Editura Global Info / Literatură

Jean Bart

Datorii uitate

Cu trenul de dimineaţă D-na Corbu plecase, chemată printr-o telegramă de tatăl ei, care se afla bolnav la Iaşi.

Petre Corbu, care-şi petrecuse soţia până la gară, se întorcea pe jos în oraş singur, necăjit. La capătul şoselei se opri o clipă, parcă-i era urât să se întoarcă acasă. Cum n-avea oră de curs la liceu în dimineaţa aceia, se îndreptă agale spre port; voia să mai scape de grija care-l stăpânea.

Din capătul şoselei apărea întreaga panoramă a portului, cu viaţa, mişcarea şi culorile văzute în zarea albăstrie a luciului apei. Câteva bărci pe Dunăre, departe, cu pânzele în vânt, păreau nişte fluturi albi în zbor, jucându-se deasupra apei. Un remorcher mic, ca un gândac, sfârâind răguşit, târa în urma lui un şlep de patru ori mai mare, greoi, cu burta plină de grâul pe care-l înghiţise.

O pornise desigur spre Brăila.

În port se-ncărcau la cheu vreo opt vase cu rapiţă şi grâu.

Şi Petre Corbu nu se mai sătura privind toată mişcarea aceia, alergătura, lucrul grăbit şi fuga hamalilor desculţi pe schelele de lemn cu sacul în spinare.

Cum sta privind la grâul auriu ce se scurgea în valuri, ca apa, într-una, el se gândea la bogăţia ţării aceştia:

— Cât aur n-a plutit pe Dunăre şi mare, spre ţări îndepărtate, hrănind o lume întreagă în scursul atâtor vremuri.

*

Petre Corbu era de curând numit profesor definitiv de istorie la liceul acestui oraş de pe malul Dunării.

Ridicat de jos de o mână binevoitoare, muncise ani de zile, chinuit prin şcolile statului, până izbutise a şi face un loc sigur şi tihnit în lume.

Singurul băiat al lui Arghir Corbu, dascălul bisericii din Cuzăni, Petrică crescuse mai mult prin curtea bisericii, ca un copil fără mamă. Coana Profiriţa, preuteasa, o femee miloasă şi bună, se îngrijise de copilul acesta din ziua în care închisese ochii dăscăliţa. Dascălul Arghir, om sărac şi cuminte, nu hrănea năzuinţi deşarte şi nu visa pentru fiul său o soartă mai mare de cât credea că i se cuvenea. Ca să ajungă băiatul mai sus decât dânsul, era bine, dar din cele câteva prăjini de pământ nu-l ajutau puterile să scoată atâta cât i-ar fi trebuit băiatului să înveţe carte mai departe, la oraş.

Era mulţumit că sfârşise cu bine şcoala din sat şi se fălea chiar cu băiatul care-i ţinea isonul în strana din dreapta.

Dar cine poate cunoaşte drumul ursitei fiecărui om?

Deşi chemarea firească a lui Petre Corbu părea a fi aceia de a urma viaţa tatălui său la lucrul câmpului şi în slujba bisericească, o întâmplare neaşteptată îi schimbă macazul vieţii, cum spunea chiar el râzând, de câte ori povestea plecarea lui la oraş.

Era în adevăr o întâmplare căzută parcă din cer.

Ce frământare a fost atunci în tot satul, mă rog şi până în ziua de azi povestesc bătrânii cum s-a întâmplat o asemenea minune, care nu s-a mai pomenit decât doară în evanghelie.

Era tocmai în ziua de Sântă-Mărie, şi lumea forfotea pe uliţa satului şi în bătătura cârciumii, ca în zi de sărbătoare, când aşa pe la o toacă se auziră clopote şi zurgălăi dinspre podul Trotuşului. Şi o trăsură de târg, trasă de patru cai negri înhămaţi buziş, se vedea venind în goană, într-un nor de praf, pe şoseaua Bacăului.

În trăsură era un militar cu chipiul roş şi o cucoană cu umbrela albă. Nimeni n-a putut bănui ce anume caută boerii aceştia în Cuzăni şi de ce se oprise tocmai în poarta bisericii.

Părintele Ilie, pe care povara celor optzeci şi opt de ani îl îndoise de mijloc, dar nu-i îmbătrânise inima, se-nvârtea printre căpiţele de fân proaspăt cosit din livada bisericii. Căuta loc potrivit pentru clăditul stogurilor care trebuia să înceapă a doua zi.

— D-apoi bine părinte, nu laşi lucrul nici în zi de sărbătoare? Erai mai fercheş când slujeai la Sfinţii Apostoli la Bacău, – zise râzând militarul, care privea pe deasupra zaplazului în livadă.

Părintele, pe care-l prinsese vremea numai în cămaşă, surprins şi ruşinat oarecum, nu ştia ce să răspundă, dar striga mereu la un băetan să deschidă portiţa şi să-i aducă antereul din tindă.

De cum a intrat în curtea bisericii, militarul a început a căta cercetător împrejur, parcă ar fi vrut să vadă dacă sunt toate rânduite la locurile lor.

— Da’ ici, lângă biserică, era un măr domnesc, părinte?

— He! de câţi ani s-o uscat săracu... L-am tăeat şi l-am pus pe foc.

— Da dincoace, în spatele bisericii, era casa dascălului Chitic, cela scurt şi şchiop?

— D'apoi de câţi ani l-o iertat D-zău pe Chitic... şi casa i s-o dărâmat că era o cocioabă. Pesemne c-ai mai fost matale pe la noi prin sat, că tot lucruri vechi de atâţia amar de ani mă întrebi.

Şi părintele, ridicându-şi sprâncenele albe şi stufoase, căta mirat şi în zadar îşi chinuia fruntea încreţită să poată regăsi în minte înfăţişarea acestui om chipos şi mândru, cu barbişonul tăiat după ciocul lui Cuza.

— Profiriţo! Profiriţo! ia găteşte de dulceţi pentru boeri – strigă părintele, pe când intrau cu toţii în casa răcoroasă în care plutea mirosul de gutui.

— D zău să mă ierte şi să mă iertaţi şi d voastră, d-le căpitan, tot stăruia părintele, de, bătrâneţele pesemne, că nu mă mai ajută capu ista al meu. Nu-mi aduc aminte de fel să vă fi cunoscut cândva... Da’ oricum, să nu vă fie cu bănuială, da’ cu ce daraveli v-aţi abătut şi pe la noi prin partea locului?

Militarul se feria să răspundă limpede, tot schimba vorba şi întreba pe rând despre toţi oamenii din sat, pe când faţa i se lumina de un zâmbet voios, prietenesc.

— Părinte, da era şi un băiet: Panaite, mititel şi nespălat, ia aşa de pripas prin curtea bisericii, îţi mai aduci aminte de el sfinţia ta? Unde mai e băetul cela, părinte?

— He!... Pitache... băetu Siritencii. Maică-sa, vădană, l-o lăsat pe drumuri. Cine ştie pe unde o mai fi... ia s-o ales un soiu rău, c-o fugit la târg cu nişte cărăuşi şi nici până în ziua de azi nu s-o mai întors. Alminteri s-arăta isteţ şi cu tragere de inimă la carte, dar uşărnic... soiu rău şi pace.

— L ai mai cunoaşte, dacă l-ai vedea, părinte?

— D'apoi de unde, când de atâţia ani i s-o perdut şi urma? Gândesc c-o fi murit pe undeva.

Cucoana, care urmărea cu ochii în lacrimi toate vorbele care se schimbau, nu mai putu să se stăpânească.

— N-a murit, părinte, ăsta-i Pitache, părinte...

Şi bătrânul stătu o clipă nedumerit cătând ţintă înainte, apoi se repezi la icoane, luând în braţe pe Maica Domnului.

— Doamne preacurată, făcătoare de minuni, mort ai fost şi-ai înviat, pierdut ai fost şi te-am aflat...

Şi, printr-o perdea de lacrimi calde, părintele se uita şi-l măsura din cap până-n picioare şi nu-i venea să creadă că cel ce se afla înainte-i în haine boereşti cu galoane de aur şi copilul cela sprinţar şi de pripas de altă dată erau unul şi acelaşi om.

Cinci zile cât a stat colonelul în Cuzăni, la casa părintelui Ilie, lumea nu mai contenea venind care dincotro să vadă cu ochii minunea care se povestea.

Dintre dânşii, din satul lor, dintr-un copil de pripas să se ridice un om care să ajungă până la aşa mărire şi slavă – cine ar fi crezut vreodată?...

— Cine poate şti, din toată mulţimea chemată, care va fi cel ce este alesul Domnului, – zicea părintele la toţi cei care-l cercetau să afle cum s-a întâmplat minunea.

Şi părintele, de câte ori vorbea de întâmplarea asta, îşi arunca ochii la icoane şi se apleca de şale cu mâinile încovoiate în chip de metanii. Că şi aducea aminte Sfinţia sa de unele fapte pentru care se mustra oarecum.

— De... D-zău să mă ierte, spunea în taină la câte unul, iaca l-am şi bătut uneori, zău aşa, mă rog, ca pe un copil... ca acuma îmi aduc aminte, când l-am prins cu mâna în căldăruşă la o zi întâi. Dă, de unde puteam eu să gândesc ce are să ajungă el odată... cum e scris omului, care trebuie să ajungă boer, ajunge; care nu, rămâne ţăran pământean.

...Şi colonelul a răscolit tot satul şi s-a sărutat cu toţi tovarăşii din vremea copilăriei, de pe când umbla desculţ şi cu capul gol, prăjindu-se pe nisipişul cald, la malul Trotuşului.

Şi toţi erau acum încărunţiţi de vârstă şi nevoi, c-o droae de copii pe urmă, cu toţii gospodari, care mai cuprinşi, care mai săraci, după cum le fusese partea fiecăruia pe lume.

Cel dintăi pe care a dorit să-l vadă colonelul, era Arghir Corbu, dascălul bisericii satului; de dânsul îi era mai tare dor, că îi fusese aşa de bun prieten, căci se aveau ca fraţi de cruce amândoi. Cu el fugise din Cuzăni acum vreo treizeci de ani în urmă, într-o noapte, c-o tabără de cărăuşi, care mergeau cu sare la Bacău.

Când a fost să plece colonelul din Cuzăni, s-a ţinut mult de Arghir ca să-i dea băiatul să-l ducă la oraş.

— Am să ţi l fac om, zicea el încrezător şi sigur... Dacă eu din nimic am ajuns unde sunt, d-apoi băiatul ăsta, pe care eu am să-l ajut şi să-l călăuzesc în viaţă.

Şi Petrică, mititel că abia îi ajungea capul, tuns chilug, până la clanţa uşii, cu obrajii umflaţi şi rumeni de arşiţa verii, cătând cu ochii în jos la picioarele goale şi înţepate de mărăcini, asculta cu spaimă cum i se croia soarta vieţii lui.

Ce n-ar fi dat să scape mai curând de acolo din faţa boerilor şi să alerge afară, unde-l aştepta Mitriţă, băiatul morarului, cu prinzătoarea de vrăbii cea nouă la care lucrau de o săptămână. Şi când l-a întrebat colonelul de vrea să meargă cu dânsul la oraş, nici n-a fost chip să-i descleşte gura; – lui Petrică îi dase ochii în lacrimi, şi abia de mai zărea strălucind galoanele la mâna care-l mângâia, ţinându-l de bărbie.

— Aşa-i el ruşinos cu lumea străină... da’ are să se înveţe el, căuta să-l apere tătucă său... să te faci a-l vedea pe afară, că numai gura lui s aude.

