Editura Global Info / Literatură

Jean Bart

Cimitirul maritim

Când soarele scapătă în amurg şi ca o ghiulea înroşită se stânge înnecându-se în mare, tot mai vezi câte un pescar întârziat ce-şi mână barca grăbit spre gura Dunărei.

Dar, oricât de grăbit ar fi, şi oricât de târzie ar fi vremea, întotdeauna, când ajunge în dreptul malului, dă drumul lopeţilor lăsându-şi barca s alunece legănată de valuri şi îşi face semnul crucei întorcându-se cu faţa spre ţărm, cătând cu sfinţenie spre malul nisipos unde albesc în zare lespezi de piatră. Printre stropii albi, ridicaţi de valuri, licăreşte poleiala crucilor înşirate la rând.

E cimitirul maritim.

Pe un mal pustiu şi nisipos sunt rânduite movile de pământ, blocuri de piatră, cruci de fier şi numeroase cruci de lemn scrijilate cu inscripţii felurite.

Nici un sgomot, nici o urmă de viaţă. În zadar cauţi doritor, cu ochii lacomi, un singur fir de iarbă să-l vezi mlădiindu se la adierea vântului.

Nimic în tot acest coprins decât nisipul auriu pătat cu sfârâmături de scoici colorate.

Ce jale mută iţi stăpâneşte fiinţa, cum asculţi înfiorat bătăile grăbite ale inimei simţindu-te tu, singura viaţă în mijlocul acestei naturi pustii şi moarte!

Şi sfânta linişte a morţii uneori este turburată de mugetul mărei înfuriate a cărei talazuri se lovesc sfărâmându-se de ţărm.

Şi atunci marea spală nisipul distrugând mormintele. Parcă ar vrea să răpească rămăşiţele ce zac în sânul acestui pământ sterp şi să le atragă în sânul ei larg, clocotitor.

Toţi înnecaţii care se găsesc, toate cadavrele aduse de valuri, morţii de holeră de la carantină, precum şi toţi marinarii ce-şi află sfârşitul aci, sunt îngropaţi în acest cimitir.

Cea mai mare parte din morminte sunt fără nici un nume, necunoscute; altele au inscripţii în toate limbile:

„Luigi Reget” 1852, Messina... „Moris Dufez” 1860, Marsilia... alături un neamţ: „Iohan Kriger” 1864, Hamburg...; „Capitano Dionisio Stavros” 1870, Hios... lângă el un turc, şi tot aşa se întinde şirul de morminte cât vezi cu ochii.

Sărmanii înstrăinaţi, de locurile lor, de tot ce aveau drag şi scump, despicând mările îndepărtate, mânaţi de grija pâinei de mâini, nefericiţii marinari au căzut în greaua luptă pentru trai, lipsiţi de mângâierea de a fi lângă ai lor, cari poate îi aşteaptă încă.

De multe ori rătăceam prin această parte neîntâlnind decât foarte rar pescarii ce şi întindeau cârligele pentru plasă.

Într-una din seri însă, fui mirat zărind în fund de tot un om răzemat de o cruce, chiar lângă malul mărei. După înfăţişare şi îmbrăcăminte se vedea a fi un italian, bătrân marinar. Ajuns în dreptul său mă întâmpină cu un „bona sera signore!”, zis cu un accent dalmaţian.

De la întâia vedere mă simţii îndurerat de înfăţişarea acestui bătrân cu ochii înroşiţi de lacrămi, cu genunchii îndoiţi; părea doborât sub greutate unei dureri chinuitoare.

Am intrat în vorbă cu el.

Ce jalnică îi era povestea vieţei sale!

Era de loc dintr-un sat de pescari de pe malul mărei, aproape de Triest. De bunicul său abia îşi aducea aminte: îl lua adesea cu el la pescuit; el îi puse întâia oară lopata în mână şi-l învăţase să ridice plasa.

Ca prin vis îşi reaminteşte că într-o noapte când marea era furioasă şi în rada portului se auzea văitându-se desperat fluerul de la un vapor, bunicul şi tatăl său eşise în mare cu toţi oamenii din sat.

