Editura Global Info / Literatură

Ion Minulescu

Corigent la limba română

A fost odată ca niciodată...

Pe vremea aceea lumea basmelor nu fusese încă anexată la rubrica faptelor diverse. Bunicii şi nepoţii păreau aproape de aceeaşi vârstă. Anii copilăriei sunt însă ca musafirii din mahala. Îi primeşti cu acelaşi surâs pe buze, îi cinsteşti cu dulceaţă şi cafea şi-i petreci până la uşă cu refrenul obişnuit: “Când mai poftiţi pe la noi?” Abia târziu detot începi să-ţi dai seama că cei care vin mereu nu mai sunt cei care plecaseră odată.

Pe vremea aceea împăratul era totdeauna foarte bătrân, iar unicul fecior al împăratului, foarte tânăr. Prea marea diferenţă de vârstă dintre tată şi fiu nu da nimănui încă nimic de bănuit. Astăzi, cărturarii chemaţi să stabilească genealogia familiilor imperiale ar găsi-o poate suspectă. Pe vremea aceea, însă, bătrânii se bucurau la fel cu tinerii de toate prerogativele fizice ale vieţii normale, şi împăratul era cu atât mai mare şi mai slăvit cu cât putea să aibă copii la o vârstă când muritorilor de rând nu le mai este îngăduit să aibă decât regrete şi amintiri.

Pe vremea aceea, singurul bulevard al oraşului pornea din piaţa gării, străbătea grădina publică drept în două şi se sfârşea în faţa primăriei. Astăzi, bulevardul a fost prelungit. Capătul lui cel nou a crescut parcă din mijlocul grădinii publice, ca tija unei zambile liliachii dintr-un ghiveci de pământ smălţuit cu verde. Privită pe planul oraşului, din clopotniţa cu ceasornic a bisericii Sfântul Nicolae sau din aeroplan, grădina publică îţi pare azi un om tras în ţeapă, un pui de găină la frigare sau o enormă măslină de Vollo înfiptă într-o scobitoare.

Restul oraşului nu s-a schimbat aproape deloc. Se târăşte ca o viperă de-a lungul Argeşului, şi din an în an se întinde ca să pară mai mare. A rămas însă aceeaşi reptilă fără picioare, cu coada proptită în cimitirul ovreiesc şi cu capul strivit între spital şi puşcărie.

În schimb, vipera s-a civilizat. Străzile au fost pavate cu asfalt şi luminate cu electricitate. Luna plină a fost expulzată din grădina publică tocmai la Trivalea, iar liceenii nu-şi mai dau întâlnire cu modistele şi croitoresele pe maidanele oraşului. Hotelurile au început să închirieze camere cu luna, cu ziua şi chiar cu ora...

Musafirii de pe vremea aceea au dispărut o dată cu anii din calendarele oficiale. Copiii au luat locul părinţilor cu preciziunea orelor de pe cadranul unui cronometru. Avocaţii, doctorii, inginerii, generalii, dascălii şi negustorii oraşului de pe vremea aceea au fost înlocuiţi, ca nişte înalţi dregători ai statului după o schimbare de regim.

Dar victoria vârstei e numai relativă. Tinerii au început să îmbătrânească şi ei, iar bătrânii, după ce au fost binecuvântaţi din pridvorul bisericii Sfântul Ion, au fost trecuţi pentru ultima oară prin dosul Foişorului de foc şi împământeniţi pe dealul Cimitirului Ştefan-vodă...

Din pragul locaşului de veci, oraşul cu locuinţe de închiriat aproape nici nu se zăreşte. Stă pitit ca un laş între dealuri, gata să treacă Argeşul înot, la cel mai mic semnal de alarmă, şi să lase judeţul fără capitală.

Este oraşul în care mi-am petrecut copilăria, în care am iubit pentru prima oară şi în care am rămas corigent la limba română.

Profesorul meu de pe vremea aceea nu-şi luase încă licenţa în litere. Mai târziu a murit ca director de şcoală... comercială.

*

Trei colegi de clasă — Eu, Cotan şi Mihăiţă — ne jucam de-a “căderea Plevnei”.

Eu fac pe regele Carol, Cotan face pe ţarul Rusiei şi Mihăiţă pe Osman-paşa.

Eu sunt aşa cum nu mai vreau să-mi aduc aminte că am fost.

Cotan este scurt, gras şi gălăgios. Parcă ar fi un dop de sticlă de şampanie proptit pe două beţe de chibrituri cu gămăliile negre. Cotan are pantofi de lac. Doar este fecior de bani gata. Tatăl său este avocat, mare proprietar şi şeful unui partid politic din localitate. Cotan este, dar, când băiatul prefectului, când al primarului, când al deputatului, când al senatorului. De când ne-am pomenit pe bancă unul lângă altul, Cotan nu e niciodată pe lista promovaţilor. Toamna însă, “când se numără bobocii”, Cotan devine iar colegul meu în clasa următoare, şi aşa mai departe...

Mihăiţă este slab, sfios şi sărac. Mihăiţă este o expresie algebrică — o câtime necunoscută botezată cu litera “S” la puterea a treia. Cele două cârlige grafice ale triplei sale personalităţi (fizice, sufleteşti şi sociale) răstoarnă totdeauna noţiunea locului în care s-ar găsi la un moment dat în spaţiu. Capătul curbei de bază cată spre infinit, iar cel care s-ar avânta parcă spre cer se încovoaie spre pământ. Mihăiţă este simbolul sacrificiului etern. El face totdeauna pe Osman-paşa. După sfârşitul jocului, iese bătut, schingiuit, scuipat şi huiduit, iar după sfârşitul fiecărui an şcolar, “premiul I cu cunună“.

Mihăiţă este băiatul unui cizmar de pe Scoroboaia. Scoroboaia este o mahala a Piteştilor.

Piteştii de pe vremea aceea erau o comună urbană cu 17 000 de suflete, trei şcoli primare de băieţi şi două de fete, un liceu, două judecătorii de pace şi un tribunal, un regiment de infanterie, altul de artilerie şi un escadron de călăraşi, poştă şi telegraf, staţie de drumdefier, două spiţerii, trei cofetării şi treisprezece simigerii, dintre care una la centru, pe strada Şerban-vodă.

*

Plevna a capitulat, şi Osman-paşa a fost făcut prizonier.

Bravele armate româno-ruse scot chiote de bucurie, şi fesul nefericitului generalisim turc este purtat în triumf ca singurul trofeu al strălucitei victorii creştine.

În clipa aceea, deasupra capetelor noastre o fereastră se deschide cu zgomot şi o voce ascuţită de femeie scapă printre geamuri ca un ghiveci de flori ce s-ar fi spart.

— Ce?... Aţi înnebunit?... Ce înseamnă gălăgia asta, Bucule? Nu ţi-e ruşine?... Tocmai azi v-aţi găsit să faceţi maimuţării, când a murit conu Ştefan?...

Bucul sunt eu. Vocea este a Margaretei. Margareta este croitoreasa noastră “cu ziua”, în grija căreia mă dăduse mama, dimineaţa, când plecase la Slatina.

Tac şi casc gura mare, ca şi cum aş fi vrut să prind din vânt ecoul zbieretelor noastre.

Cotan a tăcut şi el. Mihăiţă tăcuse mai demult.

Ţarul Rusiei aruncă spre fereastră o privire de mops cu dinţii de lapte şi mă întreabă cu vocea pe jumătate:

— Ce tot trăncăneşte aia? Cine spune c-a murit?

— Tata-mare.

— Tatăl mă-tii sau al lui tat-tău?

— Ba al mamei...

Cotan strâmbă din nas şi aruncă cu fesul în capul lui Mihăiţă, care fusese ghemuit pe treptele scării de piatră.

— Ei, şi?... Trebuie să fi fost bătrân!... Bine că n-a murit tat-tău...

Eu simt ochii umezindu-mi-se şi cu vocea înăbuşită îngân ca şi cum n-aş fi vrut să mă aud decât eu singur:

— Păi tata, Dumnezeu să-l ierte, a murit de mult... Ce?... Nu ştiai?...

Cotan se propteşte ţapăn în faţa mea, cu ochii holbaţi de voluptatea unei superiorităţi neglijate până atunci.

— Aşa e... că bine zici... Căpitanul e numai bărbatul mă-tii... Nu e tat-tău adevărat.

Şi continuă să mă măsoare cu ochii din creştet până în tălpi, ca şi cum în locul meu s-ar fi substituit altă persoană.

Cei doi cuceritori ai Plevnei nu mai sunt parcă aceiaşi pravoslavnici creştini aliaţi.

Victoria noastră comună trebuie să rămână ispravă numai a unuia dintre noi. Ţarul Rusiei caută prilej de ceartă cu regele Carol.

În anul acela, Cotan era băiatul prefectului. Un prefect este stăpânul unui judeţ întreg. Or, în România de pe vremea aceea, judeţul Argeş ocupa proporţional cam acelaşi spaţiu ca şi fosta Rusie pe suprafaţa globului. Băiatul prefectului de Argeş nu putea fi deci decât ţarul Rusiei.

Al cui băiat era însă micul său aliat?

Curiozitatea lui Cotan explodează ca şi bomba de la Vidin, la picioarele regelui Carol... Mie, însă, muzica asta nu-mi place.

— Dar tat-tău ce-a fost? Tot căpitan?

— Nu.

— Avocat?

— Nici...

— Doctor?

— Îî...

— Profesor?

— ...

Şi Cotan continuă să înşire din ce în ce mai enervat alte patrucinci profesiuni, fără să nimerească pe cea adevărată.

Cu doi ani în urmă, profesorul de matematici, exasperat că nu pot pricepe o regulă de trei simplă, mă întrebase la fel:

— Dar ce-a fost tat-tău, mă băiete, de te-a făcut aşa greoi de cap?...

Atunci, e adevărat, am răspuns intimidat, numaidecât:

— Negustor.

Şi profesorul, după ce a râs cu poftă, mi-a făcut următorul raţionament:

— Apoi din două una... Sau tu nu eşti feciorul lui tat-tău, fiindcă ăla, dacă era negustor adevărat, trebuie să se fi priceput şi la socoteli; sau dacă eşti feciorul lui şi-i sameni întru toate, săracul tat-tău trebuie să fi dat faliment...

De atunci nu mă mai întrebase nimeni ce a fost tata.

Insistenţa diabolică a lui Cotan se transformă într-un ciocănit de ghionoaie, pe care tăcerea mea îl prelungeşte parcă la infinit.

— Spune ce-a fost tat-tău... Spune ce-a fost tat-tău... Spune ce-a fost tat-tău că-ţi dau cu pumnu-n fălci...

Speriat, mă trag înapoi, mă împiedic şi cad în braţele lui Mihăiţă, care se apropiase tocmai de noi să facă pace între aliaţii învrăjbiţi.

— Ce-ai, mă nebunule, cu el? Ce-ţi pasă ţie ce-a fost tat-său? Tat-său a fost mai mare ca tat-tău... A fost ministru, nu prefect.

Cotan se umflă, rumenindu-şi obrajii ca un cozonac în cuptor. Intervenţia lui Mihăiţă l-a exasperat. Dinamica personalităţii lui fizice atinge paroxismul. Dopul plesneşte cu zgomot din gâtlejul sticlei de şampanie şi pumnul lui cade ca un ciocan de cizmărie în capul lui Mihăiţă, care mă ţine în braţe.

O ia apoi la goană spre poartă şi, odată ajuns în stradă, ne apostrofează cu ură şi satisfacţie:

— O să vă reclam la domnul diriginte că m-aţi înjurat de tată...

*

N-am dormit toată noaptea. M-am gândit la tatăl lui Cotan, care era prefect, apoi la tata, pe care nu-l cunoscusem, dar care ştiam bine că nu fusese ministru şi, în fine, la tata-mare, pe care n-aveam să-l mai văd niciodată.

Aceeaşi noapte învăluia şi Piteştii, şi Slatina. Aceeaşi noapte pusese stăpânire şi pe nepot, şi pe bunic. Pentru mine, însă, era prima noapte când nu puteam închide ochi; pentru el, prima noapte pe care o dormea sub cele şapte palme de pământ, unde şapte ani de-a rândul n-avea să-l mai supere nimeni.

Pe tata nu-l supărasem niciodată, fiindcă nu-l văzusem decât în portretul cel mare din salon. Pe tata-mare, însă, îl vedeam parcă şi atunci, cu ochii încremeniţi de groază şi cu braţele ridicate spre crengile nucului din vie, în care mă urcasem fără să mă mai pot coborî.

Primul meu “turn de fildeş” avea peste o sută de ani!...

Trunchiul lui era aşa de gros, că trei oameni abia l-ar fi putut îmbrăţişa, frunzele lui foşneau ca nişte salbe de icosari la gâtul fetelor prinse în horă, iar seara, când soarele se coroba peste Grădişte în Olt, pământul de la rădăcina lui avea parcă reflexe de aur.

În via noastră de la Slatina mai erau şi alţi nuci. Unii erau tot aşa de bătrâni, şi pe trunchiul lor scorburos şirurile de furnici roşii urcau şi coborau neobosit ca şi ascensoarele electrice ale unui sky-scraper american. Dar dintre toţi nucii din via noastră, unul singur era nucul meu!... Şu nucul ecesta era nucul meu fiindcă eu eram cel din urmă vlăstar al celor care, pe vremea turcilor, îngropaseră la rădăcina lui o comoară.

Tata-mare îmi povestise (ce ştia şi el de la tatăl său) că într-o noapte de august două flăcări lungi şi gălbui înlănţuiseră trunchiul nucului ca două braţe de schelet ce-ar fi încercat să se ridice din groapă. Aceasta însemna că ploile şi zăpezile atâtor ani topiseră comoara, făcând-o una cu pământul cleios şi galbui.

Dar superstiţiile sunt produsul realităţilor nebănuite. Comoara dispărută exista totuşi acolo unde fusese îngropată. Exista în aspectul deosebit al nucului acesta, pe care eu îl socoteam unic pe lume, şi mai ales în bucuria neexplicabilă cu care îl revedeam în fiecare vacanţă de sfârşit de an. Monezile de aur ce mi s-ar fi cuvenit mie trebuia să le moştenesc sub o altă formă. Dar pe vrema aceea, nu trăisem, în întregimea lor, primele trei zile biblice. Pentru mine, Dumnezeu nu despărţise încă apele de uscat, şi averea strămoşească nu-şi lămurise încă forma definitivă sub care aveam să fiu despăgubit de comoara pe care o crezusem pierdută pentru totdeauna.

De lucrurile acestea, însă, abia astăzi îmi dau seama.

Pe vremea aceea ştiam numai că în vârful nucului mă aşteaptă un pătuiag de scânduri, pe care tata-mare îl construise anume pentru mine, iar în podul caselor noastre de la Slatina, un maldăr de cărţi mucegăite, pe care le citise odată o soră mai mare a mamei.

Când le-am descoperit, am avut impresia că am trecut două clase într-un an.

Tata-mare, însă, m-a mustrat cu blândeţea lui de om îndurerat.

— Dă-le naibii de hârţoage, că aşa s-a smintit şi biata Lena!...

M-a mângâiat apoi pe amândoi obrajii şi a dat ordin servitoarelor să închidă podul cu lacăt.

Podul însă a rămas deschis toată vara şi, în pătuiagul din vârful nucului, mi-am urcat pe rând o saltea de paie, o pernă de puf, o scoarţă oltenească, un pistol cu cremene, un iatagan şi volumele:

Poezii populare ale românilor, adunate şi întocmite de Vasile Alecsandri;

Sobieski şi Plăieşii de Costache Negruzzi;

Cântarea României, care pe vremea aceea era de Nicolae Bălcescu;

Patimile junelui Werther, traducţie din limba germană de B. V. Vermont, cu o introducere de Grigore H. Grandea şi

Istoria Manoni Lesco şi a cavalerului de Grio de decanulu Prevo, tradusă de St. Hr. Bâjesku şi tipărită cu a însăşi cheltuială în anul 1857.

*

De trei zile, Margareta mănâncă cu mine la masă şi doarme cu mine în aceeaşi odaie. Căpitanul e plecat la manevre, iar mama mi-a scris că are să mai întârzie câtva timp la Slatina.

În lipsa ei, Margareta mă îngrijeşte ca pe un frate mai mic. De altfel, mama are toată încrederea în croitoreasa noastră, care este fată cuminte şi vrednică.

Nu ştiu ce poate înţelege mama prin cuminţenia unei fete ca Margareta. De vrednicia ei, însă, îmi dau seama şi eu. Toată ziua lucrează. Transformă rochiile mamei şi cârpeşte ciorapi întregii familii, deretică prin odăi, dă bucătăresei bani pentru piaţă, se interesează cum stau cu lecţiile pentru a doua zi, mă scoală dimineaţa la ora şapte şi în fiecare seară îmi aduce aminte că trebuie să mă închin şi să-mi ung nările cu vaselină mentolată ca să nu capăt guturai.

De când am rămas singur cu ea, parcă noi am fi adevăraţii stăpâni ai casei.

Margareta este cu vreo zece ani mai mare ca mine. Are părul negru şi creţ, ochii verzi, obrajii măslinii şi gura mare... grozav de mare!… Când am văzut-o pentru prima oară, mi-a venit să râd. Gura ei mi-a amintit cutia mea de compasuri, care pe dinafară e neagră şi pe dinăuntru roşie. Colţurile buzelor îi atârnă parcă de sfârcurile urechilor ca doi cercei de mărgean împreunaţi pe sub bărbie... Margareta este neagră şi urâtă ca dracul...

Aseară am surprins pe Lina bucătăreasa vorbind cu Năstase ordonanţa.

— Şi ce zici că era?... Ofiţer sau sergent-major?

— Ba era un dom’ sublocotenent, că m-a oprit în poartă şi m-a întrebat de ea... Zicea că-i nepoata coniţii...

— Ei, poftim!... Ai văzut cum şi-a luat cioroaia nasul la purtare!… Când oi mai prinde-o dând târcoale prin bucătărie, am să-i zvârl cu oala de supă în cap...

În noaptea asta, Margareta n-are deloc astâmpăr. Se uită mereu pe fereastră, îşi pune broboada în cap şi iese în curte, apoi se întoarce încruntată în odaie, se apropie de patul meu să vadă dacă dorm şi, din când în când, plesneşte din buze ca şi cum ar fi mânat patru cai înaintaşi.

Eu m-am înghemuit sub plapomă şi aştept nerăbdător să văd sfârşitul acestei atitudini neobişnuite.

Margareta simte că nu dorm. Oricât m-aş încerca, nu mă pot preface. Margareta ştie că de obicei încep să sforăi de îndată ce închid ochii.

Se apleacă spre mine şi ridică colţul plapumii.

— Ce faci, Bucule?... Nu dormi ?

— Ba da... Aştept să te culci şi tu...

În momentul acela, Năstase crapă uşa discret şi cu vocea pe jumătate întreabă:

— Încui poarta, domnişoară?

— Ce oră este?

— Bătu la Sfântu Nicolae mai adineauri unspre’ce...

Margareta tace câteva clipe, apoi răspunde plictisită:

— Bine, încui-o, că e târziu...

Micşorează apoi lumina lămpii şi începe să se dezbrace. Îi aud foşnetul fustei şi cele două pocnituri înăbuşite ale pantofilor aruncaţi pe covor. Aud tot, dar nu văd nimic.

Patul meu este între fereastră şi sobă. Canapeaua Margaretei, între fereastră şi uşă.

Mă întorc cu faţa spre perete şi închid ochii. Până s-adoarmă şi ea, probabil că Margareta stă culcată, ca de obicei, cu ochii în tavan.

În vis, o pisică mare şi neagră se încrucişează cu mine pe un drum pustiu de ţară, fără case şi fără copaci.

Nu-mi plac nici pisicile, nici câinii. Nu-mi place nici un fel de animal. Caii căpitanului, mai ales când sunt cu şaua pe ei, mă enervează. Un valtrap ofiţeresc parcă ar fi o perdea de doliu, iar un harnaşament de mare ţinută, un adevărat dric de clasa I. La Piteşti mai ales, înmormântările oamenilor cu dare de mână sunt foarte apreciate. Se fac cu muzica militară şi cu comentariile întregii populaţii băştinaşe.

Nu-mi plac pisicile, şi mai ales pisicile negre... Diavolul când vrea să te ispitească şi când moartea îţi intră în casă pe nesimţite iau chipul unei pisici negre.

Dar pisica asta parcă nu e pisică la fel cu toate pisicile. Prea e frumoasă şi prea e blândă. Se apropie de mine prietenoasă, cu coada ridicată drept în sus ca un plop desfrunzit, şi îşi freacă pântecele cald şi catifelat de picioarele mele, pe care visul mi le-a transformat parcă tot în două labe de pisică.

La un moment dat, chipurile noastre se confruntă ca imaginile pe o placă fotografică voalată, şi din amestecul celor opt labe comune ţâşneşte o lumină vie, care produce în mine o comoţie bruscă...

Tresar din vis, ca şi cum aş fi ţinut în mână cei doi electrozi ai maşinii Wimrshurst, cu care profesorul de fizică ne demonstrează existenţa electricităţii.

Margareta este lângă mine...

Palmele ei fierbinţi se lipesc de cămaşa mea de borangic ca două ştampile de ceară roşie pe plicul unei scrisori de valoare. Ştiam de la mama că: “pisică de visezi, duşman înseamnă“. Pisica asta, dar, trebuie să fi fost Margareta. Dar ce rău mi-ar putea face mie Margareta?... Îmi răsucesc leneş capul în pernă şi o întreb somnoros:

— Tu eşti?

Ea se lipeşte şi mai mult de mine. Îşi plimbă degetele pe pulpele mele goale ca şi cum ar fi vrut să liniştească un cal nărăvas şi, cu vocea ei de pisică lihnită de foame, îmi şopteşte:

— Psss... Stai liniştit, că eu sunt... Am visat urât... Mi-e frică să mai dorm singură... Lasă-mă să dorm şi eu cu tine. Nu vrei să dormim astă-seară împreună?

Eu tac, fiindcă deocamdată nu ştiu ce să răspund. Simt însă un fior rece cum mi se coboară de-a lungul spinării ca un tire-bouchon ce s-ar fi adâncit într-un dop de plută şi, fără să ştiu de ce, mă lipesc şi mai mult de corpul ei moale şi cald.

Pe măsură ce îmi vin în fire, încep să ghicesc cam ce putuse visa Margareta în noaptea aceea.

Cotan avea o colecţie de cărţi ilustrate, pe care nu mi le arăta decât prin locuri dosnice şi fără prea mulţi martori. Nu eram dar cu totul străin de cum s-ar fi putut petrece la fel aşa ceva şi în realitate. Apoi sublocotenentul care se interesase de ea cu o seară înainte şi neastâmpărul cu care dăduse târcoale pe la fereastră şi prin curte mă tenta să răspund “prezent” şi să ies la tablă cu lecţia neînvăţată...

Buzele Margaretei îmi gâdilă bărbia şi gâtul gol. Eu mă scutur ca un câine după ce a ieşit din apă. Ea râde şi-mi precipită în urechi crâmpeie de fraze pe care le aud pentru prima oară. Braţele ei mă strâng în serpentină de la umeri până la genunchi. Oasele mele trosnesc resemnate ca nişte scânduri de brad prinse în minghineaua unui tâmplar, şi pe urmă.

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

— Să nu care cumva să-i spui coniţii ceva, că nu-i frumos!...

*

Ah!... Ce frumoasă e Margareta!...

Parcă e icoana sfintei Filofteia de la capătul patului meu, pe care maestrul anonim a îmbrăcat-o în argint şi nu i-a lăsat descoperit decât chipul măsliniu cu ochii verzi şi buzele roşii.

* * *
Nu ştiu cine a hotărât ca patronul şcolarilor silitori din România să fie sfântul Petre. Unul din cei patru evanghelişti ar fi fost poate mai nimerit. Sfântul Petre nu ştia nici măcar să citească !...

Se pare însă că simbolul cheilor cu care sfântul Petre te întâmpină din pragul fiecărei biserici mai are şi altă interpretare decât cea pe care mi-o dăduse popa Gheorghe, profesorul nostru de religie din cursul inferior. În viaţă, ca şi după moarte, porţile raiului nu se deschid decât pentru cei “săraci cu duhul”. De cele mai multe ori podoabele minţii şi ale sufletului sunt bagaje inutile, care-ţi îngreuiază drumul spre împărăţia cerurilor. Şi dacă ştii să citeşti cărţile sfinte şi printre rânduri, înveţi că adevărata fericire pământeană este să te poţi lepăda la timp de ai tăi şi de tine însuţi, sau, cum s-ar zice în stilul evanghelic: să n-aştepţi niciodată să cânte cocoşul de trei ori!...

Pregăteşte-ţi dar cheile, sfinte Petre. După cum vezi, îngropăm încă un an şcolar, şi-acum venim să batem din nou la porţile raiului. Nu ne mai întreba cine suntem, fiindcă ne cunoşti din anii trecuţi. Suntem tot noi, adică: Eu, Cotan şi Mihăiţă... Cântăreşte-ne bine mintea şi sufletul în balanţa palmelor tale apostolice şi deschide porţile numai aceluia din noi care va fi demn să intre...

Şi eroul predicii de pe munte răspunde: “Fericiţi cei fără nici un fel de bagaj, fiindcă aceia nu vor avea nimic de pierdut!”...

*

Am trecut în clasa a VI-a.

Ca de obicei, Mihăiţă este întâiul pe lista promovaţilor, iar Cotan, întâiul pe lista corigenţilor la două obiecte. De data asta este corigent la limba greacă şi la matematică. Eu am fost clasificat al şaptelea.

În grădina publică a fost construită o tribună de scânduri albe împodobită cu verdeaţă, covoare şi drapele naţionale.

De-a lungul celor trei mese împreunate şi acoperite cu postav verde, stau aşezaţi, după importanţa rangului social, la mijloc prefectul judeţului, apoi, la dreapta lui, generalul comandant al garnizoanei, părintele protopop, directoarea şcoalei de fete nr. II şi directorii şcolilor nr. I şi III, iar la stânga lui, primarul oraşului, directorul liceului, directoarea şcoalei de fete nr. I, directorul şcoalei de băieţi nr. II şi poliţaiul.

În jurul tribunei stau în picioare profesorii şi elevii premiaţi, părinţii, muzica militară, comandantul gardiştilor care păzeşte ordinea şi restul publicului cu “bilete de intrare”.

Fiecare director citeşte cu glas tare numele premianţilor din şcoala sa. Ceremonia se repetă la fel, dar nu cu acelaşi fast, pentru toţi premianţii. Adevăraţii eroi ai zilei sunt numai “premianţii întâi”. Numele lor produce senzaţie în public şi prezenţa lor pe tribună pune în mişcare întreaga ierarhie oficială. Prefectul le pune pe cap câte o coroană de brad, primarul le oferă pachetul de cărţi legat cu panglică tricoloră, protopopul le dă binecuvântarea, iar generalul, după fiecare “premiant întâi”, face un semn către capelmaistru, care la rândul lui ridică în aer o baghetă albă, şi muzica militară repetă de trei ori: “Sol, si, re, sol, sol, re, si, sol” şi o singură dată: “Sol, la, si, re”.

Excepţional în anul acesta, Societatea doamnelor din elita piteşteană pentru ajutorarea elevilor lipsiţi de mijloace s-a hotărât să-şi manifeste activitatea în mod public. Pe lângă coroana de brad, pachetul de cărţi, binecuvântarea protopopului şi salutul muzicii militare, Mihăiţă capătă şi un costum de haine de dril... Dintre toţi premianţii din anul acesta, Mihăiţă este cel mai jerpelit.

După sfârşitul serbării, muzica militară mai cântă un “potpourri”-u naţional, valsul lui Ivanovici Dunărea albastră şi marşul nemţesc după care defilează armata la 10 mai. Apoi grădina începe să se golească.

E cald şi e ora mesei.

Părinţii şi copiii grăbesc spre casă, iar muzica militară spre cazarmă. Femeile îşi deschid umbrelele şi îşi fac vânt cu evantaiul, bărbaţii îşi trec batistele pe frunte şi în jurul gâtului, iar sfântul Petre îşi zdrângăne cheile de la cingătoare, ca pintenii unui ofiţer de cavalerie, şi îşi şopteşte cu melancolie în barbă: “Mulţi chemaţi, puţini aleşi”...

Publicul de proastă condiţie, care n-a fost lăsat să intre în grădină, aşteaptă afară în stradă. La un semn al gardistului de la poartă, grupul compact al curioşilor anonimi se crapă ca o coajă de nucă în două părţi egale.

Sosesc autorităţile.

Prefectul, primarul şi generalul trec solemn printre cele două şiruri de capete descoperite şi murmure indescifrabile.

Cotan s-a băgat în grupul persoanelor oficiale, care se despart strângându-şi mâinile cu urări reciproce de:

— Poftă bună...

— Merçi... Asemenea...

Trei trăsuri aşteaptă lângă trotuar. (Pe vremea aceea automobilele nu fusese încă inventate). E trăsura prefecturii, a primăriei şi a diviziei de infanterie. Protopopul ia loc la dreapta primarului, care, nefiind însurat, are un loc liber în trăsură.

La Piteşti, trăsura constituie cel mai elocvent atribut al superiorităţii sociale. De obicei, populaţia de rând n-o întrebuinţează decât în două cazuri excepţionale: când trece Argeşul ca să ia trenul pentru Câmpulung din gara Gropeni şi când conduce la cimitir vreo rudă sau vreun cunoscut. E drept că familiile de bună condiţie obişnuiesc să facă în prima zi de Paşti câte o plimbare cu trăsura la Trivalea. Dar atâta tot. Până la gara din oraş toată lumea merge pe jos şi cu geamantanul în mână. La Piteşti, cufere nu au decât ofiţerii care sunt nevoiţi să schimbe garnizoana aproape în fiecare an. De altfel, o plimbare pe Bulevardul Elisabeta-Doamna e tot ce poate fi mai plăcut. Băştinaşii pretind chiar că o stradă aşa dreaptă, lungă, largă şi curată nu există nici la Bucureşti...

Din grupul acestor băştinaşi anonimi, un om cărunt se desprinde brutal ca o ghiulea scăpată din gura unui tun. Emoţia i-a holbat ochii şi i-a înclestat dinţii. În sufletul lui, emoţia trosneşte caldă ca o pâine abia scoasă din cuptor.

Mihăiţă l-a zărit şi s-a îndreptat spre el.

Eu îi fac semn mamei:

— Uite... Ăla e tatăl lui Mihăiţă...

Mama însă abia îşi întoarce capul. Probabil că o interesează mai mult persoanele oficiale...

Şi totuşi, întâlnirea lui Mihăiţă cu tatăl său este singurul moment cu adevărat grandios în această zi de împărţire a premiilor la Piteşti. “Premiantul întâi” din clasa a V-a dispare în braţele cizmarului de pe Scoroboaia ca râul Doamnei în apele râului Argeş... Îmbrăţişarea lor contopeşte, parcă pe veci, două elemente ale naturii...

După câţiva paşi, mama se răzgândeşte şi, foarte hotărâtă, mă bate cu oarecare pocăinţă pe umăr:

— Ia ascultă... să-l chemi mâine după masă la noi... să mergem cu el în târg... să-i cumpărăm şi lui, săracu, o pereche de pantofi galbeni de la Leon...

Un fior de completă revanşă sentimentală îmi colorează obrajii în purpura pontificală şi privirile-mi alunecă fără voie pe florile pantofilor mei tot galbeni şi cumpăraţi în ajun, tot de la Leon.

Mama nu face parte din Societatea doamnelor din elită pentru ajutorarea elevilor lipsiţi de mijloace.

*

Năstase, ordonanţa, îmi aşează geamantanul în plasa de sfoară ceruită a compartimentului de clasa II-a, în care se mai găsesc încă trei pasageri, un popă bătrîn, un domn ceva mai tânăr şi o doamnă între două vârste. Îmi recomandă apoi să nu pierd biletul de tren şi recipisa bicicletei pe care am dat-o la vagonul de bagaje şi, după ce mă salută milităreşte, pleacă urându-mi:

— Umblaţi sănătos, conaşule...

Popa îşi mângâie cu mâna stângă barba albă şi cu mâna dreaptă centura vişinie de pe burtă, se uită la mine îngâduitor ca într-o Evanghelie tipărită cu litere chirilice şi mă întreabă:

— Încotro, taică?

— La Slatina, părinte.

Domnul ceva mai târziu tresare din colţul lui de lângă fereastră, închide cartea cu scoarţe roşii în care citise până atunci şi, privindumă pe sub ochelari cu un aer plictisit, continuă interogatoriul început de popă:

— Dumneata eşti din Slatina?

— Ba nu... Eu sunt din Piteşti.

— Şi ce cauţi la Slatina?

— Am rude... Mă duc la vie, la mama-mare...

— Dar mama-mare a dumitale cine este?

În sfârşit!... Iată un om bine crescut. Ăsta, cel puţin, se mulţumeşte să ştie numai cine este mama-mare. Altul, în locul lui, m-ar fi întrebat cu siguranţă cine este tata. Pe mine, însă, curiozitatea necunoscutului mă enervează. În afară de arborele genealogic al familiilor domnitoare şi pedigreul cailor de curse, cercetarea ascendenţilor nu prezintă nici un interes practic. Este o pierdere de timp inutilă şi o îndeletnicire socială vulgară.

Dar domnul cu ochelari mi-aşteaptă răspunsul în aceeaşi atitudine fixă de cumpănă de fântână părăsită... Ce-i pot răspunde să scap mai uşor? Dacă l-aş întreba, la rândul meu, şi eu ceva?

— Dar dumneavoastră cunoaşteţi lumea din Slatina?

— Cum nu? Doar eu sunt slătinean!...

De data asta, iată însă că tresare doamna între două vârste, care până atunci privise pe fereastră cu gândul aiurea, dar cu urechile, probabil, la discuţia noastră.

— Cum? Dumneavoastră nu sunteţi profesor la liceul nostru din Craiova?

— Ba da, doamnă... Dar de fel, sunt din Slatina...

Intervenţia doamnei între două vârste mă scapă de interogator. Spovedania profesorului, de altfel, este mult mai interesantă decât a mea. După profesor, vine rândul doamnei şi apoi rândul popii. Spovedania popii, însă, e foarte scurtă şi aproape nu prezintă nici un interes obştesc. Ea nu cuprinde decât evenimentele cele mai principale din viaţa şi cariera sfinţiei-sale, care se grăbeşte să termine, fiindcă merge la Râmnicul-Vâlcea şi trebuie să schimbe trenul la Piatra-Olt.

Iată-mă dar, fără să vreau, duhovnicul celor trei tovarăşi de drum din acest compartiment al vagonului C.F.R. II B.7.431.

Îi ascult şi îmi vine să râd. Personalitatea fiinţei lor îmi pare redusă la figurile unui joc de cărţi cu care aş fi făcut o pasenţă ca să mă distrez. Un “popă“, o “damă“” şi un “valet”... Probabil că eu sunt un “as”. Deşi n-am însă figură omenească, eu sunt, totuşi, cartea cea mai mare din compartiment.

Până la Slatina aflu mai mult decât aş fi citit toate rubricile de “fapte diverse” din ziarele ce apăreau pe vremea aceea în România.

Popa regretă că trebuie să schimbe trenul la Piatra-Olt. Dama regretă că nu poate merge şi ea la Râmnicul-Vâlcea, fiindcă popa, care este văduv, are o pereche de case pe strada Brătianu şi o vie pe rod de 12 pogoane la Drăgăşani. Îi pare totuşi bine de cunoştinţa profesorului, care a mai luat o gradaţie de la minister şi a încasat leafa şi pe cele două luni de vacanţă. Valetului, în fine, îi pare bine că nu pleacă la Govora decât peste o săptămână şi că, până atunci, va putea vedea zilnic dama care are odaie cu luna la hotel “Geblescu”.

Trenul s-a oprit în gara Slatina.

O şapcă soioasă apare pe uşa compartimentului şi o voce răguşită ţipă grăbită:

— Aveţi nevoie de hamal?

Mă ridic, îi arăt geamantanul care zboară din plasa de sfoară ceruită ca un pitpalac dintr-o colivie, mă închin apoi cu respect în faţa tovarăşilor mei de drum şi-i salut cu formula obişnuită:

— Mi-a părut bine de cunoştinţă... Bun voiaj...

Popa îmi răspunde:

— Să trăieşti, taică.

Profesorul mormăie:

— Mulţumesc... Umblă sănătos...

Iar doamna între două vârste mă opreşte cu gestul şi vocea ei de sirenă craioveancă:

— Dar pe la Craiova n-ai de gând să vii, tinere?...

— Ce să caut, doamnă, dacă nu cunosc pe nimeni!...

— Vai!... Cum se poate să spui aşa ceva?... Dar pe noi nu mai vrei să ne cunoşti?...

În urma mea, popa şi profesorul îşi încrucişează privirile ca două lăncii de cavaleri medievali, în cinstea castelanei care şi-a concediat pajul...

*

În gară m-aşteaptă Steluţa şi Georgică.

Steluţa este vară-mea, Georgică este bărbatul Steluţei. Acum un an, Steluţa era încă domnişoară. S-a măritat toamna, imediat după plecarea mea şi abia cu două săptămâni înainte de moartea tatei-mare.

Amintirea mortului mă face să observ că nici Steluţa, nici Georgică nu mai poartă doliu. Şi totuşi, tata-mare o înzestrase cu 10 mii de lei şi cu un loc viran de 500 m.p.

Deşi vară cu mine, Steluţa nu-mi seamănă cu nimic. Altă figură, alt suflet, altă educaţie, altă poziţie socială. Steluţa este fată de cofetar şi Georgică e profesor de gimnastică la gimnaziul din Slatina. La Slatina nu este liceu cu şapte clase ca la Piteşti.

Sărut întâi pe Georgică, apoi pe Steluţa. Pe vară-mea, însă, o sărut cu mai multă însufleţire. Georgică mă bate cu bastonul pe umăr:

— Ia sfârşiţi mai repede, că parcă nu v-aţi văzut de un secol!...

Eu mă desprind din braţele ei şi-l privesc cu oarecare compătimire.

— Aoleu!... Păi dacă eşti gelos şi pe văru-său... am înţeles!...

Georgică râde galben şi schimbă vorba.

— Dar ştii ce mare te-ai făcut?... Nici nu te-aşi mai fi cunoscut!...

Bravo ţie! Steluţa mă măsoară cu coada ochiului. Se depărtează apoi de mine şi-l ia de braţ pe bărbatu-său. Nu-şi vorbesc însă nici unul, nici altul. Steluţa pare jenată; Georgică pare enervat.

Nu ştiu cum vor fi fost în luna lor de miere. Nu sunt, de asemenea, curios să ştiu nici cum au să sfârşească primul an de căsnicie. Ghicesc însă că în Danemarca e ceva putred!... Steluţa e palidă, blondă, cu ochii albaştri şi oftează ca Ofelia. Georgică e oacheş, încovrigat ca un semn de întrebare şi vorbeşte tot în dublu înţeles ca Hamlet.

În trăsură, aceeaşi plictiseală. Caii merg ca după mort. Birjarul nu-i poate mâna mai repede, fiindcă îmi ţine bicicleta în braţe.

Eu mă opresc la vie, unde mă aşteaptă mama-mare. Steluţa şi Georgică pornesc mai departe în oraş...

Păcat că la Slatina nu e nici o mănăstire de maici.

Iată-mă iar la vie!

Iată-mi nucul!...

Iată-mi toate amintirile trecutului cum încep să evadeze din sufletul celui care-a devenit bărbat, ca nişte puşcăriaşi printr-o spărtură secretă a zidului!...

Nu ştiu ce s-a întâmplat... Nu ştiu ce nu trebuia să se întâmple ca să mă poţi regăsi acelaşi din anii trecuţi...

Pătuiagul în care citisem pe Werther şi pe Manon Lescaut îmi pare nacela unui balon captiv, care în loc să mă înalţe, mă coboară spre pământ.

S-a înnoptat...

Pe şoseaua fierbinte încă şi plină de praf, un grup de fete se întorc în oraş cântând:

Olteancă din Slatina.
Cu ochii cât strachina...

În urma lor, alte grupuri de femei mai bătrâne grăbesc tăcute spre casă. Bărbaţii probabil au rămas la cârciuma din curtea gării.

Le recunosc... Sunt lucrătoarele tocmite cu ziua la încărcatul cerealelor în vagoane. Cineva îmi spune că sunt aceleaşi din anii trecuţi.

Le ştiu cântecul pe dinafară... Prin întuneric, le desluşesc parcă figura, şi din belşugul ochilor mari şi rotunzi ca o strachină rustică le sorb mândria rasei din care fac parte şi eu...

Eu, însă, nu mai sunt acelaşi!...

Un pocnet de puşcă îmi aminteşte pistolul meu cu cremene. Luceafărul care răsare tot acolo, în stânga gării, mă face să-mi întorc capul spre cimitirul oraşului unde se odihneşte tata-mare... Plecarea lui din lume coincide cu adevărata mea intrare în viaţă...

Pe şosea, o siluetă albă de femeie aleargă să ajungă grupul din care s-a desprins. În urma ei, praful fierbinte se rotunjeşte ca fumul aromat dintr-o cădelniţă de argint. E singură, şi totuşi, foarte aproape de ea, străinul din via de lângă şosea o urmăreşte cu ochii şi cu sufletul, ca să-i ţie de urât până la poarta casei...

La fel, până în poarta casei noastre de la Piteşti, un sublocotenent sau alt străin trebuie să fi însoţit în seara asta şi pe Margareta!...

De la vie până la oraş, fac zece minute cu bicicleta. Din oraş până la vie, fac cincisprezece minute. Când mă duc, merg tot la vale. Când mă întorc, merg tot la deal.

Bicicleta mea face admiraţia clienţilor cofetăriei în uşa căreia descalec şi o proptesc de trotuar. Marca bicicletei mele este un “Trifoi” cu patru foi. La Slatina, nu se cunoaşte decât trifoiul obişnuit şi cântecul:

Frunză verde de trifoi,
Azi-i miercuri, mâine joi,
Vine badea iar la noi...

Joia şi duminica seara cântă muzica militară în grădina publică. Steluţa mi-a trimis vorbă, printr-un birjar care se ducea la gară, să vin neapărat în oraş, fiindcă n-are cu cine merge seara la grădina publică. Georgică trebuie să plece după amiază la Bucureşti.

Biata Steluţa!... Ce fată fără noroc!... S-a măritat din dragoste şi are să divorţeze din plictiseală. Georgică e gelos şi Steluţa nu înţelege să fie bănuită şi terorizată. Vară-mea, însă, este o fată discretă. Mie nu mi s-a plâns încă de nimic. Vorbind însă de gineri-său, tanti Mari, mama Steluţei, mi-a destănuit mai zilele trecute un lucru de care m-am îngrozit.

— Iată, un nebun... maică... Curat nebun!... Se laudă toată ziua cu bătaia. Parcă dacă e profesor de gimnastică, trebuie să schingiuiască oamenii!...

Nu cumva Georgică o fi şi bătut-o?...

N-am întrebat mai mult, fiindcă soarta Steluţei a început să mă înduioşeze. Nu-i dau dreptate lui Georgică fiindcă Steluţa e vară-mea. Îl înţeleg însă perfect, fiindcă, de când nu mai am nici o veste de la Margareta, am început să fiu şi eu gelos!...

La plecarea mea din Piteşti, îmi promisese câte o carte poştală ilustrată la două zile şi o scrisoare mai lungă, o dată la săptămână. E drept că Margareta nu prea ştie să scrie ortografic şi poate se jenează de mine. În două săptămâni, însă, de când sunt la Slatina, n-am primit decât trei cărţi poştale şi nici o scrisoare. În schimb, eu îi trimit regulat, la poste-restante, cărţi poştale ilustrate cu vederi din oraş şi împrejurimi. Azi i-am trimis grădina publică cea mică din faţa Palatului administrativ. Slatina are două grădini publice. Cea mare, unde cântă muzica militară în fiecare joi seara, e pe deal, la marginea oraşului...

Steluţa m-aşteaptă la cofetărie.

Clienţii de la mese, ca să poată intra în graţiile fetei patronului, repetă comanda de câte două ori şi chiar de trei ori.

De obicei, vara se consumă îngheţată şi “corăbioare”. Corăbioarele, mai ales, sunt sprecialitatea casei. Vara, prăjiturile nu sunt bune. Se înmoaie repede şi se acresc. Nu le poţi ţine nici două zile. Corăbioarele, însă, durează şi câte o săptămână...

Sosirea mea produce oarecare senzaţie. Pentru prima oară îmi dau seama de marea, dar singura prerogativă a tinereţii în viaţă... N-am venit cu nici un gând ascuns, şi totuşi, de jur împrejurul meu nu sunt decât ochi care mă privesc cu ură. În ochii lor, cel puţin, de bine, de rău, pot citi şi eu ceva. Mă întreb însă cu groază ce trebuie să fie în sufletul lor...

Steluţa parcă nu mai seamănă cu Ofelia. În seara asta e veselă şi rumenă ca o îngheţată de zmeură. De când am venit la Slatina, n-am văzut-o niciodată aşa de bine dispusă. Probabil din cauza plecării lui Georgică la Bucureşti.

Grădina publică din Slatina nu seamănă cu grădina publică din Piteşti. Cea din Slatina e lungă şi îngustă. Trei alei paralele, ca nişte terase cu balustrade de lemn câinesc, răsar timide din coasta unui deal care se sfârşeşte în şosea. Cum stă proptită în grilajul de fier, grădina publică cea mare din Slatina pare corabia lui Noe eşuată pe muntele Ararat.

Grădina publică a unui oraş de provincie este ca ograda unei locuinţe de ţară: găini, raţe, gâşte, curcani şi mai ales bibilici — adică publicul obişnuit, cunoştinţele de toate zilele, sau, în cel mai rău caz, câte un străin blajin, cu care poţi intra în vorbă foarte uşor, imediat după îndeplinirea formalităţilor de rigoare. Leii, tigrii şi leoparzii lipsesc. În România, oraşele de provincie nu prezintă avantajele pădurilor africane. Animalele sălbatece se trag spre capitala ţării. Din când în când, însă, poţi întâlni rătăcind şi prin provincie câte o girafă, o cămilă sau un hipopotam. Preşedintele tribunalului, bunăoară, este poreclit “girafă“, nevasta colonelului “cămilă“, dar administratorul financiar “hipopotam”. Cel mai popular din toţi, însă, este “nenea Ghiţă“, berbecul Regimentului 3 de infanterie, care nu se dezlipeşte de capelmaistrul muzicii militare fie paradă, fie nuntă, fie înmormântare, fie concert în grădina publică.

Restul publicului e complet lipsit de orice altă personalitate. Luat în întregime, pare un pachet de cofeturi colorate, cu care la Slatina se presară colivele preparate special pentru pomenirea răposaţilor.

Tineri de ambe sexe se perindă cu aceeaşi monotonie exasperantă ca enorma curea de transmisiune a unui motor de uzină. Cei mai în vârstă stau pe băncile vopsite cu verde, unde discută sau trag cu ochii şi urechile la cei care trec prin faţa lor.

Când cântă muzica nu se mai aude nimic. După ce tace însă, glumele se amestecă cu paşii de pe nisipul aleilor, şi în grădina publică cea mare din deal parcă ar curge Oltul din vale...

De sus, luna plină completează lipsurile de jos!...

De când sunt la Slatina, mi-am dat seama că pe pământ sunt o mulţime de lucruri pe care nu le poţi observa dacă stai pe acelaşi nivel cu ele. Noaptea asta de iulie, bunăoară, este aşa de frumoasă, că parcă ar fi o cromolitografie neînrămată. Steluţa, însă, pretinde că natura e mai frumoasă ca un tablou, fie chiar semnat de pictorul Grigorescu. Luna plină, mai ales, nu poate fi imitată nici în pictură, nici în poezie. Luna plină nu este frumoasă decât în natură. Restul nu contează, fiindcă nu mai este lună plină...

Părerile Steluţei încep să mă pună pe gânduri. Steluţa combate utilitatea artei, pe care majoritatea profesorilor mei de la liceu (cu excepţia celui de matematică) o socoteau ca singura podoabă a vieţii. Steluţa, însă, n-a învăţat la liceu, ca mine. A urmat numai câţiva ani de “curs liber” la un pension din Bucureşti. Şi totuşi, până acum un an părerile noastre se potriveau ca pantofiorul de mătase albă pe piciorul Cenuşeresei...

Probabil că Steluţa şi-a schimbat părerile de când s-a măritat. O femeie măritată nu mai are timp să citească poezii...

Mă grăbesc, dar, să-i amintesc pe Eminescu, pe care îl citisem împreună acum un an:

Lună, tu stăpâna mării,
Peste-a lumei boltă luneci
Şi gândirilor din viaţă
Suferinţele întuneci...