Părintele Ilie s-amestecă în vorbă:

— D'apoi bine, măi Petrică, tu nu vrai să te faci boer?... Măcar s-ajungi când îi fi mare tot aşa de mândru... că să fi avut şi tată tău minte la vreme, nu se mai canonea acuma.

— He... pesemne aşa mi-o fost scris... că dacă ar şti omul dinainte – şi dascălul oftă din greu, apăsându-şi cu pumnul furca pieptului – amu... ce să mai zic... dacă aşa mi-o fost partea – sfârşi clătinând încetişor din cap.

...Şi într-o dimineaţă răcoroasă de August, a plecat trăsura colonelului în sunetul clopotelor, prin mijlocul satului.

Pe capră sta Petrică, premenit curat, ţinându-şi o legătură cu schimburi în braţe şi urmărind cu ochii cum s-alungau în goană copitele cailor îndemnaţi de biciu.

Când s-a perdut din ochi trăsura spre podul Trotuşului, departe, atunci au intrat tăcuţi, pe poarta bisericii, părintele Ilie, dascălul şi coana preuteasa, care n-a mai putut răbda:

— Nu de alta, zicea ştergându-şi ochii, dar îi prea mititel... unde s-o mai pomenit să-l dai aşa de fraged printre străini...

— Las, că are să fie bine, grăi părintele către Arghir, care mergea tăcut cu ochii în pământ.

Şi până acuma încă mai povestesc sătenii din Cuzăni de întâmplarea asta. Duminica şi în sărbători cu toţii privesc portretul pe care părintele Ilie l-a pus chiar în pridvorul bisericii din sat, – precum ca să se ştie de către tot norodul, că omul care s-a ridicat de acolo, dintre ai lor, nu i-a uitat, că el a zugrăvit biserica din nou, a refăcut şcoala şi a îngrădit frumos mormântul părintelui Andrei, care-i pusese bucoavna pentru întâia dată în mână.

*

Cu ştiinţa lui şi cu stăruinţa colonelului, Petrică izbuti să intre ca bursier în internatul liceului din Iaşi.

Speriat şi zăpăcit de zgomotul şi învălmăşala lumii, cu greu s-a fasonat şi el în chipul şcolarilor din internat.

Mai toţi erau băeţi săraci, veniţi de pe la ţară ca să şi deschidă drumuri, să poată să răzbească în viaţa de vârtejuri a lumii de oraş.

Ce luptă cu programul şi orele de clasă, care treceau în chinuri până suna afară glasul cel răguşit al clopotului şcolii...

De câte ori nu-l apucase plânsul şi dorul de acasă, când rămânea cu ochii pierduţi, cătând pe geam în zarea fumurie spre culmile Galatei acoperite de vii şi de livezi. Şi câte umilinţi nu trebuia să îndure, – de câte ori nu-şi simţise obrajii îmbujoraţi de sânge. În certuri copilăreşti pentru un creion sau pentru o calamară, i s-aruncau din partea externilor vorbe răutăcioase: „că-i venit de la oi, că-i tot ţăran, deşi stă tot la un loc cu băeţii de familie bună”.

Şi uneori plângea de ciudă sara în dormitor cu pătura pe cap, ca să nu-l vadă nimeni. Târziu, când somnul îl biruia la urmă, visa visuri frumoase văzându-se departe pe malul Trotuşului, în satul lui la munte.

În toate duminicile avea ieşire în oraş. Cu ce grijă îşi curăţă hainele albastre şi nasturii cei auriţi... Mândru în uniforma şcolii, pleca întins acasă la colonelul, privindu-se în geamuri la prăvălii pe stradă.

Cât de tare îi bătea inima de cum intra pe uşă, – îl înfiora tăcerea aceea rece din sala de intrare. Şi ce încordare în vorbă şi mişcări; veşnic cu frica să nu facă vreo stângăcie, la masă mai cu seamă. Duduia Maricel, fetiţa colonelului, un drăcuşor brunet cu părul creţ şi prins în panglici roşii, avea nişte ochi aşa de negri şi pătrunzători, că bietul Petrică, simţindu-se privit, trebuia să stea smirna cu ochii în farfurie.

Examenele îl răzbunau de suferinţa de peste an. Ţăranii bursieri ieşise premianţi mai în toate clasele liceului din Iaşi. Şi umilinţa, ce la început le aplecase capul, cu încetul se prefăcea în mândrie trufaşă sau ascunsă. Patimile se răscoleau de ambiţie în cei tari care aduceau în luptă putere de muncă şi voinţă.

Cu cât vremea trecea şi Petre se deprindea cu viaţa şi cu lumea în care se îndrumase, cu atâta slăbeau legăturile de locul din care se dezrădăcinase.

În cei dintâi ani îşi petrecuse vacanţele la ţară. Tot satul se minuna de dânsul, cât de cuminte şi învăţat era, „Domnul Petrică” îl numeau băeţii cu respect.

Iar dascălul Arghir s-a închinat când l-a văzut întâi; mai nu-i venea să creadă că e Petrică al lui, aşa era de mândru în haina lui albastră, cu şapca aplecată pe o parte, tăcut şi măsurat în toate.

Când s-a făcut mai mare, vreo câţiva ani de a rândul, nici n-a mai dat prin sat; găsise o preparaţie de unde putea să câştige şi în timpul vacanţei de vară.

În cursul superior îl părăsi ambiţia cea şcolărească, cititul îi deschisese orizonturi noi şi largi. El, care ani de zile nu avusese alta ţintă decât să ajungă întâiul, acuma răsfoia cu sila caetele de şcoală, în timp ce sorbea cu lăcomie cărţile oprite, aduse pe ascuns şi ţinute pe sub saltele în dormitorul şcolii.

În scurt timp, era deochiat de a binelea, direcţia îl trecuse de mult pe lista neagră, – de când într-o oră de latină fusese prins citind pe ascuns o revistă urgisită.

Cu-n fel de mândrie şi înălţare de sine, Petre Corbu îşi primi pedeapsa care-i atrăgea pierderea bursei.

Trebuia să se hrănească singur.

Dar cât de tare şi hotărât era! Un vis măreţ îi îmbăta simţirea în dorul lui de luptă în focul tinereţii. Şi în viaţa-i de student sărac, în vălmăşala crâncenă a luptei pentru trai, cunoscu mizeria, umilinţa, revolta şi descurajarea...

De câte ori nu a simţit că şovăeşte şi-i gata să cadă îngenunchiat, şi iarăşi s-a ridicat încordându-şi puterile din nou.

Târziu a răzbătut. Ajunsese la ţintă. Era asigurat, dar nu mai era acelaşi.

............................................

Începuse a se îngrăşa, de când se însurase. Mustăţile negre, care-i cădeau în jos, le întindea mereu pe obrajii rumeni şi înăspriţi de brici.

Greoi, cu pălăria moale trasă pe ochii din care se pierduse strălucirea cea vie de altădată, puţin plecat, păşea rar şi potolit, făcând acelaşi drum în fiecare zi, de acasă până la şcoală. Judeca sănătos, dar prea vorbea puţin şi nu putea să lege prietenii mai strânse.

După ce s-a stins şi dascălul Arghir, el n-a mai dat pe acolo. De satul lui s-a înstrăinat cu totul. De ce, nici el n-ar fi putut să spune. Şi nici n-a căutat vreodată să-şi lămurească viaţa, legând-o cu trecutul de unde a fost plecat.

Neaşteptând nimic în viaţa-i tihnită, monotonă, se mulţumea să-şi păstreze locul pe care-l prinsese în trudă şi necazuri.

Corect şi cumpătat, nu încerca a se înălţa mai sus, de teamă să nu cadă. De aceea se ferea să intre în angrenajul roţilor politice, care l-ar fi putut ridica deodată sau strivi în învârtitura lor nebună.

Din focul ce pâlpâise odată în vremea tinereţii, nu mai ştia nici el de a mai rămas ceva sub stratul de cenuşă pe care-l aşternuse nevoile şi vremea.

Resortul sufletesc părea de mult tocit.

Nu se târa, dar nici nu se încercă să zboare.

*

În dimineaţa acelei zile răcoroase de primăvară, Petre Corbu cutrierase de vreo două ori portul, oprindu-se la fiecare pas, ca un om fără treabă. – Era tocmai să se îndrepte spre oraş, când se opri iarăşi în loc ca să privească pe luciul apei în sus. Un caic turcesc aluneca la vale, încet şi lin, numai c-o pânză prinsă la unul din catarge.

De departe se zărea o grămădire de oameni, vite şi căruţe, toate claie peste grămadă. Oameni nevoiaşi care se mutau cu tot sărăcăciosul lor avut.

Caicul se apropia uşor de mal, ajutat de cele două lopeţi lungi, care se ridicau încet din apă şi se lăsau să cadă obosite, într o mişcare greoaie, cadenţată. Abia se lipi vasul de cheiul înalt de piatră, şi începu să se audă dintr-acolo zgomot de strigăte şi ceartă.

Petre Corbu se îndreptă într-acolo. Un gardist din port îl lămuri că sunt nişte veterani, care vin de dincolo, că e ordin să nu-i lase să debarce şi că ei „se pun contra”, cică nu vor să se întoarcă în Dobrogea.

— Dar de unde sunt? Unde vor să meargă?

— Cică sunt de prin ţinutul Bacăului, de la Cuzăni, trebuie să le dea pământ, şi ei acu...

Dar Petre Corbu n-a mai ascultat sfârşitul, – plecase în grabă spre caic, stăpânindu-şi bătăile grăbite ale inimii.

...Din Cuzăni!... şi un fior cald îi străbătea prin tot trupul... e satul lui... sunt oameni din satul lui, din Cuzăni... nu se poate să nu-i cunoască dacă sunt din Cuzăni.

Dinspre caic, pe marginea cheiului, venea şchiopătând un ţăran bătrân, şi în urma lui un soldat de grăniceri.

De departe, dintr-o aruncătură de ochi l-a recunoscut: „e bădiţă Sandu... desigur că-i bădiţa Sandu”... şi în minte îi năvăli cu o repegiune uimitoare, în clipe luminoase, o lume de imagini rămase de multă vreme în umbră.

...În trăsături din ce în ce mai clare îşi amintea de chipul unui român voinic şi mândru, cu ochii negri, mari, sub sprâncenele stufoase îmbinate... mustaţa căruntă şi răsucită în sus... purta căciulă brumărie dată înapoi pe ceafă... şi avea un piept lat de-i plesnea pieptarul cel de piele înflorit în cusuturi de arniciu roşu... cu trei decoraţii prinse în şir în partea stângă... Copii se îndesau s-asculte cu gura căscată, când se pornea a povesti minunile cu Turcii... Valea cea largă a Trotuşului, deschisă dintre munţii albăstrii din zare, îi apărea ca printr-o pânză de fum auriu jucând deasupra apei în razele de soare. Pe coasta înclinată până în prundiş şi în lung până la pod, se întindea tot satul răspândit... şi prin verdeaţa livezilor de pruni, casele mici şi albe par nişte pietre căzute din cer la întâmplare... De cealaltă parte se ridicau fâneţele pe culme până sus... În fund pe deal sunt târlele de vite... se văd în zarea ştearsă bordeele din Coman ca nişte paseri negre lăsate din zbor să se odihnească... în vale biserica şi cei doi plopi tremurători la poartă... alături casa lor cu streşina până în pământ de joasă, pe care se ridica la fugă cele două capre negre ale coanei preutesei... moara forfătind pe ascuns, băgată în sălciile gârlei... şi în dosul morii căsuţa lui bădiţa Sandu în capătul iezăturii...

............................

Dar cum a îmbătrânit săracul!... Drept în faţa lui se opri, ţinându-şi răsuflarea:

— Buna ziua, bădiţă Sandu. Nu mă mai cunoşti?

