Editura Global Info / Literatură

Jean Bart

Amintiri din manevre

Ploaia rece şi măruntă, cernută parcă prin sită, începuse să cadă de cu noapte. Deşi ordinul de plecare era pentru ora şase dimineaţa, dar după vechiul obiceiu moştenit în armată, fiecare căpitan se grăbea să-şi pregătească trupa mai din vreme, pentru ca ai lui să fie cei dintâi gata de drum. De pe la miezul nopţei sgomotul crescuse înfiorător: strigătele, înjurăturile, nechezatul cailor, huruitul trăsurilor de subsistenţă, învălmăşeala aceea a miilor de oameni care-şi strângeau grăbiţi corturile ude de ploae, s-amestecau în haosul întunecos al nopţei, ridicându-se într-un sgomot nelămurit, prelung şi fioros ca mugetul mărei în răscoala unei furtuni.

Toată ziua n-am mâncat decât pesmeţi muiaţi de ploae.

Pe la amiază, trecurăm râul Ialomiţa de-a dreptul, prin apa ce ne ajungea până la subţiori, în timp ce de pe mal, ataşaţii străini, călări, admirau „resistenţa soldatului român”.

Cei dintâi kilometri de drum ce uşor îi străbătusem. Dar cu cât vremea trecea şi noi mergeam mereu, cu atât raniţa se îngreuia mai mult îndoindu-ne spinarea tot mai tare, arma mutată de pe un umăr pe altul se făcea tot mai grea; cismele tot mai anevoe le ridicam, încărcate de noroiul cleios şi moale, de prin arăturile de toamnă, prin care înotam.

O zi nesfârşită de drum greu, chinuitor, îndulcită numai din timp în timp de aria duioasă şi naivă, pe care o cântă în gura mare Lupan, cântăreţul companiei: un ţigan înalt, cu mustaţa răsucită şi cu bonetul dat pe ceafă.

Fiecare companie trebuie să-şi aibă artistul ei, protejatul tuturor gradelor, omul căruia i se iartă orice şi care, la un semn al căpitanului, e gata a-şi face cu sfinţenie datoria de artist.

Cântece rămase moştenire, de cine ştie când prin rândurile oştirei: „Un soldat din oastea română” ori:

„Maică măiculiţă,
Ia ieşi la portiţă,
Şi-mi dă drumu-n casă
Ca să stau la masă.”

Şi toată lumea repetă cu glas jalnic cuvintele ştiute de toţi, şi care în anume împrejurări, iau un farmec deosebit, având darul de a răscoli aducerile aminte, făcând să uiţi pentru câteva clipe, greul şi amarul drumului fără sfârşit.

Mai sub seară ploaea încetase dar nu se mai auzeau nici cântece, nici glume; parcă amuţiseră cu toţii. Nici o vorbă măcar nu eşea dintre rânduri; doar uneori câte un oftat înăbuşit se auzea din mulţimea acelei turme omeneşti, care se târa încet şi în neorânduială, în lungul drumului, de-a curmezişul ogoarelor pustii, părăginite.

Şi cum mergeam atunci, amărât de suferinţele marşului, în zgomotul cadenţat şi monoton al gamelei care se certa ciocnindu-se de o cataramă a raniţei din spinare, cum mergeam având în jurul meu aceiaşi oameni cu feţele ofilite de oboseală, cu trupurile istovite şi aplecate înainte, abia ridicându-şi picioarele, şchiopătând de rosăturile cismelor... atunci numai am înţeles marele adevăr ce coprindea cugetarea spusă, de un nu ştiu care celebru general: „În cele mai mari războaie, victoriile nu se câştigă cu capul, ci cu picioarele”.

Într-amurg, prinse a se întinde, departe-n zare, o făşie sângerată tivind cu roşu orizontul întreg.

Şi noi mergeam mereu înainte, tot înainte, pe şesul acela întins şi sterp, al cărui fund amăgitor, parcă anume se muta mai departe, fără a putea fi atins vreodată.

Şi nici o casă, nici un pom, nu întâlnea vederea; doar unde şi unde, cumpăna vreunei fântâni se legăna încet scârţâind a jale.

Atunci, încă de departe, se zăreau oamenii care se rupeau din grămadă şi o luau pe furiş târându-se ca şopârlele prin şanţul şoselei, ca să ajungă să pue mâna pe ciutura cu apă şi s-o răstoarne pe obraji, pentru a se mai înviora puţin.

