şi d-na Hasdeu se retrag să se odihnească puţin, lăsîndu-mă singur în salonul din stînga. Atunci încap să cercetez, unul cîte unul, toate amănuntele acestui încîntător locaş. În fiecare colţ, materia spune o idee. Ies în curte şi mă afund în grădină, unde creşte o vie de curînd plantată; departe, înspre apus, se desinează dealurile de pe valea Prahovei pe cînd, faţă în faţă, către răsărit, se ridică la aceeaşi înălţime dealurile de pe valea Doftanei. E o linişte pătrunzătoare, pe care n-o întrerupe decît lătratul cîinilor castelului — cari îşi reclamă tainul de hrană şi mîngiituri de la d-na Hasdeu — şi şuieratul locomotivelor căii ferate. Mă întorc în curte. D-na Hasdeu îşi îngrijeşte pensionarii, popoare întregi de pui. D. Hasdeu, care şi-a făcut siesta de cîteva minute, îmi iese înainte... E mai tînăr chiar decît adineauri si-mi zice:

— Acum, iar sus! sus!

Ne urcăm pe terasa întîia, deasupra căreia marele donjon îşi aruncă către răsărit umbra. Ne aşezăm în faţa unei mese. Acum începe să-mi vorbească despre ultimele rezultate ale comunicatiunilor sale spiritiste cu Iulia. De demult încă, fiica împărtăşeşte tatălui luminile la cari a ajuns ea. Din toate aceste comunicări cari se urmează metodic, va rezulta o operă măreaţă — o sistemă completă asupra problemei creaţiunii. Savantul poet speră că în curînd opera fiicei sale va putea fi dată publicului.

Din această vastă operă, d. Hasdeu, depozitarul ei, îmi permite să citesc cîteva pagini miraculoase. îmi este peste putinţă, fireşte, să reproduc cît de palid propoziţiunile filozofice cuprinse în acele pagini. Mă mărginesc a rezuma înţelesul ce l-am putut eu căpăta din ele...

„Marele Centru", Lumină si Voinţă nemărginite, înfiinţează la infinit, izbind Golul, Nimicul. Din izbituri eterne pornesc fiinţe eterne. produs infinit al unui izvor infinit, voinţe infinite, rezultate dintr-o 35 voinţă infinită.

Este o sistemă materialistă-mistică, a cărei expunere va face desigur epocă în ştiinţa umană. Cu o vervă de care numai el este capabil, ilustrul meu amfitrion îmi dezvoltă toată sistema: este o clădire de o caldă şi sublimă fantazie, întemeindu-se pe cea mai solidă şi rece logică. Cu sistema aceasta se explică lămurit toate ipotezele ştiinţifice moderne nelămurite încă. Ea aruncă o puternică lumină asupra teoriei evoluţiunii, atavismului, personalităţii etc.

După ce d. Hasdeu m-a încleştat bine în ţesătura sistemei sale îmi zice, privindu-mă cu bucuria triumfului:

— Trebuie să stai deseară aci, să vezi o noapte înstelată de pe terasa de sus, ca să prioepi mai bine toate cîte ţi le-am spus.

Se înţelege că nu m-aş fi putut împotrivi la o aşa ademenire dacă nu eram cu dinadinsul împedicat de afaceri. M-am grăbit să mărturisesc ilustrului meu amfitrion adînca părere de rău ce simţeam că nu mă pot supune unei aşa de graţioase porunci.

— Atunci, îmi zise d. Hasdeu, n-ai înţeles nimic. Pentru ce ai mai venit?

La întrebarea aceasta, mi-am adus aminte, după atîta uitare, de scopul practic al vizitei mele, şi promiţîndu-mi în gînd să mă reîntorc altădată cu mai mult timp şi pe-ndelete la fermecătorul castel-templu, am răspuns:

— Am venit... am venit să intervievez pe d. Hasdeu în chestiuni literare.

— Aşa? şi anume despre ce?

— Despre starea literaturii noastre şi despre sorţii ei de progres.

— Atunci, zise d. Hasdeu, n-ai decît să-ţi începi întrebările.

— Iată. Doresc a şti: ce credeţi dv. despre literatura romînească actuală în genere? Cari sunt personalităţile într-adevăr eminente ale literaturii noastre? Ce dezvoltare viitoare poate spera literatura romînă, avînd în vedere starea în care această literatură se află astăzi?

— Foarte bine. Am să-ţi spun.

Şi, luînd tonul sigur al omului deprins cu catedra universitară, d. Hasdeu îmi comunică părerile sale, pe cari le voi reproduce cît se poate mai exact.