Ţăranul se opri şi scoţându-şi căciula din cap, căta cu mirare.

— Poi... de unde să vă cunoaştem, boerule, că noi nu suntem de pe aici, venim de departe.

— Nu eşti dumneata Sandu Clipea din Cuzăni?

— Ba aşa îmi zice. D-apoi matale de unde ştii?

— Nu-ţi mai aduci aminte de băetul lui Arghir Dascălu.

— Ira!... nu-i fi Petruţă al lui Arghir, nepotul părintelui Ilie?... Poi de unde, Doamne iartă-mă, să te mai cunosc, că erai numai atâtica de-o şchiopă, când te-o luat colonelu să te dea la şcoală la oraş. – Aşa-i... iote taman obrazul lui Arghir, îi sameni – da’ ceva mai smolit şi mai plin la obraz. – Curat vorba ceia, că munte cu munte se întâlneşte d-apoi om cu om.

— Ei, dar unde vă duceţi? Ce căutaţi tocmai pe aici?

— Ia am dat de o poznă mare, nu vrea să ne dea voie să ne coborâm aici în România, cică să ne înturnăm înapoi în Dobrogea. O zis că ni dă pământ, şi nu ni-o dat, acum nici înapoi nu ne lasă... da’ noi nu mai vrem pământ, că ne-am hrănit noi de pământu de-acolo, vrem să ne întoarcem înapoi în satul nostru.

— Iaca vine şi domnul sub comisar, zise soldatul de grăniceri care se oprise mai deoparte; dă, eu izicut ordinu, cică nici un veteran n-are voie să debarce. Dacă el a zice să-i las, îi las.

Sub comisarul din port, un om înalt şi chipeş, cu o ţigară specială aşezată după ureche, venea agale citind o hârtie desfăcută.

— Bine, mă creştine, da’ tu nu ştii româneşte? Când îţi spun că aşa-i ordinul să vă trimitem înapoi?

— Apoi de două săptămâni umblăm aşa pe drumuri... de când ne chinuim aşa, ni-o murit şi vitele de foame, nu mai avem nici un leu de parale, ce o să facem noi acolo, vremea de arătură o trecut, nu mai e chip de făcut ceva, vrem să ne întoarcem înapoi în satul nostru.

Pe când bătrânul vorbea ţinându-şi căciula într-o mână şi cătând rugător în ochii sub comisarului, Petre Corbu simţea cum sângele înfierbântat îi năvălea în obraz; nu se mai putu stăpâni.

— Da bine, domnule, oamenii ăştia sunt urmăriţi? Au furat ceva? Nu sunt liberi? Cum puteţi să-i opriţi aşa?

Domnul sub comisar, cu toate că fruntea i se încreţise de o undă de mânie, răspunse neted, păstrând un surâs rece:

— Cu toate că n-am onoare să cunosc cu cine am de-a face, dar, ca om cult, d-ta trebuie să înţelegi mai uşor decât un ţăran cum stă chestia. Mă rog, citiţi telegrama primăriei din Cuinsu. Iacă ce zice în original:

„Înapoiaţi cele trei familii de veterani pentru darea pământ în cătunul nou Prinţul Nicolai.

Iscălit primarul comunei Cuinsu”.

— Mă rog, pot face altfel decât ordinul? adăugă omul legii, dând din umeri şi băgând tacticos hârtia în buzunar.

— Dar bine, domnule, telegrama asta e un ordin de urmărire? Dacă oamenii nu vor să ia pământ, o să le dea cu de-a sila? Ei vor să se întoarcă înapoi în satul lor. Mă rog, unde i d. comisar al portului, să vedem ce zice Dumnealui?

— Nu poate să zică decât ce am zis şi eu; dar n-aveţi decât să-l aşteptaţi pe dumnealui.

— Mare năcaz, măi frate, în ce poznă am intrat... unde s-o mai pomenit una ca asta, să nu te lese nici la casa ta, parcă am făcut moarte de om.

Şi moşneagul, blajin şi umilit, care se jăluia cu atâta desnădejde, izbucni deodată în furie aprinsă, zmuncindu-şi căciula din cap şi bufnind-o de pământ: Dar nu mă las nici mort!... că numai sufletul meu ştie cât am pătimit, de când umblăm ca şi cânii hoinari pe drumuri, – şi în ochii bătrânului scăpărau scântei de încruntare. Îşi clătină capul pletos, trecându-şi cu ciudă degetele noduroase prin niţele părului încâlcit.

— Dar linişteşte-te, bre omule, nu înţelegi că nu poate să vă oprească? încercă să-l potolească Petre Corbu.

— O să-i vorbesc comisarului, şi dacă n-o vrea, mergem la prefectură, nu se poate să nu vă dea drumul.

Bădiţa Sandu, tăcut, îşi rădică de jos căciula înălbită de praful de pe drum şi, potolit ştergând-o cu mâneca sumanului, oftă adânc şi zise într-un târziu:

— Amu, toată nădejdea la dumnetale ni-o mai rămas... zău, ţ-ăi face o pomană mare cu noi.

— Ia să mai stăm jos pe sacii iştia, până o veni comisarul, să nu-l scăpăm – nu faci o ţigară, bădiţă? Şi Petre îi întinse tabacherea. Moşul o luă cu grijă, şi aşezând-o pe genunchi îşi răsuci o ţigară groasă.

— De când s-o scumpit hârtia, fumăm şi noi cu cea de gazetă ori cu pănuşi de popuşoiu uscat.

Apoi tăcură amândoi.

Bădiţa Sandu, care şi lăsase căciula în jos pe ochi, căta ţintă în pământ şi trăgea câte un fum de ţigară, rar, adânc, până în fundul pieptului.

Petre Corbu, privind cu coada ochiului la sumanul rupt şi plin de noroi uscat, nu ştia cum să înceapă vorba, – o sfială copilărească îl amuţise; – şi cum ar fi voit să ştie totul... să afle toate câte s-au întâmplat pe acolo de atâta vreme în urmă.

O clipă îi fulgeră prin minte un gând chinuitor de frică şi mustrare. Se ridică în picioare şi azvârlind ţigara pe sfârşite, îşi aprinse alta, trăgând fumul răpede, nervos.

— Bădiţă, începu el încet, da’ pentru ce aţi plecat din sat, cum v-aţi hotărât să părăsiţi casele, s-o luaţi aşa în lume?

— He!... poi ziceam noi că tot de o moarte era să murim... ori în satul nostru ori aiurea, – răspunse moşul silit, cătând tot în pământ. Şi iar tăcu.

Cum sta în picioare, în faţa lui, aşteptând neliniştit, Petre Corbu simţi că i se taie genunchii, şi, biruit, se lăsă jos, moale, şovăitor, un dor neînţeles îi apăsa inima. Şi ca să scape de nodul care-l îneca în gât, cu ochii aproape în lacrimi, el începu oftând.

— Tare mi-i dor şi mie de Cuzăni... da’ n-am putut scăpa cu slujba asta a şcolii...

— Apoi tot n ai gătit cartea?

— Ba da, acuma învăţ pe alţii.

— A, se chiamă adicălea că eşti de iştia, profesor, cum îi la oraş. Da, nu pot zice alta, dar îi bună şi cartea. Dacă apuci s-o prinzi, scapi de năcazuri şi de muncă. Iaca n-a fost tot aşa cu băetul Tuduroaii şi cu cel a lui Măgură, că nu i-am mai văzut de când o plecat la târg.

Într un târziu, după ce şi-a răsucit încă o ţigară, s-a hotărât Bădiţa Sandu să- şi descarce focul care- l ardea la inimă.

— Nu mai este chip de trai; s-o înmulţit lumea, domnule, n-ajunge pământu şi pace. Poi dacă numai eu se chiamă că am avut şepte copii, patru fete şi trei băeţi. S-o îmbucătăţit pământu, toţi se vaită de pământ, nu-i şi nu-i, ce să-i faci!... Mă rog sunt cincisprezece ani de când ne judecăm obştea satului cu boeru aista nou, care a venit după Muruzeşti. Ştii cum îi chestia?

— Da... îmi aduc aminte ceva... de un proces lung care ţine de mult, îngână Petre cam ruşinat, cu jumătate de glas.

— Aşa-i, că bine zici, poi de unde să-ţi aduci aminte, c-ai plecat de mititel la oraş... Mă rog, din bătrâni cică Muruzi, când o întemeiat satul, o adus oameni, c-avea nevoie să-i lucreze moşia, şi li-o dat loc de casă şi pământ de lucru, – mă rog cum li-o fost şi tocmala, că sunt şi hrisoave bune la avucaţi... Dacă o murit Moruzi şi o venit ista nou, el n-o vrut nici în ruptu capului să se înţeleagă cu oamenii, cică el nu le ie de bune toate cum au fost în vechime... Ci, am cumpărat moşia cu totul, n-aveţi drept la loc de casă, şi pământul trebuie plătit, că şi vatra satului e făcută tot pe moşia boerească... Şi iaca aşa s-o deschis procesul, care ne poartă pe drumuri de atâţia ani. O cumpărat pe primarele şi pe notar, care acuma sunt de ai lor, şi ţine-te la amânări şi avucaţi, mă rog cum îi treaba judecăţilor. Copii noştri ori nepoţii dacă or trăi să vadă sfârşitul. Dacă am văzut că nu mai este chip de trai, că nu mai poţi să ţii nici un cap de vită în imaş, că ne lua din an în an mai mult, zic hai să mă înscriu şi eu, că se zvonise prin sat de darea pământului la veterani în Dobrogea. M-am înţăles cu alde Miron Costea, Florea şi Păun, că unde ni-a da, acolo ni-om duce. Astă iarnă facem chip de vreo câteva parale şi mergem la Constanţa la ziua hotărâtă. Lume peste lume, din toate colţurile ţării venise veteranii ca să se înscrie acolo. Căscam şi noi ochii la mare, că n-o mai văzusem. Ba unii cârteau, că iaca unde ne dă statul locuri, la marginea pământului, că de încolo începe apa. La canţeleria domeniilor statului ni-o dat peticu ista de hârtie cu pecetea şi cu număru: – La primăvară, moşule, să vii să ţi iei pământul în primărie la Cuinsu. M-am întors frumuşel acasă şi am început a mă pregăti de strămutare. Am vândut ce am putut, să-mi închipuesc ceva parale, ca pentru o treabă ca asta. Cum s-o desprimăvărat, ne-am şi încărcat cu toţii, eram trei case din Cuzăni care am plecat odată cu toţi, copchil, căţăl şi purcel, mă rog ca pe vremea bejăniei. Femeile, cum li-i năravu, să boceau de parcă mergeam la groapă. De la suprefectură ni-o venit bilet de drum, şi o săptămână ne-am hodorogit cu capu de pereţii vagonului, că erau de istea de marfă. După ce am trecut Dunărea, am luat-o pe jos cu carele din sat în sat ca şatrele de ţigani. După patru zile am ajuns la Cuinsu. Catam noi în drum la pământuri: ori pre uscate ori smârcuri şi bălţi, ne gândeam cu jind la mândreţa care o lăsasem noi în urmă la Cuzănii noştri. Primaru din Cuinsu, după ce ni caută în condică după bilet, cică nu sunteţi înscrişi aici, îţi fi la altă comună, poate la Udeni. N-am mai văzut bine înaintea ochilor, când am auzit o vorbă ca asta. Apoi amu, zic, ce-i de făcut. C-o fi, c-o drege... hai cu toţii la Udeni. Când colo nici habar n-avea de noi. La cine să ceri, la cine să te plângi, cine să te asculte? Acolo în comună găsim aşezaţi alţi veterani, tot de prin ţinutu Bacăului. Venise mai dinainte şi sfârşise arătura. Ne tocmim cu ei, să le muncim până s-o hotărî şi cu noi într un chip. Da, primarele, când aude asta, nu şi nu, că lui nu-i trebuie oameni străini în comună, şi ne scoate cu jandarmii din sat. Dacă am văzut ş-am văzut, zic hai acasă înapoi. Da’ pe unde şi cum? Mă rog, ce să-ţi mai spun câte am pătimit? Şepte zile pe drumuri desfundate, de intra roata până în butuc; vitele moarte de foame, de ţi-era mai mare jelea. Doi căişori i-am vândut să mai închipuim ceva parale. Un juncan mi-o perit, ba într un loc nişte pădurari ni-o închis şi vitele pentru amendă, cică de ce le-am dat să pască în pădurea statului? Când am văzut şi asta, cumătru Florea unde o pus mâna pe o furcă, şi cât pe ce să facă moarte de om. De la Ostrov am luat caicu ista, i-am dat şese lei de parale Turcului, şi ni-o trecut Dunărea de partea asta.