Aceia cu toţii rămâneau apoi la urmă, în coada coloanei, neputând să-şi mai apuce locurile lângă tovarăşii care se depărtau mereu, în cadenţa aceluiaş pas obicinuit.

Într-un târziu, se ivi luna arătându-şi faţa rotundă şi plină, aşa de blând cătând la noi de după colţul unui nour fumuriu, de unde îşi arunca lumina-i de beteală peste tot cuprinsul până departe, oprindu-se pe umbrele sure şi nedesluşite ale unui sat pierdut pe întinsul câmpiei.

„Se vede... se vede... ajungem”" şi o mişcare deosebită se simte prin mulţime.

Ca prin farmec, un fel de murmur de bucurie copilărească se respândeşte printre rânduri. Voinţele se încordează, osteneala nu se mai simte, puterile se îndoiesc, paşii se fac tot mai mari, şi ochii străbătând depărtarea cată ţintă la luminele acele roşii, slabe ca nişte ochi osteniţi care vegheau în noapte, licărind la geamurile caselor tupilate.

Era satul în care trebuia să cantonăm până a doua zi.

Când am ajuns acolo am mai găsit încă vreo trei regimente care umpluseră satul împărţite pe la case.

Strada din dreptul cârciumei era înţesată de soldaţi. Fiecare, strângând gologanul în mână, se îngrămădea ca să străbată până la fereastră unde se vindea pâne, rachiu şi tutun.

Cârciumarul, om practic, îşi fortificase cârciuma înainte de a fi asediată: bătuse scânduri la uşe şi la ferestre, lăsând numai o gaură pe unde întindea mâna şi, după ce primea paralele, dădea marfa cerută.

În sfârşit, departe, tocmai în coada satului, ne-a găsit şi nouă cuartier.

Am căzut la un biet unchiaş, un suflet bun de creştin, care a şi pus ciaunul la foc cum am trecut pragul casei.

„Da dincotro, voinicule, că după vorbă parcă îi fi moldovean”; şi mă privi, cu atâta milă şi duioşie, bătrânul acela cu faţa încreţită şi luminată de limbile roşii ale focului care se încolăceau pâlpâind pe vatră.

„Mărico, ia mai adu murile alea pân s-o cerne mălaiu”; şi Mărica, fata unchiaşului, se ivi în prag, înaltă şi mlădioasă, cu obrajii rumeni, cu buzele roşii şi umede, cu nişte ochi aprinşi, mari şi negri ca şi murile ce le aducea în şorţ.

Un copilaş ca de vreo şapte ani, nepotul moşneagului, cum sta după vatră, mă măsura cu ochii lui vii, cercetători; ca să-l mai îmblânzesc îi dau arma în braţe şi-i pun ţigara în gură.

„Ia lasă-l, domnişorule, c-abea l-am desbarat de năravul ăsta; când l-am luat de la tată-so trăgea tutun cum îi şarpele”.

Nu puteam să-mi stăpânesc râsul; un copil de şapte ani care se lăsase de fumat.

Târziu, cu trupul amorţit de osteneală, am adormit pe prispă şi ochii aceia aprinşi şi negri cum îi mura, au strălucit mereu stându-mi de strajă în somnul adânc şi plin de visuri dulci.

Desdimineaţă, cântecul cucoşilor din sat se întrecea cu sunetul metalic al goarnelor care cântau zorile.

Un: „rămas bun” şi „umblaţi sănătoşi, voinicilor” zis cu-n glas blajin, o privire înduioşată de milă şi de părere de rău şi... la drum!

Din front ne-am aruncat încă odată ochii în urmă spre casa unchiaşului: pe prispă în pervarzul uşii, se zărea parc-o umbră cătând în lungul dungei albe a şoselei ce se perdea departe în ciaţa dimineţei.

Pe drum, una din cartuşiere pe care o ştiam deşartă mi se părea prea grea; o deschid şi o găsesc plină cu mure. Mărica mi-o umpluse pe ascuns.

Şi cum mergeam în şir, cătând înainte, nu era chip să scap de ochii aceia, adânci şi negri care mă urmăreau sclipind la fiecare pas.