*

D. Hasdeu crede că literatura unei naţii nu se poate ridica la o treaptă în adevăr înaltă pînă cînd societatea naţională şi Statul naţional n-au ajuns la cea mai înaltă treaptă de putere. Societatea noastră şi Statul nostru sunt încă pe drumul de suiş. Au fost grele păsurile de pînă acum, grele şi fără răgaz. Momentele de linişte şi de răsuflare, prin cari trecem astăzi după atîtea veacuri grele, nu sunt decît un scurt popas pe calea destinatelor noastre. Ideea românismului se întremează astăzi printr-un scurt repaus, pentru ca să pornească, hotârită, către ţelul ei final, către culmea dezvoltării sale.

— Mai sus! Avem încă de mers... mai sus!

E atîta inspiraţie în glasul savantului poet cînd grăieşte aceste vorbe, atîta voinţă în tonul lui profetic, încît mă simţ ridicat fără de voie şi pornii cu el către un viitor de glorie românească, de strălucire naţională, care, oricît ar fi de depărtat, este real, palpabil, inevitabil.

Literatura română de astăzi? zice d. Hasdeu, zîmbind cu bunătate... Încercări mai mult sau mai puţin fericite, avînd mai mult sau mai puţin noroc de izbîndă a momentului şi datorindu-şi mai adeseaori modei atît succesul trecător, cît şi impedicarea unui succes mai durabil. Iată un exemplu: Eminescu. Eminescu este incontestabil un talent cu toate defectele lui; dar Eminescu, deşi a avut după moarte norocul de a trece pentru cîtva timp la modă, din aceeaşi cauză, tot din cauza modei, a avut nenorocul să lucreze sub o direcţiune absolut străină de spiritul românesc, o direcţiune specifică, regională, eterogenă faţă cu ideaţiunea poporului nostru — sub direcţiunea, la modă pe atunci, a unei şcoli literare — sub direcţiunea şcolii pesimiste-schopenhaueriste germane. Afară de forma externă a producerilor lui, adesea prea silită, aproape nimic nu este original sau măcar specific românesc. Mai toată opera lui este un răsad al ideilor pesimiste-schopenhaueriste, cari au făcut modă cîtva timp în universităţile germane; e marfa ieftină a studenţimii germane de pe la mijlocul secolului, în urma ccnfuziunilor politice, redată, sub etichetă locală şi, fireşte, cu multă dibăcie, tinerimii române — budhismul antic, fiert încă o dată în cratita nemţească, şi de acolo făcut ciorbă a treia oară într-o oală românească, drept hrană proaspătă pentru întărirea nouelor generaţiuni.

— Nu, nu! adaugă d. Hasdeu... Eminescu a avut talent, dar e departe de a se putea numi un mare poet naţional.

— Dar, întreb eu cu sfială, atuncea care e, după dv., d-le Hasdeu, cea mai mare figură a literaturii noastre?

D. Hasdeu îmi răspunde, fără a sta un moment la gînduri:

— Alecsandri... Fără nici o îndoială, Alecsandri... El este reprezentantul cel mai puternic, cel mai complet al gîndirii şi simţirii romanesti. El a cîntat toate dorinţele, el a plîns toate nevoile şi necazurile românimii. El a încurajat, a îndemnat şi a îmbărbătat neamul lui în felul în care acest neem putea mai bine să înţeleagă; a fost vesel, trist, viteaz, cuminte, răbdător, plin de speranţă şi de credinţă, glumeţ şi înţelept ca poporul român însuşi. În mintea lui întreagă n-a fost loc pentru nimic ce n-ar fi fost specific românesc, şi în talentul lui nici o pornire care să nu fi fost specific românească. Alecsandri este gloria nediscutabilă a literaturii româneşti în secolul acesta. La aşa înălţime nu mai văz alta.

— Dar altul, tot mare, nu avem?

— Eliade, desigur. Iată încă o figură gigantică, cu atît mai minunată, cu cît puterea nu-i stă în talent, ci în vointă. Iată un om care, la un moment dat — cînd nimeni aproape nu gîndeşte decît într-un mod fragmentar la cultura unui neam — închipuie cu vasta-i inteligenţă o sistemă completă de evocare a forţelor spiritului naţional: ştiinţe, literatură, arte, filozofie, religie, politică, tot încape pentru el într-o sistemă închegată. Fără să reuşească a face îndeosebi o operă de mare valoare, apucă, cu o egală putere, toate genurile literare şi ştiinţifice, întemeind, ca bază neclintita a culturii si dezvoltarii neamulu, românesc, ideea naţională. Eliade n-a fost poate niciodată un mare scriitor; ceea ce, însă, e indiscutabil este că a fost o minte mare, o voinţa mare, — un om căruia generaţiile actuale, cu judecata lor încă nesigura nu pot înţelege cît îi datoresc, dar pe care o generaţiune cu conştiinţa mai limpede şi cu mintea mai înzestrată îl va onora ca pe una din cele mai strălucite figuri ale renaşterii române. Şi la Eliade ca şi la Alecsandri, credinţa şi voinţa s-au manifestat cu toată binefăcătoarea lor înrîurire pentru neamul nostru.