Gardistul din port veni să spuie că a sosit domnul comisar.

Victor Iliaş, un tânăr zvelt cu înfăţişare blândă, – era licenţiat în drept şi intrat în poliţie după legea nouă. Îl cunoştea din vedere pe Corbu, îi zâmbi radios, fericit că putea servi pe unul din intelectualii oraşului, printre care şi el se număra.

— Cu ce vă putem servi, d-le Corbu?

— Sunt nişte veterani, care vor să se întoarcă în satul lor, şi nu-i lasă să debarce. – Şi în câteva cuvinte Petre îi lămuri lucrul.

Comisarul părea foarte încurcat, deşi asculta cu multă bunăvoinţă şi nedumerire.

— După cum vedeţi, oamenii nu sunt urmăriţi, nu-i motiv să nu-i lăsaţi liberi, cred că primarul din Cuinsu o fi făcut vreo greşală; în urma venind vreun inspector, s-a lămurit lucrul şi a dat telegrama asta, – termină Petre Corbu, înferbântat şi convingător.

— E foarte probabil: serviciul domeniilor din Dobrogea e de curând înfiinţat şi numai boclucuri ne face... Bine, să-i lăsăm, dar cum se întorc oamenii ăştia în satul lor? – Moşule, aveţi parale de drum?

— Poi de unde, că ce bruma de parale am avut, le-am cheltuit pe drum, să tot avem vreo opt lei de parale cu toţii.

— Ei poftim, zise enervat d. comisar, ca în faţa unei noi piedici.

— Şi câţi sunteţi?

— Poi om fi toţi vreo optsprezece şi mai avem şi trei minori.

— Cum, ce fel de minori?

— Adecăte să chiamă, să iertaţi, că sug încă la ţâţă.

D. comisar începu să râdă.

— Vra să zică douăzeci şi unu de suflete? E vorba ce-i de făcut cu ăştia? E o chestie dificilă.

— Dacă îţi binevoi dumneavoastră, să trăiţi d le comisar, să vă faceţi o pomană să ne scriţi un bilet de drum cu trenu, – şi moşul căta cu ochii întrebători să vadă efectul vorbelor sale.

— De unde să am eu bilete de tren? Are să fie imposibil de căpătat, nu cred nici prefectura să aibă. Dar încercaţi d-voastră, d-le Corbu. Domnul prefect e un om modern, democrat şi e foarte gentil, termină d. comisar, ridicându se de la birou pentru a da ordin să se permită debarcarea veteranilor din caic.

— Dar unde dorm? Ce mănâncă oamenii ăştia? – se întreabă încurcat, neştiind ce să facă mai întâi.

— Domnule Ionescu, se adresă el către magazionerul staţiei din port, care răsfoia un registru, nu s-ar putea să-i lăsaţi în magazia cea mare de cereale?

— Aş, unde se pomeneşte... atâta golănime... se face foc domnul şef când o vedea una ca asta.

— Dar în vagoanele astea de marfă, numai până s-o hotărî cu dânşii?

— Poi vagoanele fac manevră în staţie toată ziulica. Zău nu-i chip.

— Atunci hai la prefectură.

Departe, tocmai lângă debarcader, rezemată de fundul magaziilor de cereale, se afla cafeneaua lui Osman. O lădiţă de lemn văpsită în roşiu, cu o semilună albă pe capac, câteva scăunele şchioape, înalte numai de patru degete de la pământ, şi, afară, sub cerul liber, un samovar de tinichea în care clocotea toată ziua apă limpede de Dunăre, pentru fiertul cafelelor – asta era toată zestrea cafenelei din port. Osman, un turc bătrân, cu barba deasă şi albă ca fuiorul de lână, veşnic în genunchi în faţa samovarului, tăcut şi grav, îşi făcea serviciul cu sfinţenia unui patriarh în faţa altarului.

Aci aşteptau călătorii sosirea şi plecarea vaporaşului local, şi tot aci era locul de întâlnire al funcţionarilor din port. Cafeaua era ieftină: cinci bani ceaşca şi zece filigeanul; serviciul foarte cinstit, dar cam agale; cât despre curăţenie, Osman reuşise a face pe toţi muşterii să creadă că iese cafeaua tare şi gustoasă dacă nu spală ibricele. Ca şi la cafenelele din Stambul, ibricele lui Osman aveau prinsă un fel de coajă groasă de cafea împetrită.

Colţul acesta din port era minunat: anume parcă ales ca loc de adunare pentru autorităţile portului, mai cu seamă în toiul verii, când arşiţa soarelui dogorea birourile aşa de tare că bieţii funcţionari se întindeau a lene, moleşiţi, pe scaunele care-i frigeau. Atuncea când simţeau că nu mai pot lupta în faţa condicilor prăfuite şi-s gata să cadă biruiţi de somn şi de căldură, căci braţele moi ca ceara nu mai puteau purta condeele grele ca plumbul, atunci ieşea unul câte unul să mai răsufle aer curat, pe malul apei. Şi aci se întâlneau cu toţii la umbră, cu batistele înfăşurate în locul gulerelor scrobite, bucurându se de adăpostul acesta binecuvântat. Din sus de pe Dunăre, mai întotdeauna bătea un vânt uşor în adieri dulci şi răcoroase, mângâind frunţile asudate ale celor veniţi acolo ca să-şi uite amarul muncii în câteva momente de linişte şi de odihnă.

E foarte drept că în fiecare zi momentele acestea se prelungeau cam mult, dar vremea se scurgea uşor, pe nesimţite, în palavre, discuţii şi taifas, pe când se tratau reciproc cu gingirlii dulci sau cu limonade gazoase ţinute de Osman la ghiaţă.

Din colţul acesta se desfăşura întreaga viaţă şi mişcare a portului. Era totul supt ochii lor: sosirea vaporului, inspecţia şefilor. Orice întâmplare neprevăzută îi găsea în picioare la posturi, gata întotdeauna. Şi pentru ca nu cumva serviciul să sufere prin asta, mulţi îşi aduceau registrele acolo, aşa că toţi erau cu ochii şi cu gândul mereu la datoria serviciului lor.

Aci, în fiecare dimineaţă, în jurul samovarului lui Osman, se punea la cale soarta întregii stări politice şi economice a oraşului, a porturilor, a ţării, şi, am putea zice, chiar a mai multor ţări din Europa, căci Trandafir Ionescu, agentul vamal, în fiecare zi citea Universul cu glas tare: şi ceasuri întregi se comentau de cătră toţi cei adunaţi fiece informaţie şi telegramă din ţară şi din străinătate. Iar cel puţin odată pe săptămână, se discuta chiar şi asupra celorlalte continente vechi şi nouă, căci d. Cristea, secretarul căpităniei portului, era un vechi şi pasionat cititor al Ziarului Călătoriilor. Din descripţia Tibetului sau povestirea ştrangulatorilor din Bengal, el potrivea totdeauna câte ceva pentru a-şi îmbogăţi istorisirea voiajurilor sale în Orient, întreprinse pe când era sergent major în marina militară.

Dar tot aci în faţa lui Osman, care părea mut şi surd la tot ce se întâmpla în jurul samovarului său, se fierbeau patimi omeneşti, ambiţie, invidie, ură şi interese; aci se urzeau intrigile şi răzbunările partidelor care se formau în port, – păcatele omenirii pururea vor încolţi în orice petic de pământ, pe care se va hrăni o populaţie mai mare decât doi oameni.

Cea din urmă şi cea mai puternică cualiţie era alcătuită din toate autorităţile portului. Ura şi vechile lupte dintre partide se uitaseră şi toţi îşi daseră mâna pentru a lupta cu puteri unite împotriva duşmanului comun, care nu era altul decât noul comisar din port, „acel înfumurat care făcea pe grozavul, mergând cu nasul pe sus, ca un ministru”.

Petru Corbu înainte de a se hotărî să plece la prefectură, ca să ceară biletele de drum pentru veterani, se îndreptă spre cafeneaua lui Osman. De mai multe ori văzuse adunaţi acolo funcţionarii din port.

De departe se zărea un grup strâns în jurul samovarului; ca de obiceiu, se ceteau jurnalele de dimineaţă.

După formele şi culorile şepcilor, Corbu căută să şi dea samă de autorităţile care se găseau strânse împreună.

Cel dintăi pe care l-a cunoscut, după şapca lui roşie, a fost şeful haltei din port; unul cu o şapcă neagră de marină, cu şnur auriu, era secretarul căpităniei portului; altul, cu o şapcă mai înaltă cu şnur de argint, era agentul Navigaţiei fluviale Române (N. F. R.); agentul vamal avea o şapcă mică lustruită şi cu o bandă verde; pe alţi doi cu bande albăstrii la şepci nu i-a putut cunoaşte decât de aproape, când a văzut la unul S. H. – picherul serviciului hidraulic – şi la celălalt, doi peşti brodaţi cu fir de aur – era revizorul de la pescărie.

— Buna ziua, domnilor! – şi Corbu se îndreptă cătră funcţionarul căilor ferate.

— Mă rog, ce doreşte domnul?

După ce îi lămuri împrejurarea cu veteranii, Corbu termină întrebând dacă nu s-ar putea ca nenorociţii aceştia să fie transportaţi cu trenul fără plată, căci, după cât se ştie, sunt chiar ordine la calea ferată pentru a înlesni transportul veteranilor.

— A!... vă înşelaţi, domnule. Direcţia a dat bilete de favoare numai din ţară în Dobrogea, iar nicidecum vice-versa – şi un zâmbet de uşoară ironie alunecă pe buzele amploiatului cheferist.

— Ei bine, dar în cazul ăsta ce-i de făcut?

— Treaba Direcţiei; dacă o vrea să le dea bilete, n-are decât să le dea; ştiu că n-o să le dau eu din punga mea. Dar vă pot asigura că nici Direcţia n-o să le dea, căci e sătulă până în gât de buclucurile şi încurcătura ce s-a făcut pe linie cu vagoanele de marfă, tocmai acum când ţipă gazetele că-i lipsă de vagoane.

— Până s-o lămuri lucrurile, nu se poate să-i lăsaţi să doarmă aci în magazie?

— Apoi asta nu-i magazia noastră, e a Serviciului Hidraulic – şi arătă cu mâna cătră picherul din port.

De la locurile lor, de pe scăunaşele joase aşezate în cerc, funcţionarii portului cătau pe furiş spre Corbu, măsurându-l pentru a vedea cu cine au de a face.

— Magazia e construită de noi, dar am dat o în isploatare la Navigaţia Fluvială, zise picherul, arătând cătră agentul Navigaţiei.

— Cum vă închipuiţi una ca asta, să băgăm atâţia oameni străini în magazie?

