Editura Global Info / Literatură

Jean Bart

Acasă şi în războiu

Când a plecat tata în războiu, eu eram mic de tot, aşa de mic, încât mă săltăm în vârful picioarelor ca să-l pot apuca de urechi pe Mochi – cânele nostru cel mare şi flocos adus de peste graniţă de la Nemţi – şi, cu degetele încleştate în blana lui aspră, când îmi atingeam nasul de nările lui răci, strănutam cu lacrimele în ochi, iar el pufnea şi se scutura, învârtindu-şi pămătuful de coadă cât un măturoi de mare.

Văd limpede şi acum întreaga lume, lumea ochilor mei de pe atunci, cuprinsă în cercul uriaş de pământ ce părea că înconjoară pe departe casa noastră. O casă albă, cu fereşti multe, joasă şi veche, pe care muşchiul crescuse ca nişte perniţe verzi printre şindrilele înnegrite de ploaie şi de vreme.

Două uliţe lungi se încrucişau tăind în patru târguşorul nostru, mai mult un sat mare, răspândit până pe prund departe, unde apa Sucevei se încovoaie în cotituri şovăitoare, silită ca să facă hotarul Bucovinei.

Şoseaua dreaptă şi netedă ca-n palmă – şoseaua nemţească ce trecea dincolo peste graniţă – se desfăşura ca un val de pânză albă, întinsă la uscat, printre lanurile galbene de săcară coaptă.

Peste drum de noi era o casă mare şi neîmprejmuită; acolo locuia compania de dorobanţi, dar rămăsese goală, pustie de când plecase soldaţii în războiu. Nu se mai auzia nici bocănitul tobelor, nici glasul metalic şi ascuţit al goarnelor care sunau semnale în limba lor din zori şi până seară. O linişte adâncă plutia de la o vreme ca o tristeţă mută ce apăsa peste tot locul. Numai bătăile de toacă, la ore anumite cădeau înfiorând cuprinsul şi clopotul bisericii din deal se tânguia adesea.

Departe, se zăria cumpăna barierii şi crâşma lui Iosif. În bătătură se înălţau spre cer furcile goale, între care altădată se învârtia scrânciobul plin de lume în sgomoţul mulţimii strânse ca să petreacă acolo.

Pe nicăeri nici hori, nici jocuri, nu se făceau de mult.

Şi pe la poarta noastră vedeam trecând oameni de toată seama; şi multe femei îmbrobodite care şi duceau de mână copii desculţi, pe drumul prăfuit, spre biserica cea nouă unde slujia duminica părintele Arghir.

Parcă o văd şi acum pe mama Paraschiva, cu lumânărica de ceară galbenă învălită într-o gazetă veche, cum se abătea din drum să afle de la noi ştiri din război şi de Culiţă, nepotul cel mai mic pe care-l aştepta şi-l căina cu lacrimi.

Adesea treceau pe drum, spre gară, cirezi de vite, turme de oi, ridicând în urma lor nori groşi de praf, care se frământau prin aer până se spulberau în vânt. Şi uneori care mari încărcate cu fân se cumpăneau greoae în mersul lor spre drumuri depărtate ca să împlinească nevoile armatei.

Drumul de fier trecea pe aproape. Din cerdacul nostru se vedeau şinele sclipind la soare ca două lame de cuţit prelungite în zarea depărtată.

De două ori pe zi casa noastră şi tot pământul dimprejur se clătina şi duduia de fuga năpraznică a trenului ce gâlgâia din goană rotocoale alburii de fum. Şi atuncia se opriau din lucru sătenii pe ogoare şi răzămaţi în sape, îl urmăriau în râs şi glume învârtind căciulile în vânt până ce nu mai rămânea pe sus decât o dâră albă de încolăciri de fum, care se mistuia în liniştea văzduhului albastru.

În dosul casei noastre, erau câţiva butuci de vie şi trei nuci bătrâni şi scorburoşi. Vara acolo stam la masă. Şi noi, copiii toţi, ne aşezam la locurile noastre în rând, numai locul acela din capul mesei, unde se punea tacâmul tatei, acuma era gol.