E bine înţeles că eu mă mărginesc a da aci numai într-un mod imperfect părerile ilustrului academician. Sub torentul ideilor sale eu nu pot nota decît liniamentele fundamentale cît se poate cu mai multă fidelitate.

Aci, a proposito de opera lui Eliade şi de influenţa pe care a exercitat-o această operă, d. Hasdeu face o bogată digresiune asupra şcolii „Junimii".

*

In digresiunea d-sale despre „Junimea", d. Hasdeu revine asupra observaţiilor privitoare la Eminescu. A fost, zice d-sa, o şcoală literară care a falsificat felul de a gindi, de a simţi şi de a spune româneşte, introducînd cu dinadinsul în literatura noastră tinără pesimismul universitar nemţesc, pedanteria obscură şi greoaie nemţească. Pe de o parte, a inventat talente închipuite (Bodnărescu), iar pe de alta, a denaturat şi a deformat talente reale (Eminescu). Acel ce s-a pretins cap al şcoalii, el însuşi, n-a produs nimic original, n-a produs nimic care să poată rămînea altfel decît doar ca document de naivă şi umflată pretenţiune: căci, în definitiv, toată activitatea lui nu s-a exercitat altfel decît ca paradă ostentativă de bun-simţ: il n'a fait qu'enfoncer des portes ouvertes. Cu un bagaj portativ de cîteva formule ale celebrului Lessing, a căutat sa răstoarne pe cîţiva infimi, ca Pelimon, Aricescu ş.a., ca şi cum aceia, pentru a dispărea, mai aveau nevoie de o aşa sfîntă campanie...

Un cap de şcoală care n-a avut altă treabă, nici altă inspiraţie decît să demonstreze că "În natura toată totul repoza" a lui Aricescu, sau "Poemele eroice" ale lui Pelimon nu sunt potrivite esteticei lui Leasing!...

Şi care a fost urmarea şcoalii aceştia?... afară numai dacă această şcoală n-o fi avînd pretenţia că ea a dat naştere unor talente, ori că acele talente, născute mai-nainte de ivirea şcoalii, nu s-ar fi născut fără dînsa...

— Cap de şcoală?... Un Lessing?!... Dar Lessing — fără a împrumuta bagaj portativ de la un alt Lessing anterior şi mai ales exotic (aşa încît să fie mai greu de controlat de către contimpuranii puţin deprinşi cu cititul) — Lessing a scris el însuşi minunatul Laocoon, celebrele Natan înţeleptul şi Mina de Barnhelm. Lessing a creat, şi creaţiunea lui va rămînea ca o creaţiune pur personală şi specific germană, spre gloria lui şi a neamului lui... Dar capi de şcoală, cari se bat cu morile de vînt pentru a face pe Sancho Panca să caşte gura plin de admiraţie şi nu sunt în stare a construi o pagină de invenţie originală! capi de şcoală, cărora cei mai slăbuţi ucenici nu le pot recunoaşte altă valoare decît că sunt capete foarte bine echilibrate, foarte bine cumpănite!... Cumpănă în echilibru — diferenţă de greutate, zero.

Nu; niciodată un cap de şcoală nu s-a mărginit, ca un dascăl de şcoală, la teorii şi mai ales la teorii pueril negative; niciodată cineva nu s-a putut numi cap de şcoală, fiindcă, în temeiul unor fragmente de adevăruri spuse deplin de alţii, au criticat lucrări mai prejos de orice critică serioasă (ca, de exemplu, pe răposaţii Pelimon, Aricescu ş.a.).

Un cap de şcoală creează, şi creaţiunile lui servesc multă vreme ca modeluri urmaşilor de talent... Dar eu mi-am mai spus in privinţa aceasta părerea pe larg. E de prisos să-ţi spun mai mult acum.

— In sfîrşit, d-le Hasdeu, zic eu, aş vrea să ştiu părerea d-tale despre sorţii de dezvoltare, de aci încolo, a literaturii româneşti.

— De asta, răspunde ilustrul meu amfitrion, de dezvoltarea literaturii româneşti nu mă îndoiesc de loc. Sunt cu deosebire convins că românii vor avea în viitor o epocă de strălucire literară, care se va număra între epocele remarcabile ale dezvoltării intelectuale umane. Neamul acesta e chemat, netăgăduit, să joace un rol mare în complexul istoriei...