Steluţa, însă, mă priveşte ca şi cum i-aş fi vorbit chinezeşte. Nici un semn de entuziasm... Nici o umbră măcar de sensibilitate...

Încerc să-i recit alta:

Peste-a nopţii feerie
Se ridică mândra lună...
Totu-i vis şi armonie...
Noapte bună!...

Steluţa îşi arcuieşte buzele spre vârful nasului ca un câine ce ar vrea să-şi prindă coada cu dinţii şi-mi răspunde scurt:

— Mofturi!...

Dacă nici Eminescu nu-i place, zău că nu stiu ce i-aş mai putea spune!...

Vară-mea începe să mă exaspereze. Acum un an era parcă mai deşteaptă. E drept însă că, acum un an, Steluţa nu era măritată, nici eu nu dormisem încă alături de Margareta, în noaptea când visasem urât şi eu, şi ea. Cine dintre noi, dar, a mers înainte şi cine a dat înapoi?... Dispreţul Steluţei pentru poezie mă ofensează în primul rând pe mine şi în urmă abia pe ceilalţi poeţi români. Vară-mea uită probabil că eu sunt mai cult decât ea şi nu ştie că, deşi mai mic cu trei ani, de zece luni de zile nu mai sunt nici eu copil... Amândoi intrasem în viaţă aproape cam la aceeaşi dată.

Din cer, de sus, luna plină parcă-mi face semne:

— Nu te lăsa... Mai spune-i una...

În poarta casei, mă opresc şi o întreb fără nici o altă introducere:

— Dar asta îţi place?

Şi încep să-i recit:

În lacul trist şi solitar
Tronează mândră luna plină
Ca o mărgea de chihlibar,
Expusă singură-n vitrină...
Pe malul lacului aştept —
Aştept nebun să te arăţi,
Cu drag să te mai strâng la piept
Ca-n alte dăţi...

— Asta de cine e ?

— De mine !...

Steluţa mă priveşte uimită, ca şi cum i-aş fi spus că eu am furat Cloşca cu pui de la Muzeul din Bucureşti.

— E adevărat?

— Sigur... Ce?... Nu ştiai că fac şi eu poezii?

— Şi aia cine e?

— Care aia?

— Aia pe care spui c-o aştepţi... Ori e numai aşa, o vorbă?...

Simt cum sângele începe să mi se urce în obraz... Steluţa mă priveşte drept în ochi. Ochii ei sunt un amestec de sirop rece şi vitriol fierbinte... Simt nevoia să mă răzbun... Simt nevoia s-o pedepsesc… Simt nevoia să mă reabilitez ca om, dacă nu ca poet!

Răspunsul meu îi stropeşte figura ca un vaporizator de parfum.

— Ba e foarte adevărat... tu crezi că lucrurile astea se fac numai când te măriţi, ca ţine? E, he!... Eu ştiu, dragă, ceva mai mult decât madam... Georgică...

Steluţa coboară ochii şi tonul, mă ia uşor de braţ şi îmi şopteşte la ureche:

— Spune-mi drept... E adevărat!... Cum e? Blondă?... Brună?... E măritată sau nu? Cum o cheamă?

Parcă ascult Victoria cum îmi bate la uşă...

— Dragă Steluţo... Înţelegi că lucrurile astea nu se pot spune. Ce-ţi pasă ţie cine este dacă n-o cunoşti?... Ţie ţi-ar plăcea, mâine, poimâine... Cine ştie? să afli că m-am lăudat cu...

Steluţa tresare ca înţepată de o viespe.

— Psss!... Taci din gură, să nu ne audă cineva...

În poarta casei, însă, nu e nimeni. De-a lungul străzii, de asemenea… Nu-i nici măcar gardistul, care de obicei stă sub felinarul din colţ...

Temerea ei nejustificată îmi dă curajul lui Napoleon pe puntea de la Arcole. Împing deci poarta şi intrăm în curte. În stânga e o grădiniţă cu un pavilion de scânduri.

— Hai în pavilion, că acolo nu ne-aude nimeni.

— Nu se poate, că mi-e frică... Să nu vină cineva...

— Cine să mai vină, dragă?... Nu vezi că doarme toată lumea?

Geamul de la bucătărie însă e luminat. Steluţa se ascunde după mine, şi amândoi ne lipim de gardul grădiniţei.

— Uite că Lisaveta nu s-a culcat... M-aşteaptă să încui poarta... Să nu ne vadă împreună...

— Ei şi?... Doar îţi sunt văr... Nu sunt străin...

Steluţa oftează şi se strecoară la braţul meu în pavilionul din grădiniţă. Aci chiar că nu ne mai vede şi nu ne mai aude nimeni!...

— Spune-mi drept, cu cine l-ai înşelat pe Georgică? Steluţa tresare din nou. Probabil că îngheţata de zmeură s-a schimbat în îngheţată de zahăr ars...

— Cine ţi-a spus? El?...

— Nu... Dar bănuiesc eu...

— Nu-i adevărat... Îţi jur că nu l-am înşelat cu nimeni până azi… Apoi, după o pauză: Dar să ştii c-am să-l înşel... Poţi să i-o spui chiar...

— Şi de ce vrei să-l înşeli?

— Fiindcă m-a bătut...

Steluţa îşi pleacă fruntea pe umărul meu şi începe să plângă. În clipa aceea, nu ştiu unde, cum şi cine, dar simt că undeva departe, cineva pe care l-aş cunoaşte îşi împlântă un cuţit în inimă. O mângâi pe păr şi-i şoptesc solemn:

— Dacă este aşa, îţi jur şi eu pe mormântul tatei că după ce voi sfârşi liceul, am să-i trag două perechi de palme ca să te răzbun… Acum eşti mulţumită?...

Răspunsul ei se pierde între buzele noastre mute, ce se împreună ca două jgheaburi pe care ar curge apă vie din acelaşi izvor.

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

În stradă un ţignal de gardist, într-o curte vecină un lătrat de câine, mai departe un orăcăit de broaşte şi departe detot un uruit înăbuşit de roţi... Trenul de pasageri trece podul de peste Olt. Trebuie să fie ora două după miezul nopţii.

Steluţa se ridică obosită şi abia îngână:

— Hai de-ţi ia bicicleta şi du-te acasă, că-i târziu...

Somnoroasă, Lisaveta se uită la noi chiorâş şi ne întreabă şireată:

— Dar unde fuserăţi până acum, diavolilor?...

Eu aprind lanterna de acetilenă, potrivesc ghidonul şi şaua, încerc apoi cauciucurile şi parcă tot nu-mi vine să plec. Steluţa se preface că-mi ajută, ca să nu bănuiască ceva Lisaveta, şi-mi şopteşte:

— Mâine să nu vii în oraş, că vin eu la vie...

— Taman bine... că mâine sunt singur... Mama-mare se duce la târgul din vale şi nu vine decât seara târziu...

Lisaveta continuă să bombăne. Steluţa o ia cu vorbă bună:

— Dă-mi cheile să încui eu poarta... Tu du-te de te culcă... Şi înainte de a încuia poarta: “Sfârşeşte liceul mai repede, să merg şi eu cu tine la Bucureşti!...

*

Îmi place Spania. N-aş putea spune pentru ce anume, îmi place Spania mai mult ca alte ţări, pe care nu le cunosc decât tot din cărţile de istorie şi atlasul geografic. Îmi place Spania încă mai mult ca Germania, Anglia, Franţa şi chiar Italia, pe care, eu cel puţin, o socotesc cea mai apropiată rubedenie a noastră din Europa. Îmi place Spania poate fiindcă este ţara oamenilor cu nume sonore fără mustăţi, ţara luptelor cu taurii şi cu morile de vânt şi ţara pandişpanului, care, ca şi mămăliga noastră naţională, este hrana de toate zilele a spaniolilor. Îmi place Spania mai ales de când am aflat că “Jurămintele femeilor sunt scrise pe nisip” este un proverb spaniol!...

Spaniolii trebuie să cunoască femeile mai bine ca românii. Noi nu prea avem proverbe în care să fie vorba de femei. Şi totuşi, femeile din România se aseamănă foarte mult cu cele din Spania. Margareta mai ales trebuie să fie neam de spaniolă.

N-am simţit niciodată nevoia unui cuţit catalan ca în clipa când, abia întors acasă, Năstase, ordonanţa, m-a luat deoparte şi mi-a destăinuit isprava Margaretei:

— Văzurăţi, conaşule, ce ruşine ne făcu domnişoara Margareta?... o ştersă cu domnul sublocotenent Popescu tocmai la Constanţa!...

Nu ştiu dacă Năstase cunoaşte relaţiunile mele cu fosta croitoreasă cu ziua. Eu cel puţin nu-i dădusem niciodată prilejul să bănuiască ceva. E posibil însă că Margareta să se fi lăudat în lipsa mea, ca să-i facă sânge rău Linei, bucătăreasa. Lina era geloasă pe Margareta fiindcă, din când în când, mânca cu noi la masă, seara sta de vorbă în poartă cu sublocotenentul, iar când rămâneam singur acasă, dormea noaptea cu mine în odaie.

Ordonanţa noastră, ţăran fercheş de la Găvana (un sat de lângă Piteşti), încerca s-o mângâie cu câte o vorbă dulce. Câteodată, gestul lui timid îi atingea chiar sfârcul ţâţelor. Lina însă i-o tăia scurt. Ridica lingura de supă, gata să-l plesnească, şi-l apostrofa cu răutatea ei de slugă boierească:

— Jos laba, mocârţane, că tu nu eşti de nasul meu!...

La fel socotea Lina că nici Margareta nu era de nasul sublocotenentului de administraţie cu care plecase la Constanţa.

Lipsa Margaretei mă face să sufăr. E cea dintâi suferinţă a mea din cauza unei femei. Şi totuşi Margareta fusese cea dintâi femeie care mă iniţiase în ritul profan al acestei fericiri problematice şi aproximative. Cu alte cuvinte, Margareta îmi luase cu o mână tot ce-mi dăduse cu alta.

Steluţa îmi dăduse poate ceva mai mult. Îmi dăduse voluptatea primei mele victorii sentimentale. Steluţa fusese pentru mine prima entitate umană a formulei “Vae victis”, şi totuşi vară-mea nu era nici croitoreasă, nici o pocitanie neagră şi slută ca Margareta. După vară-mea oftau trei sferturi din clienţii cofetăriei lui unchiu-meu. Bărbaţii de bună condiţie din Slatina o bombardau zilnic cu tot felul de propuneri: vorbe dulci, scrisori de dragoste, flori şi chiar cadouri mai de preţ. Steluţa îmi arătase un inel cu rubin, o pereche de cercei cu perle şi o întreagă colecţie de agrafe cu pietre verzi, albastre şi roşii. Steluţa însă era o femeie măritată şi nevasta profesorului de gimnastică; deşi primise cadourile de la alţii, preferase totuşi pe văru-său, care nu era decât un simplu elev de liceu în clasa VI-a şi nu-i putea da nimic.

Pe Steluţa, dar, o pot vedea oricând. Steluţa de altfel, n-aşteaptă decât să sfârşesc liceul din Piteşti, ca să meargă şi ea cu mine la Bucureşti...

Pe Margareta, însă, n-am s-o mai văd poate niciodată!...

Gândul acesta mă cutremură ca o nouă pagină din Cyropedia lui Xenofon. Pentru prima oară în viaţă, simt în suflet un gol rece şi enorm — golul dintr-o sticlă de sifon, în care n-a mai rămas decât melancolia albă a tubului vertical...

Încep să cred că dragostea se măsoară după distanţa depărtării şi durata absenţei... Steluţa e la Slatina şi Margareta tocmai la Constanţa... Pe Steluţa, la vară, am s-o văd din nou. Pe Margareta, însă, cine ştie dacă am s-o mai pot vedea? Pe Steluţa o iubesc mai mult ca pe Margareta. Dar de Margareta mi-e dor mai mult ca de Steluţa... Pe Steluţa o văd parcă mereu alături de mine... Pe Margareta, însă, n-o mai văd deloc...

Îmi simt pleoapele umede şi pe buze amărăciunea unui bulin de chinină, ce mi s-ar fi spart în gură.

Sunt primele mele lacrimi pentru o femeie. Sunt lacrimile de care-mi aduc aminte şi astăzi — primele lacrimi adevărate, lacrimi albe şi grele ca nişte picături de ploaie ce se preling din streaşina ruginită a unei case pustii.

Afară plouă...

La Piteşti, toamna sosise odată cu mine...

*

Cotan a trecut ambele corigenţe. Băiatul prefectului o să fie dar, şi anul acesta, colegul nostru de bancă — al meu şi al lui Mihăiţă. De data asta, însă, Cotan se înţelege cu noi să-l dăm afară din banca noastră pe Dumitrescu Barbu, cu care se certase, şi să punem în locul lui pe Ionescu Spiridon, poreclit Chiostec.

Primim propunerea fiindcă Ionescu Spiridon e băiat bun, ştie să cânte cu flautul şi are totdeauna la el tutun şi foiţă “Job”. Porecla de Chiostec i-a rămas de acum doi ani, când l-a prins directorul fumând un muc de ţigară în privata liceului.

Anul acesta, dar, topografia băncii noastre prezintă următorul aspect: în capul băncii, lângă catedră, stă Mihăiţă, vine apoi Cotan, Eu şi Chiostec.

Noul nostru coleg de bancă este băiatul unui ţăran chiabur de la Merişani, care şi-a pus în gând să-l facă doctor şi cu timpul să-i clădească chiar un spital în sat, unde deocamdată nu există decât o moaşă comunală şi un “subfirurg” care pune ventuze şi scoate măsele. Chiostec este mai mare ca noi cu trei ani, fiindcă a făcut clasele primare la ţară. La ţară. şcolile primare au câte cinci clase, pe care elevii abia le sfârşesc în zece ani. Chiostec a fost, dar, un elev excelent. La liceu a fost înscris de proprietarul din sat, un mare avocat de la Bucureşti, care îşi are conacul moşiei chiar pe şoseaua judeţeană, în apropierea podului de peste râul Argeş. La oraş a venit îmbrăcat ţărăneşte şi n-a renunţat la cămaşa albă şi la iţarii de dimie decât acum un an, când a trecut în cursul superior. Şi-a păstrat însă căciula şi cizmele. Pălărie nu poartă niciodată, fiindcă i se pare că-i suflă vântul prin creier, iar ghetele cu care a defilat la 10 mai le ţine acasă, în ladă, de frică, să nu i se scrântească picioarele în ele.

Dintre toţi colegii mei de clasă, Chiostec este cel mai temut, dar şi cel mai iubit. Este încăpăţânat ca un catâr şi mucalit ca un Păcală. Când se ceartă cu câte cineva, este în stare să dea foc oraşului întreg. Dar după ce se împacă, se înmoaie ca un gogoloi de pâine caldă. Râde ca un castan roşu înflorit şi plânge ca o lumânare de ceară.

Flautul, cuţitul cu prăsele de os şi Visul Maicii Domnului sunt cele trei lucruri de care nu se desparte niciodată. În carâmbul cizmei din dreapta ţine flautul, iar în carâmbul cizmei din stânga, cuţitul şi pachetul de tutun, cu foiţa şi amnarul. Visul Maicii Domnului îl poartă în sân, ca să-l ferească de primejdii şi să-i poarte noroc...

În timpul recreaţiilor, Chiostec ne cântă din flaut. Cotan pretinde că Doina Oltului şi Intermezzo din Cavaleria rusticană le cântă mai bine decât flautistul muzicii militare.

De când stăm alături de el în bancă, ne-am împrietenit şi mai bine. Chiostec este un sentimental exotic cu chip de ibis împăiat şi trup de palmier veritabil, păstrat lângă soba de teracotă a unei sufragerii boiereşti.

Pe mine mă apreciază mai ales, fiindcă fac cele mai bune teme la limba română. Anul acesta, însă, ne-au venit patru profesori noi — de limba română, de limba greacă, de matematică şi de geologie. Cei vechi au fost scoşi la pensie sau mutaţi în alte oraşe. Faptul acesta îl nelinişteşte şi pe el, şi pe mine, şi pe Mihăiţă chiar. Singur Cotan nu duce nici o grijă. Profesorii cei vechi ne ştiau pe dinafară, cunoşteau aptitudinile fiecărui din noi şi la examen ne aranjau aşa ca să nu-i facem de râs — nici pe ei, nici liceul “Ion C. Brătianu”. La Piteşti nu rămânea aproape nici un repetent. Ce avea să fie însă de acum înainte?... Profesorii cei noi nu par deloc încântaţi de noi.

La drept vorbind, însă, nici noi nu prea facem haz de ei. Prea sunt tineri, prea sunt parcă şi ei, tot ca şi noi, nişte elevi abia ieşiţi de pe băncile şcolare. Unora chiar nici nu le-a crescut bine mustaţa...

Profesorul de limba română parcă ar fi calfă de frizer. Cel de limba greacă are ceva din atitudinea cioclilor care trag cu coada ochiului la coliva clientului, abia coborât în groapă. Cel de matematică parcă ar fi o sticlă de cerneală neagră în care ai stors o lămâie întreagă şi ai presărat şi ceva piper. Singur profesorul de geologie, care este ceva mai în vârstă, pare a-şi fi câştigat încrederea şi dragostea noastră din primele zile. Cele câteva glume noi cu care şi-a deschis cursul ne-au făcut să râdem cu poftă şi să ne pară geologia o ştiinţă tot atât de frumoasă şi interesantă ca şi geografia sau istoria. În schimb, matematica şi limba greacă ne deschid perspectivele celei mai grozave nenorociri ce-ar fi putut să ne ameninţe. De limba română, însă, nu ducem nici o grijă. Afara de trei ovrei, un francez dubios şi un neamţ veritabil, toţi elevii din clasa VI-a suntem români.

*

De câteva zile, Chiostec nu mai are astâmpăr. Vrea parcă să-mi destăinuiască ceva şi nu îndrăzneşte. Secretele lui Chiostec sunt ca misterele de la Eleusis — au un tâlc special. Ţăranii noştri parcă sunt copiii zeiţei Ceres...

În cele două recreaţii de azi-dimineaţă, Chiostec nu ne-a mai cântat din flaut. A stat tot timpul în bancă, cu ochii pironiţi pe filele unui curs de stil şi compoziţie.

În drum spre casă, mă ia de braţ şi mă pironeşte locului, până ce se scurge tot şirul de elevi. Se scarpină apoi după ceafă, oftează lung, trage o înjurătură rustică şi scuipă de pe trotuar tocmai în mijlocul bulevardului.

— Vrei să-mi faci un bine?... că şi eu ţi-oi face la fel când vei avea nevoie de mine...

— Spune-mi, ce vrei?

— Să-mi faci o ciornă de scrisoare de dragoste, că tu te pricepi mai bine ca mine.

Adevărul era că până atunci nu scrisesem încă nici o scrisoare de dragoste, nici pentru mine, nici pentru altul. Corespondenţa mea sentimentală cu Margareta nu fusese decât un simplu schimb de salutări, şi atâta tot. Curiozitatea, însă, mă îndemnă să încerc.

— Şi cui vrei s-o trimiţi?

— Anişoarei.

— Care Anişoară?

— Nu ştii?... Fata aia blondă de la modistă... lângă farmacia “Weinhold”...

— Bine. Ţi-o aduc mâine.

Drept mulţumire, Chiostec mă bate cu palma uşor pe umăr şi-mi recomandă să fiu discret, mai ales faţă de Cotan, care cam dă târcoale şi el prin faţa magazinului.

După ce mă despart de el, dau fuga să văd şi eu pe Anişoara asta, pe care n-o cunosc încă. Dacă e blondă, cum spune Chiostec, trebuie să fie în genul Steluţei, şi dacă e modistă, trebuie să fie oarecum şi în genul Margaretei, care este croitoreasă.

Ca şi cum mi-ar fi ghicit gândul, Anişoara sta în uşa magazinului.

Anişoara însă nu seamănă nici cu Steluţa, nici cu Margareta. Nu e nici aşa de blondă ca Steluţa, nici aşa de slută ca Margareta. E mică şi subţire ca un ac cu gămălie şi tristă ca o copertă de carte, decolorată de soare...

Iată o fată care, mie unuia, nu-mi place deloc. Ce-o fi văzut la ea Chiostec şi mai ales Cotan?... Mi-e teamă însă că dacă e vorba de ales, Anişoara o să-l placă mai repede pe Cotan decât pe Chiostec. Cotan e băiatul prefectului, se piaptănă cu cărare la o parte, se îmbracă elegant şi-şi parfumează batista în fiecare zi. Chiostec e murdar, cu cizmele pline de praf sau de noroi, cu părul vâlvoi şi miroase a seu de oaie. Singura superioritate a lui Chiostec o să fie, probabil, scrisoarea de dragoste pe care am să-i-o ticluiesc eu.

Scrisoarea asta, însă, începe să mă plictesească. Parcă aş fi în ajunul unui examen. Mă întreb ce i-aş putea scrie eu Anişoarei, aşa ca să pară scris de Chiostec. Dacă Anişoara e fată deşteaptă şi-şi dă seama că frazele din scrisoare nu se potrivesc cu frazele pe care i le spune Chiostec? Dar fiindcă i-am promis-o, trebuie să i-o fac. Trebuie să-mi dau silinţa să compun ceva frumos, ca şi cum aş pleda propria mea cauză.

Amorul meu propriu de cel mai bun elev la limba română ia proporţiille unui cuirasat englez care a arborat marele pavoaz!...

Până seara scrisoarea e gata. A doua zi, Chiostec o transcrie pe hârtie roză şi i-o trimite prin băiatul de la frizerie de peste drum, iar după o săptămână, o căruţă de la Merişani îmi aduce acasă două sedile de brânză dulce, trei kilograme de mere creţeşti şi un săculeţ cu nuci, mari cât ouăle de găină.

*

Din seara în care ne-am întâlnit la madam Gutuie, în “salonul” din strada Libertăţii, Cotan pare a-mi fi devenit cel mai bun prieten. Colegul meu de bancă nu bănuia că frecventez şi eu asemenea localuri. Destăinuirile reciproce aveau să ne apropie definitiv unul de altul.

Cotan avusese, tot ca şi mine, acum un an, o aventură la fel. Margareta lui, însă, nu era nici româncă, nici croitoreasă cu ziua. Era fräulein Lori, guvernanta surorilor lui, pe care noi o poreclisem “nemţoaica prefectului”. Ca şi Margareta, însă, fräulein Lori plecase şi ea din oraş. Numai că nemţoaica prefectului nu plecase de bunăvoie, ca croitoreasa, ci fusese dată afară, fiindcă mama lui Cotan o prinsese în patul lui după miezul nopţii.

La madam Gutuie îl dusese pentru prima oară văru-său, care este sublocotenent la artilerie.

Aici nu-ţi mai e teamă că te prinde nimeni. Cel mult te simţi oarecum jenat când te întâlneşti cu persoane cunoscute. Jena, însă, este reciprocă.

La madam Gutuie vin chiar persoane de bună condiţie. Cotan mi-a povestit cum într-o seară, când uitase să încuie odaia în care se găsea cu Olguţa, era cât p-aci să dea peste el profesorul de geologie, care venea cu Aurica. Olguţa şi Aurica au aceeaşi odaie.

Astă-seară ne-am hotărât să luăm cu noi şi pe Mihăiţă, care până acum n-a cunoscut încă o aventură în felul acesta. Mihăiţă n-a cunoscut nici pe Margareta, nici pe fräulein Lori. Graţie nouă, însă, în seara asta are să cunoască pe Aurica, pe Olguţa, pe Vetuţa şi pe Didina — cele patru podoabe mai de seamă ale “salonului” din strada Libertăţii...

Cum trece vremea!... Şi oamenii ce repede se schimbă cu vremea!… Copiii, mai ales, se schimbă vertiginos... Acum un an ne jucam de-a “căderea Plevnei”. Anul acesta, aceiaşi trei colegi de bancă ne jucăm de-a “răpirea Sabinelor”...

Fiindcă e sâmbătă, şi de obicei sâmbătă “salonul” din strada Libertăţii e frecventat de lume multă, ne-am hotărât să ne ducem mai devreme, îndată ce se va înnopta. Întâlnirea ne-am dat-o la mine acasă. De la mine până la madam Gutuie sunt exact două sute de paşi.

Mihăiţă pare emoţionat. Vorbeşte în monosilabe şi dinţii îi tremură ca un aparat Morse...

La poarta cu nr. 38 ne oprim. Cele două ferestre de la stradă sunt căptuşite cu transparente de trestie vopsite cu verde. În jurul casei, nici un semn de viaţă: nici un zgomot, nici o lumină... Lampagiii primăriei n-au ajuns încă până în strada Libertăţii.

Nu-i aprins nici măcar felinarul roşu. Steaua celor “trei crai de la răsărit” nu s-a arătat încă deasupra noului Betleem...

Cotan deschide totuşi poarta şi câteşitrei intrăm repede în curte. Madam Gutuie şi fetele sunt la masă. De obicei, clienţii încep să vină după ora zece. Până atunci, nu sunt primiţi în local decât “intimii” patroanei şi “prietenii” fetelor. Cotan însă poate intra când vrea. Madam Gutuie îl stimează ca pe unul din cei mai de seamă clienţi ai localului, deşi nu consumă niciodată nici dulceaţă, nici cafea.

Apariţia noastră produce o ciocnire bruscă de tacâmuri şi farfurii — un branle-bas de combat în miniatură. Un pahar de şpriţ se varsă pe faţa de masă şi un scaun cu fundul îngăurit se răstoarnă pe scânduri.

Didina, care e bună şi exotică, fiindcă a fost şi la Rusciuc şi la Constantinopol, sare de gâtul lui Mihăiţă, pe care-l vede pentru prima oară în local.

Madam Gutuie l-a luat repede pe Cotan deoparte, în timp ce Olguţa mormăie supărată şi cu gura plină:

— Iar au venit mucoşii ăştia...

Celelalte fete ne privesc cu zâmbetul lor invariabil: acru şi deplasat. Parcă ar fi chipurile mâzgălite cu creioane colorate pe pereţii privăţilor noastre de la liceu.

Cotan ne face semn să-l aşteptăm şi dispare cu madam Gutuie pe coridor.

Mihăiţă se zbate neputincios în braţele Didinei, care-l mângâie cu formula “cârlanul maichii” şi alte fraze tipice.

Din capul mesei, Vetuţa îi strigă răguşită:

— Ia-i banii înainte, fă, să n-o paţi şi tu ca mine...

Aurica fredonează cu ochii în farfurie:

— “Te-am aşteptat să vii... sub caisul înrourat... Te-am aşteptat... te-am aşteptat”...

Olguţa îi răspunde, tot cu gura plină:

— Care-i ăla, dragă?... N-o fi tot profesorul de la liceu?

Aurica e favorita profesorului nostru de geologie.

Un gând diabolic mă urcă parcă în turla cu ceasornic a bisericii Sfântul Nicolae, de unde poţi vedea întreg oraşul, fără să fii văzut de nimeni. Regret însă că Aurica nu e favorita profesorului de limba greacă sau a celui de matematică. Ăstora aveam să le plătesc o poliţă din săptămâna trecută. Cu profesorul de geologie, însă, n-am nimic de împărţit. Fiindcă-l respect şi mi-e drag, renunţ la Aurica şi o las să-l aştepte mai departe, până ce va veni sau el, sau... altul! Madam Gutuie, care a apărut din nou, se apropie de mine şi-mi şopteşte misterios la ureche:

— I-am dat prefectului ăl mic un boboc de fată... Ştii... Pe cinste...

Prefectul cel mic e Cotan!...

Ce înseamnă să fii, într-un oraş de provincie, băiatul prefectului!… Toată lumea, de la directorul liceului până la madam Gutuie, caută să te servească. Nimeni nu îndrăzneşte să te supere, fie chiar cu un lucru de nimic. La Piteşti, părinţii şi copiii se confundă ca zarzavaturile într-o oală cu supă. Prestigiul oficialităţii trecătoare e ca valtrapul de stofă neagră, brodată cu argint, al cailor de dric. Transformă toate mârţoagele din oraş în animale apocaliptice...

Încerc s-o descos pe madam Gutuie:

— Eu n-o cunosc?

— De unde!... Asta e trufanda!...

— Şi mie n-ai de gând să mi-o arăţi?...

— Nu se poate... Asta e fată de condiţie... Nu vine decât pe comandă...

Dumneata n-ai bani destui pentru aşa ceva...

După un sfert de oră, ne regăsim iar câteşitrei în “salon”.

Vetuţa continuă să ne privească cu neîncredere şi să ne apostrofeze cu ură:

— Parc-aţi fi venit la pomană!... Nu cumva azi e sâmbăta morţilor?...

Madam Gutuie se răsteşte la ea:

— Ia nu mai face pe nebuna... Lasă-mi “bobocii” în pace, că ăştia sunt buni de saftea!...

*

În stradă procedăm la inventarierea trofeelor din seara aceea.

Mihăiţă, însă, nu ne poate comunica nici o impresie. Când îl întrebăm cum a fost, dă din umeri plictisit şi răspunde ca omul prost:

— Cum să fie... Bine!...

Dacă toţi “premianţii întâi” din România sunt ca Mihăiţă, păcat de timpul pe care-l pierd în şcoală!...

În schimb, Cotan e de-o veselie contagioasă. Îl face să râdă până şi pe Mihăiţă. Cu mâna stângă ţine parcă pe cineva de chică şi cu dreapta retează capul unui condamnat la moarte.

— L-am tăiat, fraţilor... Să ştiţi că o să moară de necaz... Dar să nu spuneţi, că nebunul e în stare să mă bată...

— Cine mă?

— Chiostec!...

Curiozitatea noastră creşte pe măsură ce Cotan întârzie parcă anume să ne destăinuiască secretul pe care Chiostec nu trebuie să-l afle niciodată.

Nu cumva “bobocul de fată“, cu care se lăudase madam Gutuie o fi vreo rudă de-a lui Chiostec?...

Nu... Afară de el, nimeni altul din familia lui nu părăsise Merişanii… La ţară, “saloane” ca la madam Gutuie se găsesc tocmai unde nu te gândeşti — în dosul căpiţelor de fân, în porumb, în grâu, şi chiar prin fundul ogrăzilor, unde înainte de răsăritul lunii poţi fi tot aşa de sigur ca şi în strada Libertăţii din Piteşti...

Era altcineva... Era o persoană, însă, pentru care Chiostec s-ar fi aruncat în foc, probabil mai repede chiar ca pentru propria lui soră — era Anişoara modista, pentru care compusesem faimoasa scrisoare de dragoste, dar de care, din clipa ceea chiar, nu mă mai interesasem...

Mihăiţă nu poate pricepe bucuria lui Cotan. Pe mine, insă, victoria lui începe să mă pasioneze, cu atât mai mult cu cât o prevăzusem încă din clipa când văzusem pe Anişoara pentru prima oară. Nu mă înşelasem decât asupra locului unde Cotan avea s-o repurteze. Mărturisesc că pentru prestigiul învingătorului aş fi preferat Trivalea sau alt câmp de luptă mai onorabil decât “salonul” din strada Libertăţii.

Aşa ceva nu mi-ar fi trecut niciodată prin gând. Pe vremea aceea, însă, nu cunoscusem decât pe Margareta, pe Steluţa şi pe fetele de la madam Gutuie.

Bietul Chiostec!...

Ce-ar fi să afle unde-a fost Anişoara în seara aceea? Eu, cel puţin, ştiam că Margareta e la Constanţa cu sublocotenentul Popescu, iar Steluţa la Slatina, cu bărbatu-său...

Dar dacă dobitocul de Georgică o fi bătut-o din nou şi în lipsa mea Steluţa îl înşală acum cu altul?

*

La noapte mergem cu Moş-Ajunul.

În corul nostru ne-am ales numai elevi din cursul superior. Şeful corului este Rădulescu Florian, din clasa VII-a, fratele căpitanului de pompieri. De la noi din clasă, nu mergem decât trei inşi — eu, Mihăiţă şi Ţăpuş Nicolae, băiatul frizerului de sub hotelul “Dacia”. Ţăpuş e cel mai bun bas din tot liceul. La producţiile artistice de la sfârşitul anului, cântă solo Ce te legeni, codrule? şi Cei doi grenadieri. Eu sunt bariton şi Mihăiţă e soprano. Noi însă nu cântăm niciodată decât în cor. Cotan, care n-are ureche mizicală, ne aşteaptă acasă, unde suntem invitaţi de prefect să cântăm. Chiostec s-a grăbit să plece cu sania la Merişani, de teamă să nu-l apuce noaptea şi viscolul pe drum. Păcat că nu e şi el cu noi. Flautul lui ar fi făcut munini în saloanele prefectului. În schimb, surorile lui Cotan au să ne cânte poate la pian Romages d’oiseaux şi La prière d’une vierge, pe care le-am auzit şi acum un an, când s-a dat la Teatrul Ucklar serbarea pentru Crucea Roşie.

Pe fetele prefectului nu le cunosc decât din vedere. Nu ştiu de ce, dar Cotan n-a vrut să mi le prezinte niciodată. Totuşi, eu le salut totdeauna, când mă întâlnesc cu ele pe stradă. La noapte, însă, am să le cunosc personal, şi la vară, probabil, o să ne plimbăm împreună prin grădina publică.

Iată deci o perspectivă care mă încântă. Napoleon Bonaparte spunea că în giberna fiecăruia din grenadirii lui se găseşte ascuns un baston de mareşal. Nu ştiu dacă este adevărat tot ce se povesteşte de Napoleon Bonaparte. Dar de când am cunoscut pe Margareta şi pe Steluţa, simt parcă nevoia să intru în constelaţiuni tot mai luminoase.

De fetele de la Madam Gutuie nu mai vorbesc. Nu-mi poate, totuşi, ieşi din cap un lucru la care mă gândesc mereu. Cotan mi-a împrumutat La maison Tellier, o nuvelă de Maupassant tradusă în româneşte. Într-o singură zi, am citit-o de trei ori... Grozav mai ştiu să scrie şi franţujii ăştia... Pe noi, dacă am scri aşa ceva, ne-ar da afară din şcoală… Subiectele temelor noastre la limba română sunt aproape imposibil de tratat. Ni se dau numai teme cu subiecte de care habar n-avem. Ni se cere să scriem despre lucruri abstracte: primăvară, toamnă, ploaie, vânt, adevăr, frumos şi aşa mai departe... Numai despre femeie nu ni se dă să scriem niciodată. Şi totuşi, femeia e singurul subiect pe care majoritatea colegilor mei de clasă sunt sigur că l-ar putea trata mai bine ca oricare alt anotimp, element al naturii sau sentiment uman...

*

Bună dimineaţa la Moş-Ajun!...
Ne daţi ori nu ne daţi?... (bis)
Neeee... daaaaţi?...

Directorul liceului nu ne dă nimic. Găsim poarta încuiată şi luminile stinse. Probabil că directorul face Crăciunul la Bucureşti cu secretarul general de la Ministerul Instrucţiunii Publice, care îi este cumnat. Directorul nostru face politică militantă, ca şi tatăl lui Cotan. După ce pleacă liberalii de la putere, rămâne simplu profesor de geografie.

La fel plecaseră din oraş cei patru profesori noi. Două săptămâni de zile dar, Aurica poate cânta în fiecare seară Te-am aşteptat să vii… Profesorul de geologie n-are să vină decât după Bobotează.

Profesorul de limba latină se scuză că nu-i pregătit să ne primească. În schimb, ne face un mic istoric al colindelor, care par a fi de origine păgână şi ne atrage atenţia să nu întârziem prea mult prin mahalale, fiindcă e ger şi putem răci. Profesorul de limba latină îşi iubeşte foarte mult elevii, dar mai ales pe cei de la ţară, pe care îi ţine în gazdă la el acasă, cu plată şi cu asigurarea formală că vor trece examenul fără corigenţă.

Profesorul de istorie, care este transilvănean, ne dă vin fiert şi covrigi cu susan. Mănâncă şi bea cu noi împreună, bate cu pumnul în masă, înjură pe unguri, ne sărută şi ne repetă povestea Ardealului, pe care o ştim pe dinafară.

— Că-z apăi, iubiţii mei, cujetul nost neîntinat, tăt la drăguţul nost ghe Argheal să hie!... Că ne-o învrednici Domnul să ajungem noi acolo şi l-om feştelui aşa cum o zidit Decebal Sarmiseghetuza. Fişori, nu vă hie teamă, avem har Domnului ghestui şi merindă din belşug. Ş-apăi mână-i dracu de cătane streine să ne potopească dacă-or cujeta aşa, că de-atâta urcuş s-or beteji cu toţii, că tare-i sus şi mult e fain, din mila Domnului, Arghialul nost...

Un băcan de pe strada Şerban-vodă ne dă o pungă de un kilogram cu smochine, stafide, alune şi năut, pe care le împărţim frăţeşte, iar primarul oraşului, o hârtie de douăzeci de lei, din care Rădulescu Florian ia 3 lei şi 50 de bani, iar noi ceilalţi unsprezece, câte 1 leu şi 50 de bani.

După îndelungate parlamentări cu gardistul de la poartă şi cu cei doi mopşi din curte, plecăm încredinţaţi că prefectul s-a răzgândit şi nu ne mai primeşte. Prin dreptul bisericii catolice, însă, gardistul ne ajunge din urmă şi ne întoarce înapoi. Prefectul uitase să dea ordinile necesare cerberului cu tesac turcesc şi revolver austriac.

Pentru prima oară în viaţa mea intru şi eu într-o casă cu adevărat boierească. Mobilele lustruite, covoarele moi, tablourile cu fazani şi porci mistreţi, oglinzile cu ciucuri de cristal şi lămpile cu acetilenă îmi iau ochii. La prefect e cu mult mai frumos ca la noi acasă... Noi ardem lumânări de spermanţetă şi lămpi cu gaz. Mobilele noastre abia se mai ţin pe picioare şi florile de pe scoarţele olteneşti s-au scuturat parcă pe schânduri. Ca lucruri de preţ nu avem decât o oglindă ovală cu o ramă aurită şi tabloul cel mare din salon, în care mama stă cu mână dreaptă pe umărul tatei...

Familia prefectului se compune din tată, mamă, un băiat, două fete, o soacră, o cumnată văduvă, care de obicei stă la Câmpulung, inginerul judeţului, care este văr de-al doilea cu prefectul, nevasta inginerului, care este grecoaică şi vorbeşte prost româneşte, şi guvernanta fetelor, miss Edith, care este englezoaică şi nu vorbeşte deloc româneşte.

Cotan zâmbeşte şiret şi ne împinge de la spate ca pe o turmă de oi spre sufrageria plină cu tot felul de bunătăţi: şuncă de Praga, salam de Sibiu, limbă afumată, schweizer, ştrudel cu mere, baclava cu nucă, fructe şi vin înfundat.

Surorile lui Cotan se amestecă printre noi, mai mult plictisite decât entuziasmate de prezenţa celor doisprezece străini înformetaţi. Cum sunt însă fete binecrescute, amândouă se agită la fel, dar fără spor. Lizica pare un metronom care bate măsura 2/4, iar Oiţa, pendula unui ceasornic de perete. Lizica e mai mare cu doi ani decât Cotan. Are părul roşcat şi zbârcit ca o coadă de viezure. Oiţa îl are lins şi gălbui ca o pălărie de paie spre sfârşitul verii. Soarele pare a fi avut influenţe deosebite asupra surorilor lui Cotan. Pe Lizica a rumenit-o, pe Oiţa a decolorat-o.

Pe noi, însă, fetele prefectului ne împresionează la fel. Suntem mai emoţionaţi chiar de cum ne-ar fi prins un profesor cu lecţia neînvăţată. Parcă ne-ar fi luat Dumnezeu graiul la toţi deodată. Unuia singur dintre noi îi turie gura. E Columbachis Aristotel, băiatul proprietarului morii din Târgul-din-Vale. Aristotel, însă, vorbeşte greceşte numai cu nevasta inginerului, şi noi nu pricepem nimic. Mihăiţă a înţepenit lângă sobă şi nu îndrăzneşte să se aşeze la masă. Lizica îl invită pe scaunul liber dintre ea şi mamă-sa. Mai curajos decât noi, Rădulescu Florian, şeful corului, s-a aşezat între Oiţa şi soră-sa. Ţăpuş şi Aristotel stau la dreapta şi la stânga grecoaicei, iar eu am nimerit între guvernanta, care vorbeşte numai englezeşte, şi văduva de la Câmpulung, care nu vorbeşte deloc. Ceilalţi corişti stau proptiţi, ca nişte stâlpi de telegraf, între Cotan, prefect, inginer, soacra prefectului şi căpitanul de la manutanţa armatei, care sosise mai târziu.

Serbarea Moş-Ajunului ţine până la miezul nopţii. Surorile lui Cotan se scuză că-i pianul dezacordat şi nu ne pot cânta nimic. Ţăpuş, care a răguşit din cauza tămâiosului, încearcă să ne cânte ceva, dar nu poate nici el. În schimb, Rădulescu Florian face ca găina când ouă şi imită plecarea trenului din gară, iar eu şi cu Mihăiţă declamăm Satira III-a a lui Eminescu. Eu fac pe Baiazid şi Mihăiţă pe Mircea cel Bătrân.

La plecare, limba şi picioarele ni se împleticesc deopotrivă.

În stradă, Ţăpuş îşi mai încearcă o dată vocea:

Ne daţi ori nu ne daţi?

De data asta, însă, răspunsul ni-l dă gardistul de la poartă, care până atunci stătuse în faţa noastră “drepţi” şi cu mâna la căciulă:

— Nu vă este ruşine, măi, neam de ţigani ce sunteţi?... Nu vă îndoparăţi destul?... Ce să vă mai dea?

*

Oraşul pare tava unui bragagiu, garnisită cu alviţă, sugiuc şi zaharache alb. Totu-i alb. Gerul, liniştea şi noaptea sunt albe. Singură zăpada pare a-şi fi pierdut ceva din culoarea ei obişnuită. O recunosc numai după discreţia cu care scârţie sub picioarele noastre, ca o mână abilă de pungaş, ce s-ar furişa într-un buzunar...

Pe cerul spălăcit şi umed ca un cearşaf de pat, abia scos din ligheanul cu scrobeală albastră, stelele par urme proaspete de ploşniţe, strivite chiar în noaptea Moş-Ajunului. Petele de pe rufăria de casă, a Părintelui ceresc, nu dispar niciodată. La Piteşti dar, regina nopţii va petrece sărbătorile Crăciunului într-un hotel de mahala... La Slatina, luna era găzduită parcă, ceva mai convenabil..

Mi-aduc aminte de noaptea în care m-am întors cu Steluţa de la grădina publică...

Ce noapte!... Ce lună!... Ce poezie!... Încep să cred însă că vară-mea avea dreptate. Între luna de-atunci şi cea de azi nu văd nici o rudenie.

La primul colţ de stradă, rămânem şapte înşi. La al doilea, trei şi aşa mai departe, până ce mă trezesc numai eu singur... Dar singur cu adevărat eu nu mă simt decât în mijlocul alor mei.

De câte ori sunt singur, mi se pare că mai sunt cu cineva. Dealtfel, eu cu mine singur pot vorbi tot ce-mi trece prin minte. Nu mi-e teamă de nimeni şi de nimic. Nu mă controlează nimeni şi nimeni nu mă poate face de râs. În noaptea asta, mai ales, simt c-aş avea să-mi spun o mulţime de lucruri.

Nu-mi place nici Lizica, nici Oiţa. Văduva de la Câmpulung e o femeie în vârstă, iar guvernanta nu ştie româneşte. Nu m-ar interesa decât grecoaica. Dar tot timpul nevasta inginerului a stat de vorbă numai cu Columbachis Aristotel... Femeile astea parcă n-ar fi în toate minţile lor. Băiatul grecului din Târgul-din-Vale are picioarele crăcănate, se uită şaşiu şi nu vine niciodată pe la madam Gutuie.

Nu ştiu cu ce impresie vor fi plecat ceilalţi. Pe mine, însă, lumea bună simt că a început să mă dezguste.

În poarta casei îmi dau seama că, în anul acesta, Moş-Ajunul m-a făcut să pierd o noapte degeaba. Numai cu 1 leu şi 50 de bani nu te poţi aventura nici măcar până în strada Libertăţii...

Dar geamul de la bucătăria noastră e încă luminat... La ora asta un geam luminat poate fi mai elocvent chiar ca steaua ce se oprise cândva deasupra Betleemului...

Lina coace cozonacii... În bucătărie e cald şi miroase a ceva proaspăt şi bun. E un miros ciudat... un amestec de adieri calde şi de şfichiuri reci... ceva ce-mi gâdilă nările nasului şi se prelinge din sfârcul urechilor pe umeri şi de-a lungul spinării... Ce miros plăcut!... Nu ştiu ce miroase aşa frumos... Cozonacii din cuptor sau sânii goi ai Linei...

Bucătăresei noastre îi zicem Lina, fiindcă aşa s-a obişnuit mama să le cheme pe toate bucătăresele pe care le-am avut. Numele ei adevărat, însă, este Leucadia. E blondă, înaltă, subţire şi mândră ca o regină detronată. Vorbeşte rar şi se uită tot pe sub gene. Când e supărată, însă, bombăne ca o piuliţă de aramă în care ai pisa zahăr cubic...

Prezenţa mea în bucătărie o pune pe gânduri. E poate pentru prima oară când intru în bucătărie. Lina este o veche rivală a Margaretei. Amintirea fostei noastre croitorese cu ziua pare a-i fi stricat deodată şi buna dispoziţie, şi aluatul cozonacilor ce se rumenesc în cuptor.

— Dacă mai aşteptaţi oleacă, vă dau să gustaţi şi dumneavoastră… Ia uitaţi-vă la ei... În cinci minute sunt gata.

Şi Lina deschide uşa cuptorului... Ochii mei, însă, îi dau să înţeleagă că nu mă interesează cozonacii.

— Unde e Năstase?

— A plecat aseară la Găvana... S-a dus s-aducă de-acasă de la el doi curcani şi un purcel de lapte...

— Bine, bine, dar când are de gând să vină?

— Apoi, coniţa i-a spus că mâine până în douăsprezece să fie acasă...

În timpul acesta, Lina micşorează lumina lămpii, care începuse să fumege. Eu o îndemn cu vorba şi cu gestul:

— Mai bine stânge-o dracului detot...

Lina-mi răspunde ca şi cum n-ar fi bănuit nimic:

— Şi eu ce-am să mă fac pe întuneric? Vreţi să mi se ardă cozonacii?

— Las’ c-o aprindem noi pe urmă.

— Poate aveţi dumneavoastră chibrituri, că eu le-am sfârşit...

— O aprindem de la focul din sobă cu o bucăţică de hârtie.

Lina stă câteva clipe la îndoială, apoi răspunde hotărâtă:

— Aşa da... Se poate...

În clipa aceea la poartă răsună un cor de voci rebegite:

Ne daţi ori nu ne daţi?

Bag mâna în buzunar şi scot leul de argint şi cei cincizeci de bani de aramă, partea mea din hârtia de douăzeci de lei a primarului:

— Na... Du-te şi dă-le banii ăştea, că n-am mai mulţi.

Lina, însă, îi vâră sub perna de la pat şi bombăne revoltată:

— Ia mai bine lasă-i colea, că eu nu sunt ca altele să umblu noaptea pe drumuri...

*

Pe Mihăiţă îl iubesc ca pe un frate. Pentru el sunt gata să trec, la nevoie, prin foc şi apă. Până azi nu l-am jignit niciodată — nici cu fapta, nici cu vorba, nici cu gândul!... Când am înţeles însă de ce este vorba, nu mi-am putut stăpâni un gest de scârbă... Dacă m-aş fi mărginit să-l compatimesc numai, ar fi însemnat să nu-i fiu prieten adevărat. De altfel, de zece ani de zile de când îl cunosc, n-am simţit niciodată ca în clipa aceea nevoia să-mi bat joc de el.

Un altul în locul meu şi-ar fi adunat prietenii şi le-ar fi spus: Hai să plângem de milă lui bietul Mihăiţă, că este un nenorocit...

Mie, însă, mi-a venit să strig în gura mare: Hai să râdem de prostia lui Mihăiţă, că este un neghiob...

Mihăiţă iubeşte pe Lizica!...

Băiatul cizmarului de pe Scoroboaia iubeşte pe fata prefectului de Argeş.

Mi-am recapitulat escapadele sentimentale şi am ajuns la concluzia că pe Lizica, mai ales, n-aş putea-o iubi nici eu, darmite Mihăiţă.

