Editura Global Info / Literatură

Iuliu Cezar Săvescu

Cântarea lui Walmiki

I

În ţara visurilor mele, cu-adânci păduri de portocali,
Acolo unde palmierii înalţă frunţi cutezătoare,
Sub cerul tropicelor roşii, sub foc de raze orbitoare,
Acolo unde dorm păunii sub lungi alee de migdali,

Demult, demult mi s-arătase, un vis, un lac cu panta lină;
Creşteau şi florile de lotus, şi albe flori de iacint,
Şi lin de tot plutea o barcă, mai mult în umbră ca-n lumină,
Şi-n barcă, trist, cânta poetul, pişcând din strune de argint.

Cântarea lui, înduioşată, era o sfântă rugăciune,
Regret adânc ce se ridică în toată seara către cer;
Din glasul lui puteai cunoaşte că toate sunt deşertăciune,
Că tot ce-n om e mai puternic e dorul vecinic de mister.

II

“Brahma, Indra, o Kamadeva, Krişna, Agin, o zei puternici,
“Puternici zei ce ne conduceţi în lupta noastră pe pământ,
“Deschideţi porţile eterne; sunt drept, sunt sfânt printre cucernici,
“Dar arde sufletul în mine de pacea sfântului mormânt.

“Mi-aţi dat destul, în taina nopţii. Sub cortul meu de frunze late,
“Să-mpace sufletu-mi, trimiteţi fâşii de raze argintii;
“Curmalii-n duo cu zefirii, prin ritmuri sfinte, cadenţate,
“M-adorm, şi-n somn revăd splendoarea divinei voastre-mpărăţii.

“În zori de zi, când aurora, roşind ca pudica fecioară
“Ridică vălul trist al nopţii, în glas de păsări mă trezesc;
“Mă cheamă blândele izvoare şi pomii mândri mă-nconjoară,
“Şi-asupra mea, cu dărnicie şi flori şi frunze risipesc.

“Din rodul spornic al naturii un dar bogat cu prisosinţă
“Aţi dat poetului Walmiki, nemuritor şi sfânt buchet,
“Dar pentru dar, o zei puternici, în mine nu-i recunoştinţă,
“Căci este un dar de nemurire ascuns în cântec de poet.

“Cântarea mea i-amărăciune; m-apasă-a voastră dărnicie;
“Zadarnic daţi atâtea daruri, mă simt pe-atâta de sărac;
“Deschideţi porţile eterne; deschideţi sfânta împărăţie,
“Mormântul e supremul bine, acolo numai mă împac”.

III

Atunci ieşi din mări şi luna, era un corn frumos de taur;
Gâlveava frunzelor se stinse, din joc zefirii s-au oprit,
Şi peste lac se-ntinse o pânză ţesută-n fir de-argint şi aur,
Şi lacul leneş se întinse, a suspinat şi-a adormit.

Crăpă-n zigzag nemărginirea şi zeul Krişna-atot puternic,
Pe-un car de roze se coboară din tronu-i mândru de palmier;
Poetul lira îşi aruncă, îşi pleacă fruntea de cucernic
Şi-n clarul lacului se vede şi jos şi sus acelaşi cer.

Krişna răspunde: “Pentru tine am fost mai bun ca un părinte;
“Ar zice lumea că din raze în astă lume te-am adus,
“Vărsai în sufletul tău roze ce-am smuls din harurile sfinte,
“Şi-am zis gândirii tale: zboară mai sus de nori, de cer mai sus.

“Spre ciuda mea, în clarul serii mă cheamă trista-ţi rugăciune;
“Ar zice toţi c-am fost cu tine un crunt duşman neiertător;
“De unde-atâta deznădejde? – De-unde atâta amărăciune?
“Atât desgust de omenire? De rai de unde-atâta dor?”

IV

Atunci Walmiki, grav şi rece, întinse braţele-n lumină;
“Krişna, el zice, către tine, nu-s demn privirea să ridic;
“Mi-ai fost de zece ori părinte, şi tu din gloria-ţi divină
“Te-apropii, plin de îndurare, de mine, viermele cel mic.

“Dar cadă ura ta asupră-mi, că-n mine nu-i recunoştinţă;
“Eu văd cu pismă înşişi şerpii din fala ta părtaşi că sânt;
“Din cer tu caţi cu bunătate l-aşa de josnică fiinţă,
“Le dai şi lor tovărăşie, când singur, vai! sânt pe pământ.”

Krişna zâmbi dumnezeeşte, simţise el întreaga taină,
Văzu că-n opera-i sublimă nici el n-a fost desăvârşit,
Şi zise: “Facă-se-a ta voie!” întinse-apoi rozalba-i haină:
Uşor, ca fulgu-n legănare, pe ţărmul apei s-a oprit.

Apoi din lotus smulse-o floare, curată floare şi plăpândă,
Suflă în ea şi-i dete drumul, iar lacu-n cercuri tremură,
Şi iată, unde se despică: din ea fecioara cea mai blândă,
Roşind ca frageda-aurora, de apă păru-şi scutură.

V

Krişna mai zise: “Floare-Albă, căci floare este al tău nume,
“Îndreaptă-ţi faţa spre Walmiki, de-acum cu el ai să trăieşti”.
Mai zise iarăşi lui Walmiki: “Îţi dau eu azi un dar pe lume
Ce seamăn n-are, a ta cântare c-un nou avânt să-nsufleţeşti”.

Dar Floarea-Albă: “Doamne mare! nu voi să stau aşa cu dânsul!
“Priveşte-n inima-i spurcată cum negri şerpi îi mişuiesc!
“Privind tu însuţi n-ai fi-n stare de jale mare să-şi ţii plânsul!
“Din lut m-ai scos, în lut prefă-mă; de câte văd mă îngrozesc”.

“Văd mări cu vecinică furtună, ce urlă-ntinse către maluri,
“Cu fiare-n lanţuri ferecate răgind în sus c-au flămânzit,
“Nu vezi scânteie de lumină pe spuma turburilor valuri!
“Şi-ntr-însul văd prăpăstii sute, şi dânsul rabdă umilit!”

“Vezi mări ce urlă spumegoase, Krişna îi zise, vezi caverne,
“Vezi şerpi şi-n totul întuneric? Tu, Floare, fii lumina lui;
“Zâmbeşte-i tu, şi-n zmbet pune căldura dragostei eterne,
“Atingă braţul tău grumazu-i, de vrei durerea să-i răpui”.

Deci Floarea-Albă se supuse: poetul mâna îi atinse,
Şi-ndată inima-i zdrobită de foc divin s-a luminat;
Din jocul florilor cu vântul o dulce muzică se-ncinse,
Şi zeul însuşi, prins de farmec, cu dor nespus a suspinat.

Iar barca, lebădă uşoară, din os de scoici meşteşugită,
Purcede lin, legănătoare, spre ţărmul lacului opus,
Pe când Walmiki, în picioare, strângând tovarăşea-i iubită,
Îngână cântecul vieţii, cu mâna dreaptă-ntinsă-n sus!

Mai 1806

TE-AR MAI PUTEA INTERESA