Ion Pillat

Monarhul la capre

A fluierat un tren departe-n vale —
De-aci la el ce multe veacuri sunt!
Sub munte, unde schitul se prăvale,
O toacă sună și-a tăcut în vânt.

Atâta tot — pe cerul nalt ereții
Cunună torc din zborul nemișcat
Poienii ce atârnă pe pereții
De stânci tăiate-n piscul detunat.

Monahul roș la capre stă de pază,
Sălbăticit, slăbit de-așa pustiu —
Singurătatea singură-l veghează,
Dihăniile din codru de-l mai știu...

Și-acum când umbre pe furiș, în taină,
Lungesc pe jos copac lângă copac,
Vin caprele, se freacă de-a lui haină
Ca de-un gorun cu coajă de șiac.

Prin sfeșnice domnești de flori de nalbă
Zărește satul, casa cu livezi,
Și fata albă ca o iadă albă
Și ochii-i verzi ca firul ierbii verzi...

Și mâna aspră mângâie alene
Blănița iedei și se pierde-n ea -
Și parcă muierește ard sub gene
Priviri viclene ca ispita grea.

Dar țapul negru și bărbos, deoparte,
Chiorâș aprinde galben ochi de drac —
Pe când mesteacăni albi, ca într-o carte
De basme, din penumbră se desfac,

Răsar — arhangheli mari — prin amurgire
Cu aripă și sabie de foc,
Pe când monahul cel ieșit din fire
Ca la icoană bâjbâie pe loc.

Din volumul "Biserica de altădată" 1926