Pe Margareta aproape am şi uitat-o. La Steluţa, însă, tot mă mai gândesc din când în când. Margareta a fost un scaiete ce ţi se agaţă de pantaloni; Steluţa, o porumbiţă rănită ce-ţi cade întâmplător în braţe. Pentru Lizica, însă, zadarnic mă trudesc să găsesc o comparaţie nimerită. Nu există. E drept că Mihăiţă o compară cu un luceafăr. Dar Mihăiţă se înşală... Mihăiţă nu-i măcar poet ca mine. E un simplu elev silitor, şi atâta tot. Ce îmseamnă, însă, a fi “premiant întâi” la liceul din Piteşti?... Ca să poţi iubi pe fata prefectului de Argeş, trebuie să fii ceva mai mult. Or, dintre noi toţi, eu, unul, nu văd pe nimeni potrivit pentru lucrul acesta. Nu, nu... Tot eu am dreptate. Mihăiţă este un neghiob. Oricât l-aş iubi eu, dar suferinţa asta nu i-o pot împărtăşi. Cel mult, îl pot încuraja s-o suporte cu bărbăţie până la capăt!...

Cazul lui Mihăiţă începe să mă pasioneze. Nu ştiu de ce, dar pe Mihăiţă nu l-aş fi crezut niciodată capabil să iubească. Nu cumva Mihăiţă este numai o victimă a primăverii?... Aşa iubesc oamenii primăvara!... Numai că primăvara trece repede... Mihăiţă a aşteptat din decembrie până în aprilie ca să-mi spună că iubeşte pe Lizica.

Dacă ar mai fi aşteptat încă trei luni, poate că n-ar mai fi avut nimic să-mi spună. Deocamdată este singurul sfat pe care i-l pot da. Altceva, nu văd ce-aş putea face pentru fericirea lui.

E drept că lui Chiostec i-am făcut o scrisoare de dragoste. Dar Chiostec este cel mai prost elev la limba română. Scrie ca o ciubotă şi nu ştie să acorde nici predicatul cu subiectul. Mihăiţă, însă, ştie să scrie tot aşa ca şi mine. Poate a şi scris-o chiar... Dar de trimis, i-o fi trimis-o?... Dacă Mihăiţă o fi făcut lucrul acesta este pierdut. Lizica este în stare să i-o arate prefectului, prefectul să-l reclame directorului şi directorul să-l cheme a doua zi în cancelarie ca să-i facă morală… Dar morala, ca morala... La sfârşitul anului, însă, în grădina publică, muzica are să-i cânte altuia de trei ori: “sol, si, re, sol, sol, re, sol” şi o dată “sol, la, si, re”.

Bietul Mihăiţă!... Mi-e teamă să nu pată şi el ca Ovidiu, care şi-a scris Tristele tocmai la Tomis...

Profesorul de limba latină ne-a spus că la Constanţa se mai văd şi astăzi ruinele unui templu roman, închinat zeului Neptun... Profesorul de limba latină parcă ar cunoaşte secretele fiecăruia din noi. Cum aş vrea să mă duc şi eu la Constanţa!... Aş vedea ruinele templului în care se rugase pe vremuri Ovidiu şi aş vedea poate şi pe Margareta!...

Ce curioasă coincidenţă!... Când l-am văzut pe Mihăiţă plângând, mi-am adus aminte că astă-toamnă plânsesem şi eu pentru Margareta. Şi pe Margareta n-o pot compara cu Lizica!

Dar ce înseamnă oare a iubi?... Cum este când iubeşti cu adevărat?... Cum a iubit Werther pe Charlota şi Des Grieux pe Manon Lescaut, sau cum iubeşte Chiostec pe Anişoara şi Mihăiţă pe Lizica?...

Mâine am să-l rog pe Cotan să-mi mai împrumute o dată La maison Tellier a lui Maupassant.

*

Primăvara a poposit la Trivalea. Deocamdată, se teme parcă să intre în oraş. Bănuiesc probabil că profesorul nostru de limba română i-a pus gând rău. Cum o simţit-o prin grădina publică, ne-o şi dă ca subiect la concursul în scris pentru stil şi compoziţie.

Orice s-ar spune, dar primăvara se găseşte la Trivalea în mai multă siguranţă decât în oraş. Acolo nu-i caută nimeni gâlceavă. Cei care o întilnesc o salută şi o admiră cu aceeaşi bună-cuviinţă şi sinceritate. În faţa ei se înclină deopotrivă şi vârsta, şi sexul, şi cultura omului. În oraş, însă, primăvara riscă să fie tratată mai rău ca în sala de operaţie a unui spital de provincie...

La liceul nostru, bunăoară, sunt doi profesori de limba română şi peste patru sute de elevi. Dar pericolul cel mare este că, în fiecare din cele şapte clase, limba română se predă de câte trei ori pe săptămână. Imposibil, dar, ca primăvara să scape neciopârţită, mai ales că fiecare anotimp ţine câte trei luni în cap!...

În curtea mănăstirii de la Trivalea au înflorit cireşii.

Călugării şi-au întins parcă la soare cămăşile, pe care nu şi le spală decât o dată pe an!...

Eminescu comparase cireşii în floare cu altceva:

Atât de fragetă te-asameni
Cu floarea albă de cireş
Şi ca un inger, printre oameni,
În calea vieţii mele ieşi...

La fel o văzuse probabil şi Mihăiţă pe Lizica. Altfel, n-ar fi făcut greşeala să vină la Trivalea în aceeaşi după-amiază când se găseau şi fetele prefectului cu miss Edith.

Noi n-avem voie să ne plimbăm la Trivalea decât duminica şi în zilele de sărbătoare, când n-avem şcoală. Lumea cealaltă se poate plimba când vrea. La Piteşti, însă, duminica şi în zilele de sărbătoare toată lumea se îmbracă cu alte haine decât cele din cursul săptămânii. Numai noi, liceeni, trebuie să umblăm veşnic în aceeaşi uniformă.

Uniforma noastră e simplă şi gravă ca o cruce de marmoră neagră, fără nici o altă inscripţie funerară decât literele L. şi B. cusute cu fir de aur pe gulerul bluzei şi pe coltucul şepcii turtită ca o lipie.

Mihăiţă n-are decât o singură uniformă. Costumul de dril, pe care i l-a dat Societatea doamnelor din înalta societate; nu-l poate purta decât vara, în timpul vacanţei.

Uniforma lui Mihăiţă parcă ar fi un drapel militar întors plin de glorie şi de găuri de pe un câmp de luptă. Comparaţia “zdrenţuit de gloanţe” e slabă şi banală. Peticile de colori diferite, în loc să i le astupe, i le pune şi mai mult în evidenţă. Uniforma lui Mihăiţă a bătut recordul spectrului solar. E mai mult decât un tricolor naţional... E un adevărat curcubeu...

Miss Edith, însă, e de altă părere. Englezii, pesemne, judecă pe elevi mai întâi după haine şi pe urmă abia după notele din catalog. Pentru ei, duminicile şi celelalte zile de sărbătoare sunt ca şedinţele de la Camera Lorzilor. Or, în duminica aceea, surorile lui Cotan nu mai erau fetele prefectului din noaptea Moş-Ajunului. La o şedinţă solemnă nu poate lua parte decât publicul cu invitaţii speciale. E drept că primăvara ne convocase pe toţi la Trivalea. Dar în acelaşi palat al Parlamentului, Camera Lorzilor este de o parte şi Camera Comunelor de altă parte...

În clipa în care Mihăiţă se apropie cu mine şi Cotan de fetele prefectului, guvernanta îl apucă furioasă de mâneca uniformei şi-l azvârle cu scârbă ca pe un lucru murdar, trei paşi înapoi...

Băiatul cizmarului de la Scoroboaia rămâne cu ochii proptiţi în pietrişul şoselei, ca şi cum şi-ar fi căutat singurul lucru de preţ pe care-l pierduse. Dacă întâmplător s-ar fi uitat şi la noi, Mihăiţă ar fi învăţat şi “limbajul colorilor”... Obrajii noştri păreau diferite fructe coapte în toiul verii. Lizica şi Oiţa erau vişine... Englezoaica era gutuie… Eu şi Cotan eram prune...

Iată ce înseamnă să iubeşti aşa după cum e scris în romane!...

O adiere de vânt începe să scuture floarea cireşilor din curtea mănăstirii... Călugării îşi adună probabil cămăşile, pe care n-au să şi le mai spele decât la anul, tot pe vremea asta!...

*

Cotan a mâncat două palme de la profesorul de limba greacă, cu care fusese obraznic. Prefectul a cerut telegrafic la minister un inspector şcolar ca să ancheteze cazul. Inspectorul însă nu s-a grăbit să vină, şi ancheta s-a amânat la “calendele greceşti”.

Mai târziu am aflat că directorul împăcase la timp şi prestigiul corpului didactic, şi amorul propriu al şefului său politic. Asta înseamnă că băiatul prefectului şi-a asigurat trecerea clasei fără corigenţă... De altfel, era şi timpul...

Sfârşitul anului şcolar se apropia ameninţător ca şi Zmeul din basme, care de la o vreme începe să dogorească ceafa viteazului Făt-Frumos. Cu noi, însă, trebuia să se petreacă altfel decât ca în basme. Cele trei obiecte fermecate, cu care am fi putut împiedica apropierea Zmeului, fuseseră monopolizate numai de Cotan şi Mihăiţă. Cotan le avea de la tată-său; Mihăiţă de la Dumnezeu!... Toţi ceilalţi feţi-frumoşi din clasa VI-a n-aveau decât piepteni, perii şi oglinzi, sfinţite în strada Libertăţii, la madam Gutuie.

Dezastrul era deci inevidabil... Îl simţeam... Îl miroseam chiar... În clasa noastră mai ales nu miroase decât a iarbă de puşcă, deşi depozitele de explozibile ale armatei erau la câţiva kilometri depărtare de liceu.

Singura noastră speranţă era numai o intervenţie supraumană. Aşteptam, bunăoară, să ne moară profesorii, să ia foc liceul sau să ne trimită Dumnezeu o molimă generală şi Ministerul Instrucţiunii Publice un ordin circular — să se închidă toate şcolile până la toamnă.

*

Dintre profesorii noştri cei noi, de doi ne temeam mai mult ca de toţi ceilalţi. De cel de limba greacă şi de cel de matematică.

Pe profesorul de limba greacă l-am poreclit “Ghiozdan”, fiindcă nu se desparte niciodată de mapa de piele galbenă, în care-şi păstrează cu sfinţenie personalitatea lui de ţârcovnic clasic, şi juxta franceză, după care ne traduce în româneşte versurile lui Homer.

Cel mai grozav însă este “Vipera neagră“ — profesorul de matematică, pe care nu-l pot mistui nici chiar colegii lui. Amănuntul acesta îl ştim de la Cotan, care trăsese cu urechea când directorul liceului rugase pe prefect să intervină la Bucureşti ca să-l mute în alt oraş. Se pare însă că ministrul Instrucţiunii Publice de pe vremea aceea refuzase, fiindcă profesorul nostru de matematică era unul din elevii săi favoriţi.

Parcă-l aud şi astăzi şuierând printre dinţi, din vârful catedrei şi în dialectul său moldovenesc:

— Văd c-ai citit ceva, dar n-am ce-ţi face... N-ai priceput nimic. Situaţia dumitale este cinci la teorie şi unul la practică. Total, şase. Pe jumătate, trei... Hai să-ţi dau patru din graţie... să nu zici că-s om rău...

Mărinimia profesorului nostru de matematică, însă, ne umplea ochii de lacrimi şi sufletul de groază. Pentru noi, sub nota cinci, un punct mai mult sau mai puţin era acelaşi lucru. Între patru şi trei, nu există decât o simplă diferenţă grafică. Înarmaţi cu note ca patru, trei, doi şi chiar unu, majoritatea elevilor din clasa VI-a păşeam victorioşi ca o falangă macedoneană spre... corigenţă.

Şi totuşi, profesorul nostru de matematică este un tânăr frumos, cu părul negru şi ochii verzi. Când îl salutăm pe stradă, ne surâde blajin şi generos ca sfântul Stelian, patronul copiilor. În clasă însă, când trebuie să-i suportăm ochii o oră întreagă, parcă seamănă ca două picături de apă cu Zmeul din basme, gata să-şi înfigă ghearele în ceafa fiecărul din noi.

Pe mine, însă, avea să mă răpună profesorul de limba română, nevasta căpitanului Ceauşoglu şi... Umbra lui Mircea la Cozia.

*

Pe profesorul meu de limba română nu mai este nevoie să vi-l prezint. Închipuiţi-vă pe Lord Byron rătăcit prin Piteşti, cu un brici Solingen în mână şi cu un pieptene de celuloid în păr.

Deşi tot nevastă de căpitan, doamna Kety Ceauşoglu este cu mult mai tânără ca mama. Nu este însă de vârsta nici a Steluţei, nici a Margaretei, şi nu seamănă cu nici una din ele. În schimb, aduce foarte mult la umblet cu Lizica. Numai că fata cea mare a prefectului nu priveşte niciodată pe om drept în ochi, pe câtă vreme Kety, când se uită la tine, parcă te înfige cu acul în carton ca pe fluturii din colecţia zoologică a liceului. Este aproape tot atât de înaltă ca şi mine şi zveltă ca o fetiţă de pension. Umblă mai totdeauna cu capul gol şi poartă numai rochii scurte — cele mai scurte rochii din oraş — ciorapi de mătase şi pantofi cu tocuri Louis XV, anume parcă să-şi poată plimba pe deasupra tuturor bărbia albă şi smocul de păr roşcat ce-i cade pe frunte ca un cataif bine rumenit pe o farfurie de porţelan.

Într-o zi, cum nu eram decât noi singuri în casă, mi-a luat mâna să-mi citească în palmă. Până atunci, nu-mi proorocise numeni viitorul. Eu, însă, nu ştiu de ce, dar eram sigur că are să-mi spună lucruri plăcute. Aştept, dar nu-mi spune nimic... În schimb, o văd cum începe să se încrunte din ce în ce mai mult, şi la un moment dat îmi simt mâna strânsă cu atâta putere, că mă podidesc lacrimile. Cum nu puteam ţipa, fiindcă mi-era ruşine, mă mulţumesc să scrâşnesc din dinţi, şi s-o ciupesc şi eu de pulpă cu mâna ce-mi rămăsese liberă.

Probabil că gestul meu hotărât îi plăcuse, fiindcă mâna ei se desprinse imediat de pe mâna mea. Îşi dăduse desigur seama că cel care se apără în felul acesta nu mai era copil, ci om matur. Citeam surpriza acestei constatări plăcute în ochii ei jucăuşi de veveriţă şi mai ales în zâmbetul mătăsos cu care îmi da parcă să înţeleg că totul nu fusese decât o glumă nevinovată...

Socoteam deci incidentul închis şi aşteptam ca unul din noi să pronunţe primul cuvânt împăciuitor, mai ales că, de data asta, Kety mă mângâia pe amândoi obrajii cu calmul celei mai autentice dragoste materne.

Pe vrema aceea, însă, nu ştiam încă tot ce trebuia să ştie un bărbat. Nu ştiam, bunăoară, că o femeie nu riscă să încheie armistiţiu decât în clipa când este sigură că te-a prins într-o nouă capcană. Şi Kety, care avusese tot timpul să se răzgândească, îşi înfipse din nou unghiile în fălcile mele...

De data asta chiar că nu mai aveam ce face. Pentru a doua oară mă găseam în ipostaza ridicolă a unui cap de miel jupit de piele, cu gura căscată şi ochii holbaţi. Pofta cu care Kety îşi bătea joc de mine mă făcea să plâng de necaz. Cele câteva cuvinte, însă, pe care mi le şuiera cu ură printre dinţi, mă făceau să surâd de plăcere. Privirea şi cuvintele ei mă răzbunau mai mult decât m-aş fi putut răzbuna eu. Ele erau mărturia unei victorii sigure, care nu putea fi decât a mea.

— Canalie mică ce eşti!... Cine te-a învăţat să ciupeşti femeile aşa?

La apariţia mamei, Kety îmi iartă obrajii şi începe să-mi laude dantura, ca şi cum nimic anormal nu s-ar fi întâmplat.

— Vai dragă... Nu ştiam că băiatul tău are strungăreaţă... Ăsta o să iasă crai mare, nu glumă!...

Mama însă, care probabil nu-şi cunoştea încă bine prietena, se mulţumi să-i răspundă fără pic de entuziasm.

— Eh!... Cum i-o fi şi lui norocul... Numai de-ar sta mai multă vreme pe lângă mine, să nu-şi bată joc muierile de el!

*

Două săptămâni mai târziu, întâmplarea mă aruncă din nou în ghearele doamnei căpitan Ceauşoglu. De data asta, însă, ghearele ei n-aveau să mă mai înspăimânte. De altfel, ghearele astea nu-mi făcuseră nici prima dată cine ştie ce mare rău. Dacă apariţia neaşteptată a mamei n-ar fi reclamat o schimbare bruscă a situaţiei şi o cât mai grabnică explicaţie, eu m-aş fi lăsat torturat de ele încă multă vreme. Le-aş fi suportat răutatea cu voluptatea răsplatei pe care o simt apropiindu-se matematic şi m-aş fi răzbunat apoi, sugându-le lacom pe toate zece la rând, ca pe nişte curmale dulci şi catifelate.

De altfel, Kety are în ea ceva din personalitatea fructelor coloniale. Miroase a scorţişoară, se îmbracă în rochii cafenii şi este abonată al Ziarul călătoriilor şi la toate revistele de modă. Or, mama, care vrea să-şi facă o rochie nouă, m-a trimis să-i aduc de la Kety modelul pe care-l aleseseră în ajun.

Soţii Ceauşoglu locuiesc un apartament cu chirie în faţa grădinii publice, sau — după cum se spune în limbajul local — stau la “centru”. Pe vrema aceea, la Piteşti, în afară de grădina publică, tot “centru” se mai numea o porţuine din Bulevardul Elisabeta-doamna, şi alta din strada Şerban-vodă, care începeau ceva mai sus de primărie şi se sfârşeau în piaţă, sau, mai precis, la biserica Sfântului Gheorghe, unde se făceau parăzile militare şi slujba morţilor din lumea bună. Restul oraşului era considerat ca mahala, fiindcă n-avea decât străzi pierdute şi trotuare numai pe ici, pe colo, pavate cu asfalt sau piatră cubică. Dar, pavate sau nepavate, toate străzile oraşului duceau la “centru”, ca şi drumurile de altădată la Roma.

Aci fierbea ca într-un cazan, în văzul şi controlul tuturor, întreaga energie cotidiană sau nocturnă a oraşului. Aci se vindeau ziarele, se discuta politica şi evenimentele de la ordinea zilei, se formau opiniile şi se afişau curentele generoase ce trebuiau pompate în masele populare. Cu un cuvânt, aici era sediul principal de spiritualitate a întregii activităţi urbane, afară, bineînţeles, de cea sentimentală, care-şi avea locurile ei mai discrete ca: Trivalea, Scoroboaia, Târgul-din-Vale sau mahalaua Sfântului Ilie, patronul cojocarilor.

Vara, mai ales, grădina publică din Piteşti era un fel de staţiune climaterică a oraşului. Cele două sacale stropitoare ale primăriei dispensau pe cetăţeni de orice alte îngrediente răcoritoare. Elevii de la liceu, însă, nu aveau voie să treacă prin grădina publică, fiindcă de obicei tot aici era şi locul de întâlnire al profesorilor în orele când n-aveau curs. Elevii trebuiau să se răcorească acasă la cămaşe şi izmene, şi numai cu apă de la fântâna proprie sau cea din curtea vecinului, dacă întâmplător nu erau în ceartă unii cu alţii.

Era imposibil, dar, ca cineva să treacă pe la “centru” fără ca restul oraşului să nu afle imediat. Cu atât mai mult, deci, era semnalată prezenţa unui elev de liceu, deoarece parte din profesorii liceului jucau aproape în permanenţă table pe terasa din grădina publică.

Kety e singură. Căpitanul e dus la Curtea-de-Argeş ca să ridice nişte puncte topografice, iar soldatul ordonanţă — la poştă, ca să ridice pălăria comandată la Bucureşti. Alţi servitori nu mai sunt, fiindcă soţii Ceaşoglu nu fac menajul în casă. Mănâncă la popota ofiţerilor din garnizoană, unde sunt serviţi mai economicos şi chiar mai curat ca în oraş.

Când mă vede, în loc de “bună ziua”, Kety mă ia, cum se zice, cu zorul chiar din pragul casei.

— Bravo!.. să-ţi fie ruşine... Mi s-a plâns mă-ta că nu mai poate ţine nici o servitoare din cauza ta... Trebuie să le schimbe în fiecare lună aproape...

Eu, care ştiam bine că mama nu-i putuse spune asemnea năzdrăvănii, surâd în silă, înghit în sec şi nu răspund.

Atitudinea asta, deşi oarecum jenantă pentru mine, îmi convine de minune. Mă pune la adăpost emoţiilor unui debut mai elocvent. De când o cunoşteam, nu cred să fi schimbat cu Kety mai mult de zece cuvinte. Nu regret dar deloc faptul că, pentru prima oară când am ocazia să-i vorbesc mai mult, sunt nevoit să fac pe viţelul la poarta nouă. De altfel, nici nu prea ştiam ce să vorbesc cu nevasta unui căpitan, care nu seamănă deloc cu mama. Dacă n-aş fi ştiut cine este, poate că mi-aş fi dat drumul la gură mai repede. Dar faţă de primirea ce-mi făcuse, mărturisesc că nu ştiam ce trebuie să răspund.

Tăcerea mea începe s-o enerveze.

— De ce taci?... De ce nu răspunzi?... Aşa e că ţi-e ruşine?...

Nu. De data asta trebuie să-i răspund, ca să-i arăt că nu mi-e ruşine.

— De ce să-mi fie ruşine dacă nu-i adevărat?... Ţi-o fi spus poate altcineva... nu mama.

Pe măsură ce răspunsul meu se întregea, gura ei se deschidea parcă anume să mă întrerupă după fiecare cuvânt. Deşi complet şi categoric, răspunsul meu n-o mulţumeşte deloc, şi Kety mă apostrofează din nou:

— Ce are a face? Mă-ta sau altcineva, totuna e!... Vorba e c-am aflat... Acum ştiu cine-mi eşti! Foarte frumos... Un băiat de familie ca tine nici n-ar trebui să mai dea ochi cu lumea... Zău de nu stau la îndoială ce să fac... Să te mai primesc în casa mea?

Ultimele ei cuvinte mă fac să roşesc. Oricât de vinovat aş fi fost, nu înţelegeam să fiu tratat în felul acesta, nici chiar de o femeie mai în vârstă ca mine. Vârsta şi sexul nu mai au nici o importanţă când cineva îţi caută ceartă cu lumânarea şi te jigneşte chiar din senin. Acum două săptămâni era cât p-aci să mă şi bată. Astăzi însă, dacă întârzii mai mult în casa ei, cine ştie ce se mai poate întâmpla?...

Îmi simt ochii umezi şi picioarele întorcându-mi-se singure spre uşă. Totuşi, o mai privesc o dată, să-mi dau bine seama dacă este aceeaşi bestie cu chip de femeie de care până atunci nu ştiam decât că este nevastă de căpitan, că ştie să citească în palmă şi că are unghiile roşii ca nişte petale de trandafir.

Ea îmi surprinde parcă gândurile şi mă opreşte grăbită, mai mult cu fluturarea unei mâneci largi de capot decât cu gestul mâinii.

— De ce nu vrei să mărturiseşti că e adevărat?... Vezi că n-ai curaj?...

Femeia asta este extraordinară. De câte ori încerc să fac un pas înainte, ea mă dă cu doi paşi înapoi. Îmi dau seama că în momentul de faţă curajul meu este un lucru cu totul de prisos. Nu-mi putea servi la nimic dacă n-avea şi ea un pic de bunăvoinţă. O mai privesc dar câteva clipe mai mult în vârful nasului decât drept în ochi, şi în urmă răspunsul meu gâlgâie sfios ca un orăcăit de brotăcel:

— Ba curaj am, dar dumneata de ce n-ai bunăvoinţă să crezi ce-ţi spun?... Îţi jur că nu e adevărat!...

Simţeam că Isus pe cruce n-a exclamat cu mai multă duioşie: “Iartă-le lor, Doamne, că nu ştiu ce fac”.

De data asta, dintre amândoi, ea era cu siguranţă cea mai emoţionată. Fantomatic, cu ochii ţintă în ochii mei, Kety se apropie de mine în vârful picioarelor, şi la rândul ei îmi şuieră şi ea printre dinţi, mai mult în gură decât în urechi:

— Nu aşa... Jură-mi pe ceva scump... pe ce ai tu mai scump pe lume.

— Pe mormântul tatei...

O poiană verde, în bătaia lunii pline, n-ar fi părut mai argintată ca figura ei în clipa aceea.

— E adevărat?... Iartă-mă... Am fost rea... Nu e aşa? Apoi, după ce-mi întinde mâna: Ce mai faci?... Nu te-am văzut de mult... Ce bine-mi pare c-ai venit pe la mine. De ce-ai venit... Ia spune...

Macazul nedumeririi mele înţepenise cu acul direcţiei pe linia moartă. Şi, totuşi, trenul a trecut prin staţie fără să deraieze. Graţie cui, nu ştiu. În viaţă, însă, sunt şi lucruri pe care nu e bine să le ştii. Ştiu numai că niciodată în jurul meu nu fusese mai multă linişte, linişte multă şi totală, ca şi cum totul s-ar fi petrecut numai în vis.

Kety îmi arată papucii ei de casă. Unii, turceşti, sunt de catifea albastră cu ghinde şi frunze de stejar brodată cu fir de argint. Alţii, veneţieni, sunt de marochin roşu imprimat cu arabescuri de aur. Cei renaissance sunt de mătase verde ton sur ton. Cei japonezi sunt împletiţi din papură multicoloră, şi aşa mai departe... Kety are o întreagă colecţie de papuci de casă; pe care de altfel nu-i poartă niciodată. Papucii, de altfel, nu sunt o încălţăminte chiar de prima necesitate. La Piteşti, foarte multă lume umblă prin casă cu picioarele goale. Cel care nu-i are nu le simte lipsa, iar cel care îi are îi ţine sub pat, ca să nu se uzeze. Picioarele femeilor frumoase, mai ales, nu au nevoie de papuci. Turcii, când se duc să se roage, îşi lasă papucii afară. Or, picioarele femeii nu sunt decât coloanele unui templu de rugăciune.

La un moment dat, Kety mă întreabă:

— De ce nu vii mai des pe la noi?...

Iată o nouă întrebare, la care iar nu pot găsi imediat un răspuns precis. Dar Kety insistă... Vrea să ştie pentru ce n-am venit niciodată până atunci şi dacă am de gând să mai vin de-acum încolo...

Noroc, însă, că răspunsul mi-l dă tot Kety.

— Vino când nu e bărbatu-meu acasă... să mai stăm de vorbă.

Eu surâd, fiindcă mi-aduc aminte de un scandal petrecut câţiva ani în urmă, tot cu nevasta unui căpitan din Piteşti, al cărei bărbat nu era acasă. Numai că eroul de atunci nu fusese un licean, ci preotul regimentului, un popă tânăr abia hirotonisit, pe care căpitanul — după ce l-a ras ca în palmă — a pus patru soldaţi călări să-l plimbe pe stradă gol şi cu mâinile legate la spate.

Kety nu cunoaşte întâmplarea, fiindcă pe vrema aceea se găsea cu bărbatu-său în altă garnizoană. Eu însă i-o povestesc cu toate amănuntele proaspete încă în memorie şi mai ales cu toate aluziile galante pe care un bărbat, descătuşat în fine de prima emoţie, le poate spune din plin femeii cu care se găseşte singur.

Kety râde cu poftă şi bate din palme ca o nebună. Povestea o amuză, dar lucrurile, aşa cum s-au întâmplat, o cam pun pe gânduri. După părerea ei, căpitanul a fost o brută, femeia o uşuratecă, iar bietul popă un dobitoc. Un bărbat tânăr, fie el chiar popă, când iubeşte adevărat nu trebuie să se lase intimidat de ameninţările nimănui. Probabil însă că preotul acesta era un simplu colivar, care credea că în casa unei femei măritate poate intra oricând ca în biserică, iar nevasta căpitanului o baccea care nu mai avea credit decât pe lângă feţele bisericeşti.

În timpil discuţiei, Kety mă întreabă:

— Tu ce-ai fi făcut dacă erai în locul popii?

Nu ştiu cum, dar Kety parcă nu-mi pune decât întrebări despre lucruri la care nu m-am gândit niciodată în viaţă.

Tăcerea mea o amuză.

— Să-ţi spun tot eu... Ai fi murit de frică... Nu e aşa?... Sunt sigură...

Apoi, fără să-mi mai dea timp să mă gândesc ce-aş mai fi putut face şi altceva, Kety apucă o pernă de pe sofa şi, cu un gest de suprem dispreţ, mi-o aruncă în cap. Enervat şi aproape agresiv, eu i-o arunc imediat înapoi. Kety o prinde însă în braţe şi, înarmată cu ea ca o platoşe, se repede de astă dată furioasă la mine, mă răstoarnă pe sofa şi mă înăbuşe acoperindu-mi întreaga faţă.

A, nu!... De data asta n-are de cine să-mi mai fie teamă, nici ruşine… Mama n-avea de unde să mai apară pe neaşteptate, ca să-şi pună copilul într-o situaţie umilitoare faţă de prietena sa, tot nevastă de căpitan. Acum două săptămâni, când nu mă putusem apăra, mă mulţumesc s-o ciupesc de pulpă, şi atâta tot. Acum, însă, sunt hotărât s-o şi bat...

Totuşi, ideea că trebuie să mă bat cu o femeie îmi paralizează şi fantezia, şi braţele. Până atunci, nu mă bătusem decât cu colegii mei de la liceu. Cu femeile n-avusesem încă ocazia. Nu le cunoşteam, dar, nici forţa, nici şiretenia, nici rezistenţa... că o femeie nu poate fi ea mai tare ca un bărbat, oricât ar fi mai mare ca vârstă. Un bărbat bătut de o femeie mi se părea ceva imposibil. Ce dracu!... Oare de ce aş fi făcut tocmai eu excepţie?... Ce-ar fi zis Cotan şi Mihăiţă? Ce-ar fi zis mai ales Chiostec, care bătea el singur întreaga clasă?... Lucru curios, însă, pe măsură ce-n mine creştea încrederea şi siguranţa că pot bate o femeie, puterile mă părăseau şi raţionamentul cotea brusc pe cărări cu alte indicaţiuni de ordin moral şi sentimental.

Nu ştiam care poate fi voluptatea unui bărbat care bate o femeie. Îmi închipuiam însă că adevărata voluptate a unui bărbat este să se lase bătut de femeie. O femeie nu bate niciodată din ură. O femeie care bate un alt bărbat, afară de cel legitim, înseamnă că-l iubeşte...

Văzând că nu mă mişc, Kety îmi ridică perna de pe ochi şi mă întreabă cu oarecare îngrijorare:

—Ce?... Ai murit?...

— Ba nu... Dar nu mai pot să respir...

— Aşa-ţi trebuie, fiindcă eşti obraznic... De ce te uiţi la mine?... Închide ochii... N-auzi?... Nu vezi că vreau să-mi schimb capotul?...

Fac ce-mi spune ea, deşi până atunci nu ghicisem c-ar fi vrut să facă ce nu-mi spusese decât în clipa aceea.

— Iată, i-am închis.

— Nu aşa... Întoarce-te cu ochii la perete...

— Iată, m-am întors...

— Aşa... Şi să nu te mişti...

— Nu, nu...

Câteva minute în urmă, ceva cald şi moale se lipeşte de bluza mea de dril şi o voce pe care o cunoşteam îmi porunceşte răstit ca de obicei:

— Ssst!... Nu te mişca... N-auzi?... Să văd care din noi e mai mare...

Goală toată din creştet până-n tălpi, Kety se măsura cu mine.

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

În grădina publică, muzica militară cântă uvertura din Cavaleria uşoară, iar la fereastra care dă spre curte cineva bate uşor în geam.

Amândoi tresărim deodată. Cel care tresare cu adevărat însă sunt eu. Kety îmi astupă gura cu palma.

— Psss!... Nu-ţi fie teamă, că nu e bărbatu-meu. Stai pe loc...

Apoi, după o clipă, şi după alte bătăi mai tari:

— Ia să mă duc să văd cine este.

Ferestrele sunt căptuşite cu hârtie albastră. Kety încearcă să privească printre ele, dar nu vede nimic. Bătăile în geam se repetă din ce în ce mai des. Parcă ar fi început să plouă. Eu singur continui să visez. Numai că de data asta visul meu se schimbase în coşmar.

Kety pare că începe să-şi piardă şi ea sângele rece. Îşi aruncă pe corpul gol încă capotul pe care câteva munite înainte îl aruncase pe covor şi, hotărâtă, dar plină de precauţiune, deschide fereastra.

O voce de afară şopteşte nu ştiu ce. Kety răspunde calm şi fără pic de emoţie:

— Iartă-mă, dar nu te pot primi... Nu sunt singură...

Vocea insistă însă. E o voce pe care parcă o cunoşteam, dar nu-mi aduceam aminte de unde.

De data asta, Kety ridică tonul:

— Înţelegi odată că nu se poate... Te rog, lasă-mă în pace...

În momentul acela, prin deschizătura ferestrei, un baston negru şi noduros pătrunde scârţâind cu zgomot ca o cumpănă de fântână, şi după el imediat, un cap de bărbat cu ochii holbaţi de mânie îşi varsă, ca o ciutură parcă, tot conţinutul ei de apă sălcie în odaie.

Era profesorul meu de limba română.

Kety ţipă de data asta aşa de tare, că nu se mai aude nici muzica militară din grădina publică.

— Domnule!... Nu-ţi dau voie să te uiţi pe fereastră... Asta e obrăznicie.

Dar, cu voie sau fără voie, profesorul meu de limba română se uitase şi văzuse tocmai ce nu ar fi trebuit să vadă niciodată.

Mă văzuse pe mine...

*

Am intrat în examene. Am intrat adică la grijă.

Să ne vezi, nu ne mai cunoşti pe nici unul. Şi doar semănam aşa de bine unul cu altul, că parcă toţi am fi fraţi. Semănăm cu mucurile lumânărilor de ceară ce-au ars în noaptea Învierii. Noi însă nu ne-am stins deloc. Pentru noi Cristos n-a înviat încă. Noi ardem mereu... Ardem, şi pe zi ce trece ne încovrigăm de căldură şi de teamă că o să ne sfârşim detot.

Numai Cotan nu s-a schimbat. Băiatul prefectului a rămas aceeaşi miniatură de filozof cinic pe care n-ai s-o poţi mări nici cu lupa, nici cu vârsta. De câtva timp am început să admir pe Cotan mai mult decât pe Mihăiţă. Admiraţia unilaterală oboseşte spiritul. Şi Cotan este mai divers ca o rubrică de fapte diverse.

Azi-dimineaţă, când a intrat în clasă, ne-a întrebat ca şi cum atunci abia ar fi sosit din Patagonia: “Ori la ce materie dăm examen azi?” Tot aşa ne întreba şi în cursul anului aproape în fiecare zi: “Măi băieţi, ce lecţie avem azi?” Şi din lecţiile noastre de pe an, Cotan a ştiut să-şi facă pentru examen o adevărată colecţie numai de perle, fiindcă scoicile stridiilor bolnave ni le-a lăsat totdeauna nouă celorlalţi.

Astăzi avem concurs în scris la limba română.

Nu ştiu de ce, dar un concurs scris te emoţionează mai mult ca un examen oral. Când vorbeşti, comunici parcă cu toată lumea din jurul tău, te simţi în familie, între ai tăi, sau — în cel mai rău caz — în mijlocul unor oameni care vorbesc aceeaşi limbă ca tine şi cu care te poţi înţelege. Când n-ai voie să vorbeşti, însă, decât cu tine însuţi, îţi pare că ai rămas singur pe lume, că nu eşti decât semnul de întrebare al celui care ai fost sau că trăieşti într-o lume de surdomuţi, cu care — ceea ce este şi mai trist — nu poţi comunica nici măcar prin semne.

Un examen oral este o petrecere intimă, care — bine sau rău — nu prea are importanţă cum se sfârşeşte. Un concurs în scris însă este o adevărată solemnitate. Cel dintâi este numai abilitate şi suprafaţă; cel de-al doilea, numai preciziune şi adâncime.

De cele mai multe ori sonoritatea verbală îţi încântă auzul, şi minciuna cochetează cu adevărul după dispoziţia urechii, nu a raţiunii. Liniştea şi atitudinea statică însă măresc şi mai mult temerea de necunoscut şi, faţă de ele, decorul realităţii în care continui să trăieşti aievea se schimbă deodată şi fără să-ţi dai seama cum şi de ce într-o succesiune de viziuni întunecate cu coridoare de labirint prin care nu te mai poţi regăsi.

Zgomotul este mult mai uman decât liniştea.

Zgomotul este lumină; liniştea este întuneric...

Mai înainte ca Dumnezeu să fi făcut cerul şi pământul, în spaţiu nu era decât linişte şi întuneric. De aceea şi el în prima zi a zis să fie lumină, iar în zilele următoare a creat diferitele vietăţi ale pământului, care — trebuind să trăiască — au început să facă zgomot.

Un concurs în scris te reîntoarce fatal în haosul inform dinainte de creaţia lumii. În clipele acelea, creatorul trebuie să fii tu, numai tu, tu singur ca şi Dumnezeu, care tot singur a făcut tot ce se vede. În clipele acelea, nici Dumnezeu nu-ţi mai poate veni în ajutor, fiindcă un Dumnezeu propriu-zis nu mai există... Adevăratul Dumnezeu sălăşluieşte în tine, iar Satan, care de pe catedră poate vedea tot ce se petrece, nu vrea să vadă totuşi nimic mai înainte de a-i fi spus: “gata, domnule profesor”!

*

Profesorul de limba română ne-a împărţit pe toţi elevii clasei a VIa în două părţi egale, numerotându-ne pe fiecare “cu soţ” şi “fără soţ”, după cun suntem aşezaţi în bănci, patru câte patru. Excepţie fac numai cei din ultima bancă, în care nu sunt decât trei elevi. În banca noastră, Mihăiţă, primul, şi eu, al treilea, suntem “fără soţ”; iar Cotan, al doilea, şi Chiostec, al patrulea, sunt “cu soţ”.

Elevii din categoria “cu soţ” trebuie să analizeze poezia Răsăritul lunii la Tismana, iar cei din categoria “fără soţ” — poezia Umba lui Mircea la Cozia.

Respis adânc, ca şi cum cineva mi-ar fi întins un pahar cu apă rece tocmai în clipa când credeam c-am să crăp de sete.

Umbra lui Mircea la Cozia o cunoşteam tot aşa de bine ca şi autorul ei, Grigore Alexandrescu. O cunoşteam din istoria şi de la faţa locului, de pe zidul mănăstirii în care voievodul şi astăzi încă trăieşte îngropat în compania celor morţi şi în amintirea celor vii.

Poezia lui Grigore Alexandrescu mă interesa cu atât mai mult cu cât simţeam că eu însumi aş fi avut ceva de spus despre mănăstirea aceasta, în vecinătatea căreia petrecusem clipe multe şi intense de evlavie naţională şi copilărie scolastică. Vroiam, cu alte cuvinte, să însufleţesc mediocritatea inspiraţiei mele cu pontificalul vers al lui Grigore Alexandrescu, pe faima căruia Mănăstirea Cozia îşi legitimează existenţa în literatura română, aşa după cum graţie ziditorului ei se găseşte şi azi pe malul drept al Oltului, la o distanţă aproape egală, între Călimăneşti şi Brezoi.

Îmi părea chiar că de când am învăţat să ţin tocul în mână, niciodată n-am scris cu mai multă uşurinţă ca în clipa aceea şi niciodată n-am avut mai multă încredere în ceea ce trebuie să-mi iasă din peniţă şi din creier:

Mircea-Vodă a zidit-o ca să-i fie
Adăpost în vremuri grele
Şi locaş de veşnicie!...
Iar Grigore Alexandrescu a cântat-o...

Şi mă opresc brusc.

A cântat-o... A cântat-o... Ştiam eu cum a cântat-o... Dar de când şi de unde a cântat-o aşa cum a cântat-o?...

Nedumerirea mea creşte pe măsură ce încep să-mi dau seama, cu o vădită jenă sentimentală, că faimoasa poezie a lui Grigore Alexandrescu nu este decât o foarte reuşită mistificare literară — un fel de uriaş cu picioarele de lut.

Ca după o lungă noapte polară, iată, în sfârşit, că începe să se crape de ziuă şi în capul meu... Pentru prima dată îmi dau seama că ce învăţasem eu papagaliceşte nu era deloc Mănăstirea Cozia, ci o mănăstire oarecare creată de fantezia poetului, pentru care cuvintele: Oltul, Cozia şi Mircea nu erau decât simple sonorităţi geografice şi istorice.

Cu cât compar mai mult mănăstirea pe care o cunoşteam cu poezia pe care o ştiam pe de rost, deosebirea dintre una şi alta devine tot mai flagrantă. De data asta, sunt convins definitiv. Grigore Alexandrescu iubise natura mai mult de acasă, de la el din birou. Mănăstirea Cozia îl inspirase la Bucureşti, nu pe malul Oltului...

Dovada era clară ca lumina zilei: primul vers chiar, “Ale turnurilor umbre peste unde stau culcate” era fals. De ce? Fiindcă: 1. Mănăstirea are şi a avut totdeauna “turle”, nu “turnuri” şi 2. Fiindcă la nici o oră din zi cu soare sau din noapte cu lună plină, umbrele acestor turle nu ajung nici măcar până la marginea Oltului, dar să se mai culce şi pe undele lui.

Adevărul este cu totul altul.

Dimineaţa, când soarele răsare pe malul argeşean al Oltului, umbrele turlelor pornesc din şosea şi, treptat-treptat, se rotesc după mersul soarelui, plimbându-se prin ceardacul chiliilor dinspre munţi, până ce spre seară se strâng în poeniţa din dosul mănăstirii şi, în faţa arhondaricului, intră în pământ o dată cu soarele ce apune peste dealul vâlcean. Oltul, însă, n-a sărutat niciodată umbra adevăratelor turle sub care doarme voievodul Mircea.

Eram aşa de sigur c-am să fac cel mai bun concurs din clasă, că nu mai am răbdare s-aştept. Mă ridic dar, după cum este obiceiul în şcoală, cu degetul arătător de la mâna dreaptă în sus şi cer cuvântul. Profesorul, care de pe catedră observase dinainte enervarea mea, mă întreabă, mişcând nedumerit din cap, ce vreau. În jurul meu, câţiva elevi s-au oprit din scris şi, curioşi, mă fură cu coada ochiului. Eu nu mai aştept să fiu întrebat a doua oară ce vreau.

— Poezia Umbra lui Mircea la Cozia nu este adevărată, domnule profesor...

Profesorul cască gura şi se trage repede cu scaunul înapoi. Parcă i-aş fi aruncat pe catedră un pietroi. Ofensiva neaşteptată a unui simplu elev din clasa VI-a contra unui poet clasic român îl angaja în luptă pe el, cel dintâi. În clasă, totuşi, e încă linişte şi, în capetele celor prezenţi, probabil chiar întuneric. În capul meu, însă, clopotele Mănăstirii Cozia sună parcă toate laolaltă în zilele de sărbătoare. Dar ce folos? Afară de mine nu le aude nimeni altcineva. Profesorul nu mi-a auzit decât vocea, iar elevii din clasă nu-l mai aud decât pe el, întrebându-mă:

— Ce?... Ai înnebunit?...

De data asta, toţi elevii şi-au ridicat capul din caiete, şi ochii lor înspăimântaţi privesc ţintă la mine. Parcă sunt apostolii lui Cristos când l-au văzut umblând pe apă fără să se scufunde.

— Ba deloc... daţi-mi voie să vă explic.

— Ieşi afară, măgarule... Ieşi mai repede.

Am ieşit...

Ieşirea mea a produs în clasă oarecare zgomot. Dar numai pentru câteva clipe, şi atâta tot. Lumină însă nu s-a făcut. Lumina, lumina cea adevărată era numai pe malul Oltului.

Şi clasa VI-a a liceului “Ion C. Brătianu” din Piteşti s-a cufundat din nou în linişte şi întuneric, până ce umbra lui Mircea şi-a sfârşit plimbarea didactică prin toate caietele elevilor numerotaţi “fără soţ”.

Umbrele voievozilor noştri sunt mai disciplinate decât mulţi elevi de liceu. Nu supără nici pe autori, nici pe profesori... Trăiesc numai în linişte şi întuneric.

*

Mama e disperată. Cauza, bineînţeles, sunt eu... La drept vorbind, mama ştia mai demult că nu sunt “tobă de carte”. Mă socotea, în schimb, om în toate minţile. Iată însă că profesorii de la liceu i-au dovedit acum să sunt şi nebun, nebun adevărat...

De trei zile, mama se gândeşte mereu ce este de făcut cu mine. Acasă nu mă mai poate ţine, fiindcă cu timpul pot deveni furios şi… Doamne fereşte... La balamuc iar nu poate să mă trimită, fiindcă spitalul de la Piteşti n-are nici o secţie pentru boli nervoase. De altfel, la Piteşti, până la mine nu existase încă nici un nebun. Erau numai oameni cumsecade şi oameni proşti... Noroc numai că mama are soluţii repezi şi radicale pentru tot felul de încurcături. După trei zile de gândire, s-a hotărât să mă trimită de la toamnă, la Bucureşti, ca intern într-un pension particular, unde puteam fi pus sub observaţia nu numai a profesorilor, dar şi a unui doctor specialist!

Soluţia mamei îmi convine de minune. În primul rând, scap de surâsul fals al celor care aveau aerul că mă compătimesc. Aveam să trăiesc apoi într-un oraş mare, unde nu mă cunoştea nimeni şi unde, cu toate că era să fiu intern, puteam fi totuşi cu mult mai liber ca la Piteşti. Auzisem că la Bucureşti există tot felul de locuri, unde nu te mai poate găsi nici dracul. La Piteşti, oriunde m-aş fi ascuns, aş fi păţit totdeauna ca struţul care îşi vâră numai capul în nisip, iar coada îi rămâne afară. Dar dacă-mi pare bine de ceva, este de Steluţa, pe care am de gând s-o anunţ să nu mai aştepte până la anul şi să vină la Bucureşti chiar de la toamnă.

Uf!... Bine că scap eu de Piteşti şi ea de Slatina...

Numai de n-ar fi aflat şi Steluţa ce mi s-a întâmplat. N-aş vrea să-şi piardă până şi ea încrederea în mine. Faptul că bărbatu-său este profesor mă cam pune pe gânduri. Profesorii ăştia sunt un fel de “gură spartă“. Povestesc tot ce fac elevii în şcoală şi în oraş. Ba de multe ori, când le convine, povestesc câte una boacănă şi de-a lor.

Examenul meu de limba română, bunăoară, trebuie să fi făcut înconjurul lumii. La Piteşti, timp de o săptămână, el fusese evenimentul zilei. A fost discutat mai întâi în cancelarie, apoi la “centru” şi de acolo, bineînţeles, în tot oraşul. Kety, mai ales, poate fi mândră de data asta. Chiar că-mi este ruşine să mai dau ochii cu lumea...

Pe mine, însă, corigenţa asta la limba română nu mă înspăimântă. Mă plictiseşte numai faptul de cei care nu ştiu încă ce înseamnă o corigenţă, un profesor de limba română şi un elev de liceu din Piteşti care publică poezii în revistele din Bucureşti. Păcat că printre aceştia se găseşte şi Kety, care nu citeşte decât Universul şi Ziarul călătoriilor. De altfel, la Piteşti, ziarul lui Cazzavillan este singurul care se citeşte mai mult. Celelalte ziare circulă numai la “centru” şi în câte un singur exemplar.

Cât despre revistele literare, nu mai vorbesc. În tot liceul nu ştiu dacă suntem zece inşi care citim regulat revistele de la Bucureşti. Ceilalţi habar nu au că afară de Eminescu mai sunt şi alţi români care fac poezii. Şi doar la Bucureşti, pe vrema aceea, făcea mare vâlvă polemica dintre cele două tabere literare: “artă pentru artă“ şi “artă cu tendinţă“. Polemica asta ne împărţise în două, şi pe noi, la Piteşti. Numai că noi, neavând unde să ne publicăm părerile, le discutam în recreaţie sau pe stradă, până ce ajungeam la ceartă şi chiar la bătaie.

Într-o zi, directorul ne-a interzis cumpărarea revistelor literare şi a rugat pe poliţai să confişte toate exemplarele de la librărie. Din ziua aceea, literatura contemporană n-o mai puteam citi decât pe furiş. O revistă literară în mâna noastră era socotită aproape la fel cu o vizită în strada Libertăţii, la madam Gutuie. Profesorii ne îndopau numai cu manualele pentru uzul învăţământului secundar, aprobate de comisia specială a Ministerului de Instrucţie Publică, iar părinţii, puşi la curent cu pericolul ce-i ameninţa, ne dojeneau cu aceeaşi frază tipică: “Mai daţi-le dracului de fiţuici, arde-le-ar focul, că cu astea moare omul de foame”.

