Editura Global Info / Literatură

Jean Bart

Cartea Dunării - Introducere

Trecătorule!... opreşte-ţi paşii când ai ajuns în faţa Dunărei. Oricât de grăbit vei fi, rămâi pe loc câteva clipe; meditează şi contemplă în tăcere maestatea străvechei ape — Fluviul Rege — pe care lumea antică îl diviniza ca pe o sacră personalitate.

În legendele, în credinţele celor vechi, apa aceasta avea darul de a spăla de păcate. Ca şi apa Gangelui, ca şi apa Nilului, apa de Dunăre se ţinea în vase de aur, în tesaur, pe la curţile regale din Orient. Iar strămoşii noştri Daci, de câte ori plecau la război se împărtăşeau — după poruncile lui Zamoloxis — cu apă din Dunăre şi făceau jurământ să nu se întoarcă până ce nu vor fi biruit pe duşman.

Noi, urmaşii Dacilor, trebue să reînviem Cultul Dunărei.

În faţa Dunărei, subjugat de măreţia acestui fenomen al naturei, rămâi pe loc şi te întrebi cu mirare:

De unde vine? Cum s-a format uriaşa masă lichidă? Cum poate curge neîntrerupt, de mii de ani, spre mare? Fără sfârşit? Fără răgaz? Ce bogăţii poartă în navele cari plutesc pe tulburele unde? Ce bogăţii ascunde în noaptea fundului ei? Ce rol a jucat apa aceasta în istoria omenirei? Câte neamuri şi seminţii nu s-au perindat pe drumul ei de apă..... Unde sunt? Ce urme au lăsat în lunga scurgere a veacurilor? Câte cetăţi, oraşe, sate, s-au ridicat şi s-au prăbuşit pe malurile sale?

„Bătrânul Danuvius era la antici o lume întreagă de bogăţie, de întâmplări, de vitejie, de amor şi poezie.

Fluviu despre care cuceritorii, ca şi diplomaţii, şi-au făcut visuri fericite, pe care el le-a dus pe rând, pe undele sale spre mare”¹.

Importanţa Dunărei nu are asemănare cu nici a unui alt fluviu din lume: „Veritable mer en marche vers l’Orient”. Nicăeri în lume nu s-a desfăşurat mai des şi mai cumplit tragedia războiului ca aci pe malurile Dunărei². De la fenicieni şi până la noi, în cursul veacurilor, până azi când culorile româneşti flutură pe navele modeme care încrucişează pe oglinda Dunărei, câte neamuri n-au răsărit şi n-au ajuns pe ţărmurile cari le stăpânim noi azi?

Dar, mai mult ca oricare, istoria neamului nostru este un capitol din chiar istoria Dunărei. Nu se află act mai de seamă din viaţa noastră naţională, nu găsim pagină din istoria trecutului nostru în care să nu găsim pomenit numele acestei ape, care ne scaldă ţara, ne-a ocrotit şi ne dă viaţă.

„Clasicul Rege a fluviilor e drumul de rondă al României, binefăcătorul ei fizic şi patronul ei moral”³.

Albia acestui fluviu a fost leagănul neamului nostru.

În totdeauna destinele acestui popor au fost legate de ale Dunărei. Străbunii noştri, în vremuri de demult, marii patrioţi din zilele redeşteptării naţionale, au luptat să apere stăpânirea acestei ape, ţintă pururea ochită de vecinii care ne înconjurau.

„Din moşi, strămoşi, zicea marele Kogălniceanu, există în Poporul Român instinctul că fără Dunăre România nu poate fi”.

„Interesul ce avem pentru Dunăre, zicea un alt patriot luptător⁴, este cel mai vechi, cel mai mare şi mai permanent interes al Românilor. Nu este chestiune care să fie mai importantă pentru această ţară.

„Chestia Dunărei o considerăm mai presus decât toate — e o chestiune eternă. Convenţiile, tratatele, oricât de rele ar fi, au un termen, un regim al Dunărei e din natura sa fără termen. El va ţine cât va curge Dunărea spre mare. Această Dunăre pe care am plătit-o îndestul în trecut, căci au fost secole în care ea a dus la mare mai mult sânge românesc decât apă”⁵.

*

Legătura veche dintre popor şi apa aceasta, a fost aşa de trainică, încât până azi ea se păstrează în cântecele populare, în poveştile şi colindele româneşti:

Dunăre, mamă vitează
De când lumea-mi stă de pază.
Ea mă scaldă, mă-ntăreşte,
Ea mă-ncinge şi mă creşte.
Sufle, treacă vântul rău,
Treacă peste capul meu!
Eu cu Dunărea sunt una
Batem timpul şi furtuna.