Târziu, când totul se potolia pe afară şi umbrele începeau să învăluie grădina în taina asfinţitului, atunci intram şi noi în casă. O lampă cu glob verde ne lumina odaia în care ne adunam la lucru.

Mama şi mătuşa Maria brodau până noaptea târziu nişte înflorituri de fir şi de mătasă pe o faţă de atlas roş aprins – un acoperământ pentru moaştele sfântului Ioan făcătorul de minuni, de la Suceava, – aşa o sfătuise părintele Darie, pentru ca să fie şi tata acoperit împotriva focului de puşcă în războiu. Iar noi copiii, jos pe covor, lucram cu hărnicie, făcând grămezi de scamă care se trimetea pentru răniţii de la Crucea Roşie.

Lucrul ne cuminţia pe toti; uitam sburdălnicia din timpul întregii zile, şi sara se odihniau în pace toţi caii de lemn şchiopi, soldaşi de plumb turtiţi, păpuşile stâlcite, cu capetele rupte – o lume de jucării rămasă uitată pe sub paturi.

La noi se strângeau mai în fiecare sară vecinele la lucru. Cea dintăi care se arăta, păşind încetişor, era coana Eliza, o bătrână mărunţică, veşnic cu un şal vărgat pe umeri. Coana Anica, naltă şi uscată, vorbea gros şi fuma ţigări subţiri ca chibritul; venia însoţită de nepoată sa Duduia Frosica, o brunetă mică şi vioae, logodită cu Mihai, băetul coanei Eliza, plecat şi el în războiu, căci era locotenent în vânători.

Uneori venea şi conul Doxachi, un bătrân nalt şi drept, c-o barbă albă şi mare până la brâu.

Nu ştiu de ce chipul lui mi se părea că seamănă întocmai cu al lui Dumnezeu, aşa cum îl văzusem zugrăvit pe cea dintăi foaie dintr-un abecedar francez, pe care începusem a cunoaşte literile mari. Scrisorile venite de departe, de la cei duşi în răsboiu, se citeau cu glas tare în auzul tuturor. Gazetele se comentau şi fiecare ştire se cântăria cu judecată; se schimbau păreri şi temeri, îşi spuneau griji, necazuri şi calde mângâeri.

Coana Anica nu uita să aducă în tăşunca ei de catifea albastră, pe lângă lâna, croşetul, ochelarii, tutunul, foiţă, chibrituri – şi câte o pereche de cărţi pe care în fiecare zi le înşira pentru pasians.

Coana Eliza ofta mereu, şi se căina că a „rămas suflet stingher pe lume, că dacă a plecat Mihăiţă, ce să mai facă ea singurică pe pământul ista, ardă-l focu de resbel!” – Numai conu Doxachi le mai îmbărbăta cu glasul lui domol, asigurându-le că n-are să fie nimic, că nu s-or mai bate, că Românii au să care numai proviantul Ruşilor; a mai apucat el multe de aestea şi tot n-a fost nimic, că nu-i doar întâia oară când vin Ruşii... las că are să între bani în ţară; numai când vin Nemţii îi rău, că aduc cu ei şi calicia.

Duduia Frosica mai totdeauna sta deoparte, tăcută şi uitată în colţul canapelei, c-o carte deschisă pe genunchi. Uneori se aşeza jos pe covor, între copii, la făcut scamă, şi noi ne bucuram îngrămădindu-ne în jurul ei ca să ne înceapă lucrul, scoţând primele fire din bucăţile de olandă, pe care ni le împărţea mama pe rând la fiecare.

De multe ori cădea pe gânduri, ori rămânea cu ochii ţintă la o fotografie pe care o ţinea totdeauna între foile cărţii. Şi când ne lua pe câte unul de după gât şi ne strângea tare la piept, întrebându-ne dacă cunoaştem portretul acela, îi răspundeam repede: „nenea Mihai Viteazu”. Ş atunci, ea ne săruta apăsat pe amândoi obrajii şi rămânea aşa câteva clipe, închizându-şi ochii ei mari, care sclipeau negri şi umezi.

Aşa ne treceau sările, pe când se înălţa grămada de scamă moale ca puful şi albă ca zăpada. Târziu, când începea să ne usture vârfurile degetelor şi ochii ni se painjiniau de somn, atunci plecam copiii la culcare.