Avem colete, marfă de mii de lei, răspundere mare, domnule. Nu vedeţi că nu putem lipsi nici un minut de la birou? termină agentul, care se şi sculă gata să plece.

— Ei bine, dar puteţi lăsa oamenii ăştia sub cerul liber? Au copii mici, şi noaptea e rece, timpul mereu ploios. Cum o să stea afară pe cheu?

— Apoi noi, căpitănia portului, nu le permitem staţionarea nici pe cheu. Nu admit să-mi încurce mie operaţiile din port, – zise liniştit dar hotărât, secretarul căpităniei.

— Bine, dar le a permis debarcarea domnul comisar al portului.

Secretarul se schimbă deodată la faţă; furios se sculă în picioare de pe scăunaşul lui din colţ. Toţi ceilalţi funcţionari îl imitară. – Corbul, fără să ştie, pusese degetul pe rană.

— Nu are drept d. comisar ca să dea permisii de astea. He!... ce crede dumnealui că e suveran în port? Dacă-i pe asta, apoi noi facem poliţia aci în raza portului, dumnealui are numai controlul pasagerilor şi nimic mai mult. Articolul 103 din Legea Portului nu permite depunerea pe cheu a mărfurilor de orice natură mai mult de 24 de ore. Dacă merge treaba pe ambiţie, să vedem care-i mai tare, – şi d. secretar, roş de mânie, îşi azvârli cât colo ţigara stânsă şi începu a se plimba tulburat. Pe când îşi îndesa pumnii în fundul buzunarelor, fruntea i se încreţea în căutarea mijloacelor tactice pentru un nou plan de luptă.

Agentul navigaţiei se amestecă din nou în vorbă.

— Legea nu-i dă drept comisarului decât să puie viza paşapoartelor; atâta are el în port, alta nu. Credeţi că poate el să facă aşa favoruri după chef, mai cu samă că ţăranii ăştia sunt foarte îndărătnici... Mă rog de ce au venit pe Dunăre în caicul turcului şi n-au luat vaporaşul statului?

Corbu începuse a se nelinişti.

— Dar bine, domnule, nu-i vezi în ce hal sunt săracii, că n-au nici cu ce să-şi cumpere pâine.

— He!... dumneata parcă îi cunoşti? Aşa se milogesc ei. Da turcului n-a trebuit să-i plătească? Aşa sunt nărăviţi; ori merg pe gratis, ori plătesc la barcagii greci şi turci. Dai un ban, doi mai mult, dar ştii că mergi încaltea cu vapor românesc... adică de ce să nu câştige statul?... Degeaba a făcut statul vapoare? Dar zi mai bine că aşa e Românul al dracului, domnule, că banul lui, mult puţin cât are, îl dă tot străinului, care se îmbogăţeşte în ţara românească. Şi statul, săracul, se înglodează în datorii în străinătate.

Agentul vamal, care stase mai deoparte bându şi cafeaua în linişte, se apropie vorbind politicos dar rece:

— Pardon, domnule. Scuzaţi, dar aceşti oameni, la care d. comisar, cu de la sine putere, le-a permis să debarce, nu şi-au făcut nici formalităţile vamale.

— Cum, ce fel de formalităţi, când vin din Dobrogea? Acolo nu-i tot ţara românească?

— A!.. scuzaţi, vă rog, domnule, dar avem legea înainte de toate. Aşa cere datoria, că dacă vine pe Dunăre, ori cu ce ar fi, marfă sau bagaje, din Dobrogea, trebuie să şi facă permisul de debarcare şi să plătească taxa; mă rog, toate formalităţile, după cum zice legea. Care va să zică, eu vama, cum vrei d-ta să ştiu, cum şi ce fel vin oamenii ăştia şi ce aduc cu ei? Şi statul pentru asta se chiamă că ne plăteşte, ca să facem un control cât se poate de sever.

Corbu, care simţea că nu se mai poate stăpâni, îi răspunse răstit:

— Mă rog, cât trebuie să plătească? D-ta n-ai decât să-ţi faci formalităţile, taxe, amende... ce vrei, şi spune cât face peste tot; plătesc eu, acuma chiar, numai să lăsaţi oamenii în pace.

Agentul vamal, supărat, dar încă stăpân pe sine, zmunci creionul albastru de după ureche şi un registru din lădiţa cafenea a lui Osman. Mândru şi sigur, cu sprincenile puţin încruntate, îl privi drept în faţă şi îi puse întrebarea într un chip poruncitor:

— Cum vă numiţi, şi ce profesiune aveţi D voastră?

— Petre Corbu, profesor.

— A!... sunteţi de la Liceu? – şi într-o clipă sprincenele agentului vamal se descreţiră, iar faţa i se lumină de un zâmbet binevoitor.

Uşor, aşeză iar creionul la locul său după ureche, şi pe când întorcea registrul pe o parte şi pe alta fără a-i găsi loc, se încercă într un chip dulce să lege iarăşi vorba.

— Vrea să zică d-voastră sunteţi d. Corbu de la liceu... îmi pare bine, iacă n-am avut onoare până acuma... am şi eu un băiat acolo, pe Tică, îi într-a doua gimnazială... Tică Ionescu, unul scurticel, aşa negricios... cică la franţuzeşte merge mai greu, dar e tare silitor altfel... dă, ce să zic?... mă-sa ţinea să-l dea la meserii, dar eu zic, oi face ce oi face, să ştiu că rup din bucăţica de la gură, dar tot îl dau la liceu, că dacă are băiatul talent la carte, de ce să-l las? – Şi d. Trandafir Ionescu, surâzător, se aplecă aşezând două scăunaşe mai deoparte – Scuzaţi, vă rog, îmi faceţi onoarea să gustaţi o cafea neagră; e mare meşter turcul ăsta. Efendi, două filigiane cu caimac... n-aveţi idee ce tare e ăsta în cafele turceşti.

Corbul, neştiind cum să scape mai curând, băgă mâna în buzunar şi zise scurt:

— Cât spuneaţi că trebuie să plătesc pentru formalităţi?

— A!... nu i nevoie, ca ce să mai plătiţi dumneavoastră?... Unde se poate, facem şi noi câte un bine personal...

— Mă rog, eu n-am nevoie ca să-mi faceţi nici un bine.

— Scuzaţi, vă rog, nu este nevoie să plătiţi... ce are de a face?... Dacă dv. veniţi şi ne declaraţi în persoană că-i cunoaşteţi pe oamenii ăştia, cum şi de unde vin, asta ne este prea de ajuns.

Şi după plecarea lui Petru Corbu la prefectură, încă vreo două ore, autorităţile din port au mai rămas acolo ca să discute cazul şi să ia măsurile cuvenite faţă de noua mişelie făcută de comisarul portului.

Abia ajunse Corbu în dreptul vămii, când îi sosi din urmă Bădiţa Sandu, care venise fugând într-un suflet.

— Amu, de alt bucluc am dat... cică să nu ne urnim de acolo până ce n-a veni la inspecţie... ista... doftorul de vaci.

— Cum? de ce? nu v-a spus?

— Poi de unde să spuie, dar îmi dau şi eu cu ideia că poate a fi boală în Dobrogea, şi de aceia nu lasă să treacă dincoace nici o vită neinspectată.

Şi Corbu, care se oprise în loc, după ce se uita la ceas, îi zise hotărât:

— Lasă-i aşa, cu ăştia nu mai sfârşim. Hai bădiţă şi d-ta la prefectură.

Pe drum, tăcut, cu ochii în jos, mergea din ce în ce mai iute, parcă anume să nu dea pas minţii nimic să mai gândească. Avea un fel de teamă de o judecată chinuitoare, căci o simţea cum se închiagă din zbuciumul de gânduri ce i se încrucişau prin minte.

Fără a-şi da seamă, mărea paşii din ce în ce mai mult, şi uneori se întorcea către bătrânul ce nu mergea alături de el şi se ţinea tot la un pas în urmă.

— Hai mai iute, bădiţă, că-i târziu.
— Haide, hai, că doar merg eu într-o nădejde.

Când au ajuns în poarta prefecturii, bădiţa Sandu întrebă îngrijat:

— Oare ne-a da? Ha... ce zici?

— Sigur că trebuie să vă dea.

— Da oare de ce n-o vrut ceia din port să ne deie. Nădejdea de amu îi la prefectu, că să chiamă că tot el îi mai mare. Iştia din poliţie sunt mai cânoşi, că cel care-i boer adevărat, îi mai bun la inimă.

Pe sala întunecoasă şi goală, un uşier îi ajunse din urmă.

— He!... încotro ai luat-o aşa repede, moşule?

— E cu mine, căutăm pe d. prefect, îi răspunse Corbu, oprindu-se în dreptul unei uşi.

— D. prefect nu-i aici, dar puteţi vorbi cu d. director al prefecturii. Daţi-mi cartea d voastră, că aşa-i ordinul... altfel vine şi prostime multă.

Pe când Corbul îşi căuta prin buzunar o carte de vizită, bădiţa Sandu, care-şi pusese căciula jos lângă uşă, scotocind prin sân, îşi scoase o legăturică în care avea învelite în cârpe cele trei decoraţii şi un vrav de petece de hârtie îngălbenite.

— Iaca, poate să facă trebuinţă şi aestea.

— Nu-i nevoie; aşteaptă mă aici; – şi Petre Corbul intră în biroul directorului.

— A!... Salutare onorabile, cu ce ocazie pe la noi? îi strigă Stelică Hâncu de după o movilă de dosare. În redingota lui ce strălucea de lustruită, omul acesta uscăţiv avea o figură ciudată cu ochii mici şi verzi, care-i jucau în cap prin sticlele ochelarilor, cu nişte fire de mustăţi roşii, ţăpoase şi rare, parcă mâncate de molii – era una din acele fiinţi a căror vârstă nu poţi s-o ghiceşti.

— Îl căutam pe d. prefect, am să-i fac o rugăminte.

— E dus la Bucureşti, dar vine cu trenul de amiază, că avem deseară balul funcţionarilor. Apropo, bine că te-am prins. Ne faci onoarea? – şi directorul îi întinse un bilet de bal.

Corbu voi să se opuie murmurând ceva nelegat şi fără hotărâre.

— Nu... nu cred, n-o să pot veni...

— Ei, ce-i cu aia, cine te obligă să vii, n-are a face... ştii, e chestia de o faptă caritabilă, e pentru mărirea fondului filantropic al societăţii. Dar nu mi-ai spus afacerea cu rugămintea. Ce dracu, doar putem şi noi ceva în prefectura asta, – şi directorul iar începu numărătoarea teancului de bilete roşii.

— Au venit în port nişte veterani din Dobrogea şi vor să se întoarcă înapoi la locul lor în Bacău.

Sunt prăpădiţi de tot, nu mai au nici bani de drum, nici de hrană. Nu s-ar putea ca prefectura să le dea nişte bilete pentru tren?

— A!... Imposibil drăguţă, că noi n-avem bilete. Dispoziţia ministerului e ca să libereze bilete din ţară în Dobrogea, iar contrar nu, imposibil.

— Ei bine, dar ce să facă oamenii ăştia?

— Asta-mi place! Să facă ce au făcut şi până acum. De asta te îngrijeşti dumneata? Ei nu; că-i nostim, pe onoarea mea!... Aşa sunt cărturarii ăştia! – şi directorul, râzând zgomotos, îi mai întinse încă cinci bilete.

— Contez încă pe cinci, le desfaci pe la dascălii ceilalţi. Nu, zău, că are să fie frumos desară, suntem siguri de reuşită. Numai niţică răbdare, ascultă ici afişul.