Adevărul este însă că pe vremea aceea nu murea nimeni de foame în ţara românească. Cei mai mulţi mureau de oftică.

Fiindcă nu făcusem nici o bucurie familiei în anul acela, mama mă pedepsise să-mi petrec vacanţa la Piteşti. Lucrul ăsta mă întrista, fiindcă trebuia să fie prima mea vacanţă de când mi-aduc aminte pe care nu mi-o petreceam la via noastră de la Slatina.

Hotărârea mamei parcă mi-a rupt ceva din suflet... Şi doar sufletul meu colindase în ultimul an prin atâtea alte vii ale Domnului, că via noastră de la Slatina nu îmi mai părea decât o amintire îndepărtată a copilăriei. De via asta, totuşi, continuam să mă simt legat ca şi de primul meu “turn de fildeş”, care, de o sută de ani şi mai bine, nu-şi schimbase nici locul, nici numele, nici sufletul...

Ce are să zică oare la vară nucul meu când o să vadă că nu mai vin să-l văd? Cine o să-l cerceteze în locul meu? Cine o să-l salute cu mâna de departe, din trăsură, de pe şoseaua de la gară spre vie? Cine o să mai urce în pătuiag să descarce pistoalele turceşti în miez de noapte şi în asfinţit să urmărească, cu ochi de lup flămând pe după garduri, femeile cu pulpele goale ce se întorc cântând de la muncă spre casă?

Ce mă leagă oare pe mine de Piteşti, când sufletul meu sălăşluieşte parcă în trupul acestui nuc bătrân, care a crescut din pământul viei noastre de la Slatina, şi tot în pământul acesta o să se prefacă în cenuşă cândva?... De ce m-o fi pedepsit mama să-mi petrec vara la Piteşti, când vara nu este la fel peste tot locul, şi vară mai frumoasă ca la via noastră de la Slatina nu poate fi nicăiri?...

De când n-am mai plâns eu oare? A, da!... Din toamna când m-am întors pe ploaie de la vie, la Piteşti, şi am aflat că Margareta plecase cu ofiţerul de administraţie la Constanţa. Dar de atunci şi până azi, de câte ori m-am mai gândit eu la Margareta?... Dar la vie?... La via noastră de la Slatina, pe care anul acesta n-am s-o pot vedea?

Vai!... Ce mult mai este până la vara viitoare!

Şi pentru prima oară de când nu mai sunt copil, plâng şi pentru altceva decât pentru o femeie... Plâng de necaz că am rămas corigent la limba română.

*

Dintre toţi prietenii mei buni, n-au rămas cu cine să-mi petrec vara la Piteşti decât Mihăiţă şi Ţăpuş Nicolae, băiatul frizerului de sub hotel “Dacia”.

Cotan a plecat cu familia la băi, la Govora, Chiostec s-a dus la Merişani, acasă la părinţi; iar Rădulescu Florian a părăsit oraşul odată cu frate-său, care a fost mutat comandant de pompieri la Giurgiu.

Pe Mihăiţă îl văd rar de tot. Băiatul cizmarului de pe Scoroboaia umblă de câtva timp mai mult singur şi numai prin împrejurimile oraşului. Cum e băiat sărac şi cu bun-simţ, nu se aventurează niciodată până la “centru”, deşi în timpul vacanţei elevii de la liceu pot şi ei să se plimbe prin grădina publică.

Pe Ţăpuş Nicolae, însă, îl văd mai des. Ţăpuş îmi place fiindcă e băiat vesel, ştie o mulţime de snoave şi când începe să ţi le povestească, te rade ca şi tată-său — cum zice el — în doi timpi şi trei mişcări. Ţăpuş, care ştia să cânte din gură, a învăţat să cânte şi din ghitară. Vara asta şi-a făcut rost de o ghitară siciliană autentică, pe care i-a adus-o un client al prăvăliei, care îşi face stagiul la marina militară. Pe mine, însă, ceea ce mă interesează mai mult e faptul că Ţăpuş mai scrie şi versuri şi că amândoi facem parte din tabăra “artă pentru artă“.

Azi-dimineaţă a venit la mine acasă cu ghitara. Ţăpuş îşi pune singur versurile pe muzică. Nu ştiu cum le combină el, că ies totdeauna bine. Pe mine, cântecele lui Ţăpuş mă uimesc şi mă înduioşează.

Astăzi, însă, Ţăpuş nu era deloc mulţumit de ele. Când l-am lăudat pentru noua romanţă pe care atunci o improvizase pe ghitară, în loc să-mi sară de gât ca de obicei, Ţăpuş s-a întristat, a aruncat plictisit ghitara pe canapea şi mi-a spus mai mult oftând decât vorbind:

— Asta nu-i nimica, mă!... s-o auzi tu însă pe ghitarista de la pod… Aia artistă... Nu eu.

Pentru mine, ghitarista de la pod era un lucru cu totul nou. Până atunci nu auzisem încă nici chiar de existenţa ei. Dar fiindcă Ţăpuş insistă, hotărâm să mergem s-o auzim sâmbătă noaptea după ora zece.

Când ne despărţim, Ţăpuş îmi strânge mâna cu recunoştinţă şi mă trage misterios spre el.

— Ascultă... Tu ai ceva “bălani” mai mulţi?

Am înţeles. Ţăpuş n-avea sfanţ.

— Nu duce nici o grijă... O să fie...

— Nu te supăra... Dar, ştii... trebuie să consumăm şi noi ceva… Nu face să ascultăm muzică pe degeaba... Şi eu stau prost al dracului deocamdată... Porcul ăla de tata... nu vrea să-mi dea nimic... Zice să m-apuc de meserie ca el.

*

Nu ştiu de ce, dar de câtva timp, de câte ori văd pe Mihăiţă, mi se strânge inima de milă...

Mihăiţă nu mai este om. Este aşa ceva care nu mai seamănă a nimic... Un fel de fum... O boare caldă... Un cântec de jale... Când vorbeşte, parcă geme un bolnav. Când merge, parcă şchioapătă un cal de dric. Când stă pe loc, parcă se topeşte o lumânare de seu. Mihăiţă este cerşetorul nenorocit căruia, în loc să i se dea ceva de pomană, i s-a mai furat şi unica zdreanţă murdară de pe umeri.

Şi totuşi, Mihăiţă a luat şi anul acesta premiul întâi cu cunună.

Doamne, Doamne... Ai milă şi de premianţii din ţara românească, fiindcă de corigenţi ne îngrijim noi ăştia mai mărunţi...

Credeam că premiul are să-l vindece. Mihăiţă însă boleşte mai rău, din zi în zi... Din clipa nenorocită când ne-am întâlnit la Trivalea cu fetele prefectului, Mihăiţă nu mai este ceea ce a fost înainte. Nu e vorbă, nu fusese el nici până atunci om să-i stai în faţă cu pălăria în mână. Dar de atunci s-a schimbat aşa, că nu-l mai recunoşti de azi pe mâine.

În noaptea de Moş-Ajun, deşi vedea pe Lizica pentru prima oară, nu părea totuşi decis să pornească pe drumul cimitirului. Dar de când i-a făcut englezoaica ruşinea să-l azvârle din faţa fetelor ca pe o cârpă murdară, Mihăiţă a rămas parcă şi azi cu ochii pironiţi tot în pietrişul şoselei, în care-şi pierduse demnitatea lui de om sărac, muncitor cinstit.

Astăzi, când l-am văzut, parcă abia îl sculase Cristos din mormânt ca pe Lazăr.

La orice m-aş fi gândit, fiindcă, la drept vorbind, orice lucru este posibil pe lume, dar cu ce venise el în cap sau mai bine zis, în suflet, n-aş fi bănuit niciodată. Şi, lucru curios, Mihăiţă ştie lucruri pe care nu le ştiu încă nici eu, deşi eu ies în fiecare zi în oraş, şi cu Cotan sunt prieten aşa bun, că, de multe ori, nu-mi ascunde nici chiar intimităţi de familie.

Mihăiţă a aflat că Lizica se mărită... Or, Lizica, bineînţeles, nu se mărită cu el; se mărită cu altul, cu un om mult mai în vârstă ca ea, un om trecut de 50 de ani, cu fostul prefect de Argeş, sub regimul celuilalt partid politic.

Dacă Mihăiţă ar fi trăit toată viaţa la “centru”, şi tot n-ar fi ştiut atâtea lucruri. Mihăiţă ştie chiar ceva şi mai mult. Ştie bunăoară că tatăl lui Cotan o să intre la în minister şi că în locul lui are să vie prefect ginerele său, care a trecut în acelaşi partid politic cu el. Mai ştie apoi că nunta are să se facă în curând şi că imediat după nuntă mirii au să plece la Paris.

La mine a venit ca să-mi ceară un sfat. Până atunci, sfaturi îi cerusem numai eu lui. Mihăiţă mă uimea cu ce ştia din aceleaşi cărţi pe care, de altfel, le citeam şi noi. Un singur lucru nu ştia doar: ce trebuie să facă pentru ca să împiedice nunta!... Şi lucrul acesta trebuia să i-l spun eu.

În primul moment, am crezut că Mihăiţă a înnebunit. Ar fi însemnat că oraşul nostru, în câteva zile numai, a progresat mai mult decât în cei două sute cincizeci de ani aproape de când fusese fondat de Vodă Şerban Cantacuzino, fiindcă la o populaţie de 17.000 de locuitori normali, numără acum şi doi nebuni. Unul era el şi altul eram eu. Mihăiţă, însă, nu era nebun. Nebun eram numai eu, fiindcă pe mine singur mă găsise să-i dau ce trebuia să facă pentru ca să împiedice nunta sau în cel mai rău caz, să o poată amâna încă trei-patru ani, până ce-şi va lua licenţa în drept.

Iată ce înseamnă să rămâi corigent la limba română şi să fii nevoit să stai toată vara la Piteşti, în loc să te duci la vie, la Slatina... Iată ce înseamnă să fii prieten bun cu premiantul întâi din clasă şi, în loc să-l duci cu tine în strada Libertăţii, la madam Gutuie, să pofteşti pe băiatul cizmarului de pe Scoroboaia, fără să prevezi consecinţele, în casa prefectului care are două fete mari, dintre care una de măritat.

Nu mai ştiu ce i-am spus, cum l-am încântat, cum l-am descântat şi cum l-am făcut în cele din urmă să plece şi să mă lase în pace. A doua zi, însă, de dimineaţă şi până seara, până a venit Ţăpuş să ne ducem la ghitarista de la pod, cuvintele lui Mihăiţă mi-au torturat urechile ca nişte bondari cu aripile de tinichea.

— Ce mă fac, mă... ă... ă... că se mărită Lizica!... Of, of, of!...

*

De când s-a construit linia ferată la Curtea-de-Argeş, Piteştii au devenit un fel de mic “centru” C.F.R. Pentru acelaşi motiv, mahalaua oraşului din vale a căpătat şi ea oarecare animaţie oficială.

Cel mai important local de petrecere este o cârciumă de lângă podul de peste râul Argeş, pe unde trece şoseaua ce duce la Bucureşti şi la Câmpulung. În cârciuma asta se face şi muzică până noaptea târziu. Ţăpuş a descoperit-o astă-iarnă, graţie melomaniei lui, recunoscută în tot liceul. Ghitarista de care mi-a vorbit, însă, nu cântă în local decât de trei săptămâni. Patronul a adus-o anume de la Constanţa pentru clienţii de seamă, fiindcă este o mare artistă şi mai ales fiindcă este turcoaică de la Constantinopol.

Dacă m-aş fi mulţumit numai cu explicaţiile lui Ţăpuş, aş fi trăit cu o iluzie mai mult. Dar mie aşa mi-a fost scris se vede: să-mi pierd toate iluziile una după alta, şi o dată cu ele să-mi pierd şi puţinii prieteni ce-i aveam.

Pe Cotan nu pot să contez, fiindcă băiatul prefectului este ca o haină de sărbătoare, pe care nu o poţi purta în fiecare zi. Pe Mihăiţă, mi-e teamă că azi-mâine am să-l pierd definitiv fiindcă, oricâtă bunăvoinţă aş avea, n-am să pot totuşi împiedica pe fata actualului prefect să se mărite cu viitorul prefect. Pe Ţăpuş, însă, sunt sigur că l-am pierdut chiar de azi-noapte.

Faimoasa ghitaristă este Margareta.

Când şi-a dat seama că noi ne cunoaştem mai dinainte şi încă bine detot, Ţăpuş şi-a pierdut cadenţa, cum s-ar zice în limbajul muzical. S-a subţiat ca un gât de ghitară, a sughiţat o dată şi bine, ca şi cum i-ar fi plesnit toate coardele deodată, şi pe urmă a amuţit şi din gură, şi din ghitară. Când l-am invitat să mai bea din vinul înfundat pe care, de altfel, tot el îl comandase, a refuzat. Zicea că-l doare măseaua de minte, care-ţi creşte tocmai după ce nu mai ai nevoie de ea... Chiostec, care cânta din flaut, n-ar fi făcut niciodată o figură aşa de proastă într-un local de petrecere. Ar fi băut până ce s-ar fi cherchelit şi pe urmă, cu siguranţă, ne-ar fi luat la bătaie pe amândoi, şi pe mine şi pe Margareta. Tristeţea lui Ţăpuş, însă, nu m-a impresionat decât pe mine. Margareta ne-a cântat şi a băut până târziu după miezul nopţii.

Ce fată bună şi de încredere e Margareta asta!... Când făcea pe croitoreasa cu ziua la noi acasă, mama era gata să-şi pună mâna în foc pentru ea. Acelaşi lucru şi azi. De când face pe ghitarista cu noaptea, prietenul meu Ţăpuş Nicolae jură că Margareta este turcoaică veritabilă, şi parcă nu-i vine să creadă că favorita lui a mai avut şi alte aventuri înaintea lui. Adevărul este că şi Margareta, şi Ţăpuş sunt amândoi ţigani neoaşi.

Ţăpuş este amorezat de Margareta. Nimic mai firesc pentru doi artişti în ghitară ca ei. De Margareta am fost într-o vreme amorezat şi eu. Ba ceva mai mult, Margareta este prima femeie pentru care am plâns. Ghicesc, chiar, că de când este ghitaristă mai ales, Margareta a mai făcut şi pe alţii să plângă. Ţăpuş, bunăoară, plânge cu hohot, dar nu vrea să se dea pe faţă. Păcat de el!... Margareta n-are să-l poată iubi niciodată. Ţăpuş este adept al formulei “artă pentru artă“, iar Margareta a formulei “artă cu tendinţă“.

Iată un lucru pe care Ţăpuş n-are să-l priceapă niciodată, şi vina are să cadă tot pe mine, fiindcă eu am avut norocul să cunosc pe Margareta înaintea lui. Pe vrema aceea, însă, Margareta nu era ghitaristă. Era o simplă croitoreasă cu ziua. Acum Margareta nu face decât angajamente cu sezonul. Deosebirea, dar, este enormă între ce-a fost şi ce este. O croitoreasă poate face din când în când şi “artă pentru artă“. Unei ghitariste, însă, unei mari artiste cun e Margareta azi, formula lui Ţăpuş “artă pentru artă“ nu-i poate fi de folos nici cât una din cele opt coarde ale ghitarei sale.

Margareta s-a “ciupit”, cum se spune la Piteşti când bei mai mult decât trebuie. N-am văzut-o niciodată aşa de veselă, o veselie caldă, lichidă şi comunicativă. În jurul Margaretei, toată lumea e veselă, afară de Ţăpuş, bineînţeles. Mă întreb cam ce anume s-o fi schimbat în Margareta. Ochii? Gura? Culoarea cărnii?... Aş!... Nimic... Margareta a rămas aceeaşi femeie urâtă, senzuală şi generoasă, care acum doi ani aproape mă înaintase la gradul de “bărbat”... Margareta nici nu bănuieşte cât îi datorez pentru actuala şi definitiva mea situaţie umană în ierarhia senzuală. Dacă în locul croitoresei de atunci aş fi cunoscut pe ghitarista de azi, cine ştie dacă n-aş fi fost şi eu tot un fel de Mihăiţă sau chiar Ţăpuş?...

Margareta însă a rămas aceeaşi fată bună. Parcă îmi ghiceşte gândul. Şi fiindcă numai eu singur o înţeleg, Margareta mi se destăinuieş te ca şi altădată, tot numai mie. Pentru ea, ghitaristă sau croitoreasă este acelaşi lucru. Numai că Margareta vrea sâ-l facă pe Ţăpuş să înţeleagă că un cântec de ghitară costă ceva mai scump ca o pereche de ciorapi cârpiţi în casă.

N-am să-i spun nimic lui Ţăpuş. Dar cu prima ocazie, am să mă duc să mai văd pe Margareta eu singur.

*

Cotan îmi scrie de la Govora:

“Dragă Bucule,

Tu ce mai faci că eu fac bine. M-am împrietenit cu un băiat, tot elev în clasa VII-a ca mine, la liceul din Craiova, cu care petrec de minune. Are şi un aparat fotografic, cu care tragem fetele la maşină. Zilele trecute, am cunoscut pe una, Steluţa de la Slatina, fată nostimă. Zice că este vară cu tine. E adevărat?... Tu nu mi-ai vorbit niciodată de ea... Vezi cum eşti tu?... Ea îmi place foarte mult. Bărbatu-său, însă, ca toţi profesorii de gimnastică, este un om periculos. A făcut până acum trei bătăi la Govora. Noroc însă că nu vine s-o vadă decât sâmbăta seara şi pleacă luni dimineaţă. Îţi spun lucrurile astea ca să ştii să te fereşti şi tu de el, că, după câte am ghicit eu, vară-ta mai are şi azi «cârlig» la tine. De una, însă, mai bine că stai la Piteşti şi nu eşti cu noi aici. O să-ţi spun eu de ce la toamnă, când ne vom întîlni. Vezi de prepară bine examenul, să nu care cumva să rămâi repetent. Mihăiţă ce mai face? Spune-i salutări de la mine şi de la toată familia. Dacă ai timp să-mi răspunzi, scrie-mi dacă Chiostec a plecat la Merişani cum era vorba sau dacă nu cumva a rămas la Piteşti cu Anişoara. Dar să nu-ţi dai în petec să-i spui ceva de chestia noastră, că ăsta este tot aşa de nebun ca şi bărbatul verei tale şi mă omoară când o pune mâna pe mine. Al tău prieten, care-ţi urează petrecere frumoasă şi succes la toamnă,

Cotan”.

Scrisoarea lui Cotan nu-mi spune aproape nimic. Mama îmi spuse mai dinainte că vara asta Steluţa se duce la Govora, aşa că tot n-aş fi găsit-o la Slatina, chiar dacă mă duceam la vie. De altfel, nu ştiu de ce, dar de când am revăzut pe Margareta, Steluţa parcă nu mă mai interesează. Steluţa este genul femeilor incidentale. E nostimă numai când o întâlneşti fără să te gândeşti la ea. Altminteri, prea este obositoare. Steluţa te oboseşte şi cu vorba, şi cu tăcerea. Mă gândesc chiar să nu-i mai spun să vină la toamnă cu mine la Bucureşti. Până atunci, am eu la cine să mă gândesc. Margareta, bunăoară, îmi place şi acum. Numai că mi-e teamă cu Margareta să n-am încurcături. Din ce am vorbit eu cu ea, mi se pare că nu prea e tocmai aşa cum spunea Ţăpuş. Margareta stă cu chirie într-o cameră mobilată, la o proprietăreasă care nu-i dă voie să primească vizite peste zi, iar noaptea, când doarme proprietăreasa, prea mulţi clienţi o aşteaptă în stradă după închiderea localului. De altfel, Margareta — am observat — nu vorbeşte decât cu clienţii de seamă.

Kety însă e liberă şi continuă să fie cu mine delicioasă. Îmi vine să cred că este singura femeie adevărată pe care am cunoscut-o până acum. De când a plecat bărbatu-său la băile militare de la Tekirghiol, mă duc la ea aproape în fiecare seară. Acum nu-mi mai este teamă că mă prinde nimeni. Profesorul de limba română, care e bucureştean, a plecat şi el din oraş pe timpul vacanţei. Ce om al dracului şi profesorul ăsta!... Dacă aş fi bănuit că mă spionează din grădina publică, aş fi intrat cel puţin pe poarta din strada Egalităţii, fiindcă locuinţa şoţilor Ceauşoglu are două intrări separate. Kety a fost foarte afectată de ce mi s-a întâmplat. De altfel, afară de mine şi de profesor, numai ea singură mai ştie adevăratul motiv pentru care am rămas corigent la limba română.

Ca să râdă de mine, de câte ori suntem singuri, Kety mă sperie că bate cineva la fereastră. De data asta, însă, nu se mai prinde. Oare de ce voluptatea apropierii de o femeie cu care te găseşti singur este cu atât mai mare cu cât te obsedează teama de a fi surprins?... Lucrul acesta l-am observat acum, când mă duc la Kety fără să-mi mai fie teamă. Asta nu înseamnă că Kety nu-mi mai place. Din contră. Din zi în zi, din noapte în noapte, parcă tot mai bine ne potrivim unul cu altul. Totuşi, când mi-aduc aminte ce a fost şi ce ar mai putea să fie, m-apucă mai repede fiorii groazei decât ai dragostei. Şi unde mai pui că atunci mă prinsese profesorul de limba română, care era un străin.

Dar dacă — Doamne fereşte — m-ar fi prins căpitanul, bărbatu-său? Să ştie Cotan ce-am păţit şi prin câte am trecut, s-ar strâmba de râs. Cotan este mult mai prudent decât mine. Dovadă că se interesează de tot ce face Chiostec, nu cumva să-l prindă, sau măcar să afle ceva despre el. Dar de ce vrea oare Cotan să ştie dacă Chiostec a plecat la Merişani sau a rămas la Piteşti? Nu cumva o avea de gând să se mai abată şi pe aici?... Ce dracu... Nu sunt destule fete frumoase la Govora?... Dacă i-aş răspunde şi eu?...

“Dragă Cotane,

Îţi mulţumesc pentru rândurile tale pline de atenţie şi de dragoste prietenească. Îmi pare bine că petreci de minune şi-ţi urez aşa mereu toată vacanţa. N-avea nici o grijă. Chiostec n-are să ştie niciodată nimic de la mine. Acum este la Merişani. A plecat imediat după plecarea ta la Govora. Anişoara este singură aici. Am văzut-o chiar aseară, dar nu i-am vorbit, fiindcă era la braţ cu cineva străin. Dacă o vezi pe Steluţa, spune-i complimente şi din partea mea. Este adevărat că mi-e vară, dar că are «cârlig» la mine — nici gând. Aşa e Steluţa, fată bună. Numai fereşte-te şi tu să nu care cumva să vorbeşti ceva despre mine de faţă cu bărbatu-său. Mihăiţă este foarte abătut. Nu ştiu de ce. Are probabil un mare foc pe suflet, pe care nu-l spune însă nimănui. Ţăpuş Nicolae şi-a cumpărat o ghitară straşnică. Altceva nou nu mai am ce-ţi spune. Fii pe pace, la toamnă n-am să te fac de ruşine. Al tău prieten care te doreşte,

Bucu”

*

Acasă la noi toată lumea a fost mobilizată. Mama, Lina şi Năstase lucrează de zor. Se prepară murăturile familiei pentru iarnă şi bagajele mele pentru Bucureşti.

Când mă gândesc ce prost am să mănânc la pension, m-apucă groaza. Totuşi, n-am ce face. Trebuie să plec. Profesorul de limba română m-a trântit şi de data asta!... Salvarea mea nu e decât pensionul din Bucureşti, unde pot face două clase într-un singur an. Altminteri îmi ia înainte şi Mihăiţă, şi Chiostec, şi Ţăpuş. De Cotan nu mai vorbesc, fiindcă băiatul prefectului nu umblă numai pe picioarele lui, ca noi ceilalţi.

Iată-mă dar gata de plecare... Curios lucru. Când plecam la Slatina, parcă era altfel. Când pleci, eşti totdeauna emoţionat. Dar emoţiile pentru plecarea mea la Bucureşti sunt cu totul altfel decât cele de până acum. Omul ştie când pleacă... Când se întoarce, numai Dumnezeu ştie. Când plecam la Slatina, ştiam cel puţin unde mă duc. Mă duceam la vie, la mama-mare, la Steluţa. La Bucureşti, însă, n-am mai fost niciodată. Nu ştiu cum o fi pe-acolo. Nu cunosc pe nimeni, şi nu ştiu dacă cineva o să vrea să mă cunoască şi pe mine. La Piteşti, unde se cunoaşte toată lumea, şi tot sunt persoane care când se întâlnesc pe stradă, în loc să-şi vorbească, îşi întorc capul în altă parte. Dar la Bucureşti?... Bănuiesc însă că la pension trebuie să fie zgomot şi lumină multă, nu ca la noi la liceu, linişte şi întuneric...

Mama, care de câtva timp e cu mine de o gravitate pontificală, parcă a uitat că sunt copilul ei. A început să-mi zică “domnule” şi să mă facă răspunzător de toate neplăcerile familiei. Eu sunt vinovat de tot ce s-ar întâmpla. De ce oare? Nu ştiu. Aşa vrea mama. Eu sunt vinovat, bunăoară, că mama-mare a fost bolnavă de reumatism astă-iarnă, că în anul acesta n-o să avem recoltă bună la vie şi că pe Cioban a trebuit să-l împuşte fiindcă turbase. Dar vina mea cea mare este că, în vara asta, Steluţa, în loc să stea la Slatina ca de obicei, s-a dus la Govora, unde bărbatu-său a prins-o cu Cotan, care este prieten cu mine.

A, nu!!... Până aici. Mie personal nu-mi recunosc decât o singură mare vină: corigenţa la limba română. Atât, şi nimic mai mult. Pentru toate celelalte neplăceri familiare, să facă bine să răspundă fiecare autor în parte.

Păţania lui Cotan mă amuză. Aştept să-l văd, ca să râd de el. Cotan a mâncat şi bătaie. Pe mine profesorul de limba română m-a lăsat corigent numai. Şi când mă gândesc că numai Kety e vinovată!… Acelaşi lucru trebuie să se fi întâmplat şi cu Cotan. Sunt sigur. Vinovată trebuie să fie numai Steluţa!... Bine că scap de ea şi nu mai vine cu mine la Bucureşti!... Să ştie mama că Steluţa l-a înşelat pe Georgică cu mine, încă de astă-vară, m-ar da afară din casă. Nu m-ar mai lăsa să urmez liceul. M-ar trimite la cizmărie... Acolo nu sunt examene. Faci cum vezi cu ochii, nu cum scrie la carte. Clientul îţi explică ce-i place lui şi tu faci aşa cum îţi spune el. Apoi, dacă-i place, bine — plăteşte şi pleacă mulţumit... Dacă nu, pleacă supărat. Şi atâta tot… Clienţi aşa, slava Domnului, sunt destui în oraş... Până acum, nu am auzit încă să fi murit vreun cizmar de foame.

De dragoste, însă, poţi muri, oricine ai fi. Mihăiţă, bunăoară, o să moară de dragoste. Dar de dragoste sau de foame, este acelaşi lucru. Dragostea îţi taie pofta de mâncare. Şi Mihăiţă, care abia are ce să mănânce, de când iubeşte pe fata prefectului, aproape nu mai mănâncă deloc. Când l-am văzut ultima oară, mi-a destăinuit că dacă Lizica se mărită, el se omoară.

Nu ştiu cum o fi când iubeşti ca Mihăiţă, dar să te omori din dragoste trebuie să fie cu adevărat un lucru grozav.

Doamne, Doamne!... Ai milă de bietul Mihăiţă, că eu nu mai am ce să-i fac.

*

Pensionul nostru este o hardughie lungă de nu se mai sfârşeşte. Ţine dintr-o stradă până-n alta. Una este Calea Moşilor, alta este strada Vântului. Format din mai multe corpuri de clădiri vechi, legate între ele prin coridoare de schânduri cu geamlâc şi streşini late de tinichea, pensionul nostru fereşte 147 de elevi (65 interni şi 82 externi) de soare, de ploaie şi chiar de bolile lumeşti, pentru care mai există o încăpere numită “infirmerie”. De infirmeria pensionului, însă, nu profită decât internii. Externii se caută în oraş. În mijlocul acestor clădiri, se deschid două curţi spaţioase, una cu aparatele de gimnastică şi alta cu frânghiile pentru uscat rufele, şi o mulţime de alte colţuri separate, pe unde lumina soarelui n-a pătruns încă. Oficial se intră şi se iese prin Calea Moşilor, pe unde trece şi tramvaiul cu cai care duce la gară şi la Obor. Prin strada Vântului se trage numai “la fit”.

Peste drum de pension este ospiciul de nebuni al doctorului Sutzu. Vecinătatea asta ne convine de minune şi nouă, elevilor, şi celor doi directori — unul de studii şi altul administrativ. Vecinii nu ştiu niciodată cine face gălăgie. Nebunii de la pension sau nebunii de la doctorul Sutzu.

O lume nouă! O lume pe care n-o cunoşteam încă, pe care o văd pentru întâia oară, nu cu ochii mei liberi, ci printr-un ochean de panoramă. Văd lucruri frumoase şi lucruri oribile. Mă întreb, însă, dacă ce văd este adevărat. Nu cumva lumea asta nu este decât o simplă senzaţie a mea? Mi-e teamă că ea nu există decât în emoţia exageratelor mele impresii de provincial venit pentru prima dată la Bucureşti. Pe zi ce trece, caut să mă acomodez tot mai mult cu lucrurile din jurul meu, cu oamenii de pe aici şi cu obiceiurile lor, de care sunt cu totul străin. Toate sunt noi. Noţiunea exactă a cuvântului “noutate” abia acum o capăt şi eu. Noutatea lor mă umileşte parcă. Încep să mă depreciez eu singur. Noutatea din jurul meu îmi scoate în evidenţă toate potecile vechi, cu care familia şi profesorii de la liceu îmi cârpiseră personalitatea fiinţei mele. La Piteşti mă socoteam superior tuturor colegilor, chiar şi lui Mihăiţă. Aici, însă, mă simt mic, mic de tot, aşa de mic, că eu însumi am nevoie de un microscop ca să pot vedea exact ce sunt.

Să ştie mama unde m-a dus, şi-ar smulge părul din cap. Sacrificiul ei ar fi inutil. La fel au făcut şi femeile din Cartagina. Şi-au tăiat părul ca să facă arcuri de luptă contra romanilor. Victoria, însă, a rămas de partea celor porniţi să cucerească lumea toată cu preţul propriei lor înfrângeri. Cei care-şi apărau numai vechimea cetăţii şi averile ei putrede au fost învinşi definitiv şi pentru totdeauna de către cei cărora li se părea că n-au destul.

Simt nevoia să mă revărs şi eu ca un fluviu pe toată întinderea ambelor mele maluri, până unde se poate vedea cu ochii. Îmi dau seama, însă, că n-am apă suficientă în albie. Deocamdată nu sunt abia decât un fluviu la izvorul lui. Nu ştiu cât va mai trebui să merg până să mă arunc şi eu în mare. Dar ce trebuie să fie marea, când celelalte fluvii din jurul meu sunt aşa de mari, că mă înspăimântă...

Toţi colegii mei sunt mai bătrâni decât mine. Chiar şi cei din clasele mai inferioare. Majoritatea lor au mustăţi şi unii chiar barbă. Câţiva sunt chiar mai bătrâni decât profesorii. La pension, însă, poate oricine învăţa carte. Aici nu se cere vârstă. Se cer bani. La liceele statului se învaţă gratuit. De altfel, pentru cât învăţasem eu, ar fi fost păcat să mai şi plătesc.

Aici, şcoala se confundă cu viaţa. Pedagogul de filozofie pretinde numai că una o întregeşte pe cealaltă. Şcoala îţi dă posibilitatea să-ţi trăieşti viaţa complet. Viaţa unui analfabet este o simplă existenţă, şi atâta tot — un fel de petiţie pe care o pui la dosar după ce ai luat act de ea. Nu-i dai nici un curs oficial. Viaţa nu-i decât continuarea şcolii, dar fără profesori. Cărţile sunt de ajuns. O carte bună, după ce ai sfârşit şcoala, o păstrăzi ca s-o foloseşti şi în viaţă. Sunt cărţi, însă, în care filele nu sunt amândouă la fel. Pe una e scris ce trebuie să înveţi în şcoală, iar pe alta ce se cade să faci în viaţă. Şi viaţa este marea în care o să ne vărsăm cu toţii, sub formă de fluvii, apa pe care am pompat-o din fântâna şcoalei. La Piteşti, apa era sălcie, aici este amară. Apa dulce este în altă parte. Dar din apa asta n-avem încă voie să bem, până ce fiecare din noi nu vom deveni filtrul propriei noastre băuturi...

Intendentul pensionului, care mă priveşte cu milă, fiindcă sunt mai mic şi mai slăbuţ decât alţii, mă ia într-o zi la o parte şi mă întreabă:

— Dumneata trebuie să fii atins la plămâni. Poate că n-ar fi bine să bei apă din fântână... Nu vrei să bei apă minerală la masă?... Poţi să plăteşti un supliment?...

— Nu ştiu, domnule intendent... Dar să-mi daţi voie să-i scriu mamei.

Mamei însă nu i-am scris, fiindcă nu vream s-o alarmez. Dar nici apă minerală n-am băut, fiindcă începuse să-mi placă apa de la pension.

*

Părintele Simion, subdirectorul pensionului, este lung şi subţire, cu obrajii mâncaţi de vărsat negru şi cu barba năclăită şi retezată scurt, ca o bidinea de spoit latrinele. Poartă cizme, dantură de aur, ochelari negri pe după urechi şi, în loc de potcap, pălărie moale cu borduri late. Când l-am văzut pentru prima oară, mi-am adus aminte că ţăranii îşi apără semănăturile cu nişte prăjini pe care le îmbracă în ţoale omeneşti şi de care se sperie până şi ciorile. Nu ştiu dacă părintele Simion slujeşte la vreo biserică sau dacă mai este profesor şi la alt liceu din Bucureşti. La noi, însă, în afară de funcţia sa administrativă, mai predă oficial religia pentru cei câţiva elevi din cursul inferior şi, facultativ, morala creştină, pentru cei din cursul superior.

Ziua sau noaptea, programul activităţii sale este totdeauna acelaşi. Părintele Simion veghează, supraveghează şi la nevoie chiar spionează. Ştie tot ce se poate şti. Ştie tot ce s-a făcut, ce era să se facă sau ce n-are să se mai facă. Ştie chiar lucruri despre care n-a fost niciodată vorba. Sfinţia-sa, însă, lucrează, ca în Evanghelie — numai cu ochii şi cu urechile. Înregistrează tot şi nu pierde nimic din ce se poate păstra. Se ascunde pe după uşile deschise şi priveşte prin gaura celor închise. Se furişează prin colţurile întunecoase ca să poată trage cu urechea la ce nu se poate vedea şi oftează cu lacrimile în ochi când vede că elevii duc lipsă de câte ceva. Elevii sunt copiii săi adoptivi, iar el părintele spiritual al acestei întregi colecţii de manuscrise nepublicate încă. Contactul cu elevii nu-l pierde niciodată. Îi cercetează mereu şi cu de-amănuntul, fie că sunt în clasă cu profesorii, fie că sunt în recreaţie cu pedagogii, fie că sunt la masă cu intendentul, fie că sunt în dormitor cu... “Tatăl nostru carele eşti în ceruri”...

Părintele Simion este îngerul păzitor al pensionului şi protectorul unei aşa-zise madame Mary, care îngrijeşte de rufăria elevilor interni.

Madame Mary este o femeie între două vârste, brună şi durdulie. Vorbeşte franţuzeşte şi fumează ţigări fără carton, pe care şi le rulează singură. Amănuntele astea le ştim de la elevii mai vechi. Noi, care abia am venit, n-o vedem aproape deloc, deşi mănâncă şi doarme în pension ca şi noi. Toată ziua însă lucrează la subsol, îmbrăcată într-o bluză lungă şi albă, ca infirmierele de la spital. Madame Mary este singura noastră soră de caritate. Ne cârpeşte ciorapii şi ne coase nasturii la cămăşi şi la izmene.

Peste zi, însă madame Mary primeşte şi vizite. A merge în vizită la subsol înseamnă a consuma cu plată o dulceaţă sau o cafea turcească. La pension nu ni se dă la masă decât joia compot de prune sau marmeladă, dimineaţă prăjituri de casă şi în fiecare dimineaţă cafea cu lapte şi apă. Proviziile cu care venisem de-acasă se sfârşiseră; iar în oraş nu era chip să cumpărăm altele, fiindcă “banda neagră“ ni le fura, cum prindea de veste. Deşi se făcuseră cercetări severe în tot pensionul, nu se putese afla cine face parte din această bandă neagră. Unii elevi pretind că şeful bandei este chiar subdirectorul şi că madame Mary ne vinde, sub formă de consumaţie suplimentară, chiar propriile noastre provizii. Eu însă nu cred nimic din tot ce se spune. Părintele Simion este o cinstită faţă bisericească mai presus de orice bănuială, mai ales în lipsă de probe. Cât despre madame Mary, să nu mai vorbim. Pe o femeie aşa de drăguţă ai fi iertat-o chiar dacă ţi-ar fi vândut consumaţiile întreit de cum le plătiseşi tu la prăvălie.

De când sunt intern, n-am ieşit în oraş decât de două ori. Nu bănuiam că am să mă obişnuiesc aşa repede să trăiesc ca păsările în colivie, numai între patru ziduri. La drept vorbind, însă pensionul nostru are vreo sută de ziduri, dacă socoteşti cele şapte clase pentru cursuri, patru dormitoare, două săli de mâncare, infirmeria şi toate celelalte încăperi ale întregii clădiri. Dar toate la un loc nu fac nici cât grădina publică din Piteşti.

Am fost să văd şi eu Cişmigiul. Numai lume proastă. Servitoare, soldaţi, covrigari şi bragagii.

La Piteşti, în grădina publică, venea numai lume bună. Fostul meu profesor de limba romănă trebuie să fie acum pe terasa bufetului. De data asta, însă, pe cine o mai spiona?... Ce obicei urât!... Dar parcă aici nu ne spionează la fel părintele Simion?... Oare aşa o să fim spionaţi toată viaţa?... La Piteşti, cauza era Kety; aici, la Bucureşti cauza e madame Mary.

Bibiţă Colţescu, un coleg al meu de la Roşiorii-de-Vede, care sare gardul din strada Vântului aproape în fiecare noapte, mi-a spus că madame Mary ar fi amanta părintelui Simion, care este văduv. Iată însă un lucru pe care nu-l pot crede. Se poate preot cu amantă? Şi afară de asta, eu ştiu că un om cu oarecare poziţie socială nu trăieşte cu amanta în aceeaşi casă; o ţine la mahala. Ce-ar fi, bunăoară, dacă un căpitan de vapor ar călători cu amanta lui tot timpul în cabină? După zile întregi de plutire, numai între cer şi apă, marinarii s-ar putea revolta şi i-ar lua amanta, dacă nu chiar şi comanda. La noi la pension, însă, chiar dacă ar fi aşa, părintele Simion n-are de ce se teme. Cine-ar îndrăzni să se atingă de amanta subdirectorului?...

Iată prima scrisoare ce-o primesc, de când sunt în Bucureşti, de la Cotan:

“Dragă Bucule,

Tu ce mai faci, că eu fac la fel după cum ştii şi tu. La noi cursurile au început de-acum o lună, dar eu nu m-am dus încă la şcoală, fiindcă m-a învoit domnul director din cauza nunţii Lizicii. Cumnatumeu mi-a făcut cadou un ceas cu cadranul pătrat care se poartă la mână. Este foarte practic, fiindcă poţi vedea ce oră este, fără să te prindă profesorul. Cred c-ai auzit de isprava lui Ţăpuş, fiindcă s-a scris şi în ziare. Pe voi vă lasă profesorii să citiţi ziare?... Ştii că ghitaristul nostru, săracul, a păţit-o de-a binelea. Tată-său, frizerul, l-a dat afară din casă, iar noi l-am dat afară din liceu. Nu se putea altfel. Dar ştii de ce? Ascultă, c-ai să mori de râs. A spart tejgheaua frizeriei şi i-a furat lui tată-său 600 de lei, pe care i-a dat unei ghitariste din Târgul din Vale, una, Margareta, cu care se încurcase mai demult. Tu ştiai lucrul ăsta? O cunoşteai? Se spune c-ar fi fost nostimă. Aş fi vrut s-o cunosc şi eu, dar acum nu se poate, fiindcă este închisă la penitenciar. Ţăpuş a fost închis şi el, dar lui i-au dat drumul, fiindcă s-a dovedit că autorul principal al furtului a fost ea. Am auzit că Ţăpuş o să vină şi el la Bucureşti, la un frate al mă-sii, care ţine birt pe cheiul Dâmboviţei. Vezi, dacă te întâlneşti cu el, scrie-mi şi mie. Spune-i că m-am interesat de soarta lui şi să mă ierte că nu i-am putut împrumuta 100 de lei, după cum îmi ceruse. Eu însă mi-am cheltuit toţi banii ce-i aveam de acasă la Govora. Păcat c-ai plecat din Piteşti tocmai acum! Ai fi putut vedea pe vară-ta mai des, fiindcă bărbatu-său a fost mutat la liceul nostru. M-a rugat ea să stărui pe lângă tata şi, cum l-am găsit într-o zi bine dispus, s-a făcut. Să ştii însă că suntem foarte îngrijoraţi din cauza lui Mihăiţă, care a dispărut de câteva zile şi nu se găseşte nicăieri. Îl caută poliţia pe capete, dar degeaba. Şi Chiostec, la fel. N-a mai venit nici el la şcoală de când a plecat din nou la Merişani, după scandalul pe care l-a făcut pe strada Şerban-Vodă. A prins-o pe Anişoara cu asistentul de la farmacia lui Weinhold. Aşa e că nu ştiai nici lucrul ăsta? Altceva ce vrei să-ţi mai spun, că pe la noi nu mai e nimic nou. Te îmbrăţişează cu drag prietenul tău care nu te iută,

Cotan”

Noutăţile astea mă întristează. Le trăiesc prin ceaţă şi de la aşa mare depărtare, că parcă aş fi orbit peste noapte şi acum nu mai pot merge decât dus de mână de cineva. Cotan cel puţin îmi poate spune lucruri de care mi-aduce aminte cu drag şi astăzi încă. Dar eu?... Eu ce-i pot spune lui Cotan, care nu cunoaşte nimic din ce este pe-aici?...

Bietul Ţăpuş!... Bietul Chiostec!... Bietul Mihăiţă!...

Numia Cotan n-are să pată niciodată nimic. Dacă a reuşit el să se aranjeze şi cu bărbatul Steluţei, nu-i mai poate fi teamă de nimic în viaţă. Cotan este cel mai fericit om de pe lume. Aşa a fost născut el să fie... Norocul lui!...

*

Mama mi-a trimis 50 de lei să am de cheltuială. Fiindcă s-a aflat în tot pensionul că am bani, de frica “bandei negre” m-am dus la madame Mary şi-am rugat-o să mi-i păstreze ea.

Până atunci nu prea stătusem de vorbă cu dânsa. N-avusesem încă ocazia. De data asta, însă, vorbim ca şi cum ne-am fi cunoscut de ani de zile. Cu cât o privesc mai de-aproape, începe să mă supere faptul că toată lumea îi zice “madame”, ca şi cum ar fi o femeie bătrână.

Madame Mary este încă tânără şi zglobie ca un piţigoi. Are ceva şi din Margareta, şi din Kety. Ba, dacă mă uit mai bine la ea, aduce din profil şi cu Steluţa. Atât doar că este brună. Madame Mary este cea mai reuşită combinaţie a celor trei femei pe care le cunoscusem până atunci mai intim. Parcă este o reţetă medicală pe care farmacistul a preparat-o cu dozele la miligram. Dacă nu mi-ar fi teamă de subdirector, mai c-aş sorbi-o dintr-o dată. Se spune că doctoriile, dacă nu le bei după prescripţia medicului, te pot omorî. Madame Mary, însă, nu cred să fie capabilă să omoare un om ca mine. Prea e drăguţă şi părintele Simion prea e “spaima ciorilor”.

Sâmbătă seara, toţi elevii cu note bune şi fără pedepse disciplinare avem voie să ieşim în oraş în compania pedagogului de serviciu. Pedagogul însă nu merge cu noi decât până la primul colţ de stradă. De-aci încolo, fiecare din noi porneşte unde-i place. De obicei, mergem la teatru, la galerie, unde avem reducere de preţ. Când avem parale mai multe, mergem la cafenea sau la varieteu. Unii se duc chiar în “Crucea de piatră“. Eu, însă, n-am fost niciodată până acolo. Bibiţă Colţescu m-a dus la un local mai convenabil de pe Calea Victoriei. Îi zice “Lahovary”.

Astă-seară, fiindcă este sâmbătă, trebuie să ies ca de obicei în oraş. Am o poftă de petrecere cum n-avusesem încă de când eram la Bucureşti. Mi-e dor de ceva nou... În noaptea asta am de gând să descopăr America!...

Mă duc deci la madame Mary să-i cer un pol din cei 50 de lei pe care-i dădusem să mi-i păstreze. La Bucureşti, pe vremea aceea, un pol era de ajuns pentru orice expediţie nocturnă.

Nadame Mary e singură. Stă pe marginea patului şi face o pasenţă. Cum mă vede, nu mai aşteaptă să-i spun de ce-am venit şi-mi strigă veselă:

— Uite şi pe crai de tobă, pe drum de seară, mânca-l-ar maica...

Craiul de tobă probabil că eram eu. Până atunci nu-mi dăduse nimeni în cărţi ca să ştiu de ce culoare sunt. Numai Kety încercase să-mi ghicească o dată în palmă. Ce-a ieşit, însă, mai bine nu mai ieşea. Am rămas corigent la limba română!...

Când aude de ce-am venit, madame Mary se întristează şi, de necaz, azvârle cărţile pe scânduri. Apoi se scoală, se apropie încet de mine, mă priveşte cu compătimire şi-mi vorbeşte cu intonaţii muzicale, ca şi cum ar fi învăţat de la părintele Simion să citească în Evanghelie.

— Bine, maică... şi dumneata?... Se poate?... Asta n-aş fi crezut-o pentru nimic în lume! Ce-o să zică mămiţica dumitale când o auzi că-ţi cheltuieşti banii noaptea cu derbedeii?... Nu te mai lua după ei, că-i păcat de Dumnezeu... Ăştia au să ajungă în puşcărie cu toţii... Pe ăştia n-ai să-i vezi la Universitate cât o fi lumea...

Apoi, după ce se încredinţase că cuvintele ei au făcut oarecare impresie asupra mea, începe să mă mângâie uşor pe sub bărbie şi continuă:

— Nu zic să nu te distrezi şi dumneata ca orice băiat tânăr... Dar cum?... Mai există, slava Domnului, şi alte distracţii... Uite, dacă vrei, vino mai târziu pe la mine, că nu e nimeni la pension... Să mă crezi că şi mie mi-e urât să stau singură închisă la subsol... Bem o cafeluţă cu caimac şi facem un ecarté în doi...

Prăjina îmbrăcată în ţoale omeneşti se ridică parcă ameninţătoare din mijlocul unui lan de grâu... Aveam impresia că subdirectorul trebuie să fie ascuns după dulap sau sub pat.

Madame Mary, însă, parcă-mi ghicise gândul:

— Nu ţi-e teamă, că nu te vede nimeni. Părintele Simion e dus la Bolintinul-din-Vale, unde are de făcut un parastas mâine dimineaţă.

Madame Mary mă convinsese. Nu i-am mai cerut nici banii, nici alte amănunte asupra vizitei mele nocturne şi secrete. I-am promis numai că vin. Şi am venit.

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

După miezul nopţii, când ceilalţi elevi începură să sosească la pension, m-am urcat şi eu în dormitor. La despărţire, madame Mary nu mi-a dat de cheltuială pentru a doua zi, duminică, decât 10 lei. Restul îl oprise ea.

*

Într-o dimineaţă, după plecarea profesorului de franceză din clasă, un coleg îmi întinse un jurnal, pe care până atunci îl citise pe furiş, sub bancă:

— Mă, tu care eşti din Piteşti, ai citit sinuciderea de la voi?... Ia te uită şi tu... Un elev de la liceu... Auzi că s-a spânzurat într-o pădure.

Mihăiţă!... S-a sinucis Mihăiţă!... A murit Mihăiţă!...

Mă podideşte plânsul... Plâng cu hohot. Plâng ca niciodată în viaţă...

Elevii se strâng înduioşaţi în jurul meu şi mă întreabă:

— Îl cunoşteai?... Cine era?...

— Premiantul întâi din toate clasele.