De câte ori mă ocăra mama, necăjită de nebuniile mele, alergam peste drum, ca să mă jăluesc coanei Elizei.

Mi-aduc aminte că într-un rând, pe când eram acolo şi culegeam flori de romaniţă, pe care bătrâna le întindea pe foi de hârtie la uscat, am văzut intrând pe poartă o căruţă în care era o ladă şi două legături.

Coana Eliza a sărit deodată speriată de la locul ei, ieşind înaintea unui vătăjel de la primărie, care aducea un plic galben cu multe peceţi de ceară. „Vai de mine şi de mine!... e sipetul lui Mihăiţă” – atât am auzit o vorbind, căci o apucase un tremur, pipăindu-se cu degetele ei uscate pentru a-şi căuta ochelarii. Şi negăsindu -, se repezi în neştire pe scări, cu plicul în mână, împiedecându-se în şalul ei vărgat care se târa căzut de pe umeri.

Am auzit apoi isbucnind un ţipăt groaznic, sfăşiitor. Cuprins de spaimă, am plecat spre poartă, cătând în urmă la casa cea cu fereştile deschise, din care se auzea un sgomot parcă de isbituri şi gemete înăbuşite.

Pe lângă mine, fără să mă vadă, a trecut Duduia Frosica, alergând cu pumnii încleştaţi, cu buzele vinete. Pe urma ei venea la fugă coana Anica, gâfâind, ca s-o ajungă: „stai!... fii cuminte, linişteşte-te”, dar ea nu mai auzia nimic, căci se năpustise ca o furtună pe scări, în sus.

Acasă la noi se ştia totul: Mihai Condrea murise la atacul Griviţei şi acum i se înapoiau familiei bagajele.

În fiecare după amiază trecea pe uliţa noastră Domnul Andrei, curierul poştal. Un om cărunt şi gros, care răsufla din greu, călcând apăsat şi bocănind pietrele cu ţăpuşa de fier din vârful bastonului. Toţi îl aşteptau cu nerăbdare, dar numai eu îl pândiam de departe şi îi ieşiam în cale înainte de a ajunge în dreptul porţii noastre; căci mătuşa Măria mă însărcinase ca să iau scrisorile şi gazetele ce ne sosiau şi pe ascuns să i le duc ei. Numai după ce le cerceta, le dădea mamei să le cetească. La toţi li era drag Domnul Andrei, numai Mochi nu-l putea suferi. Era o duşmănie veche şi înverşunată. Cât am avut de luptat ca să-l fac să înţeleagă că nu trebuie să latre şi să se răpeadă să-l mănânce pe curierul care venea de la tata! – Eram încredinţat de asta, căci Domnul Andrei, când era cu chef, mă asigura că a vorbit cu tata, că e bine mersi şi că ne-a trimes complimente. Iar când nu avea nici o scrisoare, striga de departe că are să vie, sigur, e pe drum.

Mochi şedea şi el la pândă şi îndată ce-l zărea pe drum, se repezia cu atâta înverşunare, încât uita toată morala pe care i-o făcusem. Cu greu se potolia şi tot nu-l răbda inima, căci multă vreme încă după ce se întindea cu botul pe labe, mai bombănea acolo în limba lui ceva.

Trecuse multe zile de când Domnul Andrei nu ne mai adusese nimic, când, într-o după amiază, îl văd că scoate tacticos din geanta lui de piele un pachet mic pecetluit: „iaca de la tata; vă trimete ceva aici, scrisori nu sunt”.

Voios o iau la fugă, întins la mama; mătuşa Măria lipsia atunci de acasă. Îmi scăpărau ochii de nerăbdare, pe când mama desfăcea pachetul.

Ce putea fi acolo? Ce ne trimetea tata într un pachet aşa de mic? Văzui că mamei deodată începu să-i tremure mâinile şi se opri o clipă cătând cu ochii ţintă la pachetul ce-l desfăcuse. Am recunoscut îndată ceasornicul de aur pe care tata îl purta totdeauna la el.

— Nu se poate, trebuie să fie vreo scrisoare; spune-i Ilenei să dea fuga după factor, – şi mama, palidă la faţă, se lăsă moale pe un scaun, cătând cu ochii în lacrimi la ceasornicul de aur care strălucia pe masă.