Rar, cu glas tare şi c-o intonaţie de discurs oficial, directorul începu a citi:

SOCIETATEA FUNCŢIONARILOR PUBLICI

Cu ocazia împlinirii unui an de la fondare şi pentru
mărirea fondului ei filantropic, va da un
SPLENDID BAL
Cu muzica regimentului de infanterie
Salonul va fi fermecător decorat în stil Veneţian şi luminat
a giorno, rezervându-se astfel publicului cele mai frumoase şi amuzante surprize.
Comitetul de organizare făcând numeroase sacrificii pentru
ca să rămâie un suvenir neşters pentru toţi care vor lua
parte, pe lângă celelalte surprize va aranja în seara balului
o „Luptă Amuzantă” cu confette şi serpentine între
Cavaleri şi Domnişoare.
Pentru ca modul de petrecere să întreacă toate aşteptările, şi
distracţiile să nu mai contenească, la ora 12 fix din noapte,
se va proclamă prin vot secret „Regina Balului”, căreia i se
va decerne de către societate un frumos coşuleţ cu
flori ca cadou.
Un cavaler 2 lei, o damă 3 lei.
Familie compusă din un cavaler şi două dame, 5 lei.
Ţinuta cuviincioasă e de dorit.
Pentru cavaleri va fi cea de bal (retingot), iar pentru domnişoare
mai cu seamă e de dorit Costumul Naţional.

— Eu am ţinut să punem costumul naţional. Ştii, e mai frumos decât cu falbaralele cele franţuzeşti. Nu trebuie să ne fie ruşine de portul nostru ţărănesc. La orice ocazie trebuie să fim mai patrioţi. Nu-i aşa, spune sincer dacă n-am dreptate?

Petre Corbu, în starea de spirit în care se găsea, nu putu să răspundă la întrebarea care îl strâmtora, decât prin câteva cuvinte fără şir:

— Da... sigur... natural... – şi deodată îşi reveni în fire.

— Domnule director, dar ce i de făcut cu nenorociţii ceia? Credea n-o să-i lăsaţi aşa. N-au nici unde să se adăpostească, nici mâncare. Ceva, în sfârşit, trebuie să faceţi; de ce nu daţi o telegramă la Ministerul de Interne să vă trimeată nişte bilete de drum de fer?

— Ha!... Ha!... ce copil eşti! Poi ne vine peste trei săptămâni. Se cunoaşte că eşti om de carte, filozof de cabinet; n-ai fost în administraţie, nu eşti hârşit pe aci, ca să ştii tot mecanismul. Îmi pare rău că te bagi în lucrurile astea, zău, îmi pare rău. De asta porţi grija d-ta, că ce or să facă ăia; când ai şti ce necaz tragem noi cu dânşii! Ascultă-mă pe mine... lasă-i în pace... ce-ţi pasă dumitale? ăsta-i cel mai bun lucru. Niciodată nu trebuie să-ţi bagi singur capul sănătos sub evanghelie, crede-mă pe mine că am îmbătrânit în administraţie, în d’al de astea. Dacă ţii numaidecât, vorbeşte-i prefectului sau primarului. Dar nu face pentru d-ta ca să te bagi în lucruri de astea, zău nu face... ascultă mă pe mine.

Tocmai în capătul scării bădiţa Sandu încercă să întrebe:

— Oare ne dă, ha!... ce zici?

— Da sigur că trebuie să vă dea; nu-i prefectul aici şi directorul n-are bilete la el; mergem acum la primărie, îi răspunse Petre Corbu, cătând preocupat în jos.

— Stăi, nu mai sui scările degiaba, au şters-o toţi de la birouri înainte de 12, zise Iuliu Dudescu, un advocat tânăr, care se întâlnise cu Petre Corbu în uşa primăriei.

— Ai vreo treabă cu unchiul? – şi observând că Petre nu înţelege întrebarea, Dudescu îi explică.

— Aşa-i spunem noi primarului: „unchiul Nae”, şi, de când cu furnitura pentru pavarea oraşului, i s-a mai adăugat şi numele de Bazalt.

— Aş vrea să-i vorbesc într o afacere, nu ştiu unde l-aş găsi, îi spuse Corbu îngrijat.

— A!... dacă ai ceva urgent, trebuie să-l prinzi acum, că dacă o apuca să intre în conclav, cum e obiceiul, nu mai apare decât după patruzeci şi opt de ore. Hai cu mine, e ora aperitivelor; îl găsim la băcănia din colţ, la Tase, sau, cum îi zice el, la biblioteca din centru.

Şi plecară amândoi alături pe strada mare. În urma lor, mai departe, venea şi bădiţa Sandu încet şchiopătând. Corbu mergea tăcut şi chinuit de gânduri, Dudescu era vesel şi radios, repurtase o victorie strălucită la judecătorie împotriva unui adversar politic, şi nu putea să-şi mai potolească pofta de vorbă.

— Vrasăzică nu-l cunoşti pe unchiul?

— Ba da, îl cunosc, dar puţin.

— Ah!... n-ai idee ce tip nostim şi original. Când îl vezi aşa scurt şi gras, cu burta lui de arhimandrit, ai zice că-i tipul burghezului respectabil, părintele comunei. Când colo el e cel mai rafinat boem, mă rog artist în viaţă, ce mai vrei! chefurile şi le face cu tabiet şi în papuci acasă, patruzeci şi opt de ore stă în conclav şi vardistul la poartă ca să nu-l supere nimeni.

Altfel e un om admirabil şi de spirit. Are o bibliotecă plină de sticle în loc de cărţi, şi pe etichete scrie numele autorilor de drept: Mourlon, Demangeat... A!... e nostim să-l vezi la el acasă.

Când intrau pe uşa băcăniei, se auzi un glas puternic din fundul sălii:

— Iaca şi pisălogul de Dudescu.

În fund, în jurul mesei încărcate cu gustări, se aflau la ţuică primarul, inginerul comunii şi căpitanul de jandarmi rurali.

— E!... crai nou, – începu vesel şi zgomotos primarul la vederea lui Corbu – au început şi dascălii de la liceu să mai consulte biblioteca noastră; era de dorit, domnilor! Se poate tocmai intelectualii să trăiască într-o ignoranţă completă? Ionică, adă cinci volume din autorii cei mai vechi. Domnul Corbu, ca profesor de istorie, trebuie să-şi dea părerea asupra autorilor din anticitate; eu vă declar de la început, că am o pasiune pentru clasici, îi sorb, nu-i gust.
— Nu, eu nu beau... nu pot... zău, nici nu am vreme, venisem numai să vă fac o rugăminte, – încercă să spuie Petre Corbu, îngrozit parcă de încurcătura în care intrase.

— Nu ascult nici o rugăminte înainte de a-ţi da părerea asupra acestui autor, – şi primarul făcea un haz nespus, râzând aşa de tare că-i tremura pântecele iar ochii lui mici abia se mai vedeau licărind, îngropaţi cu totul în grăsimea obrajilor.

Până să aducă Ionică paharele, inginerul se apucă iar să-şi explice planul, schiţând cu creionul pe masa de marmură albă. Era vorba de parada de 10 Mai, pentru care se luau măsuri din vreme, căci avea să se facă ceva deosebit anul acesta în ciuda opoziţiei locale. Anul trecut la 10 Mai, sub fostul regim, se întâmplase în oraş un scandal unic în felul său. Fostul prefect se certase cu generalul comandant al garnizoanei, şi acesta, după Te Deum, în ultimul moment, a schimbat locul defilării: pe când prefectul, autorităţile, damele şi tot poporul aşteptau pe bulevard unde se construiseră tribunele, generalul, numai cu statul său major, a primit defilarea în celălalt capăt al oraşului, spre gară.

S a vorbit mult asupra acestei nenorocite afaceri, care a învrăjbit lumea civilă şi militară. Până în ziua de azi, deşi pacea s-a încheiat cu mutarea generalului şi schimbarea prefectului, totuşi părerile sunt deosebite, şi oraşul se găseşte împărţit în două tabere: unii care susţin că prefectul e mai mare, şi alţii că mai mare e generalul, comandantul garnizoanei.

— Bravo, inginerule! nu degiaba umbli cu figuri în text, zise primarul privind cu admiraţie la schiţa tribunelor.

— Ei nu!... când vă spui că anul acesta o facem lată, ca să plesnească amicul ispravnic de anul trecut, care mi-o făcură fiartă. Aşa!... la mijloc e estrada autorităţilor, un spaţiu gol pentru general şi statul major – sigur că o să fie toţi călări – în faţă muzica, la dreapta tribuna damelor. În stânga, tribuna militară. Mă rog, când vă spun că o facem ca la Bucureşti! O să vorbim cu revizorul pentru micii dorobanţi.

— Splendid ar fi să aduceţi şi pe veteranii din judeţ, adică de ce să nu defileze şi ei, dacă e aşa? – zise căpitanul de jandarmi, trântind cu pumnul în mânerul săbiei aşa de tare, încât teaca se izbi cu zgomot de un butoi cu măsline.

— O idee genială, pentru care ţi se va aduce mulţumiri în public – adaogă primarul râzând cu hohot – mă rog, tot complet ca la Bucureşti... ca ce provincia să rămâie mai pe jos decât capitala?

Petre Corbu, care ascultase tăcut, măsurându i pe fiecare în parte, crezu momentul potrivit:

— Tocmai aveam să vă rog pentru nişte veterani care au sosit azi în port. Vor să se întoarcă din Dobrogea la locul lor în Bacău. Au isprăvit banii de drum, n-au nici de mâncare... nu s-ar putea face ceva? Mi se pare că primăria are şi un fond de ajutor pentru cazuri de felul acesta.

— Poi bine, onorabile, dar ştii că eşti slab în materie de fonduri – începu primarul grav şi glumeţ totdeodată – eu, părintele acestei comuni, abia pot îndestula pe copii legitimi, dar să mai mă îngrijesc şi de soarta celor orfani sau abandonaţi!... ba nu, zău, judecă drept!... Ionică, bibliotecarule, mai dă ne încă cinci volume tot de acelaşi autor.

— Eu trebuie să plec, – şi Corbu puse mâna pe pălărie, dar primarul îl şi cuprinse de mijloc.

— Nu te las fără să bem încă un rând. Asta înseamnă că te-ai supărat pe mine; eu sunt un om care n-am duşmani. Nu, zău, te rog chiar să mergi la prefect, ştii, el e cu daraveri de astea. Ia de ici o bucăţică de lacherdă, dacă nu iai, înseamnă că te-ai supărat pe mine, îmi pare rău, pe onoarea mea. E teribil, domnule, cu umanitarismul ăsta al dascălilor idealişti!... Ionică băete, ce idee ai tu despre umanitate?...

— Nu are în băcănie marfă de asta, – se grăbi căpitanul să răspundă în locul lui Ionică băiatul, care aştepta cu tava în mână, neştiind ce răspuns să dea.

Şi Petre Corbu, aruncându-şi ochii din întâmplare spre uşă, tresări deodată: bădiţa Sandu, care aşteptase smerit afară în stradă, neîndrăznind să între în prăvălia plină de boeri, se încerca aplecându-se cu sfială, îndoit de la mijloc, să privească înăuntru. Într o mână ţinea căciula, iar în cealaltă îşi strângea legătura de cârpe, căci se gândea şi el că poate să facă trebuinţă decoraţiile şi hârtiile lui îngălbenite, acolo unde era sigur că se vorbea şi despre dânsul.

— Trebuie... mă aşteaptă, îngână Petre Corbu, repezindu-se spre uşă, pe când toţi ceilalţi, cu paharele în mână, cătau nedumeriţi pe urma lui. În stradă, ţinând încă pălăria făcută ghem în mâna stângă, se opri, cu capul gol, în faţa bătrânului care aştepta să-i vorbească. După ce-şi trecu mâna dreaptă într-o încleştare dureroasă pe frunte şi pe ochi, îi zise încet, stăpânindu-se:

— Bădiţă, întoarce-te şi d-ta în port, aşteaptă-mă acolo, că o să vin eu să vă aduc răspunsul... las că fac eu tot ce trebuie.

