Editura Global Info / Literatură

Jean Bart

Bădiţa Gâlcă

Cum se preface omul cu vremea... nici n-ai crede; ca ieri parc-ar fi fost când pentru întâiaşi dată m-a dus bunicul la târgul din Cuzăni. Când s- a oprit căruţa în bătătura crâşmei, Sborel, plin de sudoare, era tot alb de spume, că într-o goană suisem Dealul Berzei; dar slujba bisericească tot n-a fost chip s-o prindem. Leturghia tocmai se isprăvise atunci şi poporanii, ca-n zi de sărbătoare, se coborau în pâlcuri pe drumul ce desparte livezile de meri domneşti. Mulţi se opreau la casa primarului Ghimperea, că era masă mare acolo în ziua ceia – boteza al şeaptelea băiat.

Nu ştiu de ce prin atâta lume adunată, eu am rămas cu ochii ţintă la un român voinic şi oacheş care vorbea râzând cu hohot. Îl măsurăm din creştet până în tălpi şi nu mă săturam privindu-l; vezi că găsisem la el ceva deosebit, cum la nimeni de acolo nu mai vedeam: pe cojocelul scurt şi fără mâneci, aşa de mândru înflorit în cusături de arnici roşu, în rând prinse la stânga, purta o cruciuliţă neagră, o stea strălucitoare şi un ban cum îi un gologan de zece. – Erau decoraţii primite în răsboi. Când a pornit să umble, atunci băgai de seamă că şchiopăta puţin şi că la mâna dreaptă îi lipsea degetul mare.

Câţiva flăcăi sorţari se dau pe lângă dânsul şi prind a-l ispiti să-nceapă povestirea din vremea războiului cu turcii.

— Hai, Bădiţă, că zău ca mâine ne ia şi pe noi... mai trage un gât şi ne mai zi ceva, că mări frumos le zici.

Şi plosca cea pântecoasă trecea din om în om până se oprea la urmă în mâna ciungă a lui Bădiţa Gâlcă.

Dar el se lasă greu, c-aşa i-e felul, la început numai cât râde, şi încetul cu încetul îl fură vorba, iar când se înfierbântă, să stai să-l tot asculţi.

— Amu, ce să mai spun?... c-am isprăvit de mult poveştile cu turcii.

— Ia-le iar de la cap, Bădiţă, că tot ni-i drag să le ascultăm... ştii, cu turcu cela... când i-ai dat drumul să fugă.

— He!... săracu Memet!... o fi ajuns el în satu lui?... De păgân, nu pot zice, păgân era, da şi suflet bun de om aşa, mai rar...

Eu l-am cunoscut c-un an mai înainte de a se începe focul. Eram cu paza graniţei pe Dunăre; stam în bechetele din jos de Brăila, drept în faţa Ghecetului. Pe atunci, se chiamă, că era tot parte turcească celălalt mal, că vezi numai după răsboi ni-o dat şi nouă pământul Dobrogei.

— Ştiu... ştiu, în locul Basarabiei care ne-o fost răpită, strigă de colo un pici bălan cu sânul încărcat de mere.

— Amu, ce să zic, pe atunci ne aveam bine cu turcii din bechetele de dincolo, aşezate la gura Măcinului. Când ei la noi, când noi la dânşii, treceam slobozi aşa oricând ne poftea inima câte o cafea turcească, ori când nu mai aflam fir de tutun prin gibernele noastre. Ba de la o vreme începusem, şi noi, gheaurii, a rupe câte ceva pe turceşte, iar ei, aşchirii, prinsese vreo două vorbe de ale noastre.

Mă rog, cu Memet trăiam ca şi c-un frate, gândeai că-i leat cu mine, ori din acelaşi sat. După ce ni-o venit ordinu cela de plecare, şi noi ne-am tras în sus la Calafat, nici o ştire n-am mai avut de dânsul.

Vezi, tot chiteam eu că şi pe ei i-o fost chemat în foc; şi uneori mă încerca un gând... măi, şi ce ar fi să-l întâlnesc odată, şi îmi părea oare cum adecă ar da el în mine, ori eu aş da în el!...