După câteva minute Ileana bucătăreasa veni într-un suflet să spue că factorul nu are nici o scrisoare pentru noi. Şi atunci am văzut pe mama lăsându-şi capul între mâni şi isbucnind într-un plâns desperat care-i sguduia tot corpul.

Ce jale a fost în ziua aceia în toată casa noastră! Era o linişte de gheaţă; noi copii umblam în vârful picioarelor, cu ochii în lacrimi, înfioraţi, fără să înţelegem bine tot ceia ce se întâmpla. Ne înspăimânta numai grozăvia bănuelii.

E drept că pe mama o păliau lacrimile cu mare uşurinţă, dar niciodată n-o văzusem plângând în aşa fel. Mătuşa Maria se silia s-o liniştească şi s-o mângâe în tot chipul. O auziam vorbind în camera dealături: „nu se poate, soro!... ai să vezi că ne vine mâine, poimâine, scrisoare; de ce să te desperezi aşa, gândeşte-te la copii ăştia din jurul tău!”

În seara aceia nu ne-am mai adunat la făcut scamă. Eu m-am ascuns şi n-am fost nici la masă, căci auzisem pe mătuşa Maria spunând, în supărarea ei, că sunt un copil prost, că nu m-am priceput să ascund pachetul până la întoarcerea ei. Niciodată până atunci mătuşa Maria nu-mi vorbise în aşa chip.

O durere amară îmi chinuia simţirea mea copilărească. Mi se părea că eu am fost singurul vinovat, că eu am fost pricina acelei întregi nenorociri.

Ne-am culcat devreme şi am adormit plângând înăbuşit, cu capul îngropat în perne.

A doua zi am primit o scrisoare lungă, şi mama, după ce a cetit o, cu ochii încă roşi de plâns şi de bucurie, ne-a dat-o la toţi copiii pe rând s-o sărutăm, după cum era obiceiul la noi în casă de câte ori se primia o scrisoare de la tata din răsboiu.

Breşliniţa, Septembrie 1877.

Smărăndel dragă!

Abia azi pot să-ţi mai scriu; până acum mi-a fost peste putinţă, începusem o scrisoare atunci când ţi-am trimes ceasornicul, dar am întrat în avantposturi, de unde abia acum ne-am întors.

Crede-mă, dragă, că mustrările ce mi le faci că nu-ţi scriu mai des şi că te las în nelinişte şi grijă, nu sunt drepte, şi asprimea lor m-a durut mult căci nu le merit nicidecum.

Adică, crezi tu oare că nu mi-ar fi drag să stau de vorbă cu tine? Doar astea sunt singurele momente de mângâere ce le pot avea în pustiitatea în care mă aflu, însă ce să fac dacă n-am nici timp, nici mijloace de corespondenţă? Regimentul nostru a fost totdeauna cantonat sau tăbăruit departe de oraşe cu staţii poştale; tot mereu fracţionat prin nişte mizerabile sate bulgăreşti. Suntem nevoiţi adesea a trimete cale de poşte întregi pentru predarea sau primirea unei scrisori.

În împrejurările în care mă găsesc am crezut că e mai cuminte să nu am asupra mea nici un lucru de valoare, de aceia ţi-am trimes ceasornicul de aur pe care cred că l-ai primit.

Ai văzut desigur prin gazete isprăvile regimentului nostru, soarta a făcut că al XIII lea să intre întăi în foc.

Eu am ieşit sdravăn, sănătos şi propus pentru a fi decorat cu „Virtutea militară”.

Ne-au dat cam mult de lucru Turcii şi mă tem că au să ne dea din ce în ce mai mult. Gazetele ca întotdeauna spun tot felul de minciuni şi prăpăstii; e extraordinar cât de multe minciuni se fabrică în timp de războiu. Înainte de începerea atacului ce avea să-l execute Divizia a 3 şi a 4, trebuia să se facă o recunoaştere cât mai apropiată de reduta No. 2, pentru a se pipăi forţele turceşti şi a ne încredinţa dacă au sau nu acolo artilerie. Compania mea şi a lui Irimia au avut însărcinarea aceasta.