— Apoi aşa! aşa om face!... om aştepta... dă... nu ni-i lăsa... că-i greu tare de străbătut pe aici fără nimeni, între străini... şi dac-a fi... te om pomeni şi noi şi copiii... că dacă trăia şi dascălul, D-zeu să-l ierte, se chiamă că se bucura şi el... da vezi, pe semne aşa-i... de, ce să zic şi eu... – şi bădiţa Sandu îşi înecă vorba într-un oftat adânc, în loc de a-şi limpezi gândul pe care-l avea în minte.

Clătinând din cap, îşi grămădi cu degetele lui noduroase legătura de cârpe, hârtii şi decoraţii, iarăşi în sân, la locul lor. Şi după ce îşi îndreptă la gât cămaşa şi sumanul, o porni la vale spre port, trăgând încet, cu greutate, piciorul stâng, rămas beteag din timpul războiului.

Iar Petre Corbu o luă şi el la deal spre casă. Călcând şovăitor, cu genunchii îndoiţi, cu braţele moi, căzute-n lungul trupului curbat, părea că urcă sub povara unei greutăţi cu mult mai mare decât îl ajutau puterile să ducă.

Un grup de băeţi zgomotoşi veneau dinspre liceu. Sigur că are să-l salute... şi ca să nu răspundă, se abătu din drum cotind pe altă stradă. Un fel de teamă fără de înţeles îl chinuia amar, pe când mergea abătut cu ochii în pământ, singur, să nu vadă pe nimeni şi nimeni să nu-l vadă, nimeni să n- l simtă... ar fi voit să treacă aşa cum se strecoară o umbră.

Din câte socoteli şi planuri îşi făcuse în minte Petre Corbu, nu izbuti ca să îndeplinească nimic până la amiază. Dar era hotărât s-o ducă până la capăt. Avea să meargă la prefect, la poliţai, să facă o listă de subscripţie, şi, dacă n- o putea să-şi ia leafa de la şcoală, are să se împrumute... în sfârşit trebuie să găsească un mijloc de ajutor, şi cât se poate de repede, pentru nenorociţii care-l aşteptau în port, căci numai într-însul îşi puseseră ei toată nădejdea.

Era ora trei când Corbu suia scările prefecturii, începuse a se plictisi măsurând sala de aşteptare, şi totuşi ce politeţă şi bunăvoinţă din partea prefectului, când l-a primit.

— A!... ce surpriză... poftim colega. Trebuie să ştii că nu mi uit niciodată breasla din care am ieşit, în totdeauna îmi face deosebită plăcere... Ia loc, te rog... ai să mă scuzi; numai câteva minute să termin afacerea asta, şi sunt cu totul al d-tale.

Prefectul se aşeză la birou. În picioare, în faţa lui, aştepta un inspector comunal cu teancul de hârtii la subţioară.

Petre Corbu căută a se îndepărta cât mai mult de birou, căci se temea să nu-i stingherească de la lucru.

Din fund, de pe scaunul lui, cerceta tot cuprinsul acestei săli reci şi impunătoare. O mobilă de birou greoaie, masivă; jilţurile, îmbrăcate în marochin roşu, erau aşa de mari că te afundai cu totul în ele; în rame late aurite, portretele suveranilor şi două tablouri mari: copii după Grigorescu. Jumătate din păretele din faţă era acoperit de o bibliotecă mare cu o înfăţişare de catedrală, lucrare de artă – stejar sculptat – imitând un fel de stil românesc. Sub sticlele uşilor erau întinse nişte pânze verzi, aşa că nu se puteau vedea cărţile din rafturi. La un colţ pânza era desprinsă şi se putea zări un teanc de „Monitoare oficiale”.

Privirea i se opri la biroul unde lucra prefectul. Îngropat în jilţul lui monumental, mândru şi grav, prefectul impunea oarecum prin felul de a se prezinta. O figură mare pătrată, un păr aspru roşietic, tăiat scurt ca peria, mustăţile scurte şi răsucite, scoase de curând din bandaj, ciocul ascuţit îi acoperea bărbia rotundă; în ochii lui albaştri se cetea tărie, voinţă, încăpăţânare. Un trup bine legat, chinuit parcă în redingota-i strâmtă, colţurile gulerului alb, prea înalt, se îngropau în guşa care începuse a se forma.
Petre Corbu neavând ce face, căuta să-şi dea samă de sfiala fără de rost pe care o simţea aşteptând în biroul acesta, în faţa unui om care nu-i era străin.

Pe Jean Stroescu îl cunoştea foarte de multă vreme, din Universitate, pe când toţi îl cunoşteau sub numele de Ioan al Stroii, de loc din comuna Netoţii de Jos din judeţul Teleorman. Făcuse seminarul şi, în loc să-şi urmeze meseria începută, se înscrisese la litere. Dar pentru că i se păruse şi aci un câmp prea mic de acţiune, făcuse şi dreptul. Sănătos, muncitor şi calculat, izbutise a băga în buzunar deodată două diplome de licenţă. Întotdeauna trecuse victorios prin toate cotiturile şi piedicile puse în calea vieţii studenţeşti.

Puţini erau acei care-l cunoşteau bine; tot se găseau unii care, pe şoptite, îi ziceau: Echilibristul.

Ca profesor în provincie, n-a stat decât trei ani, după ce trecuse cu nerăbdare prin toate culorile, îşi găsise în urmă o aripă protectoare.

În schimbul serviciilor aduse partidului, îl băgase şi pe el în cameră, odată cu o întreagă pleiadă de talente tinere, ridicate din popor.

După doi ani, nu se ştie prin ce împrejurări, făcuse o partidă strălucită – o văduvă bogată a unui senator mort de apoplexie.

Să lăsase de dăscălie şi făcea numai advocatură şi politică. La venirea partidului său din nou la putere, i se dase pe mână întreaga situaţie a judeţului.

Şi Petre Corbu, cum sta deoparte, urmărind din colţul lui mişcările prefectului, se încercă să surprindă în trăsăturile feţei urmele vechi, regăsind în nuanţe chipul acela aşa cum îl văzuse pentru întâia dată. Îşi amintea bine de el: era cu vreo doi ani mai vechi în facultate... parcă îl vedea: deşirat, cam îndoit, cu părul dat în sus, cu figura mare şi numai câteva fire de mustăţi, iar un puf neras îi umbrea fălcile late.

L-a întâlnit întâia dată într-o căsuţă tupilată... din înfundătura noroioasă în dosul halei Traian, venise la un prieten să ceară un caet de note... acolo într-o singură cameră cu treizeci de lei pe lună şedeau trei studenţi la un loc... câtva timp mâncase la acelaşi birt, La Pârjoala ideală – în Şelari... era un grup mare de studenţi săraci care mâncau acolo... D. Nae Capama, patronul, scurt şi gras, cu favoriţi albi ca Franţ Iosef... Ce tip original era acest birtaş bucătar!...

Şi Corbu, c-un fel de mulţumire îşi opri gândurile asupra lui. Nu-l văzuse de multă vreme, până anul trecut, când l-a întâlnit în tren mergând la Ploeşti să mai facă ceva încasări, după cum spunea el. Se lăsase de birt şi, cu multă răbdare, urmărea datoriile vechi ale foştilor studenţi.

Avea un carnet gros – catalogul universităţii, cum îi zicea el – ţinut la curent după Monitorul Oficial.

Acolo erau trecuţi datornicii cu numărul meselor, anul, luna şi ziua de când şi până când aveau de plătit, şi, în dreptul fiecăruia, d. Nae scria pe rând numirile care se făceau cu data, funcţia şi locul unde se află fiecare. Erau acolo înscrise câteva generaţii de profesori, magistraţi, avocaţi, doctori, funcţionari mici şi mari – toată scara ierarhiei sociale într-o statistică desăvârşită.

Carnetul lui domnu Nae Capama ar fi, desigur, un preţios document de cercetare pentru istoricii care ar căuta să pătrundă spiritul şi prefacerea societăţii româneşti din a doua jumătate a secolului al XIX lea... Şi Petre Corbu începu să zâmbească la ideia ciudată care i veni în minte: „Ce mutră ar face prefectul, dacă i ar aminti că i a văzut trecut, în carnetul nenorocit, numele şi suma ce avea de achitat pentru mesele de la Pârjoala Ideală de pe vremea când era student”.

Zbârnâitul tremurat al unei sonerii îl făcu să tresară. D. prefect, supărat, chemase pe registrator...

După o bătae sfioasă în uşă, registratorul intră îndoindu-se de şale. – O figură veştedă, îmbătrânită înainte de vreme; un surâs acru îi încreţea buzele supţiri, pe când îşi încheia nasturii jachetei.

Făcuse de sigur vreo greşală, ceva, la înregistrare, căci prefectul se încruntase privind hârtia ce o ţinea în mână.

— Ţi-am spus domnule, să-ţi bagi minţile în cap... uită-te la număr... asta e pentru a treizecia oară...

— Nu sunt eu vinovat, am spus lui d-nu şef că... – dar prefectul îi tăie scurt vorba:

— Am terminat! – şi după ce îi aruncă hârtia jos, făcu spre uşă cu mâna un semn hotărâtor şi stăpânit.

— Ştiam că-i o secătură, nu- i spuneam eu lui Vasilescu, când mă plictisea la alegeri cu protejaţii lui? – şi prefectul parcă simţind nevoia de a se explica, se întoarse cătră Corbu:

— E groaznic, monşer!... sunt sătul până în gât de politică... De când crezi că lupt să scot politica din administraţie în judeţul meu... uite, citeşte ici: – şi el arătă mândru spre uşă.

Numai atunci Corbu văzu, lipit pe sticlă, un avis pe care nu-l observase la intrare. Prefectul ceti rar şi apăsat:

AVIS

Funcţionarilor din acest serviciu le este absolut interzis de a recurge la intervenţii exterioare, meritele lor proprii şi interesele serviciului fiind, singure, bazele aprecierii şefilor lor. Orice fel de intervenţii în acest fel constituesc o notă rea pentru funcţionarul respectiv.

— E! Nu-i clar?... spune?... ei bine, te desperează uneori, pe onoarea mea! – şi prefectul se ridică din fotoliul în care şezuse înfundat. După ce-şi agăţă degetele în răscroiala jiletcei, subţioară, scoţând pieptul înainte, bombat făcu vreo câţiva paşi largi în lungul camerei. Lângă fereastră, în dreptul lui Corbu, se opri:

— He!... nu-ţi închipui, monşer – începu prefectul dându-şi capul pe spate şi privind pe geam afară – nu ştii cât am avut de luptat aci! Aveam adversari tari, politiciani vechi... acum pot zice că sunt aproape stăpân pe situaţie... Dar nu ai spus încă afacerea pentru care ai venit?

— Sunt nişte veterani care vin din Dobrogea... – şi Corbu îi lămuri cazul, înşirând toată istoria pe care o mai repetase încă de câteva ori în ziua aceea.

— Chestiunea e mult mai dificilă decât ţi-ai închipui: Nu pricep de ce nu rămân oamenii ăştia în Dobrogea. Guvernul face sacrificii colosale pentru dânşii, şi ei nu vor să stea acolo. E de speriat, frate, cât e de ignorant şi de îndărătnic ţăranul nostru; nu, nu trebuie să ascundem defectele.

— Bine, dar nenorociţii ăştia nu vezi că sunt victimele administraţiei? se încercă să spuie Petre Corbu. Prefectul însă îi tăie vorba.