Şi fiecare începe să comenteze “faptul divers” care — deşi petrecut la Piteşti — devenise de actualitate şi în pensionul nostru din Bucureşti.

— Săracul!... Dumnezeu să-l ierte.

— Eu credeam că e vreunul care rămăsese repetent...

— Auzi, domnule... Premiant întâi să se sinucidă!...

— Dar tu, care l-ai cunoscut, nu bănuieşti de ce s-a sinucis?

Nu ştiam dacă din sus din cer, de-acolo unde se afla în clipa aceea, Mihăiţă îmi dă voie să destăinuiesc unor necunoscuţi secretul sinuciderii sale. Totuşi, fără să-mi dau seama de gravitatea delaţiunii mele, îngânai cu vocea bâlbâită:

— Din dragoste!...

În clasă se făcu linişte deodată. Toţi elevii încremeniseră pe loc. Parcă erau portretele suveranilor din perete.

Singur Bibiţă Colţescu îşi agită mâinile furios prin aer, ca şi cum ar fi vrut să se scape de o povară inutilă. Apoi strigă în gura mare:

— Auzi motiv!... Să se sinucidă de dragoste... Dobitocul!...

*

Seara primesc altă scrisoare de la Cotan.

“Dragă Bucule,

Îţi anunţ o mare nenorocire, care ne-a îndurerat pe toţi. Mihăiţă s-a sinucis. L-au descoperit abia după zece zile, spânzurat de craca unui copac la Trivalea. Dacă toamna n-ar fi scuturat frunzele, putea poliţia să-l caute mult şi bine, că n-ar fi dat de el nici astăzi. Toată lumea de la noi este dezolată şi revoltată. Închipuieşte-ţi că hoţii îi furaseră hainele şi ghetele, aşa că l-au găsit aproape gol, numai în cămaşă. Pe mine m-a impresionat şi mai mult lucrul ăsta, fiindcă era o cămaşă pe care i-o dădusem eu, din cele pe care nu le mai purtam. Tu ştii cât de mult îl iubeam noi şi cum căutam să-l ajutăm pe cât ne era posibil. Directorul a dat ordin să se scoată în balconul liceului steagul de doliu. La înmormântarea lui a fost foarte multă lume, nu numai elevi, dar şi profesori. În ziua aceea nu s-au ţinut cursuri la nici o şcoală din Piteşti. La cimitir a vorbit dirigintele clasei noastre, profesorul de limba greacă, şi Chiostec. Profesorul a vorbit puţin şi fără emoţie. N-a spus decât că era un elev silitor, şi atâta tot. Discursul lui n-a plăcut nimănui. Chiostec însă a vorbit mai mult şi foarte frumos. Eu cred că-i făcuse cineva discursul. Prea era frumos! Păcat că n-ai fost şi tu aici cu noi. Dacă ai fi vorbit tu, discursul tău ar fi fost cel mai frumos. Acum, în bancă, i-am luat eu locul lui Mihăiţă. În locul meu stă Chiostec, în locul tău, Popescu Virgil, care s-a întors la noi la liceu, şi în locul lui Chiostec, Baruch David, pe care l-a mutat din fundul clasei noul profesor de limba germană, ca să aibă cu cine vorbi nemţeşte la curs. Iartă-mă că nu-ţi scriu mai mult, dar sunt aşa de mâhnit, că nu-mi arde să-ţi spun şi alte noutăţi. Apropo. Ştii că Steluţa este acum la Piteşti? Bărbatu-său este un om foarte cumsecade. Când ne întâlnim pe stradă, se plimbă cu mine la braţ. Mamă-ta, însă, nu ştiu de ce o fi supărată pe mine. Am salutat-o şi nici n-a vrut să-mi răspundă. Al tău prieten care te doreşte şi aşteaptă să te vadă cât mai curând,

Cotan”

Aşadar, Werther a existat cu adevărat. Când l-am citit pentru prima oară la vie, în pătuiagul din vârful nucului, nu-mi dădeam seama ce înseamnă o suferinţă din dragoste. Îl citeam doar cu ochii, după cum noaptea, tot cu ochii numai, mă uitam la stele, şi nu bănuiam că fiecare din ele este tot aşa de mare ca şi pământul nostru.

Mihăiţă, Mihăiţă!... Fie-ţi ţărâna uşoară, ca şi sufletul tău, pe care Lizica nici nu l-a simţit când i l-ai fluturat prin faţa ochilor.

*

Iar am păţit-o. Părintele Simion m-a prins cu madame Mary în odaia ei de culcare... Acum sunt dat în consiliul profesoral, ca să fiu eliminat din pension şi din toate liceele din ţară.

Când o auzi mama şi familia, s-a sfârşit cu mine. Mai bine mă omor mai înainte ca să afle de noua ruşine ce le-am făcut.

Ce gură blestemată a avut şi Kety asta!... Ea mi-a spus întâia oară: “să-ţi fie ruşine să mai dai ochii cu lumea”. Şi iată că aşa s-a şi întâmplat. În tot pensionul nu se vorbeşte decât de păţania mea. Degeaba protestez eu că nu-i adevărat. Nu vrea nimeni să mă creadă. Şi doar de data asta nu mă dusesem la madame Mary decât să-i cer o batistă curată. Toţi băieţii îşi bat joc de mine. Fiecare face pe socoteala mea câte o glumă care mă doare. Singur Bibiţă Colţescu îmi spune să n-am nici o grijă, că la fel s-a mai petrecut şi în alţi ani. Au mai fost prinşi şi alţi băieţi în odaie la madame Mary şi nu i-a dat nimeni afară din şcoală... Nu ştiu dacă este adevărat ce-mi spune Bibiţă. Dar când mă gândesc ce are să fie când o să dau ochii cu directorul, mi se taie picioarele. De m-ar judeca mai repede, să ştiu barim şi eu din vreme ce trebuie să fac.

— Doamne, Doamne!... Rău e când îţi plac femeile... Mihăiţă s-a sinucis fiindcă iubea pe Lizica. Pe mine mă dă afară din şcoală fiindcă mă place madame Mary... Parcă eu sunt vinovat!... Eu am adus-o în pension?... Până nu mi-a spus ea, eu habar n-aveam că sunt crai de tobă... Bine-i spunea Kety mamei:

— Băiatul ăsta o să iasă crai mare, nu glumă! Are strungăreaţă...

*

Uf!... Am scăpat... Bun e Dumnezeu!... Minunea asta numai Dumnezeu o mai putea face. De altfel, tot Dumnezeu m-a făcut şi pe mine. El a vrut să fiu aşa cum sunt... Nu e vina mea că nu sunt altfel. Parcă n-aş vrea să fiu şi eu ca toată lumea? Dar şi aşa cum sunt, nu fac rău nimănui. Mă încurc numai şi eu cu ochii, pe ici, pe colo, şi câteodată mă cam ia gura pe dinainte... Dar altminteri nu cred să aibă cineva să se plângă de mine.

Directorul m-a chemat în cancelarie. Era singur. Nu ştiu dacă era directorul de studiu sau cel administrativ. Până atunci, nu văzusem pe nici unul din directorii pensionului nostru.

Când am intrat, s-a uitat la mine încruntat, apoi, după ce parcă m-ar fi gustat ca pe o prăjitură ce-i da de bănuit că n-ar fi proaspătă, a început să zâmbească şi mi-a zis numai atât:

— Dumneata eşti ăla?... Bravo!... Să-ţi fie de bine... Dacă aţi fi toţi aşa, mutăm pensionul în “Crucea de piatră“.

Pe urmă s-a uitat în catalog la toate notele de la începutul anului, şi-a mai aruncat ochii prin registrul pensionului, unde sunt trecute contururile elevilor, şi a tuşit de trei ori.

Asta înseamnă că hotărârea fusese luată şi mai rămânea să pronunţe sentinţa.

— Bine... Să ştii că te-am iertat... Scrie însă mă-tii să mai trimeată încă 500 de lei... Văd că eşti dător pentru nişte cheltuieli suplimentare. Acum pleacă şi vezi-ţi de treabă.

Bravo director!... S-audă fostul meu profesor de limba română, n-are să vrea să creadă că există şi astfel de oameni pe lume. Ce-mi pasă mie de cei 500 de lei pe care trebuia să-i plătesc pentru nişte cheltuieli suplimentare, pe care ştiam bine că nu le făcusem?... Nu băusem nici măcar la masă apă minerală, după cum îmi propusese intendentul. Important însă era faptul că scăpasem!...

Doamne, Doamne!... Dă-i zile multe şi fericire directorului care m-a judecat...

Nu ştiu ce i-am scris mamei, că n-a trecut nici o săptămână şi mi-a şi trimis banii. Cum i-am primit, m-am dus cu ei la director. De data asta, în cancelarie erau amândoi directorii. Cel care mă judecase mi-a luat banii fără să-i mai numere şi i-a băgat direct în buzunarul de la pantaloni.

Celălalt director parcă nici nu ştia despre ce este vorba. Când mă arăta cu mâna şi-i spune cine sunt, amândoi pufniră de râs:

— Ăsta e!... Ăla cu popa Simion... Apoi, adresându-se mie, continuă: Ei?... Ce mai e cu madame Mary? Eu mă roşesc şi răspund ruşinat:

— Nu e nimic, domnule director... Zău aşa!...

Directorul, însă, parcă ştie ceva mai mult decât mine.

— Lasă, lasă, că ce e nu e rău... Numai că prea sunteţi grăbiţi şi voi... Ce dracu!... Doar sunteţi băieţi tineri... Ce-o să mai zicem atunci noi, ăştia, oameni bătrâni?...

Şi până la examen iar n-am mai dat cu ochii de nici unul din cei doi directori. Cu părintele Simion, însă, am rămas mai departe în aceiaşi termeni buni. Parcă nu s-ar fi întâmplat nimic. Dar nici pe la madame Mary n-am mai fost deloc de-atunci.

*

Am trecut două clase într-un an. Ce uşoare sunt examenele la pension!… Aproape nici nu-ţi vine să crezi că dai examen. La Piteşti, parcă intrai într-o sală de operaţie. La Bucureşti, parcă te plimbi cu muscalul la Şosea...

Cotan a trecut şi el clasa. La toamnă, deci, o să ne regăsim la Universitate. Cotan vrea să urmeze dreptul. Eu aş vrea să urmez literele. Dar şi “dreptul” şi “literele”, e acelaşi lucru, când n-ai tragere de inimă nici pentru unul, nici pentru altele. Corigenţa la limba română mă plictisea ca cicatricea unei răni vindecate, dar vizibile încă. Cicatricele rănilor mari nu dispar niciodată.

Caut s-o conving pe mama că eu nu mai pot învăţa carte în ţară. Vreau să mă duc la Paris. Nu ştiu exact ce aveam să fac acolo. În orice caz, însă, la Paris, orice-aş fi încercat, era să fie mai bine ca la Bucureşti. Parisul era marea în care fluviul năzuinţelor mele trebuia să se verse odată. Azi, mâine, n-avea nici o importanţă. Mai curând, însă, ar fi fost mai bine. Mai târziu, fluviul s-ar fi revărsat peste maluri şi ar fi distrus poate ogoarele din vecinătatea lui. De data asta simţeam că în albia sufletului meu curge apă destulă, să pot fi un fluviu adevărat...

Încântat de strălucitul examen pe care-l trecusem la Bucureşti, mama pare a începe să se înduoişeze tot mai mult la rugăminţile mele. Până aci nu ne vorbeam decât în fraze scurte şi exclamaţii de nedumerire şi dintr-o parte, şi din alta. Iată însă că, într-o bună zi, mama resuflă cu satisfacţie, dar şi cu oarecare îngrijorare:

— Bine... Du-te şi la Paris... Dar să ştii că n-am să-ţi dau de-acum toată averea pe mână. Până la majorat o să-ţi trimit lunar ce voi crede eu de cuviinţă. De-aci încolo, poţi face cu banii tăi ce vrei... Eu nu mă mai ocup de tine...Dacă o fi să ieşi om, bine... O să mă bucur şi eu, ca oricare mamă bună... Dacă nu, treaba ta... Cum îţi vei aşterne aşa vei dormi... Să ştii, însă, că la mine acasă nu mai ai ce căuta...

Steluţa, care a aflat că plec la Paris, se ţine de capul meu s-o iau şi pe ea cu mine. La fel mă rugase altădată s-o iau la Bucureşti, şi când colo... nemerise în braţele lui Cotan, întâi la Govora şi pe urmă la Piteşti... Nu, nu... Dacă nu mai poate trăi în ţară, să-l roage tot pe Cotan să-i mute bărbatul la Paris...

Eu, dacă plec, înţeleg să rup definitiv cu familia. Familia e ca un cuib de cioară. Îţi este de folos atât timp numai cât nu poţi zbura. Dar după ce-ţi cresc aripele, adio!...

La Piteşti, plecarea mea face oarecare senzaţie. La “centru” mai ales, este comentată cu aprindere. Cotan e foarte trist că nu poate merge şi el, mai ales că Lizica stă la Paris singură de aproape un an. Bărbatu-său s-a întors în ţară, fiindcă avea de aranjat nişte afaceri cu moşia şi mai ales cu politica. Pentru la toamnă este anunţată o nouă remaniere ministerială. Şi tatăl lui Cotan, care a mai pierdut trenul o dată, de data asta vrea să-şi aibă toţi oamenii de încredere în jurul lui.

Kety, însă, suferă mai mult ca toată lumea. Şi Kety nu suferă de necaz ca alţii. Suferă cinstit, fiindcă are suflet. Îmi dau seama că oricâte neplăceri aş fi avut eu de pe urma ei, tot Kety o să rămână cea mai dulce femeie din câte cunoscusem până atunci. De când m-am întors la Piteşti, ne vedem aproape în fiecare zi. Nu ştiu cum se face, dar bărbatu-său iar s-a dus la Curtea-de-Argeş să ridice nişte puncte topografice.

Încep să cred că topografia militară, mai ales, nu este o specialitate pentru oamenii însuraţi...

Deşi ne vedem zilnic, de câte ori ne despărţim, Kety nu uită să-mi spună:

— Să nu pleci până ce nu mai vii o dată la mine...

Dar acest “o dată“ se repetă mereu, ca şi cum n-ar mai fi să plec niciodată... Şi totuşi, voi pleca... Voi pleca curând, şi Kety o să mă vadă o dată cu siguranţă pentru ultima dată.

Simt în mine mândria unei cuceriri sigure. De câtva timp, trăiesc numai în viitor. Trecutul mă dezleagă parcă de ţărmul la care nu acostasem decât în mod provizoriu. Poporul a aflat că se pregăteşte o nouă expediţie spre nişte insule nestăpânite încă de nimeni, fiindcă nimeni nu ştie unde sunt, deşi toată lumea ştie că sunt pline de aur şi pietre preţioase. Şeful acestei expediţii sunt eu. Toată lumea mă cunoaşte astăzi. Femeile îmi surâd discret; bărbaţii mă salută până la pământ. Eu însă trec înainte. Nu le acord nici măcar atenţia unui zeu faţă de bastarzii săi. Nu recunosc pe nimeni. Nici unul nu se înrudeşte cu mine. Nici unul nu aparţine rasei mele. Eu sunt unic. În mine curge alt sânge. Sângele meu se înrudeşte numai cu seva din trunchiul nucului din via noastră de la Slatina, care are peste o sută de ani... Nu vreau să-mi confund trecutul cu copilăria mea. Trecutul mă îmbă trâneşte, mă deformează... îmi uşurează trupul şi-mi îngreuiază mintea... îmi înmulţeşte regretele şi-mi scurtează zilele... Copilăria, însă, mă păstrează intact ca mumia unui rege egiptean îmbălsămat acum câteva mii de ani, care surâde parcă şi astăzi şi întreabă pe cei din jurul lui:

— Unde-mi este iubita mea?...

Iubita mea... Iubita mea!... Unde eşti tu, oare, iubita mea, şi cine eşti tu?...

*

La gară mă petrece mama, Steluţa cu bărbatu-său, Cotan şi încă doi, trei prieteni care au aflat că plec în ziua aceea. Pe peron zăresc şi pe Kety, care dispare însă imediat, ca şi cum n-ar fi vrut să dea ochii cu mine.

Mama plânge. Pe ceilalţi îi impresionează mai mult lacrimile mamei decât plecarea mea...

Aşa e când pleci. Te întrebi: “Oare cum e când pleci?” Şi de câte ori pleci cu trenul, parcă nu-ţi vine să crezi că tu tot pe loc rămâi. Tu nu pleci niciodată! Numai trenul pleacă. Plecările sunt ca stâlpii de telegraf ce-ţi par că fug pe dinaintea ochilor, deşi stau pe loc. Pământul nu se mişcă niciodată sub paşii tăi, cu nimic din ce se află pe el. Şi dacă pământul se învârteşte în jurul soarelui, nu se învârteşte oare cu tine împreună?... Tu şi cu pământul faceţi un singur “tot”, şi “totul” acesta rămâne vecinic pe loc. Nimeni nu se schimbă şi nimeni nu pleacă nicăiri. Cu adevărat nu pleci decât atunci când mori. Or, eu plec probabil să mă mai întorc...

Nu mai plânge, mamă, că nu pierzi nimic. De departe ai să mă iubeşti poate mai mult decât dacă aş fi rămas acasă!...

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Trenul a plecat, şi Piteştii nu se mai văd. Dar şi trenul, şi Piteştii tot în cuprinsul României au rămas, România tot din Europa face parte, Europa tot pe pământ se află şi pământul tot în spaţiu se învârteşte. Nu s-a schimbat, dar, nimic.

Mi-am schimbat numai eu pălăria de toate zilele cu o şapcă de voiaj, şi atâta tot. Hainele sunt aceleaşi, fiindcă la Paris haine îmi pot face mai bune şi mai ieftine ca în ţară.

Hai să-mi scriu impresiile de drum...

Prima mea impresie este o surpriză. E poate singura surpriză pe care un muritor n-o poate avea decât o dată în viaţa lui. Kety este în tren cu mine... în vagonul meu chiar. În ultimul moment, s-a hotărât să mă întovărăşească până la Vârciorova, până la frontieră... Iată până unde merge dragostea unei femei pentru mine. De dincolo de frontieră, ar trebui să înceapă dragostea mea pentru ea...

— Kety, Kety!... Eşti nebună... Ce înseamnă lacrimile astea? Fii cuminte...

Linişteşte-te...

— Nu pot, mon petit... nu pot... Simt că am să mor fără tine… Iartă-mă că-ţi spun lucrul ăsta abia azi... Dar nu l-am simţit decât în clipa când mi-am dat seama că pleci cu adevărat... Mi-ai intrat în sânge ca un microb periculos. Nu te mai pot scoate... Ăsta e adevărul... S-a sfârşit cu mine.

Lacrimile Ketyei mă înduioşează mai mult ca lacrimile mamei. Mama, oricât m-ar iubi, ştiam bine că n-are să mă piardă. Kety însă, dacă mă iubeşte cu adevărat, mă poate pierde oricând. Kety singură, dar, poate pierde ceva...

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Slatina!...

Iată iar cineva care trebuie să plângă cu frunze mari şi ruginii plecarea mea. Nucul!... Nucul din via noastră, pe care nu l-am văzut nici astă-vară, nici vara asta... Ce copil ticălos!... Dacă nu rămâneam corigent la limba română, era să fie poate altfel... Dar ce simt oare sub pleoape?... O lacrimă? Cum aşa?... Am început să plâng şi eu?... Da!… Plâng pentru nucul pe care nu ştiu când am să-l mai văd...

Kety crede că plâng pentru ea. Amândoi plângem pentru cineva... pentru ceva... Şi fiecare din noi nu ne plângem decât pe noi înşine.

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Am convins pe Kety să se dea jos la Craiova, unde are o soră măritată cu un judecător. În felul acesta, şi-ar putea motiva plecarea neaşteptată de-acasă...

La Piteşti, m-am despărţit de mama...

La Slatina, de nuc...

La Craiova, de Kety...

La Vârciorova, mă despart de ţară!...

*

Sunt oameni cu care de multe ori stai de vorbă fără să-ţi dai seama că vorbeşti cu cineva. Cu cât îţi spun mai multe lucruri, cu atât parcă nu-ţi spun nimic. Ba pe unii din ei cu cât îi simţi mai aproape sufleteşte, cu atât îi consider mai absenţi. Prezenţa lor face gol în jurul tău. Ei nu mai sunt nimic. Tu eşti totul.

De când călătoresc singur, însă, vorbesc mereu şi numai cu cei care nu mai sunt de faţă. Vorbesc cu cei pe care credam că i-am lăsat în ţară, dar acum îmi dau seama că-i duc cu mine ca pe un supliment de bagaj, pentru care trebuie să plătesc o nouă taxă. Şi sunt aşa de mulţi, că abia încap în compartimentul meu!...

Surprizele se ţin lanţ. Prima a fost când am dat cu ochii de Kety în tren. A doua, când m-am pomenit cu toţi ceilalţi dând năvală peste mine. Ce-am să mă fac oare cu atâta mulţime de oameni de care n-am nevoie?... Pe Kety, cel puţin, am reuşit s-o conving să se coboare la Craiova. Pe aceştia, însă, n-am să-i pot coborâ nicăiri. Îi simt înghemuiţi în mine şi pe mine resfirat în ei toţi. Nu mă pot atinge de nici unul din ei, fiindcă ar trebui să încep mai întâi cu mine. Or, eu trebuie să merg înainte... Şi ei, care ştiu lucrul acesta, îşi valorifică dreptul să mă însoţească fără nici o condiţie. Cu ce puţin lucru se mulţumesc! Altceva nu-mi cer nimic. Nici mâncare, nici băutură, nici odihnă, nici bani... Îmi cer numai partea ce li se cuvine din trofeele expediţiei comandate de mine. Ca vechi tovarăşi de vremuri bune sau rele, ei se declară în bloc solidari cu mine şi pe viitor. Mirosul cadavrelor nu atrage decât pe corbi. Şi eu, care credeam că plec singur din ţară, mă văd călătorind acum în mijlocul unui stol de corbi flămânzi de mine.

*

Parisul este un abecedar. Trebuie să-l înveţi de la A, B, C... (A… C... AC, B... A... C... BAC şi aşa mai departe).

Altminteri n-ai să poţi reuşi să combini în gând nici măcar cele cinci litere care formează cuvântul: PARIS... Noroc însă că Parisul este un abecedar ilustrat. Are chiar mai multe ilustraţii decât litere.

Aşadar, bunăoară, la litera A are: Avenue de l’Opéra, Avenue des Champs Elysées, Avenue de la Grande Armée etc.

La litera B are: Bois de Boulogne, Boulevard des Capucins, Boulevard des Poissonniers etc.

La litera C are: La Comédie Française, Place de la Concorde, Place du Carrousel etc.

La litera E are: Place de l’Étoile, La Tour Eiffel etc.

La litera L are: Le Quartier Latin, Le Palais du Louvre.

La litera M are: Montmartre, Montparnasse etc.

La litera S are: La Seine, La Sorbonne etc.

Şi aşa mai departe pentru fiecare literă a alfabetului...

La litera L am uitat să pun şi pe Lizica. Sora lui Cotan se găseşte la Paris.

Nu ştiu de ce, dar amănuntul acesta nu produce în sufletul meu nici o explozie. Îmi evocă amintiri prea triste... Îmi aminteşte de Mihăiţă... De altfel, femeile de pe aici te fac să uiţi tot ce ai cunoscut înaintea lor. Am uitat până şi pe Kety. Şi pe mine Lizica mă interesează aşa de puţin, c-am plecat din Piteşti fără să mă fi interesat măcar de adresa ei. Eram aproape sigur că, odată ajuns la Paris, prima persoană care-mi va ieşi în cale o să fie Lizica... Abia astăzi observ că s-a întâmplat altfel.

De un an de zile aproape, de când sunt la Paris, nu întâlnesc decât necunoscuţi. Am început chiar să simt nevoia să mai vorbesc şi cu unul dintr-ai mei. Cei care mă însoţiseră în tren cu de-a sila s-au volatilizat de îndată ce-am pus piciorul pe peronul Gării de Est...

Ciudat lucru!... Acum a început mie să-mi fie dor de ei... Corbii însă s-au împrăştiat. Probabil că nu începuse încă să le miroase a cadavru… La Paris, majoritatea morţilor se arde, nu se mai îngroapă. Cimitirele de-aici au fost transformate în grădini. La Piteşti, pe Eminescu îl citeai în grădina publică. La Paris, pe Baudelaire îl citeşti la cimitirul Montparnasse. De altfel, tot aici l-am cunoscut şi eu pe Baudelaire. Doarme în piatră şi un diavol frumos îi veghează la căpătâi…

Eu nu dorm decât ziua. Noaptea citesc abecedarul. Parisul nu se poate învăţa bine decât noaptea. Ziua prea e multă lume pe străzi, prea îţi fură ochii vitrinele. Şi afară de asta, ziua ţi-e ruşine parcă să te uiţi la femei. Tu nu le cunoşti şi ele te simt că eşti străin. Noaptea, însă, stai la cafenea, şi femeile vin ele singure să te cunoască. De o lună de zile n-am dormit de trei ori pe rând în acelaşi pat. Să ştie Cotan cum este pe aici, ar veni el la Paris şi şi-ar trimite pe soră-sa înapoi la Piteşti.

Eu sunt înscris la École de droit. La Paris, Facultatea de drept se numeşte “şcoală“”. Magistraţii francezi nu sunt aşa de pretenţioşi ca cei români. De avocaţi, nu mai vorbesc. Stai la masă alături de el şi nici nu bănuieşti că este avocat. La noi, la Piteşti, avocaţii parcă erau toboşarii de la regimentul de infanterie. Păcat că nu le face statul şi o uniformă specială. La Paris, nici ofiţerii care o au nu umblă cu ea pe stradă. Şi la cazarmă nu te poţi duce să-i vezi în uniformă. Trebuie să aştepţi parada de la 14 Iulie... Am văzut-o mai zilele trecute. Nu seamănă deloc cu parăzile de la noi. Şi doar la 14 Iulie e mai cald ca la 10 Mai!...

Pe aici e aşa de cald, că nici nu pot citi. Nu ştiu cum o să-mi prepar examenul de toamnă... La cel de primăvară nu m-am prezentat, fiindcă nu eram preparat. Examenele la Paris nu se dau ca la pension, la Bucureşti. Profesorii sunt îmbrăcaţi în togă, iar servitorii facultăţii, în redingote negre cu lanţuri groase de alamă pe după gât. La Paris, un examen de drept te impresionează ca o înmormântare de clasa I la Piteşti. La fel de emoţionaţi trebuie să fi fost şi ceilalţi studenţi români, fiindcă din 35 câţi s-au prezentat la examen, n-au trecut decât şapte... Ce bine ar fi fost să fiu şi eu măcar al optulea!... Mama mai ales n-ar mai fi regretat că m-a trimis la Paris. Din cauza asta, nici n-am mai scris nimic acasă. Le trimit numai cărţi poştale ilustrate cu descrierea subiectului mai pe larg. Familia mea trebuie să cunoască acum Parisul tot aşa de bine ca şi mine.

Este aici însă un român care-l cunoaşte şi mai bine ca mine. Îl cheamă Ion Căpriţă. Francezii, însă, nu ştiu de ce-i zic: Le prince Jean de Capritza. Căpriţă nu e prinţ. E băiatul unui ţăran chiabur din judeţul Dolj, care de şapte ani de zile îl aşteaptă zadarnic să se întoarcă acasă doctor în drept. Căpriţă însă nu se poate întoarce, fiindcă nu şi-a dat încă nici primul examen. Adevărul e că, la Paris, numai primul examen e mai greu. Celelalte vin de la sine. De şapte ani de zile, Căpriţă explică lui tată-său prin scrisori cu coroană princiară întregul mecanism al examenelor de la Paris. Bătrânul, care este om cu bani şi cu ambiţii, se lasă convins uşor, fiindcă o ţigancă din sat, care i-a dat cu bobii, i-a spus că Ionică al lui o să ajungă om mare. Şi Stoian Căpriţă, tatăl prinţului Jean de Capritza, continuă să trimită regulat studentului veteran câte 500 de franci pe lună.

Căpriţă ăsta parcă ar fi fost botezat în acelaşi cazan cu Cotan. Amândoi sunt oameni fericiţi. Se găseşte totdeauna cineva care să aibe grijă de ei. Mie însă, dacă ar fi să nu-mi dau examenele, sunt sigur că mama nu mi-ar mai trimite nici un ban. Şi până la majorat mai am aproape un an şi jumătate. Până atunci, dar, trebuie să-mi trec şi eu măcar primul examen... Îmi dau seama că nu mă pot întoarce în ţară tot aşa după cum am plecat.

Ce-ar fi fost, însă, dacă eram să fiu şi eu tot aşa de bogat ca alţii?… Probabil c-aş fi rămas la Paris. Aici e foarte bine. Dacă nu faci scandal, nu te întreabă nimeni cine eşti şi cu ce te ocupi. La Piteşti, însă, toată lumea era cu ochii pe tine. Ce bine trebuie să-i pară fostului meu profesor de limba română că nu mai vede pe nimeni furişându-se la Kety în casă!... Dar Kety s-o mai gândi oare la mine?... De când am dat-o jos din tren, în gara Craiova, nu mai ştiu nimic despre ea. Îi promisesem c-am să-i trimit adresa. La Paris, însă, m-am răzgândit. Parcă Kety de adresa mea are nevoie? Kety e nostimă când o ai lângă tine. Dar aşa, cum suntem acum la câteva mii de kilometri depărtate, nu face să ne mai induioşăm unul de altul. Dacă i-ar fi fost dor de mine, Kety putea să-mi ceară adresa de la mama. Eu nu mai dau adresa mea nimănui. Sfatul ăsta mi l-a dat Căpriţă: “Femeilor, mai ales, să nu le dai niciodată adresa exactă. Dacă vrei, du-te tu la ele acasă, dar la tine să nu le aduci niciodată, fiindcă mai totdeauna iese scandal”.

Primul scandal, de altfel, l-am şi avut. Vinovatul însă n-am fost eu. A foat ea, o femeie din Cartierul Latin. Eram sosit de curând la Paris şi nu cunoşteam decât cafenelele Vachette şi Panthéon, cabaretul Noctambules şi restaurantul Duval, unde luam masa regulat. Pe atunci umblam pe străzi cu oarecare teamă şi mai toată ziua stam acasă, într-un hotel pe rue Saint-Jacques, vis-à-vis de facultate. Îl alesesem anume ca să nu întârzii dimineaţa la cursuri. Seara, însă, mergeam să ascult ceva muzică şi să răsfoiesc revistele ilustarte prin cefenele.

Pe femeie am cunoscut-o la Vachette. Mesele noastre erau alături, şi amândoi eram singuri. Ea ghicise că sunt străin. La Paris, studenţii străini, mai ales când sunt veniţi de curând, au totdeauna parale. Femeile din Cartierul Latin mor după străini. La francezi nici nu vor să se uite măcar…

La un moment dat, vecina mea mă roagă să-i plătesc un bock de bere. Încântat de atenţia ei, eu îi ofer ceva mai mult — un supeu — adică o porţie de şuncă cu pickles englezeşti; o bucată de Camembert, două banane, o sticluţă de vin Medoc, o cafea neagră şi o cutie cu ţigări egiptene.

Femeia pare emoţionată. Aşa ceva parcă nu mai mâncase de când trăia...

În timpul mesei, mă întreabă cum mă cheamă, din ce ţară sunt şi ce am de gând să fac la Paris. Pe ea o chema Chiffon şi nu făcea nimic. La Paris, toate femeile care nu fac nimic, pe lângă numele de botez şi de familie, mai au şi câte un aşa-zis nom de guerre. Mia târziu mi-am dat seama că Chiffon era cu adevărat o femeie foarte războinică.

După miezul nopţii mă întreabă dacă nu vreau să meargă la mine acasă. Până atunci nu cunoscusem nici o femeie la Paris. Chiffon e fată tânără şi drăguţă. Are părul oxigenat, ochii verzi şi buzele subţiri ca un şipot de brad pe care curge apa rece a unui izvor de munte. Vorbeşte aşa de repede, că abia înţeleg ce-mi spune. Vorbeşte însă foarte frumos... Gura ei parcă ar fi o ocarină cu care-mi cântă o romanţă veche. Femeile din cartierul Latin mai mult te-ncântă decât îţi vorbesc.

Pe Rue des Écoles, mă ia de braţ şi mă sărută... Nimic mai simplu şi mai natural pentru două fiinţe care se plac. La noi în ţară, până s-ajungi să săruţi pe cine-ţi place, îţi trece cheful.

Chiffon se înnebuneşte după odaia mea. E mobilă simplu. Dar eu i-am mai adăugat o scoarţă oltenească şi vreo trei icoane pe care le adusesem din ţară. La plecare, mama îmi spusese să mă închin la ele în fiecare dimineaţă, fiindcă francezii sunt de altă religie şi nu au icoane.

Chiffon, însă, tot aşa de mult mă place şi pe mine. Eu sunt exact genul ei. Până atunci nu întâlnise încă un bărbat care să-i placă aşa de mult. Din mon petit şi mon amour nu mă mai scoate. Tot mon petit îmi spunea şi Kety. Mon amour însă nu mi-a spus niciodată. Probabil că Chiffon mă iubeşte mai mult decât Kety...

Ce plăcut lucru să dormi o noapte întreagă cu o femeie care te iubeşte. La Piteşti n-ajunsesem încă până acolo. Pe Margareta, pe Steluţa şi chiar pe Kety le iubisem numai en détail. Cu Chiffon, ne iubim en gros.

Păcat însă că nopţile frumoase se sfârşesc curând, şi adeseori, chiar foarte urât.

Dimineaţa, observ că-mi lipsesc toţi banii din portofel — o hârtie de 500 de franci, alta de 100, doi poli de aur şi alţi câţiva franci.

Chiffon tocmai se spală pe ochi. Nu ştiu dacă e bine ce fac. Profit însă de ocazie şi-i deschid poşeta. Banii mi-i luase ea. Cu ce scop, nu ştiu. N-am ştiut niciodată... Şi doar eu îi plătisem seara un supeu, iar dimineaţa aveam de gând să-i mai dau un pol de aur.

Când îi spum ce-am descoperit, ea începe să ţipe la mine şi-mi smuceşte banii din mână. Eu mă opun. Eram doar sigur că banii sunt ai mei. Seara la cafenea ea n-avusese un sfanţ.

Chiffon se înfurie şi începu să mă engueleze, mă face sale roumain şi-mi cârpeşte o palmă, pe care, de altfel, i-o înapoiez imediat cu dobândă.

Patronul, portarul, servitorii şi toţi locatarii hotelului au dat năvală la mine în odaie. Nu ştiu cine se grăbise să anunţe chiar poliţia. Un străin care bate o franţuzoaică trebuie să fie un monstru. Noroc însă că portarul hotelului, căruia îi plătisem chiria pe trei luni înainte, i-a explicat agentului mai bine ca mine cum stau lucrurile şi la secţie n-a dus-o decât pe Chiffon. Eu am scăpat...

Şi când mă gândesc că la Piteşti era cât p-aci să mă bat şi cu Kety!... Şi toate astea numai din cauza dinţilor mei, care au strungăreaţă...

Dar mama?... Ce-ar fi fost să afle că am mâncat o palmă de la o femeie? Ar fi durut-o poate mai mult decât examenul la care nu mă prezentasem nici în sesiunea de toamnă. La anul, însă, îl trec cu siguranţă.

Sunt hotărât... De altfel, la anul, când mă voi duce în ţară să-mi iau majoratul, va trebui să le arăt celor de-acasă că n-am stat degeaba la Paris. Un an nu este cine ştie ce mare pagubă în cariera unui student român la Paris... În ţară, nu mi se-întâmplase la fel? După ce rămăsesem corigent la limba română, n-am trecut oare două clase într-un an?...

De altfel, pe mine, propriu-zis, nu mă încurcă examenul... Mă întreb însă ce am să fac după ce voi lua licenţa sau poate chiar doctoratul!… Să mă întorc în ţară sau să rămân la Paris?... Aci cel puţin omul ştie pentru ce munceşte... Ca să trăiască cum trebuie... ca să petreacă! La Piteşti, însă, sau chiar la Bucureşti, nu se poate petrece decât la fel în fiecare zi. Lozinca noastră: “muncă, cinste şi legalitate” nu mai emoţionează decât pe străinii care nu ne cunosc încă. Munceşti ca să trăieşti, dar trăieşti ca vitele la jug. Coeficientul satisfacţiei personale nu este niciodată egal cu al muncii depuse. De cinste şi legalitate nu mai vorbesc. Cinstea este un rest de ipohondrie naţională la fiecare din noi, iar legalitatea, ultima iluzie a unui dumnezeu bătrân, orb, surd şi absent. Dacă nu eşti băiat de prefect ca prietenul Cotan, sfârşeşti ca Mihăiţă sau ca Ţăpuş Nicolae.

Cotan mi-a scris că nu şi-a trecut nici el examenul fiindcă a fost bolnav. Eu, însă, ştiu ce înseamnă un examen pierdut din cauză de boală. E singurul lucru care se petrece la fel şi la Paris şi la Bucureşti. Majoritatea studenţilor de aici nu şi-au dat examenele tot din cauză de boală! Mie, însă, nu-mi place să mint. Eu spun adevărul aşa cum este. Nu l-am dat fiindcă nu-l preparasem. În loc să fi citit, am petrecut. Am petrecut, însă, în mod inteligent. Eu, la Paris, mă cultiv... Şi adevărata cultură nu ţi-o poate face decât femeia, care orice s-ar spune, e cu mult mai fină ca bărbatul.

Cu femeile gentile, însă, bărbatul trebuie să fie cavaler. Aici îi dau dreptate lui Ţăpuş. Dragostea pentru o femeie nu este un viciu. Este o fatalitate — o simplă chestie de înclinaţie sufletească sau un fel de protocol social impus de o anume educaţie sentimentală. Un om de rând nu trebuie să iubească, fiindcă nu ştie cum. Şi omul nu face, poate, decât ce ştie. Mihăiţă, bunăoară, care iubea pe Lizica, nu ştia să iubească, tocmai fiindcă o iubea pe ea. Şi Lizica, dacă n-a bănuit niciodată lucrul ăsta, probabil că-şi dăduse seama la timp că băiatul cizmarului de pe Scoroboaia este un om de rând.

Alte viţii, însă, n-am. Nici nu beau, nici nu joc cărţi. Din când în când, e drept că mă duc la Longchamps sau Auteuil. Au început să mă intereseze cursele de cai, care la Paris sunt altfel decât la Bucureşti. Nu joc însă decât doi poli pe zi şi, lucru curios, câştig aproape totdeauna. Cunosc o femeie din aristocraţia franceză — baroana Dudley — care-mi dă tuyau-uri sigure. Câştigul însă îl cheltuim împreună. Doar nu cheltuim din banii noştri. Atât mai rău pentru cei care îi pierd. Cine nu cunoaşte caii n-are decât să nu joace la curse.

My Baby (cum îi zic eu baroanei, fiindcă-mi dă şi lecţii de limba engleză) cunoaşte toate localurile de noapte din Paris. Dar în localurile astea se bea numai şampanie. În ele nu vin decât oameni foarte bogaţi sau oameni care, ca şi noi, cheltuiesc banii altora. My Baby şi cu mine avem un noroc porcesc. În Franţa, ca şi în România, porcul este portebonheur. De când ne-am cunoscut, ducem cu adevărat o viaţă de aristocraţi. De trei luni de zile nu mai cunosc orele antemerediane.

M-am hotărât să încetez însă cu viaţa pe care am dus-o până acum. E timpul să mă pun pe lucru. Trebuie să-mi prepar examenul, fiindcă altfel iar îmi iau înainte colegii de la Piteşti. Aici nu ştie nimeni cine sunt, dar în ţara mea nu vreau să rămân toată viaţa acelaşi corigent la limba română.

Am jurat... La noapte mă duc pentru ultima oară “peste apă“. Aşa se numeşte Parisul de pe malul drept al Senei. De data asta, însă, mă duc singur. Altminteri, My Baby iar mă ia acasă la ea şi mâine dimineaţă iar mă scol pe la ora unu după-amiază. Şi eu, dacă nu învăţ dimineaţa, zadarnic citesc peste zi. Nu înţeleg nimic...

Aşadar, sunt hotărât. Noaptea asta va fi ultima mea noapte. Are să fie tristă. Sunt sigur. Dar poate are să fie mai bine aşa...

Ce-ar fi fost dacă profesorul meu de limba română mi-ar fi dat să analizez la examen Ultima noapte a lui Mihai Viteazu. Poate că cu Dimitrie Bolintineanu m-aş fi împăcat mai bine decât cu Grigore Alexandrescu...

*

Locaul este mic. Oglinzile din zid, însă, îl măresc la infinit. Dacă nu iei bine seama, îţi turteşti nasul în ele. Nu este un local popular. Este, cum îi zicem noi, une petite boîte — o cârciumă mică, dar cu notele de plată foarte mari, chiar când nu consumi apoape nimic. Într-o singură seară, cei 30-40 de clienţi ai localului cheltuiesc mai mult ca întreaga populaţie a Piteştilor într-o săptămână întreagă. Localul se deschide numai după miezul nopţii şi se închide la plecarea ultimului client, care nu mai are în buzunar nici măcar bani de tramvai. Dacă eşti client cunoscut, însă, te poţi împrumuta la chelneri. La Paris, chelnerii sunt oameni foarte cumsecade. Unii chiar sunt oameni foarte instruiţi. De la ei poţi învăţa anume lucruri, pe care familia şi profesorii tăi din ţară nici nu le-au visat vreodată. Se rad în fiecare zi şi îşi schimbă gulerul în fiecare noapte. De haine nu mai vorbesc, fiindcă sunt totdeauna îmbrăcaţi în frac sau smoking, aşa cum la Piteşti nu se îmbracă decât notabilităţile la 10 Mai. Dar dacă ai norocul să cunoşti pe patron, e şi mai bine. Patronul unui astfel de local este ceva aşa, mai mult chiar decât tatăl lui Cotan, care este prefect de Argeş. Protecţia unui patron te scapă câteodată chiar şi de plată. De obicei, când eşti bărbat, patronul nu vrea să te cunoască. În schimb, sunt femei care obţin tot ce vor de la patron. E drept, însă, că femeile astea aduc în fiecare seară în local alţi clienţi decât cei de noaptea trecută. De altfel, aceştia din urmă nici nu pot să mai vină, fiindcă a doua zi nu mai au nici un franc în pungă.

În localul acesta n-am fost până acum decât de două ori: o dată cu prinţul Jean de Capritza, compatriotul meu, şi altă dată cu My Baby, tovarăşa mea la curse şi în alte mici afaceri pe care n-am nici un motiv să le numesc. Acum vin pentru a treia oară. De data asta sunt singur. De la un timp încolo, simţi că nu mai ai nevoie de pilot. Pilotul e bun o singură dată în viaţă. Altminteri cazi sub epitropia lui. Dovadă, Margareta... Ce-aş fi păţit s-o târăsc cu mine la Paris!... De Steluţa nu mai vorbesc, fiindcă pe Steluţa mai mult am pilotat-o eu pe ea decât ea pe mine. Altminteri nu ajungea amanta lui Cotan.

În aceeaşi oglindă cu mine se mai răsfrâng şi alţi clienţi. Un mare duce în compania unei femei şi un brazilian, mare plantator de cafea, care stă singur la masa de alături. Sunt clienţi vechi, pe care îi cunoaşte întregul personal al localului: şi patronul, şi chelnerii, şi ţiganii din orchestră. Cineva a cerut să se cânte Valse folle. Este un vals care pe vremea aceea făcea mare vâlvă la Paris.

Oui, le seul bonheur de notre vie
C’est de jeter aux quatre vents de la folie
Les rêves d’amour qui tour à tour,
Dans notre coeur, ouvrent le jour
Parmi les flots de poésie...

Câteştrei îl ascultă emoţionaţi parcă şi grăbiţi să facă şi ei ceva în viaţă. Rusul a înjumătăţit o sticlă de piperment, brazilianul, o havană, iar femeia, un creion de buze.

Eu îi privesc prin oglindă şi, privindu-i pe ei, mă gândesc, însă, la banii pe care îi poate cheltui în viaţă un mare duce rus, şi la banii pe care îi poate câştiga un brazilian cu plantaţiile lui de cafea. Pe mine mă lăsasem deoparte. Uitasem aproape că eram hotărât să-mi prepar examenul cu începere chiar de a doua zi. Din rafturile conştiinţei, însă, nu scoţi de obicei decât consideraţiunile care te interesează în primul rând. Or, prezenţa acestor doi bogătaşi alături de mine îmi violenta până şi cele mai curate gânduri şi intenţii.

La un moment dat, marele duce se scoală şi pleacă. Femeia rămâne singură la masă. Brazilianul profită de ocazie şi începe să-şi arunce ochii şi rotogoalele fumului de havană spre masa vecină. Are în degete nişte inele care te orbesc. Nu ştiu dacă toate pietrele sunt veritabile. Sunt mari, însă, cât peceţile domneşti de altădată. Şi hrisovul brazilianului trebuie să fie foarte vechi şi scump, fiindcă are pe el vreo şapte peceţi diferite.

Cu cât brazilianul se uită mai insistent la femeie, cu atât mai mult mă uit şi eu la el. Sunt curios să văd care pe care o să ne cucerim mai curând. El pe ea, sau eu pe el?... Sunt hotărât chiar să intru cu el în vorbă. La urma urmelor, de ce nu s-ar fi putut înţelege, la Paris, un român cu un brazilian?... Aştept numai momentul.

Un chelner, însă, se apropie de mine şi-mi şopteşte discret la ureche:

— Prinţesa Romanowska vă roagă să poftiţi la masa Alteţei-sale.

Eu parcă n-aud bine ce mi se spune. Întorc capul şi-i zâmbesc. El însă repetă invitaţia foarte serios. Nu înţeleg pentru ce chelnerul ăsta îşi permite luxul să fie obraznic cu mine. Mă încrunt la el şi-i răspund scurt:

— A d’autre, mon vieux...

În clipa aceea, însă, femeia lângă care stătuse până atunci marele duce îmi face semn cu mâna, arătându-mi locul liber de pe canapea. De data asta, directivele ochilor noştri se schimbă în sensuri diametral opuse. Eu mă uit la femeie şi brazilianul se uită la mine. Amândoi, însă, ne privim nedumeriţi, fiindcă nici eu, nici el nu pricepem nimic. Eu nu ştiu cine este femeia asta şi brazilianul nu ştie cine poate fi necunoscutul pe care prinţesa Romanowska îl invită la masa ei.

A treia mare surpriză de când am plecat din ţară! Femeia îmi face semne disperate şi-mi vorbeşte în limba românească:

— Ce te uiţi aşa la mine? Nu mă mai cunoşti?...

Lizica!... Prinţesa Romanowska era sora lui Cotan.

Mă scol de la masă, ca un convalescent din pat. Parcă aş fi bolnav şi nu-mi venea să cred că m-am însănătoşit. Până la masă eu merg împleticindu-mă. În gură mestec zadarnic primul cuvânt pe care trebuie să i-l adresez.

Lizica!... Lizica!... Cum s-a schimbat!... Cum a crescut!... Când am văzut-o pentru ultima oară la Piteşti, era ca şi mine — o copilă aproape... Şi acum... Ce femeie frumoasă!... Cea mai frumoasă femeie pe care o vedeam în viaţa mea...

Lizica râde de emoţia mea. Îmi ia mâna în mâna ei şi mă mângâie ca pe un frate, deşi până atunci mâinile noastre nu se atinseseră încă niciodată. E fericită că mă vede şi mă întreabă ce mai ştiu de pe acasă. Nu bănuia că nici eu nu ştiam nimic. Dar chiar dacă aş fi ştiut, ce i-aş fi putut spune?... Întâlnirea asta neaşteptată mă amuţeşte. Parcă nu mai eram eu. Nu mai eram om... Eram ceva inert şi minuscul, ca o batistă uitată de o femeie pe canapea. Şi-n canapeaua pe care stam lângă ea, simţeam cum mă scufund ca muntele Saint-Michel în mare...

Prin aceleaşi emoţii ca mine trecea probabil şi brazilianul de la masa de alături. Faptul că vorbeam o limbă pe care el n-o pricepea îl exaspera aşa de mult, că la un moment dat chemă pe girant şi-i reclamă că prea e multă gălăgie în local.

Lizica îmi dă adresa ei ca să vin s-o văd a doua zi. În noaptea aceea nu puteam sta mai mult de vorbă, fiindcă aştepta pe marele duce Alexis, care trebuia să se întoarcă. Emoţionat de ce-ar fi putut să mai urmeze a doua zi, încercai să mă scuz că nu pot veni. Mă hotărâsem, doar, să încep şi eu odată să-mi prepar examenul. Lizica însă îşi bate joc de mine:

— Fugi d-acolo!... Parcă ţie de examen îţi arde? Nu te ştiu eu?… Fii băiat deştept. Ai mai rămas tu şi la Piteşti corigent la limba română, şi n-ai murit... slavă Domnului!...