Să vezi, dragă, ce însamnă destinul omului:

Eram în repaus: Şedeam mai mulţi ofiţeri înghesuiţi într un cort, când apare căpitanul Ureche cu o pereche de cărţi de joc – şti că pe aici se joacă la desperare – se aşează o tobă în loc de masa verde, toţi se îngrămădesc în jurul ei şi clubul e gata. Începuse a se tăia un stos straşnic; mă ademeneşte şi pe mine şi pontez deodată cu 20 de lei.

Abia scosesem bumaşca din pungă, când soseşte în fugă un furier şi îmi spune că sunt chemat de urgenţă la comandamentul Diviziei şi că e un ordin ca să se gătiască două companii pentru a pleca în tranşee. Am înţeles îndată că trebuie să fi fost ales pentru vreo recunoaştere. Toţi s-au oprit din joc, eu m-am stăpânit şi cu un calm – prefăcut bine înţeles, căci simţiam cum se măresc în galop bătăile inimii – zic tare: ţin douăzeci de lei, trage cartea, îmi joc viaţa acum la noroc... dacă câştig, scap teafăr, dacă pierd, să ştiţi că m-am dus pe vecie”. Toţi s-au grămădit să vadă cartea şi nimeni nu sufla... „nouă!... bravo!... ai câştigat” şi m-au scos cu alai din cort.

Mă prezint maiorului Makri, ştii că el comandă acum regimentul în locul lui Petrovanu, care-i bolnav. Pe când îmi vorbia, soseşte şi colonelul Sergiu Voinescu, care mă cunoaşte bine – ţi-aduci aminte de el când a venit la noi în inspecţia frontierei – grozav om, el duce aici tot greul războiului. M-a chemat deoparte şi după ce s-a uitat ţintă în ochii mei, mi-a spus că el anume m-a cerut pe mine ca să-mi încredinţeze misiunea asta.

După ce am primit toate instrucţiile, am plecat mai hotărât şi cu mai multă încredere. Uite, acum când îţi scriu, sunt în repaus, a trecut focul şi judec mai limpede. Nu poţi să-ţi închipui cât mi-a folosit afacerea ceia cu jocul de cărţi, deşi siguranţa, încrederea mea, era la urma urmei prostească, nu se sprijinea decât aşa pe o idee că nu poate cartea să mintă.

Compania era gata sub arme. A trebuit să le explic ce aveam de făcut. Ştii că în asemenea momente cea mai mare prostie e să ţii discursuri ţăranilor noştri. Trebue să-i spui omului numai două vorbe, dar acele trebuie să-i meargă drept la inimă şi pentru asta trebuie să fi stăpân pe sufletul lor întotdeauna.

Eu unul am ajuns aşa că-l cunosc pe fiecare în parte ce poate şi le cetesc în ochi ca într-o carte deschisă.

Mai erau câteva minute până la ora două când, după ordin, trebuia să plecăm şi îmi venise o poftă straşnică de fumat; nu mai aveam nici un fir de tutun şi simţiam că mă topesc dacă n-oiu trage măcar două fumuri.

Cer sublocotenentului Neniţescu; el avea nişte praf pe fund, numai pentru o ţigară. Am împărţit-o în două.

Plecarăm pe tăcute, mai mult târâş, toată distanţa până aproape de redută, un drum afurisit de chinuitor; n-am tras nici un foc, dar Turcii ne-au simţit şi au început deodată o ploaie groaznică; dar tot am înaintat până la vreo treizeci de metri de redută. Turcii credeau că e un atac general şi dinspre Bucov se vedeau venind în goană trupe de ajutor; atunci am început a ne retrage. – Dar ce să te mai turbur şi pe tine cu toate grozăviile astea ale războiului?

Au căzut pe câmp în jurul meu doisprezece morţi şi patrusprezece răniţi. Neniţescu e şi el rănit, dar nu grav; eu am scăpat teafăr, neatins.