Poi... cum... că n bătălie te mai gândeşti la frate... ori la părinte să fie chiar, n ai chip nici să mai vezi...

Da vorba veche i sfântă: munte cu munte se întâlneşte, d’apoi om cu om; iacă şi eu m am întâlnit cu Memet când nici nu gândeam.

Mă rog, ce să vă spun, trecuserăm Dunărea cea tulbure, ne bătusem şi noi opincarii, cum toţi aveţi ştiinţă; unii scăpase teferi, nevătămaţi; alţii ologi şi ciungi, ca mine; iar mulţi au putrezit, Dumnezeu să-i ierte, în ţarinile bulgăreşti; cum îi Butnariu Petre, de aici din sat... săracu, ce mai mândreţă de român era... da-i vorba că Plevna căzuse. Amu, ne rânduise să ducem în iscortă prizonierii turci peste Dunăre dincoace în ţară. Măi, d-apoi ce vreme de iarnă, mămulică, n-am mai pomenit de atunci! Tăiam troianul de omăt cu câte 30 de perechi de boi, că alt chip nu era de mers înainte.

Aveam câteva sute de turci pe care îi duceam prin Nicopoli la Măgurele.

Da ger de scapără piatra şi turcii, sărmanii, numai în spenţere subţiri şi în papuci de-ţi era mai mare milă când îi vedeai. Îi mai înţoleam şi noi cu ce puteam – parcă uitasem că ni erau duşmani – dar mulţi s-au prăpădit, că au murit degeraţi de frig. Numai ce-i vedeai zgrebuliţi, că se sgârcesc şi rămâneau în urmă până s-abăteau pe marginea şoselei; ş-apoi amin!... acolo rămâneau pentru vecie, ţeapeni şi vineţi cum îi porumbrica. Iar ninsoarea ce fulguia într-una îi acoperia încet şi molcom, anume parcă să nu-i mai vadă nime.

He!... mulţi au rămas pe acolo îngropaţi, fără să aibă parte de morminte mai omeneşti, săracii!...

Într-o seară poposisem la un sat bulgăresc, numai ţin minte cum îi zicea, bătu-l-ar pozna, că pustiu şi calicos era!

Tocmai se rânduise posturile şi se făcuse apelu, când nu ştiu cum de am dat cu ochii de el. Era chiar el, Memet!... da în ce stare... cât pe ce să nu-l mai cunosc! parcă îmbătrânise cu 20 de ani, aşa îi crescuse barba. A prins el a spune câte-o fost păţit şi mă ruga cu lacrimi să cat vreun chip să-l fac scăpat.

— Şi nu i-ai dat drumul, Bădiţă?... întreabă de colo o fetişoară miloasă cu nişte ochi albaştrii, înecaţi în lacrimi.

— Da unde se pomeneşte una ca asta, fa!... da ce te gândeşti că-i joacă?... îmi rămânea şi mie ciolanele pe acolo.

După ce i-am dat o pereche de căpute şi una de obiele din raniţa mea, am deşertat şi sacul de pesmeţi şi tutunul ce-l mai aveam la mine.

Toată noaptea am stat ş-am chibzuit până am pus la cale că a doua zi pe drum el să rămâe în urmă tot pe la coada coloanei, unde am să mă ţiu şi eu. Deodată să se facă aşa căzut în drum, că eu de colo am să sar chip ca să-l mân la drum, apoi să zic că-i gata să moară şi să-l lăsăm acolo ca pe un hoit.

Şi cum prubuluisem, aşa s-a întâmplat:

Eu mă ţineam tot pe la flancul stâng unde se încheia coloana; cu ochii tot la grade, ca să pândesc când ni-o veni mai bine. Şi când am socotit că-i vremea, îi zic încet: Acu, bre, Memet!... Da el de colo numai ce să-ndoae de mijloc şi se lasă jos, gemând adânc. Eu mă opresc în loc şi cat spre el, pe când coloana se trăgăna înainte. Când ni-o zărit în urmă ş-o prins a ne întreba, eu mă făceam că dau cu patu armei şi strig că a căzut un turc şi-i gata să moară, îşi trage sufletul.

— Bun mort l-o fost crezut cu toţii.