*

De azi-noapte parcă sunt nebun. N-am putut adormi decât spre ziuă. Lizica mi se aprinsese ca un bec electric în creier, drept între ochi. Întunericul din odaie nu era suficient. Închideam ochii să fac şi mai mult întuneric în jurul meu şi în mine. Degeaba... Lizica era tot acolo. Nu pleca, şi pace... Aşa trebuie s-o fi purtat-o în el, până în clipa când şi-a dat duhul, şi bietul Mihăiţă. Şi eu, care credam că Mihăiţă a fost un dobitoc!...

Doamne, Doamne!... Pune strajă gurii mele şi stavilă la timp credinţelor greşite...

Nu cumva iubesc şi eu pe Lizica?...

M-a deşteptat factorul poştal, care-mi aducea un mandat de la mama. Când număram banii, nu ştiu de ce m-am oprit deodată, m-am uitat drept în ochii lui şi l-am întrebat:

— Dumneata cunoşti le Lizica?... Pe prinţesa Romanowska?

Factorul credea probabil că nu mă trezisem încă din beţia făcută noaptea aceea. A zâmbit uşor şi nu mi-a răspuns.

Eu însă nu m-am lăsat intimidat de indiferenţa lui şi l-am apostrofat din nou:

— Păcat de dumneata... Degeaba mai trăieşti... Ascultă-mă pe mine, domnule... Nu există în tot Parisul o a doua femeie la fel cu Lizica... Şi Lizica e româncă... E din acelaşi oraş cu mine...

După-amiază m-am dus la ea acasă.

Lizica stă pe Avenue Henri Martin, într-un hotel particular. Are portar, intendent, valeţi şi tot felul de bone şi servitoare mai mărunte, cu care, dacă nu eşti obişnuit, le poţi lua, nu importă pe care din ele, drept stăpâna casei.

*

Hotelul are două etaje, cu încăperi felurite, pline de mobile de stil, vitrine şi tot felul de bibelouri de preţ, covoare persane, tablouri de Manet şi Berthe Morisot, litografii de Toulouse-Lautrec şi bucăţi de marmoră de Rodin, un ogar alb, două pisici de Angora, iar într-un colţ mai întunecat, pe o etajeră japoneză, fotografiile familiei: prefectul, nevasta-sa, Oiţa şi Cotan...

Mihăiţă însă nu e nicăieri. Şi eu tocmai de Mihăiţă mi-am găsit să-i vorbesc...

Când aude că s-a sinucis, Lizica rămâne surprinsă. Când îi spun însă că s-a sinucis pentru ea, Lizica începe să râdă.

— Săracul!... Ce caraghioşi sunt copiii ăştia de prin provincie... Ţin cu tot dinadinsul să ne îndatoreze, fără să avem nevoie de serviciile lor... Dar bine, nu găsise pe Scoroboaia nici o fată de nasul lui?... Păcat de el...

Şi atâta tot... Simt că din clipa aceea Mihăiţă este mort pentru totdeauna şi pentru mine, la fel ca pentru toată lumea.

Eu, cel puţin, n-am să mai vorbesc niciodată de el.

Vreau să întreb de sănătatea lui bărbatu-său, dar nu ştiu cum s-aduc vorba. Fotografia actualului prefect lipsea din colecţia familiei. Noroc însă că Lizica începe să-mi vorbească singură şi despre ea, şi despre toţi ceilalţi ai ei. În lipsa unui preot ortodox, Lizica mă luase pe mine drept duhovnic. Spovedania ei, însă, era parcă transcrisă după a mea. Numai că eu n-o scrisesem încă şi nici n-o spusesem nimănui până atunci.

— Ce bine ai făcut c-ai venit la Paris... Bravo ţie... Nu e aşa că-ţi place?... Zici c-ai venit să faci dreptul?... De!... Ştiu şi eu?... Nu cred că-l poţi sfârşi... Aici oamenii vin să se strâmbe, nu să se îndrepte...

Uită-te la mine... Vezi ce strâmbă sunt?... Nu, nu... Nu râde, că-ţi vorbesc serios... Aşa eram eu la Piteşti?... Spune. Parcă eram un chibrit la fel cu toate celelalte din cutie. Era să mă aprindă cineva şi pe mine o dată, şi gata... Aici, însă, vezi cum m-am schimbat?... Vezi câte spirale are firul dinăuntrul becului electric?... Aşa sunt şi eu... Cu cât spiralele sunt mai numeroase, cu atât lumina e mai puternică... Ce?… Voi credeaţi că măritişul meu e serios?... De unde?... M-am măritat să scap de ei... Bine c-am scăpat. Dacă nu mă măritam, se scăpau ei de mine, că eu mă omoram... Nu mai puteam trăi acolo. În oraş ori la Cimitirul Şerban-Vodă era acelaşi lucru. Aici, însă, simt că trăiesc… Cât voi trăi, nu ştiu... Mai ales că doctorii mi-au spus că am un plămân atins. Dar ce-are a face?... Omul are doi plămâni... Şi după ce n-o mai fi bun nici celălalt, o să se întâmple ce trebuie... Sfârşitul n-are nici o importanţă... Vorba e, ce faci cu plăminii ăştia cât trăieşti?... Ce respiri cu ei?... Ţie nu-ţi pare că aici se respiră altfel ca la Piteşti? Alt aer... Altă viaţă... Altă otravă. Tu iei cocaină?... Nu?... Cum se poate?... În tot Parisul, n-ai cunoscut până acum nici o femeie fină? Ia spune… Noaptea, când sunteţi împreună în pat... când vă sărutaţi... când sunteţi în fine gata... cum să zic... Nu ţi-a trecut nimeni cu degetul, aşa, uşor, pe sub nas... un praf alb... o pudră fină?... Vai!... Ce român inadaptabil!... Cum o să poţi tu învăţa dreptul la Paris?... Te pomeneşti că nici înţepături cu morfină nu-ţi faci?... Ei, vezi?... Eram sigură… Fugi de-aici, că-mi pare rău că te-am întâlnit... Zău aşa!...

Şi Lizica este aşa de supărată pe mine, că de necaz îşi sfâşie bluza, lăsând să i se vadă tot pieptul gol...

Eu nu-i mai răspund decât cu capul, când la dreapta, când la stânga, când înainte, când înapoi... Parcă aş fi un vârf de plop pe care-l bat toate vânturile de pe lume... Spovedania Lizichii mă cufunda tot mai mult în inconştienţă.

— Şi mai ai pretenţia că eşti bărbat!... Nu?... Bravo!... Aşa cum era cât p-aci să fie şi bărbatu-meu, dacă n-aş fi reuşit la timp să-l fac să-şi dea seama de ridicol... Ai văzut pe marele duce Alexis?... Are aproape 50 de ani... Şi, totuşi, nu se teme de cocaină... E cât se poate de sănătos... Călătoreşte tot timpul şi nu simte oboseala decât atunci când îi place lui să se oprească undeva... Bărbatu-meu, însă, vrea să stau cu el la Piteşti... la ţară... la moşie... Ba nu, zău... Tu ne-ai fi văzut pe noi împreună?... Bine ne-ar mai fi stat!... Ar fi avut lumea din Piteşti pe seama cui să se distreze... El un ciob de oală spartă şi eu un păhărel de cristal... Marele duce Alexis, cel puţin, nu mi-e bărbat... Mi-e numai amant... A, ha!... ştiu la ce te gândeşti... la gura lumii... la opinia publică... Nu-mi pasă... Toate femeile au câte un amant!... E drept că nu toate pot avea câte un mare duce, dar dacă aşa mi-a fost norocul?... Atât mai bine pentru mine... Nu?... Tu, dacă ai fi fost femeie, nu ţi-ar fi plăcut să fii amanta unui mare duce?… Era oare mai bine să fiu nevasta cui ştii şi tu?... Spune tu, ce aş fi putut face eu cu el la Paris?... Ce am fi făcut, de altfel... L-am trimis acasă, să îngrijească de moşie... De moşiile marelui duce îngrijesc alţii… Marele duce nu îngrijeşte decât de mine... Tu ai fi capabil să faci ca el?... Nu... Ei!... Vezi ce înseamnă să fii bărbat?... Bărbat adevărat însă, nu ca el, numai cu “fost prefect” pe cartea de vizită...

Şi Lizica ar fi continuat să-mi vorbească la fel şi încă multă vreme, dacă un servitor n-ar fi anunţat sosirea marelui duce.

Marele duce!...

Cuvintele astea parcă sunt doi nori încărcaţi cu electricitate diferită. Fac explozie chiar în urechile mele. Ecoul exploziei, însă, îmi pătrunde până în adâncul sufletului. De când sunt la Paris, sondez numai adâncimile incomensurabile. Una din ele sunt eu însumi. În golul acesta, însă, nu privesc niciodată până la fund. Prea e adânc şi prea e întuneric... Mi-e teamă de ce aş putea vedea dincolo de ce vede toată lumea.

Lizica, bunăoară, dacă şi-ar fi aruncat ochii la mine în momentul acela, m-ar fi văzut aşa cum poate am să rămân toată viaţa. Şi Lizica n-ar fi fost deloc încântată de efectul îndrumărilor ce-mi dăduse până atunci. E drept că din ce-mi spusese ea, nu prea înţelesesem mare lucru. Nu ştiam încă ce înseamnă un bărbat adevărat. Bărbatul din faţa ei, însă, era mai copil ca niciodată. Era galben şi tremura de teamă ca elicea de alamă a unui ventilator electric. Sosirea neaşteptată a marelui duce mă dăduse înapoi cu trei ani şi jumătate. Sărbătoream, fără să vreau, aniversarea primei mele mari nenorociri în viaţă. Noroc însă că marele duce nu era profesor de limba română, şi Lizica nu semăna deloc cu Kety...

Şi totuşi, emoţia nu mi-a trecut decât după ce am fost prezentat marelui duce.

În sfârşit!... Strâng şi eu mâna unui boier de viţă veche... De la anul 1613, familia Romanovilor domnea fără întrerupere în Rusia. My Baby, deşi de viţă poate tot aşa de veche, nu-mi vorbise niciodată de strămoşii ei. Aceeaşi discreţie observ că păstrează şi marele duce. Dar marele duce e altceva. Vlăstarul Romanovilor nu vorbeşte fiindcă n-are nevoie. Strămoşii lui vorbesc mai elocvent decât ar putea vorbi el... Pentru mine, însă, nu vorbeşte nimeni... Limba nucului, din via noastră de la Slatina, n-o cunoaşte nimeni aici. Şi nucul acesta e singurul meu strămoş cu care m-aş putea lăuda...

Marele duce a fost la cursele de trap de la Vincennes, unde unul din caii săi a câştigat “Grand prix d’automne”. Proprietarul, însă, şi-a păstrat numai satisfacţia câştigului. Premiul, transformat într-un inel de smarald, l-a oferit Lizichii chiar în faţa mea...

Abia acum încep să înţeleg şi eu ce înseamnă a fi bărbat adevărat.

La despărţire, Lizica îmi şopteşte la ureche:

— Ascultă... Dacă ai cumva nevoie de bani, nu te jena.. Spune-mi drept... Tu trebuie să cheltuieşti mult la Paris... Am văzut eu aseară cum îţi plăce să trăieşti...

*

Ce să fac?... De o lună de zile mă întreb mereu ce trebuie să fac?… Nu găsesc însă nici o soluţie care să mă poată mulţumi... De o lină de zile nu mai fac absolut nimic... Asta înseamnă că toată ziua mă gândesc la Lizica... Era fatal să ajung aici!...

Nu ştiu dacă o iubesc cu adevărat sau dacă nu e decât o simplă, dar puternică obsesie. Lizica însă mă stăpâneşte ca un reumatism rebel care mi-a înţepenit tot corpul.

La examen nici nu mă gândesc. Să-l prepare cei care au timp. Eu n-am decât dureri de cap, ameţeli şi o singură mare preocupare în viaţă: dacă i-aş mărturisi dragostea mea, ce are să zică oare Lizica?...

Ciudat lucru. Eu nu pot fi niciodată singur cu Lizica, nici când o am în faţă, nici când o am numai în gând. Spectrul lui Mihăiţă mi-apare blajin şi prietenos, aşa cum l-am cunoscut în viaţă, se apropie de mine, mă ia de mână şi cu degetul la gură îmi şopteşte parcă:

— Nici o vorbă... Lizica nu trebuie să ştie nimic... Altminteri o superi... Îi tulburi viaţa... O faci să sufere... Hai mai bine cu mine şi pe ea las-o în pace...

Şi de câte ori o văd, urmez sfatul lui Mihăiţă. Nu-i spun nimic… Lizica nu ştie încă nimic... Nu ştie c-o iubesc...

Simt însă că situaţia asta nu mai poate dura la infinit. E mult mai grozavă ca examenul pe care nu mă pot decide să-l prepar... Parisul începe să mă plictisească... Ce-am căutat eu oare aici?... Cine mi-a scos pe Lizica în cale când eu habar n-aveam de ea?...

Ah!... Ce bine ar fi fost dacă nu mă hotăram să-mi prepar examenul aşa de curând!... Nu m-aş fi dus să-mi petrec ultima noapte “peste apă“ şi nici pe ea n-aş fi întâlnit-o.

Mă simt aşa de nenorocit, că mi-ar trebui două fericiri deodată ca să-mi pot veni iar în fire: să-mi trec examenul şi să mă iubescă Lizica.

*

Veştile de acasă încep să mă pună pe gânduri.

Iată ce-mi scrie mama:

“Dragul mamii,

Am auzit că la Paris n-ar fi tocmai aşa după cum spui tu, şi că de un an şi jumătate nu faci decât să petreci cu femeile, care-ţi mănâncă banii şi-ţi ruinează sănătatea. Gândeşte-te bine unde ai să ajungi cu felul acesta de viaţă. Averea ta nu este aşa de mare ca să poţi face faţă cu ea până ce s-o îndura Dumnezeu să-ţi sfârşeşti studiile. Dacă nici primul examen nu l-ai trecut până acum, mai bine întoarce-te acasă fiindcă, slavă Domnului, se învaţă destul de bine şi la Universitatea noastră de la Bucureşti. Nu te supăra că-ţi spun lucrurile astea, dar pe aici, prin oraş, nu se prea vorbeşte bine de tine. Şi lucrul ăsta pe mine mă doare mai mult ca pe tine. Se spune că te-ai fi înhăitat cu Lizica a prefectului care a fugit de la bărbatu-său şi acum face pe femeia de stradă la Paris. Păcat de ea şi de bieţii părinţi, că i-a făcut de râs în tot oraşul. Nu te potrivi ei, că tu tot copil eşti până ce-o să-ţi iei majoratul. Să ştiu barim că ai fost cuminte atâta timp cât ţi-am purtat eu de grijă. Pe urmă, ce-o vrea Dumnezeu! Eşti liber să faci cu banii tăi ce-ai să vrei. Dar dacă o fi să continui aşa după cum ai început, să ştii de la mine că în doi-trei ani n-o să mai ai para chioară. Banul este lucrul dracului, mai ales acolo la Paris, unde viaţa este mai scumpă ca la noi. Anunţă-mă şi pe mine când o fi să-ţi treci examenul, ca să nu-mi mai fie ruşine de lumea care mă întreabă de tine, când ies prin oraş. Te sărută cu toată dragostea,

mama ta”.

Extraordinar!... N-am să pot scăpa niciodată de concursul benevol al celor care parcă au jurat să-mi poarte de grijă cu orice preţ... Şi barim dacă le-aş fi cerut acest sacrificiu!... Dar de unde? Nu le cer nimic... Nu le cer, şi totuşi domnii de la “centru” vor să ştie mai bine ca mine ce fac eu la Paris... Şi când mă gândesc că vecinul meu de pe coridor nici până azi nu cred să fi aflat cine sunt, deşi uşile noastre se găsesc faţă-n-faţă.

Nu-ţi fie teamă, mamă... Lizica nu mă costă încă nici un ban. Ba ceva mai mult... Dac-ai şti tu ce mi-a propus!... Dar nu... Nu încă… Deocamdată, mi-e ruşine să-ţi spun... Cât priveşte examenul, fii pe pace... Îţi promit solemn că-l voi trece cu succes, chiar dacă ar fi ca Lizica să nu mă iubească niciodată.

*

Mai zilele trecute, am mâncat cu marele duce la Paillard.

Ruşii au sentimentul de familie foarte dezvoltat. Pe mine, bunăoară, mă socoteşte un fel de rubedenie îndepărtată, numai pentru faptul că sunt din acelaşi oraş cu Lizica. Ca să-mi dovedească trăinicia simpatiei sale, mi-a propus să mă angajeze ca secretar, sau mai bine zis rânduitor al celor două biblioteci răvăşite — una a lui şi alta a Lizichii.

Nu ştiu ce fel de bibliotecă o avea marele duce. N-am fost niciodată pe la el pe acasă. Lizica, însă, ştiu bine, n-are nici un fel de bibliotecă şi nici nu cred să aibă în gând aşa ceva. Toate romanele pe care le cumpără mi le dăruieşte mie, după ce le citeşte. Pe mine, însă, lucrul acesta mă plictiseşte grozav de mult. Lizica citeşte numai autorii la modă, pe care nu-i pot suferi. Când îi vorbesc de Lautréamont, de Aloïsius Bertrand, de Villiers de l’Isle Adam, de Marcel Schowob, de Rémy de Gourmont sau de André Gide, are aerul că mă compătimeşte, ca şi cum aş fi rămas corigent la limba franceză... Cu cât o iubesc mai mult, cu atât îmi dau seama că pe Lizica nu trebuie s-o iubească un intelectual. Lizica este o bestie frumoasă în care, însă, nu te poţi încrede. Te muşcă chiar când îi dai de mâncare...

Nu ştiu, însă, dacă aceasta a fost adevăratul motiv pentru care am refuzat propunerea marelui duce. Nu mi-am putut da seama în primul moment. Mi s-a părut însă că gentileţea marelui duce este o glumă de prost-gust. Dar marele duce, care este un om binecrescut, deghizase gluma într-o ofertă sentimentală, care ar fi putut surâde chiar şi fostului meu profesor de limba română. Amantul Lizichii pare că-mi plânge de milă ori de câte ori vrea să fie drăguţ cu mine. Marele duce nu uită niciodată că sunt din acelaşi oraş cu Lizica...

Lizichii, însă, care m-a întrebat tot aşa de mirată ca şi marele duce pentru ce am refuzat propunerea, i-am răspuns fără înconjur:

— Fiindcă te iubesc şi nu vreau să trăiesc la Paris din mila amantului tău...

Lizica s-a schimbat la faţă ca ziua de 6 august a fiecărui an. Şi-a ridicat apoi ochii în tavan, ca să vadă dacă nu cumva, din cer, se uită cineva la noi, şi a dat din cap dezgustată de uniformitatea acestui moment suprem. Tavanul nu se crăpase însă, şi catapeteasma lumii aştepta, probabil, o frază mai de efect, ca să se dărâme peste noi.

Mi-am dat seama imediat că declaraţia mea fusese bombastică şi mai idioată ca un vers din Micul dor. Era prea târziu însă. Lizica începuse să vorbească ea:

— E foarte drăguţ din partea ta să-mi spui că mă iubeşti. Asta înseamnă că ai început să ai şi tu gust... Probabil de când eşti la Paris… La Piteşti nu mi-ai dat niciodată să înţeleg că mă placi... Aproape nici nu te uitai la mine... Nu este aşa?... Spune...

— Nu, nu... Nu este aşa... Te iubesc de mult... de când te cunosc!...

— Nu, nu... Mă iubeşti numai de când ai văzut că mă mai iubesc şi alţii... Pe mine mă iubeşte foarte multă lume... Mă iubeşte şi Rotschild, nu numai marele duce... Eu, însă, nu iubesc pe nimeni... Pe mine bărbaţii mă scârbesc... Îi suport însă fiindcă am nevoie de ei. O femeie ca mine are totdeauna nevoie de un bărbat... Dar vezi tu?… Nu orice om poate fi bărbat adevărat... Pe tine însă am să te iubesc tocmai fiindcă nu eşti încă bărbat... Am să te iubesc, dar altfel, cu totul altfel... Ce?... Nu crezi?... Eşti un prost... Uite, vezi?... Mutra asta de idiot mă face să te iubesc chiar mult de tot... foarte mult... aşa cum aş iubi un frate. Ce?... Nu-ţi convine?...

Eu continui să dau din cap, ca un mânz nărăvaş. Ea însă, cu o singură vorbă, îmi aruncă parcă un laţ de gât şi mă imobilizează pe loc.

— Cum?... Tu vrei să fii ceva mai mult?... Vrei să-mi fii amant? Ce fel de amant?... Aşa cum este marele duce?... Nu se poate... Adică nu poţi tu... Mărturiseşte...

Eu oftez în chip afirmativ. Ea continuă să-şi bată joc de mine cu voluptatea unei pisici care ţine un şoarece în gheare.

— Ei, da... Înţeleg... Vrei să-mi fii amant de coeur... Nu? Nici asta nu se poate. Adică nu vreau eu... N-am încredere în tine... Tu eşti încă un copil... Nu te gândi că suntem amândoi de aceeaşi vârstă… Eu sunt mult mai rezonabilă ca tine... Şi eu iubesc numai cu capul, nu cu inima. Haide, haide... Fii cuminte... Du-te şi-ţi ia bibliotecile în primire. Ai să găseşti în ele câteva cărţi care au să-ţi fie de folos poate... Apoi, după o pauză, ca şi cum s-ar fi consultat din nou cu ea însăşi: Nu uita, însă, că şi visele se împlinesc câteodată. Ai răbdare... Cine ştie?... Dacă ţii aşa de mult, poate ai să fii şi tu odată amantul meu... Iată, îţi promit!... Dar numai o singură dată în viaţa ta... De mai multe ori n-ar fi bine poate... Ai încredere în mine… Eşti mulţumit?... Bine... Aşteaptă numai... Ştii s-aştepţi?... Ştii ce trebuie să faci ca să nu mai fii copil?... Să fii bărbat ca marele duce!… Vino să te pup, lighioană mică şi fără nume!... În ce atlas de zoologie e fotografia ta?...

Şi cu gestul cel mai firesc din lume, calmă şi fără pic de emoţie, Lizica mă sărută pe gură, ca şi cum o vrabie ar fi trecut un bob de mei din ciocul ei în ciocul puiului din cuib.

*

De când sunt bibliotecarul marelui duce, sau mai bine zis al Lizichii — ceea ce nu este acelaşi lucru — mi-am reluat viaţa de om în toată firea. Mă scol dimineaţa la ora şapte şi în fiecare noapte mă culc numai în patul meu. În cafenea nu mai intru decât ziua, iar peste miezul nopţii nu întârzii decât când mă duc la teatru.

Fiindcă cele două biblioteci nu-mi dau aproape nimic de lucru, în restul orelor libere citesc. Am ajuns chiar foarte departe. Dreptul este o ştiinţă pe care, la nevoie, o poţi învăţa ca pe o poezie. Dacă nu mă înşel agatârşii aveau legile scrise în versuri...

Tot ca pe un text de lege învăţasem şi noi în şcoală poezia Umbra lui Mircea la Cozia. Când am voit s-o comentez, însă, mi s-a înfundat...

În schimb, principiile de drept le poţi comenta la infinit. Le poţi întinde şi răsuci după cum îţi convine. Ştiinţa dreptului are ceva din personalitatea cauciucului... Suportă orice deformare. Cu cât reuşeşti să pari mai absurd, cu atât mai mult impresionezi pe specialişti. Totul depinde de cei care te judecă. Nu e nevoie ca pentru acelaşi caz să pledezi la fel, chiar dacă ai în faţa ta aceiaşi judecători. Sentinţele variază nu după speţa procesului, ci după buna dispoziţie a judecătorilor, care, în treacăt fie zis, trebuie să fi studiat şi ei dreptul la fel ca tine. Asta înseamnă că dreptul e o ştiinţă de pură inteligenţă. Inteligenţa singură îţi permite să jonglezi cu “uite popa, nu e popa” în aşa fel ca, la un moment dat, să juri că ai în faţa ta nu numai un popă anonim, dar chiar un adevărat patriarh... De aceea, poate, majoritatea studenţilor români de la Paris studiază dreptul. Românul, din firea lui, este “şmecher”. Excelează în aşa-zisele “variaţiuni pe o singură coardă“, chiar când nu este muzicant. Tema n-are nici o importanţă. Totul constă în dexteritatea cu care prezintă variatele aspecte ale unei melodii de multe ori inexistente chiar. Procesele mari, de altfel, nu le câştigă oamenii de drept, ci numai avocaţii mari...

Ştiu că muzicanţii şi avocaţii au să protesteze. Îi previn însă că n-au dreptate, fiindcă şi unii şi alţii pot fi, în anume momente, aceiaşi admirabili maeştri cântăreţi, sau, cum se spune aici la Paris, des maîtres chanteurs.

Cred că până la sfârşitul lunii mai voi fi gata. În prima jumătate a lunii iunie mama va primi vestea mult aşteptată, iar în oraşul Piteşti noutatea sosită de la Paris va putea fi afişată mai întâi la “centru”, aşa cum cere tradiţia locală, şi de aci răspândită în tot oraşul.

Ca şi mama, Lizica aşteaptă cu aceeaşi nerăbdare evenimentul fixat pentru jumătatea lunii iunie. Eu o ţin în curent cu toate laturile complexei mele activităţi. Ea însă pare a se interesa mai mult de mine decât de bibliotecă şi universitate. Mi-a mărturisit că ideea bibliotecilor ea i-a sugerat-o marelui duce. Amantul său nici nu se gândea la aşa ceva. N-a citit în viaţa lui nici o carte şi nu ştie să scrie decât frazele tipice, impuse de protocol şi legăturile de familie. Pentru restul corespondenţei, marele duce, care vorbeşte cinci limbi, are cinci secretari: pentru limba rusă, franceză, engleză, germană şi italiană.

Păcat că marele duce nu vorbeşte în româneşte. M-ar fi luat poate pe mine ca al şaselea secretar. Numai de n-ar fi aflat că am rămas corigent la limba română... Lizica e în stare să-i fi spus şi lucrul ăsta. I-a spus ea, de altfel, lucruri şi mai grozave... I-a spus, bunăoară, c-o iubesc!... Marele duce a surâs. Surâsul este primul şi cel mai imperativ atribut al unui adevărat bărbat, mai ales când este şi mare duce...

Fostul meu profesor de limba română, deşi nu era mare duce, când şi-a vârât capul pe fereastră la Kety în odaie, a surâs şi el... A surâs însă “verde”. Un mare duce surâde totdeauna “roşu”.

Ce-a ieşit din surâsul verde am văzut. Să mă ferească Dumnezeu să mai văd ce are să iasă şi din surâsul roşu!

*

Sănătatea Lizichii începe să mă îngrijoreze. Plămânul de care-mi vorbea nu era o glumă. Lizica este ofticoasă. Din zi în zi frumuseţea ei devine tot mai stranie. Lizica este mai albă ca moşiile marelui duce în timpul iernii. Şi totuşi, Lizica nu vrea să se îngrijească. În loc să se ducă pe coasta Mediteranei, stă tot timpul la Paris. Ziua se agită cu tot felul de nimicuri, iar noaptea colindă din cartier în cartier, după cum pe vremuri, la Piteşti, colindam şi noi din casă în casă, dar numai o dată pe an: în noaptea de Moş Ajun.

Mi-aduc aminte de noaptea când masa prefectului, încărcată cu tot felul de bunătăţi, ne înfrăţise stomacul pentru o clipă şi ne învrăjbise sufletul pentru o vecinicie. Era tot o noapte de Moş Ajun.

Parcă mă văd şi azi în mijlocul celor de atunci. Mihăiţă stă între Lizica şi mamă-sa, Rădulescu Florian lângă Oiţa, Ţăpuş Nicolae şi Columbachis Aristotel la dreapta şi la stânga grecoaicei, dar eu între guvernanta, care nu vorbea decât englezeşte, şi văduva de la Câmpulung, care nu vorbea deloc. Mă văd apoi pornind cu toţi ceilalţi prin zăpada până la glezne, sfidând gerul şi mai ales viitorul, căruia nu-i făcusem încă cinstea să-l introducem în preocupările noastre de până atunci.

Astăzi, însă, afară de Mihăiţă, care ştiu unde se află, de ceilalţi nu mai ştiu absolut nimic. De câtva timp, însă, am început să mă număr şi eu printre “ceilalţi”. Nu mai ştiu aproape nimic nici de mine. Mi-am pierdut parcă urma. De câte ori mă caut, îmi pare că nu mă găsesc niciodată acolo unde mă aflu. Când stau alături de Lizica, mai ales, nimeni parcă n-ar fi alături de ea. Câteodată, mă simt aşa de absent, că-mi vine să plâng. Sunt parcă mai absent chiar decât Mihăiţă, cel mai absent dintre noi toţi în clipa de faţă... Nu ştiu de ce, dar de câte ori mă gândesc la el, mă trezesc gândindu-mă la mine însumi. Chipul lui începe să se confunde cu al meu. Şi doar Mihăiţă nu semăna deloc cu mine. Nu semăna însă atunci, când nu eram poate amândoi la fel, când el iubea numai pe Lizica, iar eu mă lăsam să fiu iubit de toată lumea. Dar azi, când pe Lizica o iubesc şi eu la fel cu el, cine-mi spune că n-am început şi eu să semăn cu Mihăiţă?... El, e drept, trebuie să fi putrezit de mult... Eu, însă, abia acum încep... Dar azi, mâine, mai curând sau mai târziu, amândoi o să fim la fel... Morţii seamănă între ei ca nişte fraţi gemeni. În pământ, toţi suntem copiii aceluiaşi tată...

Când îi vorbesc de moarte, Lizica îşi bate joc de mine. Lizichii nu-i este frică de moarte. Vrea să moară ca o floare în paharul de cristal în care a lăsat-o stăpâna casei, care a plecat într-un voiaj mai lung...

Pe mine, însă, cinismul Lizichii mă revoltă. Lizica nu poate fi sinceră. N-are nici un motiv să-şi grăbească singură moartea. Nu poate fi nici obosită, nici dezgustată de viaţă. N-are nici măcar grija unui examen la facultate, ca mine. E tânără şi frumoasă şi are tot ce-i trebuie ca să trăiască fericită. Toată lumea o cunoaşte şi o iubeşte. Femeile, ca şi bărbaţii, o întâmpină la fel, cu aceleaşi axclamaţii de admirare. Întreg Parisul o soarbe cu ochii şi adoarme cu ea în gând, ca cu amintirea unei zile de sărbătoare. În localurile de noapte în care se află că vine Lizica toate mesele sunt rezervate de cu ziua. Pentru un scaun suplimentar la un colţ de masă, se plăteşte ca pentru un hectar de pământ arabil. Şi în Franţa pământul este cu mult mai scump ca în România...

Lizica mi-a mărturisit că vrea să fie îngropată în pământ francez. Pământul Franţei adăposteşte atâţia morţi iluştri, că amintirea lor îl face să rodească parcă mai mult ca ploaia şi soarele. În Franţa, când eşti cu adevărat cineva, nu mori aproape niciodată. Şi Lizica este obsedată de numele câtorva femei din veacurile trecute, care, deşi au murit de mult, continuă parcă să trăiască şi azi.

*

Credeam că singurul mare eveniment al anului va fi examenul meu, care la Piteşti, mai ales, trebuie să fi produs oarecare senzaţie. M-am înşelat însă. În Extremul Orient s-a petrecut un eveniment cu mult mai senzaţional: războiul ruso-japonez.

Lizica oscilează între două emoţii deopotrivă de puternice. Una e plecarea mea; alta, plecarea marelui duce. Eu trebuie să plec pentru îndeplinirea unor anume formalităţi, care reclamă prezenţa mea neapărată în ţară. Trebuie să-mi iau majoratul şi să-mi prelungesc amânarea serviciului militar. Marele duce, însă, a plecat în Rusia de aproape o lună. Acum trebuie să se găsească în drum spre Manciuria.

De întors, probabil că o să ne întoarcem amândoi, afară numai dacă, bineînţeles, unul din noi nu va da ortul popii. De data asta, însă, nu ştiu care din noi va lua înaintea celuilalt. Îmi dau seama că de când iubesc pe Lizica, eu şi marele duce nu suntem decât doi cai de curse, care galopează pe ultima sută de metri ce-i mai despart de potou. Potoul nostru este Lizica. Până azi, toate cursele au fost câştigate de marele duce. Nici nu se putea altfel... Marele duce este cal de rasă. Strămoşii lui numără câte un împărat de fiecare generaţie. Eu, însă, nu sunt decât un biet outsider care aştept un handicap convenabil în care să mă pot afirma. Dacă scap şi ocazia asta, din cal de curse devin cal de sacà...

Marele duce nu cred să se poată întoarce înainte de sfârşitul războiului. Eu, însă, mă pot întoarce oricând înaintea lui. Dacă aş fi fost major, n-aş fi plecat pentru nimic în lume din Paris. Dar mama nu mai vrea să-mi trimită nici un ban. La Lizica nu mă pot împrumuta, fiindcă în momentul de faţă nu mai are nici ea. În câteva zile, Lizica a dat gata toţi banii pe care îi lăsase marele duce. Cât despre banii din ţară, să nu mai vorbim. Lizica nu primeşte de acasă decât o sută de franci mai mult ca mine. Amândoi dar, suntem, cum se zice, dans la plus noire purée. Lizica, mai ales, suferă îngrozitor. Pentru ea banii sunt ca boabele de orez din pilaf... Nu ştie niciodată câte boabe mănâncă. Aşa mănâncă Lizica... mult... enorm de mult... poate fiindcă i-au recomandat doctorii să se supraalimenteze. Lizica, însă, depăşeşte până chiar şi prescripţiile medicale. Mănâncă tot ce vede cu ochii. Mie bunăoară, până azi, mi-a mâncat ceasornicul de aur care-l aveam de la tata, inelul cu briliant pe care mi-l dăduse mama-mare, când am plecat la Paris, două rânduri de haine, un pardesiu şi leafa mea de bibliotecar pe care marele duce, la plecare, mi-o avansase pe trei luni de zile...

Trebuie să plec dar... Trebuia să plec de-acum câteva zile chiar… M-a oprit însă Lizica. A avut nevoie de mine, sau, mai bine zis, de rolul pe care trebuia să-l joc fără voie. Nu puteam s-o refuz. De altfel, Lizica are perfectă dreptate. O soluţie mai nimerită nu puteam găsi nici eu, nici ea. Până ce-am să mă întorc cu bani din ţară, Lizica a închiriat unui ataşat de la legaţia portugheză două din odăile sale de la parter. Contractul, însă, l-am semnat eu, ca şi cum aş fi subînchiriat cu învoirea proprietăresei odăile pe care până atunci le locuisem eu. De când nu mai are parale, Lizica a început să aibă scrupule.

Situaţia asta, însă, nu va dura multă vreme. Marele duce nu o poate lăsa sur la paille. Oricât de mare ar fi, în Rusia, criza financiară provocată de război, un mare duce poate găsi totdeauna banii necesari pentru a-şi întreţine amanta. Şi afară de asta, ruşii au credit nelimitat la Paris. O simplă telegramă e de ajuns. Semnătura marelui duce este ca toiagul lui Moise: face să ţâşnească apă din piatră seacă...

Eu însă mă rog la Dumnezeu ca marele duce să întârzie cât mai mult cu trimiterea banilor. Surpriza asta vreau să i-o fac eu, când am să mă întorc din ţară, major şi om bogat... Când voi lua locul marelui duce, poate rusul să se întoarcă victorios de la război. Adevăratul victorios am să fiu eu... Abia atunci Lizica o să înţeleagă care din doi o iubeşte cu adevărat... Ştiu bine că averea mea nu se potriveşte, nici pe departe chiar, cu averea marelui duce. Lizica, însă, care este femeie inteligentă, va aprecia sacrificiul fiecăruia din noi nu după importanţa sumelor emise, ci după putinţa băncilor emitente...

Mi-e teamă, însă, că Lizica, cum este ea “mână spartă“, n-are să poată rezista nici până la întoarcerea mea din ţară. În cazul acesta, voi fi nevoit să-i fac surpriza prin poştă, nu prin viu grai. Prima recoltă a ogorului meu părintesc va fi un cec al Băncii naţionale româneşti către Banque de Paris et Pays Bas...

Numai de nu mi-ar lua înainte marele duce.

*

La noapte plec spre ţară.

Plec, însă, cu sufletul îndoliat ca poarta unei case în care a murit cineva. Niciodată n-am plecat aşa de trist, fiindcă niciodată n-am plecat forţat de altceva decât de imboldul propriului meu suflet. Eu nam călătorit niciodată decât cu sufletul meu împreună. De data asta însă, plec numai eu singur. Sufletul meu rămâne la Paris. Rămâne să rătăcească pe Champs Elysées, la fel poate ca şi sufletul lui Mihăiţă, care acum trei ani rătăcea prin alte câmpii Elisee, în timp ce trupul lui, aproape gol, se clătina spânzurat de copacul de la Trivalea...

Lizica a primit de la marele duce nu banii pe care-i aştepta, ci o scrisoare — o scrisoare lungă pe patru feţe, un fel de spovedanie târzie, dar categorică din toate punctele de vedere...

Dacă pe câmpul de luptă din Manciuria marele duce ar întrebuinţa, faţă de japonezi, aceeaşi strategie ca şi faţă de noi, geniul rasei slave n-ar mai fi pus niciodată în discuţie.

Abia acum înţeleg eu pentru ce marele duce a surâs când Lizica i-a destăinuit că o iubesc. Toţi oamenii surâd pentru câte ceva în viaţă. Un surâs, însă, nu seamănă niciodată cu altul. Şi marele duce nu putea surâde decât aşa cum a surâs: roşu!... Culoarea roşie înseamnă “pericol”… Un surâs se poate tălmăci mai uşor ca un vis. Un surâs roşu, bunăoară, nu poate fi decât preludiul unei sentinţe în ultimă instanţă. Ierarhia surâsurilor urmează ordinea culorilor din spectrul solar: roşu, portocaliu, galben, verde... etc.

Uşurinţa Lizichii ar fi putut să mă coste viaţa. N-are să mă coste, însă, decât o parte din avere, dacă nu chiar toată...

Marele duce a anunţat-o că nu-i mai poate trimite nici un ban. În schimb, îi trimite consimţământul să fie înlocuit cu mine şi pravoslavnica lui binecuvântare, pentru tot ce are de gând să mai facă de azi înainte. Existenţa ei nu-l mai interesează. Parcă n-ar fi iubit în viaţa lui niciodată o femeie... Marele duce nu mai are decât sentimente patriotice... Pentru un moment, îl preocupă numai problematica victorie a armatelor ruseşti şi prestigiul imperiului ţarist în Extremul Orient...

De când a primit scrisoarea marelui duce, Lizica tuşeşte întruna. De altfel, de câtva timp, la Paris, toată lumea tuşeşte parcă la fel. Pe măsură ce ziarele anunţă noi victorii japoneze, gripa franco-rusă face tot mai multe ravagii.

Din cauza aceasta, Lizica n-a putut să mă însoţească la gară. A rămas acasă, să se doftoricească. În schimb, despărţirea noastră a fost foarte emoţionantă. M-a sărutat cu căldura celor 38 grade de temperatură personală şi mi-a spus:

— Vezi să nu uiţi!... Trimite-mi ceva bani imediat ce ajungi acasă... Şi atâta tot.

Până la plecarea trenului mai sunt 30 de minute...

Până să-mi iau majoratul mai sunt 30 de zile...

Până să pot surâde şi eu ca marele duce mai sunt 30 de ani...

*

Acasă mă aşteaptă mama, o telegramă de la Lizica, sosită cu o zi înaintea mea, şi o nesfârşită serie de surprize neplăcute.

Pe mama o găsesc aproape neschimbată. Afară de cei câţiva peri albi, crescuţi pe la tâmple, mama a rămas aceeaşi femeie blândă, cu judecata întreagă, şi care mă iubeşte la fel ca întotdeauna, deşi continuă să se îndoiască încă de strălucirea viitorului meu. Telegrama Lizichii a neliniştit-o mai mult decât dac-ar fi aflat, bunăoară, că mi s-a întâmplat vreun accident pe drum.

Lizica mă roagă stăruitor să n-o uit şi să-i trimit, cât mai curând, măcar cinci mii de lei, deoarece a doua zi chiar după plecarea mea doctorii au sfătuit-o să intre într-un sanatoriu.

Mama încearcă să mă convingă de un lucru de care de altfel nici nu vreau să aud. Mă sfătuieşte să nu-i trimit nici un ban, fiindcă bărbatu-său şi părinţii sunt mai bogaţi decât mine şi mai în măsură să-i poarte de grijă. Mama, însă, nu ştie încă ceea ce deocamdată nu ştiu decât eu. De trei luni de zile, Lizica rupsese orice relaţii cu cei de-acasă. Familia, de altfel, nu-i purtase niciodată de grijă. În lipsa marelui duce, deci, singurul om căruia se putea adresa fără să roşească eram eu. E drept că pe Lizica o cunoştea întreg Parisul. Nimeni însă nu avusese până atunci curiozitatea să se întrebe cine este această faimoasă prinţesă Romanowska, al cărei amant oficial fusese un mare duce, iar amant de coeur un student român.

Nu ştiu, dar, pe cine trebuie să supăr mai degrabă: pe mama sau pe Lizica? Mama nu vrea să-mi dea nici un ban mai mult decât strictul necesar buzunarului, iar Lizica eram sigur că n-are să vrea niciodată să înţeleagă imposibilitatea de a-i trimite bani mai înainte de a intra în posesia averii mele personale. Or, lucrul acesta nu era posibil decât peste trei-patru săptămâni.

Nu-mi rămâne, deci, decât să mă împrumut în oraş. Dar de unde? De la bancheri? Imposibil... Ar însemna să mâhnesc pe mama, care ar afla imediat. De la prieteni? Dar care din prietenii mei mi-ar fi putut împrumuta suma de care avea nevoie Lizica?... Nici unul! Poate singur Cotan. Dar Cotan este la Bucureşti. Şi tot la Bucureşti se află şi Steluţa cu bărbatu-său, care a fost mutat profesor de gimnastică la gimnaziul “Şincai”, înfiinţat de curând.

Cotan mă uimeşte cu perseverenţa lui sentimentală. Mărturisesc că nu l-aş fi crezut niciodată capabil de o dragoste aşa de lungă. De Steluţa, însă, mi-e teamă să vorbesc. Sunt sigur, că vară-mea îl înşeală cu primul venit. Steluţa îmi seamănă mie — mie cel de altădată! Se lasă să fie iubită de toată lumea...

*

Bani, bani, bani!...

Îmi trebuie bani!... Îmi trebuie imediat şi cât mai mulţi... Îmi trebuie cu orice preţ, fie chiar cu preţul renunţării benevole la o parte din propria mea avere. Motivul l-am găsit... Este admirabil: o datorie de onoare... Banii, însă, nu-i pot găsi nicăieri...

Ţăpuş Nicolae, când a avut nevoie de bani, a găsit imediat. A spart tejgheaua lui tată-său. Eu, însă, nu pot face nici măcar atâta lucru. Tejgheaua lui tată-meu se află la loc sigur — la Casa de depuneri şi consemnaţiuni din Bucureşti. Tot ce pot face este să-mi sparg capul… Mi-e teamă, însă, că nu voi găsi nici acolo ce-mi trebuie...

În Piteşti, frământările mele nu produc nici un ecou. În oraşul în care Mihăiţă s-a sinucis din dragoste, iar eu am rămas corigent la limba română, nu exista nici un om în stare să-mi descifreze viitorul şi să-mi sconteze gloria zilei de mâine...

De când m-am întors în ţară, trăiesc parcă ultimele zile ale unui condamnat la moarte. Oamenii s-au pronunţat... M-au părăsit... M-au condamnat... Singura mea speranţă este Dumnezeu. El mi-a purtat de grijă totdeauna. El n-a părăsit niciodată pe cei loviţi de soartă pe nedrept… Unui condamnat la moarte i se îndeplineşte totdeauna ultima dorinţă. Or, ultima mea dorinţă este să-i pot trimite Lizicăi, cât mai curând, banii de care are nevoie să-şi caute de sănătate în sanatoriu.

Ei bine, banii aceştia, banii pe care trebuia să-i trimit femeii ce iubeam avea să mi-i dea tot o femeie...

Cum i-am luat?... Nu mai ştiu... Probabil cu ochii închişi, ca să nu văd ce iau. Dar i-am luat, totuşi... Trebuia!... Pe femeia care mi-a dat, însă, am văzut-o. Era aceeaşi... Era femeia care-mi păstrase amintirea neştirbită... femeia care mă iubea încă...

Kety, Kety!... Ce apariţie nebănuită!... Ce apariţie aproape supranaturală!...

Sunt mai emoţionat decât Jeana d’Arc când a auzit pe sfânta Caterina vorbindu-i de crengile zarzărului înflorit...

Binecuvântat fie ministrul de război, care i-a înaintat bărbatul la gradul de maior, dar l-a lăsat tot în garnizoană la Piteşti. Graţie lui, regăsesc pe Kety... Graţie ei, voi putea regăsi pe Lizica sănătoasă...

*

Kety e aceeaşi — o floare presată în filele unui album de poezii. De când iubesc pe Lizica, însă, nu mă mai interesează nici florile, nici poeziile. De obicei, florile şi poeziile sunt vestmintele de gală ale minciunii. Mă doare în suflet că a trebuit să mint pe Kety şi de data asta... Dumnezeu, însă, are să mă ierte, fiindcă Dumnezeu singur mi-a scos-o în cale. El ştie mai bine decât oricine că pe Kety n-am să mi-o pot smulge niciodată din suflet. Kety este o floare unică. Ea este amintirea singurei mele poezii trăite cu adevărat. Kety este izvorul de apă vie din care beau slăbănogii ca să se întremeze. Numai că, până azi, eu nu-i cunoscusem încă darul acesta miraculos. Mă adăpasem din ea, ca un viţel oarecare din jgheabul rustic al unei fântâni vulgare. Kety a făcut din mine un alt om. În primele zile după sosirea mea în ţară eram mai rău decât slăbănogul din Evanghelie. Îmi plângeam singur de milă. Astăzi, însă, parcă sunt Josua, care opreşte soarele pe loc!...

În jurul meu, toată lumea se opreşte să mă privească, să mă admire, să-mi vorbească, să mă descoasă... Un om venit din planeta Marte n-ar fi stârnit la Piteşti mai multă curiozitate decât mine. Şi doar eu nu vin decât de la Paris. Şi, ceea ce este mai trist, vin cu mâna aproape goală. Pentru un singur examen de drept şi o palidă aureolă de donjuan, nu este nevoie ca cineva să se deplaseze peste nouă mări şi nouă ţări...

Sunt sigur că, în timpul acesta, cei mai mulţi dintre colegii mei, deşi nu părăsiseră încă ţara, trecuseră totuşi mai multe examene şi cunoscuseră mai multe femei decât mine. Faptul, însă, că veneam de peste frontieră făcea să fiu privit cu emoţia naivă cu care sedentarii micilor localităţi din ţară salută apariţia păsărilor călătoare.

Pe vremea aceea, pentru piteşteni numai berzele şi rândunelele treceau frontiera. Lor nu le era dat să meargă decât cel mult până la Bucureşti. Capitala ţării era singurul titlu de glorie al celor care-şi puteau permite eroismul unui voiaj extraordinar. Berzele şi rândunelele, însă, îi făceau să-şi aducă aminte că pământul se mai întinde şi dincolo de ceea ce văd ei cu ochii. Pentru prima, dacă nu chiar pentru singura oară în cursul unui an întreg sosirea lor îi făcea să mestece în gură şi în gând nume exotice ca Bosfor, Dardanele, Mediterana, Egipt... Dar atât, şi nimic mai mult. Hotentoţii nu pot număra decât primele zece cifre. Pentru rest, nu-i mai ajută creierul... Dintre toţi concetăţenii mei, singur profesorul de geografie ştia poate ce alte nume mai poartă încă pământul de dincolo de Egipt...

Tot un fel de pasăre călătoare eram pentru ei şi eu. Ca şi ele, plecasem şi eu odată cu începutul unei toamne. Plecasem, însă, nu spre sud, ci spre apus, pe drumul soarelui... Şi nu mă întorsesem ca ele, primăvara, ci aproape în toiul iernii, când la Piteşti păsările călătoare nu mai zboară decât în amintirea celor câţiva sentimentali cărunţi.