Îţi aminteşti de Ţintilă, sergentul meu major, ştii cel nalt, negricios, care venia uneori cu hârtiile la mine. Pe când înaintam, se rădică în picioare şi vrea să tragă; nici n-am avut când să-i strig să se culce, căci un glonţ l-a isbit în cap şi l-a culcat numaidecât. Cum ne-am întors, am trimis un cornist, băet voinic şi inimos, să-l aducă pe Ţintilă de acolo de unde era căzut. I-am dat şi hârtia de douăzeci de lei pe care o câştigasem la cărţi. Mi l-a adus în spate, mai mult târâş; de câte ori se opria să se odihnească, el se aşeza dedesupt şi-l punea pe Ţintilă deasupra, ca scut. Dar în sfârşit l-a adus.

Nu murise, dar era rău de tot. L-am trimes la ambulanţă, însă e slabă speranţă de scăpare. Săracul băet! E logodit c-o fată din Iaşi care a spus că nu-l ia dacă nu se face ofiţer. De aceia şi el era aşa de hotărât: ori moare, ori se face ofiţer.

Ţi-am spus însă de atâtea ori că nu se pierde toată lumea care merge în războiu. Lasă, o să treacă şi furtuna asta şi soarele iar o să luciască, mai luminos încă, în cea mai frumoasă zi a vieţii mele, când mă voiu întoarce în cuibul nostru aşa de dorit şi aşa de departe. Tare mi-i dor de casă şi de toţi ai mei... Scrie-mi mult, mult de tot. Ce fac copiii noştri? Spune-mi cu de amănuntul despre jocurile şi ghiduşiile lor, despre ce vorbesc ei. Cum merg cu franţuzeasca? Poezii au mai învăţat? N-ai idee ce bine îmi fac toate câte mi le spui despre dânşii.

Cât despre faptul că ei sărută scrisorile primite de la mine, mă umple de mulţumire şi mă înduioşează, căci e încă o dovadă de delicateţa sentimentelor ce tu le insufli pentru tatul lor.

Ce ştiu ei, mititeii, de suferinţa ta şi de chinul şi dorul meu de a-i săruta! În frământarea din timpul zilei, în fierbinţeala luptei, atunci când nu mai sunt al meu, nu am nici vreme să mă gândesc la toate astea; doar uneori aşa câte un gând îmi săgetează prin minte, dar mă înving răpede ca să fiu mereu stăpân pe mine. În luptă nu-i îngăduit soldatului să priviască înapoi„ asta l-ar slăbi mai mult. Dar seara, seara când mă culc, când sunt iarăş al meu, şi stau cu ochii pierduţi în pânza cortului sau în tavanul afumat şi murdar al vreunei cocioabe bulgăreşti, în cartier, mă gândesc la tine, la copii, la toţi ai noştri, la tot ce mi-i drag şi scump în lumea asta. Şi somnul atuncia nu vrea să mă mai prindă şi stau aşa până târziu, stingher, numai cu mine însumi.

Nu ştiu însă de ce – şi tare mi-i necaz – chipul tău îmi apare totdeauna în minte trist şi plângător. Tot aceiaşi mâhnire şi desperare citesc şi printre rândurile scrisorilor tale.

Dragă Smărăndel, de atâtea ori te-am rugat să te stăpâneşti, să încerci a-ţi mai schimba caracterul. Nu fi atât de slabă şi peste măsură de simţitoare, nu îţi fă aşa inimă rea, primeşte viaţa şi înfruntă greutăţile ei mai cu îndrăzneală. Gândeşte-te la viitorul copilaşilor noştri; tocmai în aceste momente ei au nevoie mai mult ca oricând de o mamă voinică şi inimoasă.

Vezi dragă să nu cumva să pierzi vreo recipisă sau chitanţă, sau să le încurci; că toate hârtiile cele care ţi le-am lăsat în saltarul din dreapta al biroului au să-ţi servească la scoaterea garanţiei. Cât despre vite, cred că ar fi bine să le vinzi. Să-ţi opreşti numai vaca cea roşă, pentru casă.

Îţi mulţumesc de grija ce ai avut o să-mi trimiţi mantaua cea nouă de ploae. Îmi prinde de minune acum când au început ploile. Cu îmbrăcămintea stăm prost de tot pe aici; dacă o începe frigul, o să-ţi scriu să-mi comanzi nişte haine blănite.