Şi el cum sta, săracu, de jos numai cât s-o uitat la mine, apoi şi-o ridicat ochii în sus, şoptind încet în taină: Bre Gâlcă!... om bun... la tine... vede sus Alah, bre!...

Şi l-am lăsat grămadă acolo, cu mâna ţeapănă pe inimă, cu ochii ţintă în cer, cu urmele de lacrimi parcă îngheţate pe obrajii lui vineţi de ger. Şi viscolea într-una de prăpădea pământul. Din mers ni-am mai întors încă odată capu în urmă, dar n-am mai zărit pe luciu alb de zăpadă decât ca un punct roşu... gândesc că era fesu lui Memet, săracu!..

De-o fi ajuns ori ba în satul lui, n-am putut şti nici până azi, – sfârşeşte povestirea Bădiţă Gâlcă, clătinând uşor din cap şi căzând apoi pe gânduri.

*

Mulţi ani de a rândul n-am mai dat prin Cuzăni şi nici pe Bădiţa nu l-am mai văzut de atunci.

În vară m-am abătut în treacăt, aveam să ntreb ceva la primăria din Cuzăni. Pe când şedeam de vorbă cu vreo doi săteni, nu ştiu cum de mi-am adus aminte şi de Bădiţa Gâlcă.

— He!.. apoi rău a ajuns, sărmanu – iacă-tă-l colo chiar lângă zaplaz.

Privesc pe fereastră. În curtea primăriei un moşneag gârbovit se chinuia să taie un lemn cu ferăstrăul în mâna stângă. M-am minunat. – Doar nu-i bătrân, de ce s-o fi trecut aşa?

— A avut multe necazuri bietul... un proces lung l-a sărăcit cu totul; nevasta i-a murit acum trei ani, şi singurul fecior care- l avea, s-a înecat când cu revărsarea Şiretului, acum un an.

— Ţi-i mai mare mila, adaugă un altul, să-l vezi la vreme de bătrâneţe că umblă aşa, printre străini. N-are pe nimeni, îi mai dăm noi câte ceva de lucru pe aici, pe la primărie, da vezi că nu prea poate munci, că-i şi beteag. Odată el a fost fruntea comunei; că doi am avut de aici duşi în răsboi: Butnariu care o murit la Griviţa, şi el care s-o întors cu trei decoraţii pe piept.

Îl chem înăuntru. El îşi lasă căciula după uşă, apoi încet s-apropie cu ochii în pământ. Îl privesc şi simt că-mi vine a plânge; nu pot să cred că-i el, veşnic îmi vine în minte icoana luminoasă a lui Bădiţă Gâlcă, frumos povestitorul din vremea de pe când eram copil.

Nu mă cunoaşte. Îi spui a cui sunt şi ncerc să-l mai îndulcesc la vorbă. Dar nu-i chip.

— Ia mai zi ceva, Moş Gâlcă... cum o duci?... unde-ţi sunt decoraţiile cele mândre de le purtai pe cojocelu înflorit?

El îşi ridică ochii tulburi şi cătă lung, măsurându-mă de sus până jos.

— Adică la ce bun să ştiţi, domnişorule, cum o duc eu pe aici? Ia bine o duc... şi bătrâneţa şi calicia le târâi, cum târâi şi piciorul ist olog... da decoraţiile nu le pun, că nu le stă frumos pe sumanul ista zdrenţuit: măcar pe ele să nu le necinstesc.

Tăcu şi pironindu-şi ochii pe un tablou, oftă lung şi zise încet, aşa, ca pentru sine:

— He, saracu Butnariu, Dumnezeu să-l ierte, o fost mai norocos ca mine... odată cu mărirea şi el o închis ochii, la ce bun să întârzie ca mine pe aicea!...

Şi clătinând din cap a jale, rămase mult cu ochii ţintă la rama de stejar care încununa cu frunze verzi tabloul aşezat în sala primăriei. Pe el sta scris cu litere de aur:

În amintirea viteazului BUTNARIU PETRE
din comuna Cuzănii.
Mort pentru ţară în răsboiul de neatârnare.
Patria recunoscătoare.

1902, Constanţa

TE-AR MAI PUTEA INTERESA