A doua zi îl văzuse numai pe tată său; toţi din casă plângeau. Auzise el bine pe maică-sa când a spus lăcrămând: „aşa s a sfârşit şi tată meu, sărmanul”.

Pe urmă, părintele său intrase la o corabie care aducea pământ de la Sontorino... Corabia, veche şi încărcată peste măsură, în una din călătorii se cufundase: toţi oamenii s-au înnecat.

El era pe atunci tânăr; îşi părăsi satul şi intră ca lucrător în port, la Triest. O grevă a lucrătorilor de aici îl făcu să se îmbarce pe un vapor englez.

Peste câţiva ani se însura la Messina; aici, ca lucrător, duse o viaţă chinuită şi vecinic în luptă cu sărăcia.

Din toţi copii îi rămăsese un singur băiat, Antonio. În el avea toată nădejdea: crescuse mare, se angajase la un vapor de pasageri.

Iar dânsul, deşi bătrân, tot se simţia în putere; mânat de sărăcie i se părea că tot mai uşoară e viaţa pe apă decât pe pământ. Se îmbarcase pe o probelă care făcea transporturi de cereale.

Într o seară, pe o mare rea, când părăsea portul, la gura strâmtă a canalului, drept când să iasă în largul mărei, s-a întâlnit cu vaporul de pasageri.

În zadar acesta ridicase trei lumini roşii, semnal că are stricăciuni la maşină şi că nu poate manevra.

Probela înainta mereu; printr-o manevră greşită, în loc de a-şi schimba direcţia veni din potrivă cu prova în mijlocul vaporului de pasageri.

Îl izbi: O panică îngrozitoare se răspândi pe bord; până să lase bărcile de scăpare la apă, vaporul se duse la fund.

Unii au putut fi scăpaţi; cea mai mare parte însă se înecară.

Bătrânul se opri din spus, îl podidise lacrimile... „da!...da!... sunt foarte sigur, adăugă el, l-am cunoscut bine; din acele sute de ţipete desperate l-am cunoscut pe al lui... pe el, nu, nu l-am văzut; dar l-am auzit bine, uite, cum mă auzi pe mine”.

Se opri, îşi aţinti privirea în gol, îşi scutură capul şi mă apucă de braţ: „n-auzi şi acum încă? auzi cum îmi sparg urechea? şi îmi ţiue în creeri ţipetele acelea... a, le cunosc bine; căci, vezi, eu, eu sunt cel vinovat. Da, eu ţineam atunci cârma; dar nu ştiam ce fac, că eram ameţit: mă îmbătasem în port, înainte de plecare”.

Cu mâneca soioasă a flanelei îşi şterse lacrimile, şi, caşi cum şi ar vorbi însuşi, zise duios: „O povero! povero Antonio”...

„A doua zi, printre cadavrele aduse de valuri la mal, l-am găsit, l-am îngropat aici.”

Se întoarse către mine şi mă privi ţintă în ochi, cu o căutătură îndurerată şi fioroasă: aşa-i că e grozav? Spune, nu mă cruţa; eu sunt vinovatul? eu l-am ucis? Aşa- i că e îngrozitor? nu mai putu urma, isbucni într-un plâns sfâşietor, se trânti la pământ cu faţa în ţărână.

„O caro mio... caro mio figlio!” murmură întretăiat şi printre lacrimi.

Se ridică, îşi şterse ochii şi cătând rătăcit spre mare, începu să suspine: „uite! o vezi? când îi furioasă îşi trimite valurile până aici, A! o ştiu foarte bine, o cunosc cât este de răutăcioasă. Vrea să-l desgroape şi de aici, să-l înghită iar.”

Tăcu, încleştându-şi pumnii, îşi aţinti privirea încruntată spre largul mărei.

Iar marea, nebuna mare, legănându-şi molatic valurile, şi le izbea parcă înadins de mal cu un hohot batjocoritor.

Numai luna, de sus din înălţime, blândă ca întotdauna, înduioşată şi ea, se vede, îşi arătă, din colţul poleit al unui nour fumuriu, faţa galbenă ca ceara de cele ce văzuse...

Sulina, 1897

Din volumul Schiţe Marine

TE-AR MAI PUTEA INTERESA