Ziua şi noaptea stăm cu aceleaşi haine, căci lada cu bagaje am lăsat-o la Măgurele; aşa s-a dat ordin înainte de trecerea Dunărei. Am cu mine numai un mic geamantan de mână; de mult am terminat schimburile care le aveam de rezervă. Şi mulţi dintre ofiţeri se plâng că au început deja să simtă foind inamicii... nu Turci... alţi vrăjmaşi mai mărunţei...

De aşternut nici vorba: o pătură aspră de trupă mă înfăşoară de la cap la picioare, deasupra mantaua, iar gluga păturită pe o geantă de piele, serveşte drept pernă.

Uneori sunt aşa de trudit încât seara cad ca un buştean şi dorm tun ca într-un aşternut de puf; numai dimineaţa mă scol cu gâtul ţeapăn.

În avantposturi viaţa e încă mai chinuită şi mai urâtă. Veşnic într-o continuă şi nesfârşită aşteptare: alarmele din timpul nopţii, grija de a avea mereu trupa în mână. Mai cu seamă noaptea, prin zăpăceala întunericului, la orice zgomot, fâşâitură, sau foc de puşcă, sărim în sus şi la arme afară. Uneori, stăm în noroiu şi băltoage zile şi nopţi întregi, hainele nu se mai usucă pe noi. Şi plouă, plouă fără să se mai sfârşiască odată, parcă s-au rupt zăgazele cerului. Şi când nu plouă, cade câte o ceaţă deasă ca o perdea care se pune între noi şi inamic. Grija şi încordarea atunci e mai mare că ne temem să nu fim surprinşi.

Cu mâncarea o ducem şi mai greu. Proviziile se transportă tocmai din ţară, de la Măgurele. Bulgaria e o ţară prea calică pentru a hrăni atâta norod flămând cât se află grămădit aci. Cu cât ne vom îndepărta de Dunăre, cu atât va fi mai greu. Închipue-ţi numai câte mii de căruţe trebuie să circule zilnic pe drumurile proaste şi desfundate ale acestei sărăcăcioase ţări!

Noroc că ne mai desfătăm şi cu popuşoiu copt, luat cam fără ordin din lanurile care au avut nenorocirea de a fi călcate de opincile curcanilor noştri. O pâine e doi franci pe aici.

Păcat că domnii de la Intendenţa noastră nu gustă şi ei aceiaşi soartă.

Ne mângâiem însă că Ruşii o duc şi mai rău. Ei strigă pe faţă şi în gura mare contra Intendenţii Ruse, care e numită în bătae de joc: Intendenţa suferinţelor de foame. Cică sunt colosale cantităţi de făină, pesmeţi, brânză, chiar fân şi orz, care au fost mistuite de stomahuri profunde şi nevăzute, pe când soldaţilor li s-au lărgit tunicile iar cailor chingile.

Cât va mai ţinea felul ăsta de viaţă oare? Ceasurile mi se par luni şi zilele ani...

De bietul Mihai, băetul coanei Eliza, cred că ai auzit. L-am văzut cu vreo câteva oare înainte de a se sfârşi. Nu ştiam nimic de el, când a venit un sanitar să-mi spue că mă chiamă. Eră culcat într-un cărucior, tocmai atunci îl transporta la ambulanţă: palid, stins, pierduse mult sânge, că era cu totul schimbat la faţă, E cu neputinţă să-ţi spun ce am simţit când l-am văzut aşa întins. Avea o voce aşa de stinsă, încât n-am înţeles ce avea să-mi spue; vroia el săracul să-mi vorbiască ceva, dar nu putea decât să-şi mişte buzele. Mă făceam că-l înţeleg şi-mi muşcam şi eu buzele ca să nu izbucnesc în lacrimi.

Ce jale o fi pe biata coana Eliza... un singur copil... şi ce inimă de aur avea băietul ăsta... dar Frosica... sărmana fată, se vede că n-a avut noroc.

Dragă Smărăndel, trebuie să sfârşesc căci chiar acum se aud iar bubuituri, trebuie să fie salve de artilerie de pe linia întâia...

Îţi trimet două milioane de sărutări, unul împarte-l la copii şi unul pentru tine, din partea lui

Pitachi al tău.

Din ciclul "Documente omeneşti"

TE-AR MAI PUTEA INTERESA