D. Hasdeu întemeiază această propoziţie pe teoria d-sale filozofică despre creaţiune.

– Toate marile epoce literare au coincidat la epoce mari politice Cînd voinţa unui neam întreg a reuşit să ajungă a realiza culmea aspiraţiunilor sale, a îndeplini suma de rezultate posibile ale energiei sale i se trimite acestui neam o colonie de misionari, o pleiadă de talente şi de genii, spre încoronarea şi glorificarea traiului lui... Fericit acel ce va reprezinta atunci voinţa neamului! Numele lui va marca veacul în care strălucita colonie a celor trimişi îşi va fi îndeplinit misiunea. Se va numi veacul lui Pericles, lui August, lui Leon X, lui Ludovic XIV, sau al lui... cine ştie?

...Poate că, adaogă d. Hasdeu, un aşa secol pentru neamul nostru românesc nu e atît de depărtat cît s-ar crede după împrejurările politice de astăzi; poate că nu e aşa departe ziua în care acest neam va să-şi ajungă culmea voinţii.

Aci d. Hasdeu, cu verva d-sale cunoscută, îmi arată foarte apropiată o perspectivă uimitoare...

Mi-e foarte greu mie — aşa de puţin iniţiat pînă acum în sistema de filozofie a d-lui Hasdeu — să iniţiez pe cititorul, poate mai puţin preparat decît mine, în o teorie atît de subtilă. Pentru cititorul mai bine iniţiat vor fi clare aceste cîteva cuvinte, pe cari mi le adaogă d. Hasdeu după ce-mi afirmă că o epocă glorioasă a neamului românesc nu e atît de departe precum s-ar crede. Iată, cît se poate mai exact, propriile cuvinte ale d-lui Hasdeu:

— Micul prinţ Carol II e un trimis, trimis după voia lui proprie; el, copil mic — şi asta se întîmplă cu toţi trimişii — şi-a denunţat misiunea. Acest copil, cînd d-abia vorbea şi cînd auzise, pentru a numi jeţul regal, numai cuvîntul modern tron, iar cuvîntul vechi scaun nu-l auzise decît desemnînd jeţurile comune; acest copil, care nu putea şti istoria lui Ştefan cel Mare, ţi-aduci aminte ce-a zis — cuvîntul lui de copil a străbătut la auzul mai tutulor românilor. A fost o solemnitate la Palat. După săvîrşirea programului oficial, pe cînd se rup rlndurile, copilul pleacă de la locul lui şi merge hotârît să se suie pe tronul de pe care a coborlt Regele.

„Ce faci, Carol?” îl întreabă tatăl, prinţul Ferdinand.

"Vreau să mă sui pe scaunul meu!" răspunde băiatul.

— Atunci? Întreb eu...

—Atunci, răspunde d. Hasdeu, nu înţelegi?... Ştefan cel Mare spuse din vreme că vrea să se suie pe scaunul lui!

Umbra marelui donjon, cîtă vreme am stat de vorbă a acoperit cu încetul toată terasa. Soarele scapătă către dealurile cari domină valea Doftanei. A trecut prea repede această zi încântătoare... Momentul plecării mele se apropie... trebuie să părăsesc castelul „Iulia Hasdeu".

Foarte mîhnit de asta, mă ridic. D. Hasdeu mă conduce. Pătrundem de pe terasă în galeria interioară a donjonului. Mi-aplec capul şi mă închin înaintea Mântuitorului; salut pe proprietara, care se uită mereu în adîncuri, şi cobor după d. Hasdeu pînă jos. Îmi iau rămas bu de la buna şi blînda d-na Hasdeu şi de la ilustrul meu amfitrion şi mă sui în trăsură.

Cînd pornesc, mai arunc o privire către fereastra deschisă a donjonului: Mîntuitorul parcă-şi apleacă de sus divinii ochi asupra-mi binecuvîntîndu-mă cu amîndouă mîinile rănite, ca şi cum mi-ar zice:

„Mergi sub paza mea în pace, omule!"

Am sosit tocmai la vreme ca să apuc trenul. Starea sufletească în care mă aflu e aşa de înaltă, încît îmi trebuie singurătate. Mîntuitorul şi-a îndeplinit făgăduiala; sub paza lui merg în pace — nici un cunoscut în vagon. Pînă să cobor la Ploieşti, unde trebuie să mîi peste noapte, gîndesc mereu la minunatul om de care m-am despărţit:

— Ce superioară şi fericită natură! Ce minte şi ce suflet! Cîtă ştiinţă şi cîtă credinţă!

TE-AR MAI PUTEA INTERESA