Editura Global Info / Literatură

Ion Luca Caragiale

Zig-zag!...

O armată formidabile de lucrători, purtând topoare, ciocane, căngi, sape; în fruntea ei, o nenumărată companie de ingeniari; dupe dânsa, un şir lung de nu ştiu câte căruţe încărcate cu instruminte mecanice, ştiinţifice şi altele, şi-n urma acestora, care cu proviziuni, pornesc spre miazănoapte din cetatea capitalei, în aplauzele mulţimei entuziaste a bunilor români, cu scop de a merge să rază de pe faţa pământului Carpaţii, pe cari, drept vorbind, se pare că bunul creatore i-a pus, unde sunt, în necazul multora.

Eu zic, domnilor, că scopul este măreţ şi demn. Închipuiţi-vă România, dupe terminarea acestei colosale espediţiuni: o imensă câmpie lucie, bătută ca-n palmă, curată şi măturată cum sunt curţile oamenilor cu gust şi dare de mână; nici pulbere, nici noroi; un bulevard cochet, pe care să poată trece, numa-n papuci, vecinii unguri la noi şi noi să putem trece la dânşii; fără vame, fără formalităţi importune de transit internaţionale. În treacăt, cele două specii de oameni, cu buna-creştere ce-i caracteriză, se vor saluta, vor schimba o strângere de mână cordiale şi-şi vor continua calea. Ce tabel încântător! Daţi-mi voie să admir astă pagina de istorie, în care străluce esemplul adevărat sublim al înfrăţirei popoarelor!

*

Cum vă pare strofa de sus?

Mă prinz că vă place.

Mâncaţi, în ziua de Buna-vestire, şeapte feluri de bucate de peşte-necate-n untdelemn, fără a cugeta măcar la cele ce spun sectarii sobrietăţii; îndată dupe prânz, lăsaţi perdelele de la ferestre, spre a nu vă supăra la ochi lumină prea multă, şi lungiţi-vă p-un pat moale culcându-vă pe spate; trageţi apoi un somn adevărat călugăresc. Ei bine, sunt sigur, nu veţi putea avea un vis mai gingaş decât cel din prima mea strofă.

Este un vis, mărturisesc; o specie de apocalips politico-sociale.

*

Vouă, cari faceţi parte din poporul inteliginte şi nu voiţi a-nţelege; vouă, buni neguţători, cari moţăiţi, de cum se face ziuă până ce-nnoptează, în faţa magazinelor voastre; vouă, părinţi, cari nu v-amintiţi că sunteţi datori a lăsa o moştenire cetăţenească demnă fiilor voştri; vouă, juni de diferite specialităţi, profesionali liberi, dupe cari se scurg ochii părinţilor voştri, şi cari aţi uitat ce datoriţi, în momente grele, societăţii şi patriei; vouă, în fine, cari munciţi din zi până-n noapte, din toate meseriile, şi cărora nu vă vine ideea, odată, prin simplă curiozitate, să vă strângeţi şi să vă număraţi; vouă, la toţi, îmi permit a vă adresa o-ntrebare: v-ar plăcea să vedeţi realizat apocalipsul meu? Aş vrea prea mult să ştiu.

*

Veţi zice că sunt capiu, pe onoarea mea, citindu-mi această invocare solemnă; îmi vor imputa unii din dv. c-am început prin absurd, pentru ca s-ajung la ridicul! Este adevărat, tonul de care am uzat mai sus este prea lugubru, prea mormântale, prea lipsit de poezie. Ţiu să repar aceasta.

Ascultaţi dară.

Un consule — zic un consule cum aş zice orice alt — se suie pe creasta unui munte-nalt. Îmi pare, iubiţi lectori, c-am nemerit o imagine poetică aleasă. Acolo dânsul vede, aplecată şi aproape să se surpe, o enormă bucată de stâncă. Dă cu piciorul într-însa; stânca se rupe din munte şi porneşte la vale în valvârtej. Cu cât cade, cu atât iuţeala căderei creşte. În câteva clipiri, devine un adevărat monstru devastator: rupe, smulge, dezrădăcinează livezi întregi, prăpădeşte vite, distruge colibele şubrede ale bieţilor ţărani de pe coastă, ajunge a fi fatalitatea şi spaima simplilor munteni, şi se rostogoleşte mereu, urlând şi cu o iuţeală nebună. Şi când ar sta cineva să cugete că nu trebuia cu câteva minute mai nainte, decât o buturugă ţeapănă pusă-n calea ei, spre a-i înfrânge repezirea fatale!

Aşa e c-am schimbat tonul?

Uite, astfel pare că-mi place şi mie mai bine.

Ştiam eu bine că sunt mai tare-n descripţiune decât în invocare.

Doamnelor şi domnilor, vă jur că d-acum-nainte nu voi mai face invocări; ar fi absurd, din parte-mi, să cerc un genere, în care văd bine că nu reies.

*

Luaţi bine seama că, prin titlul chiar ce am pus la-nceput, v-am anunţiat că nu voi fi de loc fidele unităţii de idee. Să nu vă miraţi dară dacă, cu sau fără vro analogie, mi-ar trăsni dodată prin cap să vă spui, în această ultimă strofă, o istorie curat americană.

O şi-ncep.

În unul din satele confederate ale Americei de Nord, era să aibă loc o alegere de guvernator. Toţi se preparau a merge să voteze. Unuia îi veni ideea americană — ştiţi cât de ciudate sunt ideile americane — să joace o farsă concetăţenilor săi. Strânse câţiva bandiţi, le dete câteva doniţe de rhum la dispoziţiune, şi, după ce-i adăpă astfel bine, merse cu dânşii în sala alegerei, spre a se impune votului celorlalţi. Trebuie să repet că ideea era demnă numai d-un american!

În trei rânduri de alegeri, reieşi prin acest mijloc ingenios. A patra oară, însă, americanii hotărâră sa-l joace la rândul lor. Se strânseră toţi şi porniră la alegere, cu cei mai bătrâni în frunte, având toţi câte un revolver — arma de predilecţiune pentru americani este revolverul.

E de prisos a vă mai spune acum că farsa reieşi de minune. Americanul farsor, cu toţi bandiţii lui, o păţi cât de bună.

Ce curioase moravuri cetăţeneşti! Uite, numai americanii sunt capabili d-aşa curiozităţi.

Nu ştiu dacă vă place istoria mea americană; însă, pre legea mea, din parte-mi, aş da mult să mă pot duce-n America, spre a mă bucura de spectaculul unei aşa ciudate scene.

TE-AR MAI PUTEA INTERESA