Ciudată pasăre călătoare!... Îmi dau seama că reapariţia mea la Piteşti cadrează mai repede cu personalitatea vulgară a păsărilor autohtone. Nu eram nici barză, nici rândunică... Eram un singur curcan îngâmfat, pe care concetăţenii mei îl aşteptau cu nerăbdare ca să-l îngraşe pentru Crăciun.

Cei care încearcă să se apropie de mine parcă-mi întind mai repede laţul, nu mâna. Le este teamă să nu le scap din mână iar. Toţi au aerul că vor să se invite la ospăţ. Toţi sunt flămânzi. Toţi mă privesc cu ochii holbaţi şi cu gurile căscate, ca nişte crocodili în bazinul unei grădini zoologice... Şi totuşi, nici unul din ei nu mă vrea propriu-zis pe mine. Pentru ei, eu nu sunt decât o simplă unitate de măsură. Fiecare din ei se socoate cu mult mai presus decât mine. Asta nu înseamnă, însă, că fiecare din ei n-ar vrea să fie, dacă nu mai mult, cel puţin atât cât sunt eu... În pâlnia urechii lor numele meu se împleteşte cu ecoul vecinicei lor obsesii cotidiene: Bani! Cuvântul acesta le face un gol enorm şi în cap, şi în suflet, şi în stomac...

Bani, bani, bani!... Banii mei, banii tatii, banii lor... Toţi au aceeaşi mentalitate. Toţi sunt convinşi că banii mei trebuie să fie şi banii lor… Prima plecare mi-o iertaseră, fiindcă ştiau că plec cu mâna goală. Cerşetorilor li se deschid porţile ca să iasă afară din cetate, nu să intre… Perspectiva unei noi plecări, însă, îi doare, îi exasperează, îi flămânzeşte!...

Nu ştiu cu ce i-aş putea îndestula. La parastas se mănâncă gratuit. Înaintea plecării mele, dar, le trebuie şi lor, dacă nu altceva, cel puţin un parastas, parastasul banilor care vor pleca odată cu mine... Instinctul lor de oameni flămânzi le spune că, odată plecat cu banii, n-am să mă mai întorc poate, sau, în cel mai fericit caz, am să mă întorc fără bani... Şi cum banii mei sunt şi banii lor, fiecare din ei se vede cu mult mai păgubit decât mine însumi.

Până atunci, în mijlocul lor trăisem liniştit şi anonim. Nimeni nu făcuse prea mare caz de mine. În oraş, singura mea faimă era că rămăsesem corigent la limba română. De data asta, însă, toată lumea este răzvrătiră contra tiranului imaginar care le periclitează avutul, libertarea şi chiar existenţa zilei de mâine. Capul răzvrătiţilor este însăşi mama.

Deşi pare a fi tot atât de flămândă, Kety singură nu face parte din gloata răzvrătiţilor. Kety, însă, e flămândă numai de mine, de cel de altădată şi probabil de cel de totdeauna. Ea singură nu-mi cere nimic. Pentru ea, însă, acest “nimic” preţuieşte mai mult ca tot ce alţii îmi cer cu toţii laolaltă. Gândul că mâine aş putea fi un altul decât cel de azi îi înfurie pe toţi deopotrivă. Ea însă continuă să mă păstreze acelaşi pe care mă cunoscuse în ziua când, goală toată, se măsurase cu mine pe sofa. Kety e singura mea mângâiere, singura fereastră luminată din oraşul ăsta fără uzină electrică, singura adiere de primăvară în toiul acestei ierni grozave, singura fiinţă în mijlocul acestor bolovani cu chip de oameni...

Şi totuşi, faţă de Kety mă simt mai vinovat ca oricând. Răutatea celorlalţi mă face să zâmbesc. Bunătatea ei, însă, mă pune pe gânduri. Îmi dau seama că faţă de Kety voi fi un platnic rău. Pentru tot ce-mi oferă ea, eu nu-i pot da în schimb decât iluzia satisfacţiei groteşti, pe care un expres de lux o dă unei gări secundare în care se opreşte câteva clipe numai.

*

La Bucureşti, îmi regăsesc parte din colegii din liceu. Unii sunt în ultimul an, la licenţă. Alţii s-au împotmolit, ca şi mine, la primele examene. Pe toţi, însă, deopotrivă îi găsesc la fel de schimbaţi. Aproape nu-i mai recunosc. Lipsa de mijloace i-a îmbătrânit înainte de vreme. Cei mai mulţi sunt dezgustaţi şi de învăţătură şi de viaţă. Ca şi corăbiile lui Filip al II-lea, nici n-au apucat să se desprindă bine de ţărm, şi au naufragiat cu toţii, fără să aibă timp să dea măcar o singură luptă în largul mării.

Cotan este funcţionar la Ministerul de Interne. Chiostec a dat dracului medicina şi s-a întors acasă la Merişani. Ţăpuş Nicolae cântă cu ghitara într-o cârciumă de lângă Gara de Nord. Baruch David face gazetărie, fiindcă ştie şi limba germană, iar Popescu Virgil a intrat în conservator şi este probist la Teatrul Naţional.

Mă întreb ce ar fi făcut Mihăiţă dacă ar fi trăit. Dintre noi toţi, numai el s-ar fi grăbit poate să-şi dea licenţa. Şi pe urmă?... Probabil ar fi trecut şi el, ca ceilalţi, în rândul slăbănogilor sfinţi bizantini, care aşteaptă să fie eternizaţi pe zidul unei biserici dintr-un sat oarecare.

Cotan mi-a mărturisit că mai aşteaptă un an şi, dacă o vedea că nu e rost, se duce să-şi dea examenele la facultatea de la Iaşi. Nu se prea grăbeşte însă nici el, fiindcă până la 25 de ani nu are ce face cu licenţa. Avocatură n-o să facă, fiindcă n-are nici o tragere de inimă, iar în magistratură n-are să intre, fiindcă profesiunile cu ore fixe îl dezgustă. Ministerul este altceva. La minister nu se duce decât la începutul fiecărei luni, ca să-şi ia leafa. La 25 de ani, însă, se poate alege deputat, mai ales că fostul prefect este de data asta senator.

Cotan pare a fi rămas acelaşi. Şi cu toate acestea, s-a schimbat şi el foarte mult. Pe Cotan, însă, nu l-a schimbat, ca pe alţii, grija zilei de mâine. L-au schimbat femeile... Păcat numai că aventurile lui Cotan nu prezintă nici un interes. Toate se sfârşesc aproape la fel — monoton şi pueril. Băiatul ăsta este lipsit de orice fantezie. Parcă toată viaţa lui n-a frecventat decât acelaşi birt economic de mahala, în care s-a intoxicat după fiecare fel de mâncare. Întregul său menu sentimental e format numai din alimente stricate.

Nu ştiu dacă Steluţa intră şi ea în aceeaşi categorie. Deşi sunt curios să aflu noutăţi despre ea, Cotan se fereşte, totuşi, să-mi vorbească de vară-mea. Discreţia lui îmi dă să înţeleg că nu trebuie să-i vorbesc nici eu nimic de soră-sa. Atât mai bine. Poate că fratele Lizichii nu bănuieşte încă nimic din tot ceea ce mama pretinde că ar fi aflat întreg oraşul.

Dar chiar aşa să fie... Care e vina mea?... Gura lumii e slobodă… Nu ştiu de ce, dar pe mine zicătoarele populare nu mă impresionează niciodată la fel, mai ales când mă simt vizat eu. Bunăoară, faptul că toată lumea din Piteşti cunoaşte legăturile mele cu fata fostului prefect şi actualul senator mă încântă. Când Mihăiţă mi-a mărturisit pentru prima oară că este amorezat de Lizica, am zâmbit. Pe vremea aceea, însă, nu cunoşteam lumea decât din cărţile cu poveşti şi istorioare morale. Pe Lizica, mai ales, n-o cunoşteam deloc. N-o scosesem încă din rândul zânelor cromolitografiate pe hârtia velină a hors-text-elor. Or, dacă eu însumi nu mă socoteam în stare să-mi ridic ochii până la ea, cu atât mai mult suferinţa lui Mihăiţă îmi părea o curată prostie. Cu timpul, însă, devenisem mai îngăduitor faţă de prostia omenească. Ba de data asta, chiar, mi se părea că nimic mai firesc nu s-ar fi putut întâmpla decât să calc şi eu pe urmele lui Mihăiţă.

Totuşi, faţă de Cotan mă simt oarecum jenat. Mi-e teamă parcă să dau ochii cu el. Probabil fiindcă sunt vinovat. Dar ce anume rău am făcut, nu ştiu. În orice caz, sunt sigur că n-am făcut nimic cu gândul de a face rău. Fiecare e liber să mă judece cum vrea. Judecata celorlalţi nu mă interesează; din contra, mă bucură... mă face să zâmbesc şiret… Judecata lor îmi lustruieşte parcă şi mai mult vitrina amorului meu propriu, care până atunci se strecurase printre ei ca geamul unui vagon de drum de fier, aburit de ger. Judecata lui Cotan, însă, mă tulbură... mă face să tremur... Îmi dau seama că, pentru ce am făcut eu, numai el mă poate judeca. Şi vina mea îmi pare cu atât mai mare cu cât până azi el singur nu-mi vorbeşte de ea... Pentru ce oare?... Voieşte să mă cruţe sau voieşte să mă pedepsească?... Atitudinea lui Cotan începe să mă exaspereze. Oare ştie ceva sau nu ştie nimic?... Pentru mine, însă, un “da” sau un “nu” este acelaşi lucru. Pe zi ce trece, îmi dau seama că cel care cu adevărat nu ştie nimic sunt eu... Nu ştiu nici măcar atât cât ar putea şti Cotan.

Simt nevoia să plec cât mai curând. Niciodată nu m-am simţit mai străin în mijlocul alor mei ca de data asta. Tristeţea celor câteva zile petrecute în ţară s-a îmbibat parcă în mine ca un amestec de oţet şi fiere într-un burete...

E singura mea provizie de drum. E buretele cu care va trebui să-mi răcoresc buzele aprinse de cuvintele pe care simt că nu le mai pot rosti...

Şi când mă gândesc cu câtă bucurie aşteptam să-mi revăd şi familia, şi prietenii din copilărie!... Credeam că cei trei ani de zile petrecuţi departe de ei mă adânciseră şi mai mult în sufletul lor. Nu ştiam, însă, că în lipsa mea furtuna smulsese din rădăcini până şi copacul de care se spânzurase Mihăiţă la Trivalea...

Cine mă înstrăinase, oare, aşa de mult de ei?... Timpul? Nu cred… Oamenii?... Poate.

Nu vreau să învinovăţesc pe nimeni, fiindcă vinovat n-aş vrea să fiu decât eu singur!... Mi-e teamă, însă, ca nu cumva mai târziu, sau poate mai curând decât cred, cineva să nu-mi spună că vinovatul este un altul...

Chipul Lizicăi se aprinde parcă în faţa ochilor mei ca un semnal luminos de alarmă în noapte, nu ştiu însă unde... pe mare, pe ţărm, sau pe cer...

— Nu crede, că nu-i adevărat... Vinovata nu sunt eu... E dragostea!...

La Paris străinii mă apropiaseră de Lizica...

În ţară, Lizica mă depărtase de ai mei...

*

În sfârşit... Iată-mă om liber!...

Iată-mă, fiindcă deocamdată aşa îmi place să mă cred. Om însă — om adevărat — mi-e teamă că nu sunt încă.

— Om!...

Ce cuvânt lipsit aproape de orice rezonanţă!... Un cuvânt amputat... estropiat... Parcă nici n-ar fi cuvânt adevărat... O simplă împerechere de litere, şi atâta tot. O vocală care vrea să zboare şi o consoană care o ţine parcă pe loc!... Şi, totuşi, cuvântul acesta aşa de mic reprezintă ceva foarte mare

— tot ce poate fi mai mare... Podoaba creaţiei... Punctul culminant al unui program de realizări nebănuite... Un punct grafic, după cea mai lungă şi mai elocventă frază divină — o frază care a durat şase zile întregi!... Cu el se încheie totul. După el, nu mai există nimic.

Nimic!...

Ciudat lucru. Cuvântul “nimic” este mai lung decât cuvântul “om”. Să nu judecăm însă importanţa cuvintelor numai după imaginea lor grafică. În felul acesta, toate bibliotecile din lume s-ar reduce la colecţiile uniforme ale aceluiaşi abecedar, tipărit însă în ediţii diferite.

Şi totuşi, cuvântul “om” nu este decât o firmă — firma unui magazin de lux în interiorul căruia, însă, de cele mai mute ori se găseşte cu totul altceva decât ce este scris afară. Vreau să spun că în viaţa de toate zilele nu orice om dovedeşte existenţa fiinţei pe care Dumnezeu a voit s-o facă după chipul şi asemănarea sa.

Un om adevărat este un mecanic-şef al propriei sale uzine. Trăieşte veşnic în apropierea materiilor inflamabile şi a maşinilor cu tot felul de roţi dinţate, care nu aşteaptă decât o mişcare greşită ca să-l mutileze, ba chiar să-l distrugă. Mecanic-şef, însă, nu poţi ajunge decât după ce ai trecut prin toată ierarhia meseriei, de la ucenic până la maestru.

Faptul acesta mă întristează. Îmi dau seama că până azi ucenicia vieţii mele nu s-a remarcat cu nimic de seamă, ca să-mi poată da cel puţin iluzia apropiatei înaintări la rangul de maestru.

Nu ştiu, dar, dacă sunt om cu adevărat. În schimb, pot spune că sunt liber. Nu mi-a spus încă nimeni lucrul acesta. Eu, însă, îl simt sau, mai bine zis, îl ghicesc. Şi aşa trebuie să fie, fiindcă în viaţă, de cele mai multe ori, ceea ce simţim fără să ştim încă este cu mult mai adevărat decât ceea ce pretindem că ştim...

Nu mai depind de nimeni. Majoratul m-a dezlegat de ultima obsesie a lanţului, de-a lungul căruia, ca şi un câine care muşcă, nu-mi plimbasem, până atunci, aşa-zisa libertate decât prin ograda copilăriei. De îndată însă ce am găsit poarta deschisă, am şi luat-o la goană pe stradă. Încotro? Nu ştiu nici eu. Senzaţia libertăţii mult aşteptate este aşa de puternică în primele clipe, că-ţi atrofiază până şi simţul direcţiei. Deocamdată, ştiu numai că am pornit-o din nou spre Paris. Atât mi-e de ajuns.

De când sunt liber, însă, pentru mine Parisul se confundă cu Lizica. Dar când iubeşti pe Lizica, poţi fi oare cu adevărat liber?... Iată un lucru la care nu m-am gândit încă.

Nu sunt încă sigur, dar mi-e teamă că libertatea mea începe să devină şi ea problematică. Mi se pare că mi-am schimbat numai stăpânii. Şi, ceea ce este mai trist, de data asta nu cunosc nici măcar lungimea lanţului pe care îmi voi plimba, de azi înainte, iluzia libertăţii mele de om îndrăgostit.

*

Călătoresc singur într-un compartiment cu trei locuri şi două inscripţii, repetate în mai multe limbi: caloriferul cu: “cald, potrivit, frig” şi semnalul de alarmă cu: “în caz de pericol, trageţi de mâner”.

Parcă aş călători cu trenul pentru prima oară în viaţă. Fiecare macaz mă face să tresar. Din gările prin care trec fără să mă opresc, cineva parcă îmi face semn să mă dau jos din tren. Fanionul roşu al cantonierilor îmi anunţă parcă o apropiată deraiere.

Am impresia că, de data asta, am pornit pe un drum greşit. Şi, cu toate acestea, pe vagonul în care călătoresc stă scris, roşu pe alb: Bucureşti — Paris.

Este acelaşi drum pe care l-am mai făcut o dată. Îl recunosc. Îl reperez în amintirile mele, proaspete încă, şi, la capătul lui, mă opresc cu gândul, aşa după cum, trei ani în urmă, mă oprisem cu trenul.

Pe vremea aceea, Parisul nu exista decât în imaginaţia mea. Mi-era egal, dar, oricum l-aş fi găsit. De data asta, însă, Parisul palpită în ritmul inimii mele. Şi ritmul inimii mele nu repetă decât cele trei silabe ale cuvântului: Li-zi-ca!...

Manivela caloriferului este trasă la cald. Mie însă mi-e frig. Tremur tot. Dinţii îmi clănţănesc în gură şi stomacul mi se dezumflă ca o minge spartă. De-a lungul braţelor şi picioarelor, şiruri de furnici nevăzute urcă şi coboară neîncetat, iar în creştetul capului părul mi s-a zbârlit ca o coadă de viezure. Un demon şi-a înfipt ghearele în el şi vrea să mi-l smulgă cu orice preţ...

N-am trecut niciodată printr-o criză de nervi ca asta. Geamurile compartimentului au început să se aburească de căldură. Pe mine, însă, mă învăluie parcă cearşaful rece din patul unui hotel de provincie, fără sobă.

Aş vrea să trag mânerul de alarmă, să opresc trenul în câmp şi s-o iau la goană de-a lungul arăturilor înzăpezite, ca un iepure urmărit de propria lui teamă.

La fel, mi-e teamă şi mie de ceva. Mi-e teamă, parcă, de o răzbunare apropiată, pe care însă n-o bănuiesc de unde ar putea veni. Şi totuşi, nu-mi aduc aminte să fi făcut rău cuiva.

Singură Kety ar avea poate dreptul să se plângă de mine. Dar Kety nu bănuieşte c-am minţit-o. Kety, probabil, continuă să creadă şi azi că am avut o datorie de onoare, şi nu ştie că banii pe care mi-i împrumutase i-am trimis Lizichii. Ba, ceva mai mult, Kety a rămas surprinsă când a primit cadoul-dobândă pe care i l-am făcut la plecare. De altfel, Kety mă iubeşte prea mult ca să-mi vrea răul. Kety mă iubeşte pe mine, aşa cum iubesc eu pe Lizica. Cine spune că femeile nu pot să iubească se înşeală. Dovadă, Kety şi poate chiar Lizica...

Dar dacă este aşa, de cine poate să-mi fie teamă? Nu, nu... Nu mi-e teamă de nimeni şi de nimic.

Şi continui să călătoresc inert ca un geamantan în fundul căruia mi-am ascuns conştiinţa împăcată că eu n-am făcut nimănui nici un rău până acum. Cândva, nu ştiu când, probabil că voi păcătui şi eu. Singurul meu mare păcat în viaţă, însă, va fi altul. Va fi răul pe care mi-l voi face tot eu mie însumi.

*

La Viena, un defect al uzinei electrice întârzie, nu se ştie pentru cât timp, plecarea trenului din Westbahnhoff spre Paris.

Prin birouri ard lumânări de spermanţetă şi brichete de aprins ţigări. Pe peron, amploiaţii de la Căile Ferate circulă grăbiţi, cu felinare şi torţe aprinse în mână. Spectacolul este lugubru şi comic în acelaşi timp. Asist la înmormântarea unui lepros medieval, în jurul căruia legea cerea să se facă zgomot mult şi întuneric.

Îngroziţi de urmările neprevăzute ale accidentului, călătorii şi-au pierdut parcă şi minţile, şi identitatea. Aleargă cu toţi în neştire, se caută, se strigă, se lovesc şi se înjură. Cei care, întâmplător, se regăsesc, se îmbrăţişează fericiţi ca şi cum ar fi scăpat de focul gheenei.

Printre ei mă aflu şi eu. Pe mine, însă, nu mă cunoaşte nimeni. Nimeni nu mă caută. Nimeni nu mă strigă pe nume. Prezenţa mea în mijlocul lor nu interesează pe nimeni. Dintre toţi călătorii, eu par a fi cel mai absent. Sunt singurul călător care mi-am păstrat minţile şi identitatea.

Mă întreb, chiar, de ce m-am coborât din vagon, când spectacolul l-aş fi putut privi tot aşa de bine de la fereastră. Cineva, însă, mă împinge parcă tot mai mult spre gloata de nedumeriţi care se înghiontesc, se apostrofează şi se învârtesc în jurul lor, ca nişte câini cu tinicheaua de coadă.

Cu cât timplul trece, imi dau seama că aceeaşi agitaţie colectivă pune stăpânire şi pe mine. E drept că teama de necunoscut este cea mai contagioasă boală sufletească. În momentul acela, însă, sufletul meu evadase din mine. Călătorea grăbit înaintea mea, pe acelaşi drum pe care, din clipă în clipă, aşteptam să pornesc şi eu. Regretam numai că eu nu puteam sosi la Paris decât în urma lui, adică pe înnoptate, când poarta sanatoriului se închide deopotrivă şi pentru cei de afară şi pentru cei dinăuntru. Aveam, dar, să văd pe Lizica cu o zi mai târziu. Dar atât şi nimic mai mult. O întârziere de câteva ore, chiar când te grăbeşti să-ţi regăseşti iubita, nu poate fi o nenorocire. În dragoste, mai ales, să te faci aşteptat este o cochetărie, nu o necuviinţă. Amanţii adevăraţi se aşteaptă totdeauna. Numai regii nu trebuie să aştepte pe nimeni. Protocolul curţilor regale, însă, nu vorbeşte nimic despre amantele regilor. Probabil că regii, când îşi aşteaptă amantele, nu mai sunt nici ei regi...

Aşadar, temerea de care mă simt cuprins este pur şi simplu ridicolă. Totuşi, pe măsură ce-mi dau seama că n-am nici un motiv să mă agit, neliniştea din mine continuă să fiarbă în clocot, ca apa dintr-o oală ce ameninţă să azvârle capacul în aer...

Iată ce înseamnă să fii om liber!... Când crezi că nu mai eşti legat de nimeni, simţi că trebuie să te legi din nou, tu singur, de cineva.

La un moment dat, din mulţimea de necunoscuţi cu chipuri şi gesturi apocaliptice, un chip nebănuit mi se lămureşte deodată în faţa ochilor, ca o amintire împrospătată de un album cu fotografii decolorate de vreme.

Cotan!...

Tresar, cu numele lui pe buze. Dar chipul fratelui Lizichii dispare imediat, înghiţit parcă de valurile mării, ce-l scosese numai pentru o clipă la suprafaţă.

Îl văd cu adevărat, sau Cotan nu e decât o simplă halucinaţie a mea, în această noapte de valpurgis vienez?... Mă înalţ în vârful picioarelor, şi ochiii mei se rotesc pe deasupra capetelor necunoscute, până ce chipul lui mi-apare din nou. De data asta, însă, nu-l mai scap din ochi.

Cotan m-a zărit şi el. Lucru ciudat, însă, figura lui nu trădează nici o emoţie... nici o surpriză măcar. Cotan mă priveşte aşa ca şi cum nu m-ar recunoaşte. Să fie oare din cauza întunericului? (Cotan e miop ca şi mine). Nu ştiu care poate fi cauza. Prezenţa mea, însă, nu-l încântă deloc. Pentru prima oară de când îl cunosc Cotan pare preocupat în mod serios de ceva important, ceva care-i întunecă până şi surâsul obişnuit cu care ne întâmpinasem totdeauna până atunci.

Faptul acesta mă pune din nou pe gânduri. Încep să bănuiesc că motivul temerii de care mă simţeam încă stăpânit nu putea fi altul decât prezenţa lui Cotan la Viena. Se întâmplase ceva înainte, sau ceva trebuia să se întâmple chiar în momentul acela?

Ajunşi unul în faţa altuia, ne privim câteva clipe întrebători, dar fără să ne întindem mâna. Nu ştiu ce ne împiedică: mulţimea din jurul nostru sau poate chiar teama de noi înşine? Întâlnirea noastră neaşteptată, însă, pare a fi epilogul unui lung spionaj reciproc...

Şi acum, iată-ne descoperiţi, dezarmaţi de propriile noastre arme. Iată-ne unul în faţa altuia, gata să ne luăm interogatoriul pentru o anume vină bănuită, dar nedovedită încă. Amândoi deopotrivă şi spioni şi victime, fiecare din noi ne întebăm: Care pe care?... Care din noi îl prinsese cu adevărat pe celălalt?... .

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Să sune clopotele Catedralei Sfântului Ştefan, ca să afle Viena toată ca în noaptea aceea Lizica doarme singură, într-un vagon cu uşile plumbuite, pe una din liniile de garaj din Westbahnhoff.

Şi să se facă lumină... Lumină multă, lumină pentru toată lumea deopotrivă... Şi lumina din vagoanele cu ferestrele deschise să se aprindă numai în vagonul cu uşile plumbuite, fiindcă acolo doarme călătorul care are nevoie de mai multă lumină decât toţi ceilalţi...

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Cotan crede probabil că am înnebunit. Mă zgâlţâie de mâneca hainei şi încearcă să-mi astupe gura cu palma. Se teme să nu-l compromit. Pentru prima oară când trece frontiera nu vrea să se dea în spectacol. Durerea lui nu vrea s-o mai cunoască nimeni. Abia s-a hotărât să mi-o împărtăşească mie. Eu însă i-o ghicisem dinainte. I-am smuls-o din gură, fiindcă în inimă nu cred să fi avut nimic.

Ca orice perfect om de lume, Cotan este un cretin. În lumea lui, durerule mari nu trebuie să se manifesteze decât pe suprafeţe mici. El nu ştie ce înseamnă o durere adevărată. Cotan n-a iubit pe nimeni şi n-a suferit niciodată. N-a iubit nici pe soră-sa, pe care n-a cunoscut-o decât întâmplător, ca pe oricare membru al familiei. Pe Lizica n-am iubit-o decât eu, fiindcă eu singur am iubit-o altfel decât toţi ceilalţi... altfel chiar şi decât Mihăiţă, care se omorâse pentru ea… Cotan nu pricepe de ce strig să se facă lumină... El nu ştie că Lizicăi nu-i plăcea să doarmă pe întuneric. Lizica n-a dormit niciodată decât în timpul zilei... Nopţile şi le petrecea numai în localuri luminate a giorno.

Şi continui să strig aşa, până ce, deodată, iată că se face lumină cu adevărat în toată gara.

Uzina electrică fusese reparată.

Clopotele, însă, n-au sunat... Clopotele de la Sfântul Ştefan nu sună decât foarte rar — când moare câte un Habsburg.

Pentru Lizica, însă, aveau să sune alte clopote — clopotele de la Piteşti... clopotele de la Sfântul Gheorghe, de la Sfântul Nicolae, de la Sfântul Ion, de la cimitirul Şerban-Vodă...

*

În trei luni de zile, am schimbat opt odăi cu chirie. Aş putea spune că în trei luni de zile am făcut înconjurul Parisului. Din rue des Écoles, m-am mutat în Avenue des Gobelins, apoi în rue de Rivoli, în Place de la Bastille, în rue Lepic, în rue Campagne Première, în Avenue de la Grande Armée şi în rue de la Pompe, până ce într-o bună zi mi-am făcut bagajul, m-am prezentat la ghişeul unei agenţii de voiaj şi am cerut un bilet circular pentru Italia.

Îmi adusesem aminte că Phileas Fogg făcuse înconjurul pământului în optzeci de zile. Şi doar pământul era ceva mai mare ca Parisul. De la moartea Lizichii, mai ales, Parisul nu mai era pentru mine decât o vagă expresie geografică, un nume care nu-mi mai spunea aproape nimic, ceva cu totul inexistent, aşa cum trebuie să fi fost pe vremea Sfintei Genevieva.

Oriunde aş fi stat şi orice aş fi încercat să fac, era acelaşi lucru. În fiecare odaie nouă, eram aceeaşi scrisoare închisă într-un plic cu adresa veşnic greşită. Zadarnic, după primele zile, rupeam plicul vechi şi băgam scrisoarea într-un plic nou... După trei luni de zile, nu-i putusem încă găsi adresa adevărată... Probabil că scrisoarea existenţei mele nu mai era destinată pentru Paris. Trebuia deci să mi-o adresez cu totul altundeva... pe lumea cealaltă... acolo unde se găsea Lizica!...

Şi totuşi, nu m-am sinucis!

În schimb, am plecat. Am plecat singur... Când eşti singur, înseamnă că eşti totdeauna alături numai de cine vrei tu să fii. Trebuia dar să-mi ţin cuvântul dat. Călătoria asta i-o promisesem Lizichii încă în ajunul plecării mele în ţară, pentru majorat. N-o făcusem până atunci, fiindcă eram sigur că Lizica, dacă ar fi trăit, ar fi amânat-o şi ea, tot pentru începutul primăverii. O fac deci acum, ca să-i pot da Lizichii cel puţin satisfacţia postumă că în viaţă nu i se refuzase nimic... Nu e vina mea, însă, dacă o fac singur. Destul că n-o fac cu altcineva. În orice caz, o fac cu amintirea Lizichii mai vie decât oricând...

De data asta cel puţin vom fi doi amanţi ideali. Lizica n-are să mă mai supere cu nimic şi tovărăşia ei n-are să mă coste decât lumânările pe care am de gând să i le aprind în Domul din Milan, la San Marco, în Domul din Florenţa şi la San Pietro.

*

Din ţară, adusesem cu mine câteva cărţi şi reviste literare, apărute în lipsa mea, pe care însă n-avusesem încă timp să le citesc la Paris. Ele trebuiau să formeze la fine fleur a bagajului meu. Lectura, şi mai ales lectura subiectelor scurte, este recomandată ca cel mai bun medicament contra plictiselii în timpul călătoriilor mai lungi. Or, pe vremea aceea, subiectele autorilor români erau foarte scurte. Păreau scrise anume pentru cei care călătoresc, mai ales în trenurile de lux, unde rişti să te plictiseşti mai repede ca în trenurile populare.

Aşa e când călătoreşti singur în compartimentul tău. Dacă n-ai destulă imaginaţie să te crezi într-un fotoliu de teatru sau pe terasa unei cafenele, încetezi să mai fii o fiinţă propriu-zis. Te identifici fără voie cu chipul patinat de vreme dintr-o pictură veche, expusă în vitrina unui anticar. Subiectul n-are nici o importanţă. Preţul se socoteşte după vechimea tabloului, care, de cele mai multe ori, hotărăşte şi valoarea lui artistică... Din gările prin care te opreşti numai câte două-trei minute, în lipsa publicului obişnuit, amploiaţii Căilor Ferate te privesc dacă nu cu o vădită ură, cel puţin cu indiferenţă... La fel priveşte şi marele public operele de artă, fie că nu le poate aprecia, fie că n-are bani destui ca să le cumpere.

Dacă aş fi cu Lizica, probabil că prezenţa mea, cel puţin în vagonulrestaurant, ar fi deşteptat mai mult interes. Singur, însă, nu sunt decât una din feluritele etichete de pe sticlele cu vin sau apă minerală, pe care chelnerii le recomandă deopotrivă, cu acelaşi exagerat entuziasm de limbaj.

Majoritatea pasagerilor se găseşte în aceeaşi categorie ca şi mine. Afară de un german care ocupă o masă pentru patru persoane, cu nevastă-sa şi două fiice, toţi ceilalţi pasageri mănâncă singuri. Deocamdată, nici unul din ei nu pare dispus să intre în vorbă cu vecinul său. Atenţia lor se îndreaptă mai mult spre oamenii de serviciu, care circulă clătinându-se printre mese, ca un şir de plopi bătuţi de vânt de-a lungul unei şosele drepte. Uniforma lor pare a-i interesa mai mult decât cele două-trei costume englezeşti de voiaj sau decoltajul demidecent al celor două fiice ale Rinului.

În faţa mea deocamdată nu stă nimeni. În şervetul de pe tacâm, însă, e înfipt un carton cu inscripţia: “Rezervat”.

S-au servit aperitivele, şi tacâmul din faţa mea continuă să fie rezervat, dar neocupat... Titularul lui trebuie să fie un englez, care probabil nu admite ora meridianului din Paris. Mănâncă după meridianul din Greenwich.

Şi nu ma-m înşelat. Nu era, propriu-zis, un englez. E drept. Era însă tot un fel de anglo-saxon... O americancă... ba ceva mai mult, o vagă cunoştinţă a mea, o doamnă cu care legasem oarecare prietenie în cercul artiştilor plastici de la Closerie des Lilas, pe care-l frecventam şi eu în ultimul timp.

Doamna Wendy Woods, soţia directorului unei mari bănci din San-Francisco, venise la Paris să înveţe sculptura. Visul ei era să facă statuia ecvestră a lui Washington, pentru care primăria unui oraş din Statele Unite publicase un concurs şi mai multe premii de câteva mii de dolari.

O săptămână întreagă, la Closerie des Lilas nu se consumaseră decât idei geniale. Naudin, Galanis şi Gozé, un francez, un grec şi un spaniol, o încurajau încântaţi de perspectiva unui voiaj gratuit în America, cu prilejul inaugurării monumentului. Singur Manolo, un sculptor catalan, care pe vremea aceea cizela inele şi alte bijuterii feminine, îşi bătea joc de viitorul Washington al doamnei Woods. Cu încăpăţânarea caracteristică rasei sale, Manolo susţinea că epoca sculpturii ecvestre este încheiată definitiv. Colleoni şi Gattamelata sunt singurii cavaleri de bronz ai omenirii. Restul sunt simpli călăreţi de circ sau de carnaval, iar autorii lor, anonimi, lipsiţi de orice decenţă artistică şi cinste profesională.

Iată pentru ce, în ziua aceea, doamna Wendy Woods lua masa împreună cu mine, în vagonul-restaurant al trenului Paris-Milano. Artista americană se ducea să cunoască pe Verrocchio şi Danattelo, la ei acasă.

Pe mine, întâlnirea neaşteptată cu doamna Woods mă emoţionează ca şi cum aş fi văzut pe Lizica aşezându-se în faţa mea. Amintirea Lizichii mi-a deformat aparatul vizual. De trei luni de zile, eu nu mai pot vedea într-o femeie, oricine ar fi ea, decât o Lizică aproximativă...

Şi totuşi, doamna Woods nu seamănă deloc cu Lizica. Nu este o femeie propriu-zis frumoasă. Nu cred să inspire nimănui o pasiune profundă. Se impune însă prin ciudăţenia chipului ei. Are un cap prelung, un cap de zebră, sculptat în lemn. Părul ei roşcat este tărcat din mai multe şuviţe albe. E înaltă, şi când merge, cântă parcă la pian. Păşeşte solid ca un bărbat — un bărbat travestit în femeie — şi nu discută niciodată problemele feministe la ordinea zilei. E o femeie interesantă din multe puncte de vedere, dar mai ales o excelentă camaradă.

Pe mine, totuşi, tovărăşia doamnei Woods mă jenează oarecum. Eu, femeilor, dacă nu le fac curte, n-am ce să le spun. Noroc însă că doamna Woods nu e totdeauna curioasă să cunoască şi părerile altora asupra subiectului în discuţie. De cele mai multe ori, vorbeşte singură şi, după fiecare frază, pocneşte întotdeauna din buze ca şi cum s-ar săruta cu cineva.

Lizica, dacă ar fi cunoscut-o, n-ar fi putut-o suferi. Ba de data asta sunt sigur că i-ar fi aruncat cu farfuria în cap... Doamna Wendy Woods vorbeşte de Săgetătorul lui Bourdelle şi mănâncă marmeladă de portocale amestecată cu muştar englezesc.

După masă, fiecare ne retragem în cabinele noastre. Probabil că tovărăşia mea n-o încântase prea mult nici pe ea. Multă vreme mă crezuse pictor. Când a aflat însă că scriu poezii, a strâmbat din nas. Pentru ea, scriitorii nu sunt artişti adevăraţi, fiindcă le lipseşte elementul universalităţii. Opera lor nu poate interesa decât cel mult pe cei care vorbesc aceeaşi limbă cu ei... Pe ea o interesează în primul rând artele plastice, apoi muzica... Literatura, însă, nu-i poate da decât emoţii de periferie sentimentală.

Traducerile, mai ales, oricât de exacte ar fi câteodată, nu pot avea nici măcar valoarea unor fotografii mediocre.

Doamna Woods are poate dreptate. Scriitorii nu pot fi niciodată artişti universali. Sunt numai membri în consiliul de administraţie al unei întreprinderi de intelectualitate pur patriotică, şi atâta tot... Şi încă doamna Woods nu ştie că scriitorul român cu care vorbeşte fusese corigent la limba română.

*

În revistele pe care le luasem cu mine în tren, găsesc o poezie pe care răposatul Haralamb Lecca o scrisese parcă anume pentru mine:

Pe lacul Maggiore, din Pallanza, pleacă
Spre Isola Bella o barcă cu doi...
Amândoi sunt tineri, trişti sunt amândoi,
Şi deopotrivă, plânsul îi îneacă!...

Dacă n-aş fi fost singur, la fel s-ar fi petrecut probabil şi cu noi, adică cu mine şi cu Lizica. Eu poate n-aş fi fost tocmai amator de Insulele Borromee, Lizica, însă, care citise romanul lui Boylesve, s-ar fi oprit cu siguranţă la Pallanza.

Deşi coincidenţa asta mă întristează peste măsură, curiozitatea mă face, totuşi, să mă gândesc şi eu la eventualitatea unei plimbări cu barca pe Lacul Maggiore.

Doamna Woods, căreia îi comunic intenţia mea, găseşte ideea excelentă şi o adoptă imediat, cu entuziasmul cu care ar fi găsit soluţia proiectului pentru statua ecvestră a lui Washington. Îmi propune să ne oprim însă la Streza, nu la Pallanza, fiindcă Streza este mai aproape de insule şi, afară de asta, are hoteluri mai bune ca la Pallanza. Itinerarul lui Haralamb Lecca, îmi explică ea, nu corespunde realităţii şi, afară de asta, nu e nici practic. Este un itinerar poetic, care convine numai ofticoşilor din Pallanza.

Pentru a doua oară în douăzeci şi patru de ore, amabilitatea doamnei Woods îmi strică dispoziţia de pioasă reculegere cu care pornisem de la Paris, hotărât să călătoresc în Italia singur sau cel mult numai în compania amintirii Lizichii.

Doamna Wendy Woods, însă, cunoaşte localităţile astea mai bine ca mine, care deocamdată abia le dibuiesc pe ghidul Joanne. Cunoaşte apoi toate hotelurile, toate restaurantele şi, mai ales, preţurile care în Italia variază după naţionalitatea clienţilor. Pentru americani, în special, italienii au preţuri cu totul excepţionale... De data asta, însă, doamna Woods şi-a pus în cap să treacă drept româncă. Cu românii, italienii sunt mai generoşi. Ştiu că sunt de acelaşi sânge cu ei şi, mai ales, ştiu că sunt mult mai săraci decât americanii.

*

La Streza sosim pe la ora cinci după-amiază, când soarele, spre asfinţit, cochetează parcă mai roşu ca oricând, cu terasele de marmoră ale palatului din mijlocul lacului şi cu piscul munţilor de pe care zăpada nu s-a topit încă toată. În schimb, pe malul lacului, lămâii sunt în floare şi femeile în rochii decoltate.

Deşi tânără, doamna Wendy Woods nu e romantică. Frumuseţea peisajului nu stoarce din sufletul ei nici o exclamaţie. Dacă ar fi fost George Sand, Alfred de Musset ar fi părăsit-o a doua zi chiar... Doamna Woods este numai artistă plastică.

Palatul Borromeilor se oglindeşte în apă ca un Narcis conştient de frumuseţea şi grandoarea dublei sale perspective unice şi eterne. În materie de artă, doamna Woods nu este naţionalistă. Îi place chiar arhitectura italiană. Probabil, n-a stat niciodată de vorbă cu un arhitect român. Găseşte totuşi că palatului îi lipseşte ceva. O statuie ecvestră. Un artist american n-ar fi aşezat statuia sfântului Carol Borromeo tocmai la Arona... Doamna Woods cunoaşte numele tuturor proprietarilor palatului, de la cel care l-a construit acum trei sute de ani, până la contele Gilberto Borromeo, care-l stăpânea pe vrema aceea. Doamna Woods cunoaşte prea multe lucruri. Te umileşte cu atâtea amănunte pe care nici nu le bănuieşti. Lizica însă, care nu cunoştea decât un singur lucru, sunt sigur că ar fi găsit că palatului îi lipseşte altceva: Sărutul lui Rodin.

*

Seara luăm masa pe terasa hotelului “Regina Margherita”.

E o seară calmă, punctată de lumini discrete şi înfiorată de şoapte nelămurite... Pe lac nu mai pluteşte nici o barcă. Şi totuşi, ecourile unor paşi misterioşi dau apei sonorităţi umane... Cineva umblă parcă pe lac... Sunt paşii lui Cristos pe ape!

La o masă alături, mănâncă doi tineri blonzi, probabil doi străini ca şi noi, doi fraţi sau două rude apropiate. Prea seamănă unul cu altul... Două chipuri de păpuşi confecţionate în serie...

Doamna Woods îi priveşte cu atenţia concentrată a artistului portretist în faţa modelului. Eu, însă, n-aş vrea să fiu modelul doamnei Woods. Privirile artistei mi-ar schimba toată arhitectura figurii. Doamna Wendy Woods are o privire sălcie. Parcă se spală pe ochi numai cu apă de ploaie...

Cei doi străini, însă, continuă să mănânce ca şi cum nu s-ar găsi decât ei singuri pe terasa hotelului. N-au ridicat niciodată ochii din fundul farfuriilor.

La un moment dat, doamna Woods mă întreabă:

— Care din doi îţi place mai mult?

Nici unul... Mie nu-mi plac decât bărbaţii care seamănă cu mine... Dacă mi-ar fi cerut aceeaşi părere despre o femeie, poate c-aş fi avut ceva mai mult de spus. Pe doamna Woods, însă, femeile n-o interesează. Nu vorbeşte niciodată de prietenele ei. Dacă nu mă înşel, la Paris cel puţin, n-avea nici o prietenă. Mi-am dat seama de lucrul acesta mai ales în ultimul timp, când am încercat să-i vorbesc de Lizica. Doamna Woods pretinde că în Italia, elocvenţ a morţilor iluştri radiază atâta viaţă nouă, că amintirea morţilor anonimi, oricât de scumpă ne-ar fi nouă, faţă de alţii devine o necuviinţă. Noaptea, mai ales, nu trebuie să vorbeşti de morţi. Noaptea se celebrează numai perpetuarea vieţii, istovită de prea multă lunimă a zilei.

Or, noaptea tocmai se aşezase cu noi la masă.

Cerul se unificase cu munţii, şi munţii cu lacul, din mijlocul căruia cele trei insule se rotunjeau ca trei căpiţe de fân uitate pe câmp. O boare parfumată ne mângâia nările şi buzele umede încă de Chianti. Apoi, deodată, cuvintele noastre nu mai avură nici o rezonanţă şi pleoapele începură să se închidă, furate parcă de somn...

E prima mea noapte în Italia... Prima noapte în care dorm parcă deştept şi visez fără să dorm încă. Prima noapte în care nu mă mai gândesc la nimic, nici chiar la Lizica...

Pe doamna Woods, însă, nopţile din Italia o impresionează altfel decât pe mine. Doamna Woods visează cu totul altceva...

O nouă întrebare a ei mă trezeşte deodată, ca soneria unui ceasornic deşteptător.

— Ia uită-te bine la ei... Cu care zici să mă culc la noapte?...

Răspunsul meu o scuipă drept în frunte.

— De ce cu ei, şi nu cu mine?...

O clipă, doamna Woods pare că se clatină pe scaun. Repede, însă, începe să-mi surâdă, ca şi cum şi-ar fi regăsit echilibrul.

— Iartă-mă, dar nu ştiam că mă placi. De două zile de când suntem împreună, nu mi-ai dat nimic să înţeleg... Nu mi-ai vorbit decât de defuncta dumitale amantă... Nu simţi că ai început să miroşi şi dumneata a cadavru?...

*

La Veneţia plouă...

Ploaia înseamnă abundenţă... Nu ştiu ce-ar putea câştiga Veneţia de pe urma ploii. Veneţia este însă oraşul amanţilor... Şi doamna Woods adoră să fie iubită mai ales când plouă. Ploaia este afrodiziacă. Miroase a cantaridă şi alte ingrediente pe care cameloţii Parisului le vând pe sub mână numai clienţilor de încredere...

Fiindcă falsifică lumina zilei, ploaia suspendă lucrul în atelierele artiştilor. Un atelier fără soare este mai trist şi mai incomod ca o cameră de mansardă. Când plouă, însă, întreg pitorescul unui atelier se furişează pe sofaua din colţul căptuşit cu perne şi covoare persane. Or, sofalele astea, de obicei, sunt destul de largi, că pot adăposti comod chiar două persoane...

Păcat numai că la Veneţia n-o să putem găsi aşa uşor un atelier pe placul nostru. O să ne mulţumim dar, cu o cameră de hotel. Doamna Woods îmi propune hotelul “Capello Nero”, un hotel vechi, care miroase a mucegai, un mucegai veneţian autentic.

Gondola părăseşte Canal Grande şi se afundă cu noi printr-un labirint de canelete strâmte şi murdare. Veneţia, oraşul amanţilor, e tot aşa de murdar şi dezgustător ca şi un sfârşit de dragoste...

A doua zi, însă, Veneţia se reabilitează. Nu mai plouă. În Piaţa San Marco e soare, lume multă şi porumbei... Majoritatea unora şi altora sunt amanţi... Porumbeii se giugiulesc în văzul tuturor. Oamenii, însă, ceva mai discreţi, se ţin numai cu braţul de talie, deşi gura celor mai mulţi atinge mereu pâlnia urechii de alături. Femeile oftează şi admiră pacotila din vitrinele de sub colonade. Bărbaţii oftează la fel şi-şi mai numără o dată banii din buzunar... Dacă nu altceva, măcar un “Recordi din Venezia” au să le mai aducă aminte cândva de vremea când se credeau fericiţi.

San Marco şi Palazzo Dogale îşi primesc vizitatorii cu acelaşi zâmbet ospitalier cu care câteva secole îşi fac mereu concurenţă unul altuia... Din sfert în sfert de ceas, orologiul din piaţă bate o dată, de două ori sau de mai multe ori... Mulţimea curioasă îşi ridică ochii extatic spre cadran. Leul înaripat, însă, îi întoarce spatele. El singur n-aude parcă nimic. Nu cunoaşte încă limba orologiului. De când s-a pomenit în vârful coloanei de porfir stă de vorbă numai cu eternitatea şi cu infinitul...

În prima zi vedem pe Colleoni, iar trei zile pe rând nu facem decât acelaşi lucru mereu... Profităm de prezenţa noastră în oraşul amanţilor.

A patra zi, în loc de “bună dimineaţa”, doamna Woods mă întreabă:

— Vrei să ne despărţim?

— Aşa repede ţi s-a urât cu mine?

— Nu, dar mi-e teamă de ce ar mai putea urma. Simt că încep să mă amorezez de tine... Şi eu nu vreau să-mi complic viaţa... Eu sunt femeie serioasă... sunt măritată... Bărbatul meu este un om ideal… Nu vreau să-l pierd.. Un bărbat ca al meu e lucru rar... Amanţi ca tine, însă, găsesc pe toate cărările...

Doamna Wendy Woods are dreptate...

La Padova, ne-am despărţit. Ea a rămas să vadă pe Gattamelata. Eu am pornit înainte spre Florenţa şi Roma, să văd nu ştiam încă ce anume...

Iar sunt singur... Şi totuşi, vagonul nostru e ticsit de lume.

*

În vagoanele italieneşti, circulaţia între compartimente e mult mai liberă. Nu poţi fi niciodată cu adevărat singur, mai ales că în Italia nu se călătoreşte decât în bandă. Eu, însă, călătoresc pentru prima oară în Italia...

De la Bolonia la Pistoia, drumul nu e decât un şir nesfârşit de tunele şi viaducte. Apariţia câmpiei toscane îmi aminteşte un piesaj identic din ţară, pe care-l admirasem cu Lizica în gând... Iată dar că nu mai sunt singur!...

Uitasem că, de la Paris, pornisem însoţit de amintirea Lizichii. E drept că la Veneţia o înlocuisem cu altă femeie. Amintirile, însă, nu pot rezista totdeauna realităţii... De altfel, nu cred ca Lizichii să-i fi plăcut prea mult Veneţia. Oraşul amanţilor i-ar fi mărit febra şi agravat tusea... De data asta, însă, nimic nu mă mai împiedică să mă alătur iar de vechea şi nedespărţita mea tovarăşă de drum.

Lucru ciudat, însă, nu ştiu, de ce, de data asta, chipul Lizichii îmi fuge mereu din faţa ochilor. Altădată, în nu importă ce chip de femeie, vedeam o Lizică aproximativ. De data asta, însă, când cred că am prins-o mai bine, îmi dau seama că m-am înşelat... Femeia de lângă mine nu mai e Lizica... E o străină... o necunoscută.

Probabil Lizica e supărată pe mine... E supărată sau, poate, călătoria prin Italia n-o mai interesează? Pe acolo pe unde se află ea trebuie să fie cu mult mai frumos ca pe culmile Apeninilor toscani.

*

Florenţa...