V. Alecsandri (Poezii populare)

A putea răspunde la întrebările ce mintea omenească le frământă în faţa Dunărei, înseamnă ca după o muncă de-o viaţă întreagă, să scri zeci de volume pentru fiecare chestiune, care se deschide ca o nouă problemă geologilor, biologilor, arheologilor, istoricilor, geografilor, economiştilor, inginerilor, militarilor, juriştilor, diplomaţilor.....

O istorie a Dunărei este o gigantică operă pe care n-o poate întocmi un singur om — oricât de enciclopedist ar fi.

Curajul neştiinţei, avântul naiv al generoasei tinereţi, m-a îndemnat odinioară să-mi consacru viaţa unei asemenea opere. Am adunat şi mult material, dar nu ştiam ce scurtă e viaţa omenească, cu toată a ei sclavie, care toarnă plumb în aripele îndrăsneţului sburător.

Şi totuş, adesea, o mustrare mă încerca. Simţeam obligaţia plăţii unei datorii de conştiinţă — destul de târziu, acum când am trecut culmea şi încep să cobor drumul vieţei.

Noi, acei cari prin vocaţie şi meserie, ne-am închinat viaţa apei, suntem de copii legaţi de mama Dunăre. Noi avem misiunea de a îndeplini un apostolat pentru reînvierea şi răspândirea Cultului Dunărei — chiar când ni s-ar părea că glasul nostru se pierde ca predica în pustiu.

Noi, pe care Dunărea ne-a legănat zile şi nopţi de-a rândul, cari am văzut-o în răsăritul soarelui cu undele de aur topit, roşie în asfinţit, ca sângele, şi de argint în misterul nopţilor sub clar de lună; uneori leneşă, maestoasă, alte ori repede, cruntă şi mânioasă, dar totdeauna sinceră, fără perfidia şi capriciile mărei..... Noi, cari am văzut-o iarna schimbată în pod de ghiaţă, şi primăvara rupând zăpoarele, pornind puhoaele şi spumegând ca o mare în furtună, înecând oraşe, sate, semănături, oameni şi vite..... noi, cari am trăit în inima Deltei, în paradisul păsărilor, şi am mers în negrele lotci pescăreşti de-a lungul gârlelor, prin păduri de stuf, prin ghiolurile cu poeni de baltă, poetice grădini create la întâmplare, prin tr-un bizar joc al naturei... noi, cari dormeam pe maluri în şipotul apei, sub polog, de groaza ţânţarilor, la rădăcina bătrânelor sălcii care-şi spălau pletele în apa limpede de baltă, în fundul cărei vedeam fantastice păduri, dimineaţa urmăream pe albastru cerului eşaloane de cocori, stoluri negre de cormorani, şi caravane albe de lebede sfioase, plutind în tăcerea solemnă a bălţei ca într-o lume aparte, dintr-o alta vrâstă a omenirei, din vremea creaţiei, de pe când nu se despărţise apa de uscat... Noi, nu putem uita Dunărea şi nu putem trăi departe de ea.

Un Român stabilit peste ocean, în lumea nouă a sgârie-norilor, nu m-a întrebat nimic de ţară, nici de locul lui natal. Mi-a şoptit numai atât, încet, înăbuşit: „mi-e dor... tare mi-e dor de Dunăre” — şi a început să plângă.

*

Să scri o Carte a Dunărei, oricât de modestă, pe scurt, pe înţelesul tuturor, şi încă nu-i un lucru uşor. Subiectul este aşa de vast, întâlneşti chestiuni aşa de spinoase, încât adesea pierzi drumul şi cărarea — trebue o adevărată artă să te poţi limita într-un cadru restrâns.

Dar, pentru că Dunărea însăşi este o mare carte a naturei, o vie istorie universală, sa ne deprindem a citi direct pe ea⁶.

Să mergem în fiecare an la Dunăre, s-o vedem, s-o cercetăm la faţa locului, s-o cunoaştem, s-o iubim⁷.....

O călătorie pe Dunăre, cu ochii deschişi, învaţă mai mult decât o bibliotecă întreagă. „E om umblat — zice în graiul său poporul — că ştie multe... a bătut drumuri de apă şi de uscat... a umblat peste nouă mări şi nouă ţări”.

Să mergem la Dunăre. Să facem o călătorie în tot lungul cursului ei până la Sulina — acolo unde bătrânul Danubiusîşi pierde şi apa şi numele în mare!

Să privim cu atenţie, să luăm aminte, la ambele maluri — la fiecare nouă panoramă ce se deschide ochilor, o nouă problemă se deschide minţii omeneşti.

Haideţi cu mine!

La drum!

Note

TE-AR MAI PUTEA INTERESA