Ne apropiam de Otopeni; acolo trebuia să întâlnim inamicul ce avea să atace fortul; – aşa era tema manevrei.

Departe încă de sat, ne întâmpinaseră bicicliştii, călăreţii, trăsurile, toată lumea mare venită din Capitală ca să privească la lupta ce avea să se dea.

Se zicea că Regele, Regina şi miniştrii sunt veniţi la Otopeni ca să observe lupta de pe înălţimea fortului.
În depărtare se zăreau câteva pete negre mişcându-se pe întinsul câmpiei.

Un ofiţer de stat major urmat de câţiva călăreţi veneau în galop spre noi: „s-a semnalat inamicul” şi vestea se răspândeşte ca fulgerul printre rânduri. Auzul se ascuţeşte, degetele se încleştează pe curelele armelor, paşii se fac tot mai vii, ochii se deschid tot mai mari, cătând întrebători la acei ce printr-un semn sau o comandă le va porunci ce trebuie să facă.

S-au luat formaţiile de luptă.

Plecăm în pas gimnastic să ocupăm o poziţie în aripa stângă. Ce goană nesfârşită prin bulgării arăturilor; câţiva căpitani bătrâni rămân în urmă gâfâind; picioarele abia se mai pot ridică, suflarea ni se taie; vreo doi soldaţi cad tremurând la pământ, sanitarii îi culeg din urmă.

În aripa dreaptă lupta s-a angajat.

Din ce în ce se înteţeşte ploaia de pocnituri; sunt focurile liniei de tiraliori.

Ne oprim pe marginea unei şosele, culcaţi pe burtă în lungul taluzului deschidem focul.

Fortul începe canonada. Şi când monstrul acesta cu trupul îngropat în pământ, începe să arunce flăcări prin nări, pământul parcă se ridică clătinându-se din temelii şi văzduhul întreg se răscoală cutremurându-se, întunecat în nori de fum.

Bubuitul lung, repetat, al gurelor de foc din cupole, umplând cuprinsul, se pierde în pustiul câmpiei întinse, fără margini.

O baterie de artilerie de câmp, vine în goana cailor să ocupe o poziţie dincolo de drum.

Ajunge în dreptul nostru ca să urce de pe câmp pe şosea şi, când tunul din cap intră smuncit în şanţul şoselei, cei trei soldaţi de pe cheson îşi perd cumpătul şi sunt aruncaţi într-o clipă înainte, sub roatele tunurilor care trec toate în goană turbată peste trupurile lor.

Înfiorat de groază am închis ochii.

...Când m-am uitat iarăşi, n-am mai văzut decât bucăţi de trupuri omeneşti împrăştiate, creeri răspândiţi şi amestecaţi cu pietricelele şoselei înroşite de sânge cald.

Dar tunurile erau departe, ajunseseră pe poziţie, şi aşezate în baterie, îşi începură tirul. Lumea de sus, de pe înălţimea fortului, în admiraţie privea ca la o reprezentaţie frumoasă şi bine jucată, care reda închipuirea grozăviilor răsboiului.

...Muzicile şi corniştii încep să sune „atacul”. Noi o luăm la fugă, din ce în ce mai repede prin iadul acesta care fierbe de strigăte, clocotind în bubuituri de tun şi-n sunete de trâmbiţe.

Şi alergăm mânaţi de notele metalice ale „atacului”, acele note aprinse care îţi smulg parcă picioarele din încheeturi, ne mai dând pas minţei să lucreze, ci numai pieptului să se umfle în strigătele nebuneşti de „ura” nesfârşit... şi alergăm într-o goană din ce în ce mai turbată, aiuriţi şi în neştire!...

*

...Tocmai la sfârşit, după ce a sunat „încetarea manevrei” mi-am întors privirea în urmă spre şosea.

Am zărit crucea roşie a unei căruţe de ambulanţă: le duceau, culese grămadă, acele ţăndări de trupuri omeneşti.

„Văzuşi, măi – zicea un ofiţer – pe nenorociţii ăia, i-au terciuit cu totul.”

„Ei, ce vrei: victimele manevrei” îi răspunse flegmatic un căpitan bătrân.

...Şi când gândeşti că manevra nu-i de cât o palidă imagină a acelui sinistru joc ce se numeşte: războiul.

Din ciclul "Documente omeneşti"

1897

TE-AR MAI PUTEA INTERESA