Cum sunt singur, îmi pot da seama mai bine de ceea ce văd. Când eşti în compania altora, parcă nu te saturi niciodată îndeajuns. Ţi se fură mereu câte ceva din merindele sufletului. Frumosul nu se gustă în colaborare... Natura ni-l serveşte numai în porţii strict personale...

Sunt hotărît să însemn tot ce văd. Cu însemnările astea, m-aş putea afirma mai târziu ca om de litere... Scriitor de impresii de voiaj... Ştiu că majoritatea publicului românesc apreciază foarte mult spovedaniile acestor păcătoşi maniaci, dar inofensivi... De altfel, cititorii români nu voiajează decât graţie acestor broşuri, tipărite anume pentru cultura maselor populare. Pentru mine, mai ales, ocazia ar fi binevenită. Aş scăpa o dată pentru totdeauna de ruşinea de a fi rămas corigent la limba română. Eu, cel puţin, pot dovedi că am voiajat cu adevărat… Nu mă inspir, ca alţii, numai din Baedecker-urile respective şi din câteva cărţi poştale ilustrate...

La Roma, însă, îmi dau seama că în carnetul meu de impresii n-am scris încă nimic. Ba, ceva mai mult, titlul cu care-l cumpărasem de la librărie începuse să se şteargă şi el...

Ce obiect frumos e un carnet de impresii cu filele albe... E tot aşa de frumos ca şi frumosul ce face să-ţi piară graiul în clipa când îl descoperi...

Nu, nu... n-am scris nimic şi probabil n-am să scriu niciodată. De ce aş face şi eu aceeaşi greşeală ca cei care îşi închipuie că pot spune ce au văzut în Italia?... Impresiile de voiaj nu se pot povesti în limba vorbită de toată lumea. Ele sunt ca spovedaniile sufleteşti pe care nu le poţi face oricui, nu oricine te poate dezlega de păcatul de a poseda şi un al şaselea simţ... Simţul frumosului... Sfânta cuminicătură ţi-o dă numai preotul la biserică... Nu ţi se trimite acasă prin comisionar!...

Cine vrea să ştie ce este Italia să se ducă s-o vadă dacă poate. Dacă nu, în loc să citească ce-au scris alţii, să-şi procure mai bine ghidul-reclamă al unei societăţi de voiaj. E tipărit mult mai curat ca broşurile culturale din România şi nu costă nimic. La cerere, se trimite gratuit.

*

Reapariţia mea la Paris nu produce nici o senzaţie în cercul celor câţiva prieteni cu care altădată mă vedeam aproape zilnic. Dacă nu le-aş fi spus tot eu că fusesem în Italia, nici unul n-ar fi avut curiozitatea să mă întrebe ce am făcut timp de două luni de zile, cât lipsisem din Paris. Îmi dau seama că absenţa mea din Paris nici nu fusese remarcată. La Paris, însă, nu se remarcă aproape nimic — nici chiar absenţa morţilor. Dovadă, moartea Lizichii. Nu-şi mai aduce nimeni aminte de ea. Când pleci, eşti bun plecat. Cine vrea să existe n-are decât să stea pe loc. Parizienii, mai ales, nu călătoresc decât foarte rar, şi atunci chiar pentru foarte scurt timp. Parizienii nu se simt bine decât la ei acasă sau cel mult la Père Lachaise. De câte ori sunt nevoiţi să treacă frontiera, sunt de mauvaise humeur. Un voiaj în Italia, mai ales, îi înspăimântă ca un voiaj pe lumea cealaltă. Dar mult mai fanatici chiar decât parizienii adevăraţi sunt studenţii români din Cartierul Latin. Pe aceştia nu-i poţi mişca din loc decât cel mult cu un decret de expulzare. Pentru ei, Italia este un fel de local de petrecere care şi-a pierdut voga. Amintirea îndepărtată a celor câţiva clienţi de seamă ca Goethe, Lord Byron, Shelley, Keats, Musset şi Richard Wagner nu mai emoţionează pe nimeni. Compatrioţ ii mei nu citesc decât pe Georges Ohnet. Clienţii cafenelei “Vachette” nu cred să fi aflat încă de existenţa unui Maurice Barrès sau Henri de Régnier, care, în ciuda parizienilor sedentari, fac aproape în fiecare an câte un voiaj în Italia.

Pentru mine, însă, Italia sau Parisul este acelaşi lucru. De câtva timp, nu mă mai simt bine nicăieri. Prietenii vechi au început să mă plictisească, iar localurile de noapte, unde aş putea face cunoştinţe noi, nu mă mai atrag. Împrejurimile Parisului, în care mă refugiez din când în când, în loc să-mi odihnească trupul şi mintea, mă chinuie cu amintirea câmpiilor şi copacilor din ţara mea. De când călătoresc prin lume, n-am întâlnit nicăiri un copac la fel cu nucul din via noastră de la Slatina.

Nu mi-a fost niciodată aşa dor de ai mei... Şi eu, care începusem să mă cred dezlegat de tot ce lăsasem în urmă!... Încep să cred că tot parizienii au dreptate. Nicăiri nu e mai bine ca la tine acasă. Păcat numai că de lucrul acesta nu mi-am dat seama la timp. Mi-e teamă că acum e prea târziu. Nu mai e nimic de făcut.

Dacă n-aş avea de preparat examenul din iunie m-aş întoarce în ţară chiar acum. Nu ştiu însă ce-aş putea inventa ca să nu par ridicol. Nu mai pot specula nici măcar moartea Lizichii. M-ar da de gol cărţile poştale ilustrate pe care le trimisesem din Italia. Şi, afară de asta, cei de-acasă atât aşteaptă — să mă vadă întorcându-mă plouat ca un câine cu coada între picioare, incapabil să-mi trec examenele.

Dacă aş fi rămas în ţară, poate ar fi fost mai bine. În ţară, cel puţin, nu se prea vede ce faci la Universitate. Dacă ai cu ce trăi, poţi sta la Bucureşti o viaţă întreagă fără să treci nici un examen. La Paris, însă, e altceva. În ţară, dacă cheltuieşti un milion într-un an, eşti om mare. Peste frontieră, însă, n-ai voie să cheltuieşti decât strictul necesar. Altminteri, eşti om de nimic... Şi barim dacă aş fi sigur că am să mă întorc cu doctoratul sau cu licenţa măcar... Dar când mă gândesc că e foarte posibil să mă-ntorc cu mână goală, îmi vine să strig “stop” şi să mă angajez şi eu ca alţii în Legiunea străină de pe acum chiar. Aş avea poate norocul să devin mai celebru decât un oarecare doctor în drept magna cum laude. Adevărul e că nu-i puţin lucru să lupţi pentru civilizarea sălbaticilor din Africa. Ce carieră strălucită!... Pleci anonim şi te întorci erou (dacă, bineînţeles, ai norocul să te întorci teafăr). Ai ridicat prestigiul patriei şi ai binemeritat de la omenire. Apoi o duzină de interviuri, o serie nesfârşită de foiletoane în ziarele de tiraj, şi dintr-un biet corigent la limba română iată-ne deodată mare scriitor... Şi doar ţara are nevoie de scriitori... Doctori în drept de la Paris, slavă Domnului, avem destui... Unul mai mult sau mai puţin n-are importanţă.

Să admit, însă, că acela aş fi tocmai eu... Ce-aş face în ţară cu doctoratul în drept? Aş putrezi ca şi alţii în cine ştie ce fund de provincie. Locurile din Bucureşti şi oraşele mai principale sunt rezervate pentru Cotan şi ceilalţi copii de prefecţi sau parlamentari. În ţară, cine mă cunoaşte pe mine? Nimeni... Mi-e teamă chiar că în curând n-au să mă mai cunoască nici ai mei chiar... Şi poate au să aibă dreptate... Când vrei să fii cineva, nu trebuie să le spui niciodată cine eşti. Aşteaptă până vor veni ei singuri să se intereseze cine eşti...

Şi totuşi, nisipul Saharei mă atrage parcă mai mult ca praful de pe străzile oraşelor noastre de provincie. În orice caz, Parisul nu mă mai interesează. Simt că nu mai pot trăi în el. E un oraş în care trăieşti aşa ca şi cum nici n-ai exista... Or, eu simt că exist încă. Dar unde mi-aş putea da seama mai bine de existenţa mea?... În Sahara sau în ţară?...

*

M-am hotărât să mă întorc în ţară. E drept că am lăsat să treacă vreme cam multă până să mă hotărăsc să fac ce trebuie. În schimb, însă, la Paris, vestea plecării mele în ţară a produs mai multă senzaţie ca întoarcerea mea din Italia.

La Vachette, însă, senzaţiile nu durează multă vreme. Se consumă ca nişte simple cafele cu lapte... Numaidecât...

Sunt hotărâri, însă, pe care nu le pot lua decât anume oameni. În această categorie de oameni intru şi eu. De data asta, încep să simt că sunt şi eu cineva. În orice caz, sunt un om întreg. Până atunci nu fusesem decât o succesiune de proiecte diferite pentru faţada unei clădiri neînfăptuite încă. Nu găsisem încă materialul necesar pentru cea mai potrivită faţadă. Astăzi, mi-am dat seama că materialul acesta n-am să-l pot găsi decât tot în ţara mea. Atât mai bine. Va avea şi ţara mea un constructor adevărat. Până azi n-a avut decât meşteri lăcătuşi...

Voi începe, aşadar, să mă construiesc eu singur. Îmi voi clădi, însă, existenţa nu după sfaturile celor care pretind că există mai de mult, ci după formula nebuloasă a celor care nu şi-au putut încă dovedi existenţa. Nu-mi plac clădirile prea mari. “Mare” nu înseamnă numaidecâ t “Monumental”. Monumentele nu se fac cu material mult. Creierul omului este cu mult mai uşor decât restul corpului. Nu-mi voi face, deci, prea multe etaje suprapuse, fiindcă până la cer nu te poţi ridica decât cu mintea, nu cu trupul. Şi nu-mi trebuie nici ferestre prea multe, fiindcă o singură fereastră ţi-e de ajuns ca să poţi vedea tot ce există dincolo de tine. Nu ştiu dacă voi găsi în mine artistul care să mă înţeleagă ce vreau. Arhitect aş putea fi oricând. Arhitectul, însă, nu mi-ar fi de ajuns. Arhitecţii noştri, mai ales, clădesc numai... nu construiesc. Arhitecţii noştri sunt ca profesorii de limba română. Îţi repetă aceeaşi clădire ca pe o lecţie de gramatică. N-au inteligenţă să facă ceva nou. Au numai o bună memorie, şi atâta tot. Fac mereu acelaşi lucru... Exact ce-au mai făcut şi altădată... ce-au făcut mereu până atunci. Nu fac decât să terorizeze avântul personalităţilor răzleţe cu falanga macedoneană a uniformităţ ii legiferate...

Eu, însă, voi încerca să construiesc, nu să clădesc. Voi construi, însă, ceva numai pentru mine şi pentru cei câţiva vagabonzi care vor avea curaj să se adăpostească sub acoperişul fanteziei mele. Nu ştiu dacă va fi un palat, o biserică sau o simplă colibă de lut. Va fi, însă, ceva definitiv ca templele greceşti şi etern ca piramidele Egiptului. Nu va fi însă la fel cu nici una din construcţiile care fac mulţimea să caşte gura şi să holbeze ochii. Bâlbâiţii şi miopii, oricâtă bunăvoinţă ar avea, nu vor putea niciodată să vorbească cum trebuie şi să vadă ce trebuie. Văzând-o, cei mai mulţi vor surâde. Alţii vor ţipa. Şi vor avea dreptate şi unii şi alţii, fiindcă nimeni nu o va vedea aşa cum are să fie. Eu singur o văd aşa cum trebuie să fie... O văd aşa cum băltanul ocheşte din zbor peştele din fundul apei, aşa cum furnicile percep culoarea ultravioletă şi aşa cum apostolul Pavel a văzut pe Cristos pe drumul Damascului.

*

La noapte plec. Plecarea mea n-are să fie remarcată de nimeni. De altfel, eu mă consider plecat din Paris de aproape o lună, de când mi-am lăsat să-mi crească barbă. Am observat că barba dă oarecare prestanţă chiar manechinelor din vitrinele de la Galéries La Fayette. De altfel, afară de Edison şi Maeterlinck, care sunt raşi... toţi oamenii mari poartă barbă.

Ieri m-am dus la “Vachette” să-mi iau rămas bun de la prieteni. I-am găsit pe toţi, ca de obicei, la aceeaşi masă. Când însă m-am îndreptat spre ei, mi-am dat seama că nimeni nu mă mai recunoaşte. Atât mai bine. Au să afle mai târziu cine a fost omul cu barbă care îi deranjase. M-am scuzat ca şi cum m-aş fi adresat din greşeală unor persoane pe care nu le cunosc. Adevărul este că nu ne cunoscusem niciodată — nici ei pe mine, nici eu pe ei... La Paris n-am cunoscut cu adevărat decât o singură persoană... Pe Lizica... Sunt sigur că Lizica m-ar fi recunoscut chiar şi aşa cum sunt acum. Ba, ceva mai mult, ar fi ghicit şi pentru cine am lăsat să-mi crească barbă. Pentru ea... Galanis mi-a spus că în Grecia, când îţi moare iubita, şase luni de zile nu te mai razi. Şi tot el mi-a făcut şi un portret aşa cum sunt acum, cu barbă... M-a creionat cu puţină culoare, cântând la ghitara lui — o ghitară de pictor pe care nu cântase nimeni până atunci. Chitara asta, însă, o să-mi amintească totdeauna de vremurile când amândoi ne străduiam la fel să construim ceva, altfel decât toată lumea. Cine m-ar vedea în portretul lui Galanis m-ar lua drept un martir spaniol. Primul sfânt care roagă pe Dumnezeu din ghitară să-i ierte propriile păcate... Şi eu, care nu ştiu să zdrăngănesc din ea nici măcar cât bietul Ţăpuş… De Margareta nu mai vorbesc...

Oare pe unde o mai fi Margareta? Dar Steluţa?... Tot cu Cotan o fi încurcată şi acum?... Nu mai ştiu nimic de nici una din ele. Parcă nu le-aş fi cunoscut niciodată. Afară de Kety, nici o altă femeie nu-mi mai tulbură amintirea Lizichii... În ţară, însă, voi căuta să-mi regăsesc toţi prietenii de altădată. La drept vorbind, nu mă gândesc decât la câţiva inşi. Mi-e teamă, însă, că tocmai aceia n-au să-şi mai aducă aminte de mine. În liceu, la Piteşti, era altceva... În lume, însă, în societate, un fost coleg, corigent la limba română, nu-ţi prea face cinste.

*

La Paris, românii intelectuali se adunau la cafeneaua Vachette. La Bucureşti, se adună la cafeneua “Kübler”. În genere, intelectualii sunt oameni care nu se ocupă cu nimic. Discută numai ce au făcut alţii, şi atâta tot. De obicei, discuţiile astea ţin de dimineaţă până seara, se întind ca pecinginea de la o masă la alta şi câteodată cotninuă chiar zile întregi, fără nici un rezultat propriu-zis. Verdictul judecăţii lor este mai totdeauna negativ. Intelectualii nu admit niciodată nimic din ce se face în afară de cafenea. Intelectualii români, mai ales, sunt foarte exigenţi. La Paris, ca şi la Bucureşti, de îndată ce se strâng doi-trei în jurul unei mese, se şi constituie într-un fel de curte supremă, care condamnă fără milă aproape întreaga activitate omenească. Noroc, însă, că omnipotenţa lor nu merge decât până la pedeapsa cu moarte. Altminteri, populaţia planetei noastre ar fi diminuată în mod simţitor. N-ar mai rămâne pe lume decât intelectualii de la cafenea.

Mărturisesc, totuşi, că pe intelectualii din Bucureşti îi prefer intelectualilor români de la Paris. În ţara ta cel puţin ai dreptul să faci tot ce vrei, chiar când n-ai face propriu-zis nimic de seamă. La Paris, însă, cred că este o lipsă de bun-sinţ să nu faci nimic absolut, ani de-a rândul, când toată lumea se străduieşte să facă în fiecare clipă câte ceva. Poate acesta e şi motivul pentru care m-am hotărât şi eu să plec din Paris, imediat ce mi-am dat seama că n-am să pot face nici eu nimic.

În ţară, însă, e altceva. În ţară sunt parcă alt om. Deşi la Bucureşti mă simt tot aşa de străin ca şi la Paris, faptul, însă, că de data asta mă găsesc în ţara mea mă face să-mi afişez personalitatea cu mai mult curaj. Doar sunt un om voiajat... Cunosc două ţări complet, pe dinafară, şi alte patru suficient ca să pot face la nevoie pe profesorul de georgafie. În liceu, de altfel, la geografie am fost printre cei dintâi în toate clasele... Să nu mai vorbim, însă, de ce a fost. Deocamdată mă interesează cine sunt şi poate chiar ceva mai mult... cine am să fiu.

La cafeneaua “Kübler”, bunăoară, am început să fiu şi eu cineva. Sunt aproape la fel cu ceilalţi. Nu ştiu încă ce anume părere au de mine intelectualii din Bucureşti. Cei mai mulţi, însă, par a se interesa de mine mai mult decât intelectualii de la Paris. De altfel, aceia mi-e teamă că nici nu erau intelectuali adevăraţi. Încep să cred că, deşi fost corigent la limbă română, dintre toţi studenţii români de la Paris eu eram singurul intelectual. Restul erau numai studenţi eminenţi, sau numai stâlpi de cafenea...Teatre, însă, concerte, conferinţe, expoziţii de artă... i-a ferit Dumnezeu şi pe unii, şi pe alţii...

Bine că am plecat la timp. Faţă de Paris, Bucureştii sunt un fel de teren virgin, pe care îl poţi cultiva cum îţi place. N-ai decât să arunci în vânt o mână de seminţe selecţionate, şi recolta e gata… Nu-ţi trebuie nici plug, nici greblă, nici sapă... Soarele şi ploaia pătrund în pământ mai adânc decât orice fel de unealtă manuală. Aşa e pământul ţării noastre. Câteodată îl faci să rodească numai cu gândul, cu voinţa, cu entuziasmul... Păcat că intelectualii de la Bucureşti nu se ocupă şi cu agricultura. Ţăranii sunt proşti — nu ştiu ce să facă cu rodul pământului lor. Mănâncă mămăligă şi umblă desculţi. Intelectualii, însă, beau capuţinere şi umblă cu tocurile scâlciate.

La cafeneaua “Kübler”, intelectualii sunt împărţiţi în două tabere: tradiţionalişti şi modernişti. Tradiţionaliştii sunt siniştri. Moderniştii sunt caraghioşi. Fiecare tabără îşi are mesele ei, unde se discută tot aşa de zgomotos şi se consumă tot aşa de timid. Discuţiile şi consumaţiile lor, însă, au un punct comun. Plictisesc deopotrivă — discuţiile pe clienţii serioşi, iar consumaţiile pe chelnerii zeloşi. Majoritatea intelectualilor discută în vânt şi consumă pe credit. Tradiţionalişti, însă, sau modernişti, toţi intelectualii de la “Kübler” sunt boemi. Clienţii care obişnuiesc să-şi plătească totdeauna consumaţia se feresc să se apropie prea mult de mesele lor. În schimb, papa Kübler îi apreciază şi îi cultivă ca pe nişte buruieni de leac. Pe vremuri, făcuse şi el pe intelectualul la Heidelberg. Astăzi, însă, se ocupă cu lucruri mai serioase. Are o cafenea, un hotel, o colecţie de pipe şi câteva icoane vechi, iar în orele libere se duce să pescuiască prin lacurile din jurul Bucureştilor. Ştie tot felul de lucruri. Ştie mai mult ca toţi clienţii săi launloc. Ştie, bunăoară, că “peştele mare cu râma mică se prinde”. Şi ca dovadă că este aşa, majoritatea clienţilor cu plată nu vin la cafeneaua lui papa Kübler de dragul consumaţiilor, ci mai mult de dragul celor câţiva chibiţi intelectuali. Papa Kübler are monopolul chibiţilor din Bucureşti. În cafeneaua lui, la anumite ore, te poţi distra mai bine şi mai ieftin decât la orice alt spectacol.

Tot de dragul lor am intrat şi eu pentru prima oară în cafeneaua “Kübler”. La început, după cum era natural, am văzut pe intelectualii din tabăra tradiţionalistă, care nu vorbeau decât de Creangă, Eminescu şi încă alte două mari entităţi intelectuale contemporane: un profesor de istorie cu barba neagră şi un poet cu plete blonde. Mai târziu, însă, tabăra tradiţionaliştilor s-a împărţit în două. Una a rămas numai cu istoricul, iar alta numai cu poetul.

În tabăra moderniştilor am fost introdus de un pictor ratat, pe care îl cunoscusem întâmplător la Paris, unde nimerise probabil din greşeală, după ce fugise din München. Fiindcă n-avea bani cu ce să se întoarcă în ţară, îmi propusese să-mi zugrăvească mobila din odaia de culcare cu chipuri de femei goale — de altfel singura sa lucrare mai serioasă. De atunci şi până ce l-am întâlnit din nou la Bucureşti nu mai lucrase nimic. Probabil nu fusese un pictor propriu-zis. Dovadă că la Bucureşti nu mai făcea pictură. Făcea pe intelectualul în tabăra moderniştilor de la “Kübler”. Eu însă, deşi trecusem dintr-o tabără în altă, nu-mi puteam totuşi da seama dacă sunt sau nu un intelectual adevărat.

Într-o zi, moderniştii mă roagă să le împrumut pe Baudelaire, pe care nu-l citiseră încă, dar de care auziseră vorbindu-se foarte bine. Adevărul este că tot pictorul ratat îi pusese şi pe ei în curent cu numele autorilor din biblioteca mea din Paris. A doua zi le-am adus, odată cu Baudelaire, şi pe Rimbaud, Laforgue, Corbière, Aloïsius Bertrand şi contele de Lautréamont. Din ziua aceea, însă, mi-am căpătat beleaua cu ei. Până atunci trăiseră ca nişte fraţi buni şi se manifestaseră în devălmăşie intelectuală, fără ca vreunul din ei să-şi fi bănuit vreodată confratele că ar putea avea mai mult talent ca el. De data asta, însă, intrase dihonia între ei... Se hotărâseră să-şi aleagă şi ei, ca la Paris, un şef — un şef de şcoală, bineînţeles, care să le îndrepte versurile şi să-i proclame geniali. Şeful însă nu se putea alege, fiindcă fiecare din ei vrea să fie el şeful celorlalţi. Rezultatul a fost că tabăra moderniştilor s-a împărţit şi ea, dar nu în două numai, ca tabăra tradiţionaliştilor, ci în vreo douăspezece grupuleţe, unele formate chiar dintr-un singur intelectual numai.

Nu ştiu cum s-a făcut, dar cu ocazia asta, eu am rămas pe dinafară. De altfel, de mine nici nu fusese vorba. Eu nu eram încă intelectual. Eram un simplu agent de legătură între intelectualii din Bucureşti şi cei din apusul Europei. După câteva luni, după ce m-am văzut iar în posesia cărţilor mele, m-am jurat că nu mai iniţiez în secretele bibliotecii mele pe nici unul din intelectualii de la “Kübler”.

De când însă am rămas iar singur, mă simt parcă mai bine ca în mijlocul lor. Mie, personal, situaţia aceasta îmi convine de minune. Dar în cafenea nu poţi sta tot timpul numai tu singur la o masă. Câtva timp, fiecare din ei mă somaseră să mă pronunţ categoric. Ce sunt eu? tradiţionalist sau modernist?... Trebuia, dar, să mă alătur numaidecâ t sau de unii, sau de alţii. Dar de cine?... Dacă n-ar fi fost decât două tabere, poate că m-aş fi hotărât imediat. Din douăsprezece, însă, e greu de ales. În asemenea cazuri, cea mai bună soluţie este să rămâi independent.

De altfel, un om independent are mai mult prestigiu decât un om înregimentat unui program fix. Dar independenţa este şi ea tot un lucru relativ. Un om independent nu poate trăi singur la infinit. Cu timpul, simte nevoia să-şi mai arunce ochii şi el prin grădina vecinului...

Vecinii mei de masă sunt un grup de gazetari, tot oameni independenţi şi ei. Independenţa lor, însă, este cu totul altfel decât a mea. Eu nu fac deocamdată nimic. Ei, însă, scriu... Scriu, dar nici unul din ei nu scrie la aceeaşi gazetă cu altul. Fiecare aproape îşi are gazeta lui. Independenţi adevăraţi sunt numai acei gazetari care nu scriu la aşazisele gazete de partid. Gazetarul robit unui partid politic nu poate fi intelectual, fiindcă nu mai scrie din capul lui. Scrie ce-i dictează altul, sau, mai bine zis, corectează şi pune la punct notiţele pe care i le furnizează zilnic şeful partidului, vreun ministru sau câte un parlamentar ahtiat după reclamă. Cu alte cuvinte, este un simplu scrib...

Încep să cred că grupul gazetarilor este cea mai bună afacere pentru mine. Deşi intelectualitatea multora din ei cam lasă de dorit, nu văd de ce nu le-aş da o mână de ajutor. Mie mi-e greu să mă ajut pe mine însumi... Dar pe alţii sunt gata oricând. Reporterii de fapte diverse, mai ales, mă interesează mai mult ca autorii anonimi ai articolelor de fond. Unii din ei sunt aşa lipsiţi de duh, că nu mă pot abţine de a nu colabora cu ei la mai toate crimele, hoţiile, incendiile şi alte fapte diverse din capitală. Dar asta nu înseamnă decât că unii au mai puţin amor propriu decât alţii. Atât, şi nimic mai mult.

Apropierea mea de adevăraţii gazetari se face aproape pe nesimţite, aşa cum, bunăoară, te apropii de o sobă caldă când ţi-e frig sau îţi pleci gura însetată spre primul şipot de apă rece.

Într-una din zile, unul din vecinii mei de masă, nu ştiu de ce, dar pare foarte plictisit. Deşi nu-l cunosc personal, eu îl salut cu capul şi puţin chiar cu şira spinării. E directorul unei gazete politice — oficiosul unei fracţiuni dintr-un partid istoric intrat în putrefacţie. Până atunci nu vorbisem niciodată cu el. El, însă, care probabil aflase cine sunt, îmi răspunde la salut cu oarecare uimire plăcută, se aşază lângă mine şi-mi întinde chiar mâna:

— Ce mai faci, tinere?

— Mulţumesc... destul de bine.

— Bine!... Pă dracul!... Asta se cheamă bine la dumneata?... Eu muncesc toată ziua, şi tot nu pot spune că fac bine... Şi dumneata, care stai toată ziua la cafenea... Ba nu, zău, asta-i tot ce faci?...

Nu ştiu, de ce, dar ofensiva neaşteptată a omului cu care vorbeam pentru prima oară, în loc să mă intimideze, mă înviorează deodată, ca şi cum stăpânul situaţiei aş fi fost eu. E drept că până atunci nu scrisesem încă aproape nimic. Dar dacă toată lumea din cafeneaua lui papa Kübler nu făcea decât să scrie, de ce n-aş fi scris oare şi eu?...

Îi răspund dar imediat, şi încă zâmbind:

— Mă iertaţi; dar tot timpul cât stau la cafenea scriu...

Directorul gazetei holbează ochii. Parcă nu-i vine că creadă.

— Mi se pare că ai fost la Paris. Ştii să scrii franţuzeşte?

— Destul de bine... Nu chiar ca francezii... Dar în orice caz, mult mai bine ca alţii de pe aici...

Directorul oftează înăcrit şi tamburinează cu degetele pe masa de marmoră.

— Păcat, dragă... Păcat că n-avem şi noi o gazetă scrisă în limba franceză. Vreau să zic, scrisă bine, să o poată citi şi străinii... Nu ne cunoaşte nimeni... N-are cine să vorbească şi pentru noi. Cine dracul mai ştie româneşte în Europa afară de noi?... Nimeni.

Şi tot aşa, continuă câteva minute fără să se oprească:

— Uite, vezi?... Eu, dacă aş putea să scap de gazeta asta pe care mi-au aruncat-o alţii în spinare, aş scoate o gazetă în limba franceză, la care te-aş angaja imediat... Nu vezi că româneşte nu mai citeşte nimeni? Nici noi, românii, chiar... Mă-ntreb ce-o să ne facem cu studenţii italieni?... Vin peste trei zile la Bucureşti şi n-are cine să-i salute... Ce-au să priceapă ei din gazetele noastre? Nimic... Şi doar suntem latini şi unii şi alţii... Ar trebui barim să-i salute cineva în limba franceză, că în italieneşte nu cred să se priceapă nimeni...

Apoi, ca şi cum şi-ar fi adus aminte de ceva:

— A propos... Dar româneşte ştii să scrii bine?

— Aveţi nevoie de un redactor?

— A, nu!... Slavă Domnului, am destui... Dar mă gândesc că acum, cu ocazia vizitei studenţilor italieni, ar fi bine să public un fel de salut, fie el chiar în limba românească... Ce-are a face?... Sunt destui italieni la Bucureşti ca să li-l traducă... Nu e cine ştie ce mare lucru… Tragi două-trei fraze cu latinitatea lor şi a noastră, şi gata... Cuvântul latinitate îl pricepe toată lumea...

Eu îl aprob mai întâi cu capul, apoi cu vorba.

— Bineînţeles. Ideea dumneavoastră este admirabilă... Articolul ăsta trebuie să apară numaidecât...

Directorul îşi ridică disperat braţele spre tavan:

— Bine, bine... Trebuie... Aşa zic şi eu... Dar dacă n-am timp, cine vrei să-l scrie... Mie mi-e imposibil...N-aş putea să-l scriu nici azi, nici mâine... Şi poimâne vin italienii... O să fie prea târziu.

Eram sigur că directorul face aluzie la mine. Mă grăbesc dar să-l liniştesc.

— Îmi daţi voie să vi-l scriu eu?

Directorul mă soarbe cu ochii pe sub gene.

— Crezi că o să iasă ceva frumos?

— O să vedeţi şi dumneavoastră... Eu n-am nici o pretenţie...

— Bine, atunci... Numai dă-ţi, te rog, osteneala să-l scrii la noapte chiar, că mâine dimineaţă îmi trebuie neapărat... Şi, dacă nu te superi, adu-mi-l tot dumneata la redacţie, că eu nu mai pot trece pe la cafenea...

Zis şi făcut... A doua zi dimineaţă mă prezint la redacţie cu articolul, pe care directorul pune imediat “Bun de imprimat”, fără să-şi mai arunce ochii pe el. Mă previne însă că articolul are să apară ca un “editorial”, fără nici un fel de semnătură, deoarece numele meu nu prezintă încă nici un fel de garanţie în presa românească. În schimb, mă asigură că cu altă ocazie o să-mi publice şi un articol semnat şi, bineînţeles, chiar cu plată...

Pe mine, însă, deocamdată nu mă interesa nici semnătura, nici plata. Mă interesa articolul în sine. Eram foarte mulţumit de ce scrisesem. Nu-mi mai aduc aminte dacă era chiar aşa, dar aproximativ iată cam ce le spuneam eu studenţilor italieni:

“Da! Suntem latini... Şi suntem latini nu fiindcă am citit lucrul acesta pe pietrele monumentelor milenare sau în filele cărţilor de istoria universală, ci fiindcă simţim că suntem latini ori de câte ori privirile noastre se întâlnesc şi mâinile noastre se ating.”

Iar mai departe:

“Da! Suntem latini, fiindcă purtăm în suflet cu toţi la fel aceeaşi imagine calmă şi majestuoasă a mării plină de soare, care ne-a zămislit primii strămoşi, fiindcă iubim deopotrivă Frumosul, Adevărul şi Dreptatea, fiindcă ştim să vorbim cu elementele naturii, cu care noi cei dintâi ne-am înfrăţit, şi fiindcă tot noi cei dintâi am avut darul de la zei să domesticim cele mai sălbatice fiare ale creaţiunii: Raţiunea, Inteligenţa şi Fantezia... Şi mai suntem latini, fiindcă ştim să cântăm şi să plângem la fel, să iubim şi să urâm la fel, să uităm şi să iertăm la fel...

Da! Suntem latini, fiindcă Dumnezeu a vrut să fim aşa, iar noi ne-am încăpăţânat să rămânem în vecii vecilor latini”...

Iată primele mele rânduri de proză care aveau să vadă lumina tiparului. Poeziile publicate până atunci nici nu mă mai interesau.

Intelectualii de la “Kübler” mă dezgustaseră de poezie. Cu proza, însă, în ţara românească poţi fi cineva, chiar fără să fii propriu-zis un intelectual...

Aşteptam dar, cu nerăbdare, să văd ce impresie are să facă articolul meu în cercul intelectualilor care la început nu aveau să ştie de cine e scris. Directorul avusese dreptate. Dacă articolul meu ar fi fost iscălit, probabil că intelectualii de la “Kübler” l-ar fi găsit prost scris. Cei care nu fac decât să vorbească nu admit nimic din ce se scrie, chiar când se scrie bine...

Câteva zile, însă, mă perpelesc ca pe jăratic. Studenţii italieni îşi amânaseră sosirea în ţară cu o săptămână. Le făcuse mizerii legaţia austro-ungară, care nu le vizase paşapoartele la timp. Dacă aş fi ştiut lucrul acesta de la-nceput, aş fi scris poate mai pe îndelete un articol mult mai bun. Dar acum e prea târziu. Directorul îmi spusese că articolul a şi fost cules şi că paginatorul nu aşteaptă decât ziua sosirii italienilor ca să-i dea drumul.

Pentru mine, însă, ziua aceasta mult aşteptată soseşte ca o lovitură de măciucă, pe care o primeam drept în creştetul capului. Articolul meu, e drept, apare după cum fusese vorba, chiar în fruntea gazetei. Apare, însă, nu ca articol editorial fără semnătură, ci ca un articol personal, semnat cu numele complet al directorului, care de data asta îşi adăugase, pe lângă titlurile sale profesioniste, şi câteva alte titluri onorifice...

Şi barim dacă ar fi fost latin!... Directorul gazetei, însă, era un împământenit proaspăt, care venise nu se ştia lncă bine de unde... din Bulgaria, din Turcia sau din Grecia...

De ruşine şi de ciudă, câteva zile n-am mai dat pe la cafenea. Nu ştiam ce să cred. Nedreptatea asta mi se făcuse din greşeală sau cu bună-ştiinţă?... Dacă aşa sunt toţi directorii de gazete din România, trebuie să mă apuc de altă meserie. N-am să-mi pot pune niciodată în evidenţă personalitatea pe care o simţeam umflându-se ca un cozonac gata să iasă afară din tingire.

Când l-am întâlnit însă peste câteva zile, directorul mi-a dat următoarea explicaţie:

— Ai văzut, dragul meu, ce încurcătură mi-a făcut nărodul cela de paginator? I-a plăcut aşa de mult articolul, că a crezut că-i scris de mine... Şi cum era un articol festiv, m-a iscălit fără să mă mai întrebe. N-ai idee ce furios am fost!... Era cât p-aci să-l dau afară...

Mărturisesc că la aşa satisfacţie nu m-aşteptam. Eram încântat că articolul meu plăcuse şi că mai târziu, deci, aveam ocazia să scriu şi altele, articole plătite însă şi de data asta semnate de mine, nu de alţii.

Directorul, însă, nu sfârşise tot ce avea de spus. Nu mă lăsa să mă bucur nici măcar de perspectivele carierei pe care mă pregăteam să o îmbrăţişez cu tot sufletul. Ca şi cum şi-ar fi adus aminte de ceva, chiar în clipa aceea directorul mă întreabă deodată brusc.

— A propos, dragul meu... Nu ştiu bine cine anume îmi spunea mai zilele trecute că dumneata ai fi fost corigent la limba română... E adevărat?...

Eu îi răspund fără să roşesc:

— E-adevărat. Dar ce-are a face? Parcă mi-aţi spus adineauri că articolul meu v-a plăcut...

Directorul mă învăluie cu o privire şireată de vulpoi bătrân care o ia în goană cu gâsca în gură.

— Nu zic... De plăcut, mi-a plăcut... Dar... Ştiu eu cine ţi l-o fi scris?... Gazetar corigent la limba română!... Aşa ceva nu s-a mai văzut până azi... La noi în presă, nu te supăra... dar cine nu ştie să scrie bine româneşte se curăţă...

Şi totuşi, pe vrema aceea, majoritatea gazetelor noastre erau scrise numai de oameni care abia atunci învăţau să vorbească româneşte.

*

Ieri m-am întâlnit cu Cotan, care nu m-a mai recunoscut. Atât mai bine. Ce i-aş fi putut spune?... Nimic de seamă... Cotan nu frecventează nici intelectualii, nici gazetarii...

De data asta era singur. Mergea însă preocupat şi greoi, ca şi cum s-ar fi sprijinit de braţul cuiva. Braţul acela imaginar nu putea fi decât braţul Steluţei. De când îl ştiu încurcat cu vară-mea, nu-i mai pot vedea decât pe-amândoi împreună. Când l-am întâlnit la Viena, aproape nu-mi venea să cred că e singur. Aşteptam parcă s-o văd apărând de undeva şi pe ea... pe Steluţa. Şi, cu toate acestea, pe Steluţa nu ţin deloc s-o văd. Nu ştiu de ce, dar amintirea Steluţei mă dezgustă. Poate fiindcă îmi este vară. Aşa este când ai intimităţi cu rudele. Rudele trebuiesc ţinute la distanţă, chiar când sunt drăguţe ca Steluţa. De altfel, de când mi-am luat majoratul, parcă n-aş mai avea nici un fel de rudă. De un an de zile aproape numeni nu mai ştie nimic de mine. Probabil că ai mei mă cred încă şi azi la Paris. Pentru ei, Parisul este sfârşitul lumii. Şi fiindcă mă cred tot la Paris, mă consideră pierdut. În ţara ta, însă, văd că-ţi poţi pierde urma mai repede ca în străinătate...

Nu m-am oprit nici la Slatina, nici la Piteşti. Mi-a fost teamă parcă să dau ochii cu ai mei. Bucuria lor n-ar fi ţinut decât o clipă — clipa revederii. În schimb, însă, explicaţiunile reîntoarcerii mele i-ar fi întristat pentru totdeauna. În mine ei nu se văd decât tot pe ei... Or, dacă ei sunt mulţumiţi de cum sunt, de ce să nu-i las să creadă că tot aşa sunt şi eu? N-am vrut, deci, să-i înştiinţez de pe acum. Poate că mai târziu voi avea prilejul să-i fac să se bucure mai cu folos şi pentru mai multă vreme.

Cineva, totuşi, cred că s-ar fi bucurat cu adevărat — Kety. Bucuriile adevărate, însă, trebuiesc trăite în doi. Dar bucuriile gemene nu trăiesc nici ele la înfinit. Cu timpul, Kety şi-ar fi dat seama singură că n-a avut nici un motiv să se bucure de întoarcerea mea. Şi eu nu vreau să înşel pe nimeni... Dacă cineva se mai gândeşte cumva şi la mine, atât mai bine. Mie îmi face plăcere să ştiu că mai exist şi în altă parte decât în mine însumi. Treaba lor dacă le place să mă creadă altul decât cel care sunt. Deocamdată, însă, aici în ţară nu sunt decât ce-am fost şi la Paris. Nu sunt nimic... Nu ştiu cât timp voi continua încă să fiu aşa. Dar când voi fi cu adevărat cineva, am să mă grăbesc eu însumi să le aduc la cunoştinţă acest fericit eveniment. Până atunci, voi continua să fac pe Johann Orth.

*

Şi totuşi, cineva m-a recunoscut. Cine? Nu ştiu bine... N-aş putea spune încă cine anume. Nu e un prieten propriu-zis. E cineva pe care nu l-am cunoscut decât întâmplător la Paris. Nu l-am văzut şi nu i-am vorbit decât o singură dată. Se pare însă că, până azi, pe mine nu m-a cunoscut nimeni dintre cei cu care am vorbit mai mult. Dacă ştiam că are să fie aşa, n-aş mai fi vorbit poate cu nimeni, nimic...

Şi când mă gândesc că “la-nceput a fost cuvântul!”... Minciuni!… Pune, Doamne, straje gurii mele măcar de azi înainte...

Aproape nu-mi vine să cred. E poate singura întâmplare din viaţa mea care merită să fie povestită exact, aşa cum a fost. Pe celelalte le-am mai literalizat eu... Asta, însă, nu însemnă că n-au fost şi ele tot atât de adevărate. Povestirile, însă, sunt ca medicamentele. Nu te vindecă decât dacă sunt adevărate. Numai că pe cele prea amare le înghiţi cu puţină apă zaharată. Zahărul este un aliment inofensiv. Nu alterează nici medicamentele, nici povestirile...

Începusem să cred că pentru boala mea nu există nici un fel de medicamente. Ba, la un moment dat, eram sigur că voi muri şi eu tot ca Lizica, fără să fi avut timp să trăiesc cu adevărat.

Noroc, însă, că într-o bună zi, în cafeneaua “Kübler” îşi face apariţia un client nou. De altfel, mai toate cefenelele vechi trăiesc numai graţie clienţilor noi. Cu atât mai mult, deci, cafeneaua lui papa Kübler, unde, vechi sau noi, toţi clienţii trebuie să fie cineva.

De data asta, însă, noul client nu pare a fi nici intelectual, nici gazetar. Deşi schimbă în treacăt câteva saluturi şi cu unii şi cu alţii, nu se opreşte totuşi la nici una din mesele lor. Probabil caută pe altcineva. Pe cine, însă?... Nu cumva mă caută chiar pe mine? De ce se îndreaptă grăbit cu mâna întinsă spre mine de cum m-a zărit? Parcă m-ar cunoaşte de când lumea... Şi eu nu-l văzusem decât o singură dată până atunci...

— Bine că te văd... Am tocmai ceva pentru tine... Să ştii, însă, că nu e aici la Bucureşti... Trebuie să mergi cu mine la Constanţa, în Dobrogea.

Intimitatea cu care-mi vorbeşte mă zăpăceşte. Graba cu care îmi face această propunere neaşteptată nu-mi dă răgaz nici măcar să-i strâng bine mâna.

— Cred că eşti liber... Nu?... Mâine dimineaţă plecăm la Constanţa. Nu-ţi fie teamă, că n-ai să regreţi... Ai, te rog, încredere în mine.

Eu nu îndrăznesc să-l întreb decât atât:

— La Constanţa?... De ce tocmai la Constanţa?

— Fiindcă deocamdată n-am decât acolo un post liber pentru tine… Cred c-o să-ţi convină... Nu e cine ştie ce mare lucru... Dar totuşi, e ceva... Secretarul contenciosului la Administraţia Domeniilor Statului din Dobrogea.

Când aud ce fel de post mi se oferă, îngălbenesc.

— Vă mulţumesc. Numai că eu... Nu ştiu dacă ştiţi... Nu mi-am trecut încă toate examenele.

— Nu face nimic... Ce, crezi că avocatul nostru de-acolo are licenţa completă?... Aş... De unde!... E un fel de avocat d-ăia de Târgovişte... De altfel, nu-ţi fie teamă, că nu te pun să pledezi... O să îngrijeşti numai de dosare... Şi, bineînţeles, ai să faci şi concepte pentru birou...

Pe măsură ce binefăcătorul meu continuă să-mi explice rolul pe care aveam să-l joc la Constanţa, simt cum din galben mă schimb în verde.

— Da, da... Înţeleg... Vă mulţumesc... Dar, vedeţi... Eu nici măcar de atâta lucru nu cred să fiu bun... Eu, în liceu, am fost... cum să vă spun... corigent la limba română.

— Cu atât mai bine... Eu n-am nevoie de premianţi întâi... Ăştia sunt prea pretenţioşi. Şi-afară de asta, nu sunt buni de nimic... Toată ziua nu fac decât să strâmbe din nas... Nu le place Constanţa...Auzi, că Dobrogea e provincie de periferie... Nu pot trăi decât la Bucureşti... la centru...

Câteva minute rămân cu ochii pironiţi pe marmora mesei pătată de cafea turcească. Răspunsul îl aveam gata... Numai că mi-era teamă să-i dau drumul chiar în clipa aceea... Mi-adusesem aminte că într-o vreme mă hotărâsem să plec în Sahara. Şi doar de Sahara nu mă simţeam legat cu nimic... Dobrogea, cel puţin, e tot pământ românesc. De ce, dar, n-aş încerca şi eu să-mi cunosc ţara întreagă, de la un cap la altul? Pe la Vârciorova, e drept, trecusem de atâtea ori... La Constanţa, însă, nu fusesem niciodată.

El însă continua să-mi vorbească:

— Eh! Ce zici?... Mergi cu mine? Parcă spuneai odată că-ţi place marea... Şi mie îmi place... Marea şi corăbiile... Corăbiile cu tot felul de mărfuri şi de oameni... Oameni şi mai ales femei!... Şi încă ce femei!… Femei venite de pe unde nici nu gândeşti... Femei pe care le poţi avea chiar fără să le cunoşti... Femei fără nume, fără domiciliu, fără suflet, fără amintiri...

În clipa aceea, o femeie cochetă apare fantomatic în uşa cafenelei. E una din acele femei cu care intelectualii şi gazetarii stau de vorbă cu plăcere nopţi întregi. Eu, însă, n-o cunosc personal. N-am vrut s-o cunosc niciodată. Nu ştiu de ce, dar nu-mi place. Ba, ceva mai mult, o urăsc chiar. De câte ori o văd în cafenea, închid ochii de teamă. Mi-e teamă de mine însă, nu de ea. Dacă aş cunoaşte-o, aş omorî-o poate. Femeia asta seamănă şi cu Margareta, şi cu Steluţa, şi cu Kety... Seamănă parcă chiar şi cu Lizica… Seamănă cu toate femeile pe care le-am iubit eu... Apariţia ei mă face să tresar. Ea îmi recapitulează parcă întreaga poveste a vieţii mele de până acum.

Povestea asta, însă, a durat prea mult. E drept că mai toate poveştile adevărate sunt lungi... lungi de parcă nu se mai sfârşesc. Cu cât povestea e mai lungă, cu atât copilul adoarme mai repede. Dar eu nu mai sunt copil... Dovadă că povestea vieţii mele a-nceput să mă plictisească până chiar şi pe mine. Trebuie s-o sfârşesc dar cât mai curând. Dacă se poate, chiar în momentul acesta... Dar cum?...

Omul care-mi vrea binele îmi surprinde neliniştea, dar nu-mi ghiceşte şi intenţiile.

Probabil s-aşteaptă să-l refuz. Îşi închipuie că femeia care mă făcuse să tresar nu poate fi decât o nouă prietenă a mea — poate chiar femeia care mă împiedică că plec din Bucureşti. Mă crede, cu alte cuvine, acelaşi căţeluş, cu zgardă ca la Paris. Nu bănuieşte că de la moartea Lizichii port numai gulere scrobite şi cravate pe care mi le înnod singur...

Şi omul care mă recunoscuse începe deodată să mă privească oarecum jenat, ca şi cum s-ar fi adresat din greşeală altuia, nu mie...

La fel însă îl privesc şi eu pe el. Privirile noastre se încrucişează ca nişte faruri marine, care ne orbesc şi pe unul, şi pe altul. Aproape nu ne mai vedem deloc. Nedumerirea mea, însă, este cu atât mai mare, cu cât omul acesta nu-mi pare a fi ca toţi oamenii. Nu există parcă decât în imaginaţia mea. Şi totuşi, e singurul om de care avem nevoie cu adevărat în viaţă... E omul care ne ajută să sfârşim convenabil povestirile cu subiect mediocru.

*

Iar am rămas singur. Omul care îmi vrea binele a plecat, după ce mi-a dat întâlnire pentru a doua zi dimineaţa în Gara de Nord, iar femeia fantomatică s-a aşezat la o masă alături de mine. Aş fi preferat să plece ea şi să rămâie el.

Închid ochii, să n-o mai văd nici pe ea. Nu vreau să mai văd pe nimeni. Vreau să mă văd numai pe mine singur. Dar nu pe cel de până acum. De acela sunt sătul. Vreau să mă văd altfel, aşa cum aş vrea să fiu cu adevărat, aşa cum mi-ar plăcea să-mi apar mie însumi din întuneric... Şi ce mare încep, parcă, să mă desluşesc în întuneric!… Ce bine-ar fi să rămân aşa toată viaţa!... Întunericul dă oamenilor proporţii de giganţi. Întunericul din jurul meu, însă, nu ţine decât o clipă... Undeva departe, probabil spre răsărit, se crapă parcă de ziuă...

E ziua naşterii mele adevărate...

Şi primul strop de lumină proaspătă pătrunde în mine, odată cu ecoul unei chemări de departe, pe care o aud întâia oară:

— Sosesc corăbiile... Vino, să le vedem cum intră în port!...

Cine mă cheamă însă?...

Omul care îmi vrea binele sau femeile care îmi vor răul?…

TE-AR MAI PUTEA INTERESA