— Exageraţii, monşer, dacă te-ai potrivi la toate pretenţiile, apoi nu ştiu, zău, unde am ajunge. Nu, nu, cu sentimentalism nu se poate face administraţie. Voi, care nu faceţi politică, aveţi o mentalitate curioasă. Ministerul dă ordine severe pentru a înlesni mutarea şi stabilirea veteranilor în Dobrogea, şi eu să fac contrariul, să mă apuc să-i transport din Dobrogea înapoi, la locul lor!... Nu vezi că-i absolut imposibil? E absurd, monşer!... Ce ar zice prefectul de Constanţa, care îmi dă telegramă să-i trimet înapoi?... şi n-ai idee ce tip susceptibil... ş- i foarte tare la centru.

— Ei bine, dar ce-i de făcut? O să-i lăsaţi aşa să moară de foame? – şi Petre Corbu se sculă enervat de pe scaun.

— Dar până acum de ce n-au murit? Lasă-i, cum au mers până aici, merg şi de acum încolo. Nu le purta grija. Mai întâi că nici nu sunt oameni din judeţul meu, ce o să mă amestec eu în atribuţiile altora? Mă rog, dacă ţii numai decât, o să dau ordin poliţaiului ca să-ţi dea concurs pentru o listă de subscripţie. Dar cred că cel mai bun lucru ar fi să-i îndemni să se întoarcă înapoi. Dacă nu vor, atâta pagubă. Las’ că nici nu avem bilete de drum, dar şi dacă aş avea, îţi spun sincer că nu le-aş da, pentru că aş lucra contra convingerilor mele.

Şi prefectul începu a şi desfăşura o întreagă teorie asupra colonizării Dobrogei după sistemul din antichitate al Romanilor; asupra drepturilor şi naţionalităţilor din această provincie, adevărat mozaic de rase; trecând apoi la mica şi la marea proprietate, cultura intensivă şi extensivă, pentru a sfârşi tot cu chestia raselor – partea sa favorită, ca fost profesor de geografie, pe care o predase după noile metode.

Inspectorul comunal, care regula dosarele la biurou, îşi ridicase capul, privindu-şi cu admiraţie şeful. Iar Corbu, care la început ascultase şi el, la urmă îşi pierdu răbdarea; sta privind nedumerit la bustul lui Costache Rosetti, care părea că şi-a întors capul ca să vadă mai bine şi el pe prefect.

Statuia aceasta de teracotă îţi făcea, la prima vedere, o impresie stranie; cercetată mai de aproape, găseai pricina: fusese stricată şi i se lipise gâtul strâmb.

După ce se lămuri şi asupra privirii lui Costache Rosetti, Corbu se găti să plece, iar prefectul înfierbântat izbi cu pumnul în soneria de pe birou:

— Alecule, dă-mi pardesiul!

Când a ajuns Corbu la liceu, nu mai era decât directorul şi încă doi profesori.

— Salutare, Corbule, da parcă n-ai curs azi, ce cauţi pe aici?

— Venisem pentru leafă. Am mare nevoie de parale.

— He!... tocmai peste şase zile încasez mandatul.

Şi după câteva momente de şovăire, Corbu se hotărî să încerce:

— Mi-ai face un mare serviciu, dacă ai voi să-mi girezi o poliţă.

— A! îmi pare rău, dragă, că nu mă cunoşti; apoi nu ştii că eu din principiu nu dau giruri? În viaţa mea n-am iscălit o poliţă. Îmi pare rău, dar mi-i imposibil, nici lui frate-meu nu-i girez, pe onoarea mea. Dar uite Tuduriu se ocupă cu daraveri de astea.

Sache Tuduriu, profesorul de matematici, era un om scurt, gras şi roşu, care gâfâia într una de osteneală, căci era în adevăr foarte activ. Avea atâtea ocupaţii, încât umbla toată ziua cu una din trăsurile primăriei, care-l aştepta la poartă până îşi făcea ora de clasă. Pe lângă slujba şcoalei, mai era şi consilier comunal, director la o casă de economie şi ajutor, membru în consiliul de administraţie a băcăniei cooperative, şi cultiva sistematic o vie din apropiere, pentru care primise medalia de aur la expoziţia jubiliară, căci prezintase cea mai frumoasă varietate de struguri din judeţ.

Tuduriu îl trase pe Corbu deoparte lângă fereastră. Şi pe când îi vorbea încet, asigurându-l că va cerceta el... să-i facă un bine... ştie el undeva într-un loc sigur... se pipăia prin buzunare necăjit că nu găseşte ceea ce caută. – De obicei avea asupra lui câte o poliţă în alb pentru orice întâmplare. Numai funcţionarilor şi ofiţerilor le găsea el bani, pentru alţii străini nici odată nu putuse să facă rost de împrumuturi.

— Uite!... trece şi d. prefect Arivescu – zise răzând Aurel Stamatin, profesorul de franceză, care se oglindea în geamul celeilalte ferestre, răsucindu-şi firele unei bărbuţe blonde frizate.

— Păcat că nu l-aţi văzut ce poză avea în trăsură, e tipul clasic de arivist, parole d’honneur.

Stamatin, care avea conducerea ziarului opoziţiei din localitate, îşi făcea o plăcere necăjind pe director pe tema aceasta.

— Stroescu!, izbucni directorul, Stroescu! orice mi-aţi spune d-voastră, e un om de resort; şi a pus în joc toate mijloacele ca să ajungă acolo unde râvneşte oricare. El a triumfat în viaţă, a învins, a dovedit că e mai tare decât noi toţi în lupta pentru trai... Ce-mi vorbiţi mie de scrupule, cinste, morală... mofturi de idealişti impotenţi!... Până când, mă rog, cutare loc în conducerea statului să-l ocupe vreun ciocoi bogat sau un imbecil cu pretenţii, şi nu un om de valoare, cu talent şi calităţi reale. Tocmai pentru că Stroescu s-a ridicat de jos, cu drept cuvânt i se poate spune că e fiul meritelor sale. Ce!... ţara n-are nevoie de talente tinere şi viguroase? De unde vrei să le ia, dacă nu de jos din popor?...

Şi pe tema aceasta urmau discuţii înfierbântate, nesfârşite, în cancelaria liceului, între profesori, care de multe ori aduceau ca martori umbrele lui Darwin, Nietzsche şi ale altor răposaţi cugetători, pentru a sprijini, cu teoriile lor, unele păreri care se desfăşurau ceasuri întregi, chiar după sunarea clopotului de intrare în clasă.

De două ceasuri Petre Corbu se frământă pe scaun fără a putea prinde un moment de hotărâre. A băut două cafele şi a fumat vreo şase ţigări. Venise la cafeneaua din centru – la clubul lui Sărdică, cum îi spunea orăşenii – pentru a vorbi poliţaiului. El ar putea găsi vreun adăpost şi hrană veteranilor din port; sau, în tot cazul, ar aduna câţiva lei printr-o listă de subscripţie.

Sala geme de lume, de fum şi de zgomot. Strigăte în gura mare, ciocnituri de bile şi tacuri de bilearde, izbirea pietrelor de domino pe marmora meselor, rostogolirea zarurilor la jocul de table – un amestec de atâtea zgomote deosebite, înecate în forfotul nesfârşit şi monoton al celor două lămpi mari – sistem modern – care sfârâie întocmai ca două oale de fasole grasă puse la fiert.

Singur, de la masa lui din colţ, Petre Corbu urmăreşte toate mişcările poliţaiului, care joacă pocher cu doi necunoscuţi la masa din faţă.

Din când în când capul acela chel, rotund şi lustruit, dispare învăluit în norii de fum de tutun. Şi când fumul subţiat se risipeşte, îi apare iarăşi desluşit figura şefului poliţiei locale: obrajii plini şi fălcile mari, ochii mici şireţi, şi sub nasul scurt cu nările lărgite o păreche straşnică de musteţi sure şi afumate. Şeful pare a fi un jucător foarte calculat; cugetă adânc în faţa problemelor jocului, strânge crunt din sprâncene la fiece carte aruncată pe masă. Pentru a recăpăta puteri nouă, soarbe setos dintr o veche ţigaretă cu un capăt de chihlibar cât nuca de mare – „o giuvaeră foarte antică, suvenir de când cu anchetarea crimei grecilor din port”, le spunea el celor care-i admirau această piesă vrednică de muzeul de antichităţi.

Petre Corbu nu îndrăzneşte să întrerupă jocul, – are să aştepte, îşi zicea el în gând, momentul potrivit, când s-o termina partida şi s-o face cărţile din nou... are să-i explice cazul, aşa ca să-l mişte, s- l facă să se intereseze... şi mai la urmă e chiar dator, în slujba lui, să se îngrijească de soarta acestor nenorociţi... e cel mai în măsură să meargă cu lista, cunoaşte pe toţi din sală... ce Dumnezeu! tot trebuie să se strângă ceva dintr-atâta lume... un pic de inimă numai şi... oricum nu poţi lăsa nici un câne să piară de foame afară în ploae...

Hotărât cere o foae de hârtie şi scrie cu litere mari: „Listă de subscripţie pentru ajutorul celor trei familii de veterani care mor de foame în portul nostru”. Numărul curent, Numele şi pronumele, Suma subscrisă.

Afară toarnă cu găleata. De câte ori se deschide uşa, apare câte o umbrelă leoarcă de ploae; din întunericul de afară o suflare rece de vânt străbate făcând să tremure flacăra lămpilor, de pare că se clatină întregul cuprins al cafenelei.

Petre Corbu începe să se neliniştească; şi-a pierdut răbdarea aşteptând.

Atâta vreme de când amână şi nu e în stare să găsească un moment hotărâtor de voinţă. De necaz începe a se judeca singur mustrându-se de slăbiciunea asta revoltătoare.

De ce atâta sfială?... Ce are de riscat?... Parcă cere pomană pentru el? E chiar o faptă frumoasă a contribui la o facere de bine. Oricum ar fi mulţimea asta, dar în simţirea fiecărui om există o coardă care vibrează de mulţumire, când ştii că ai făcut o faptă bună. Şi Petre Corbu îşi freacă tâmplele necăjit; îl doare capul, a fumat, se vede, prea mult. E aşa de acru şi înecăcios aerul acesta cald din cafenea... Prin nouraşii de fum albăstriu, care plutesc într o încolăcire moale şi leneşă, abia se zăreşte ceasornicul din părete purtându şi în cadenţă limba lui neobosită.

O sforţare eroică; se scoală hotărât în picioare; dar tocmai în acelaşi moment îi trece pe dinainte un tânăr elegant, care se opreşte drept la masa poliţaiului.

E Trăenică, grefierul tribunalului, sau arbitrul eleganţei, cum îi spun prietenii.

„Fir-ar al dracului de secătură pomădată, acum şi-a găsit şi el să vie?" borborosi cu necaz Petre Corbu, trântindu-se din nou pe scaun. Grefierul însă avea gând de stat; de obiceiu el nu juca, dar îi plăcea grozav să privească. După ce-şi atârnă în cuer cu multă grijă pardesiul cenuşiu vărgat mlădiindu-şi talia, se aşeză pe scaun, îşi scoase mănuşile gris-perle, instalând- se de a binelea la masă.

Petre Corbu amărât, ca să şi mai liniştească necazul, ia o revistă de pe masa vecină. Un număr vechiu din Illustration. Gravuri cu scene din revoluţia rusească: „Foametea în Rusia de Sud”. „Vânzarea copiilor”. Se văd ţărani zdrenţuiţi, figuri sălbatice cu părul vâlvoi, cu bărbile mari încâlcite... femei slabe cu priviri rătăcite, cu pletele în vânt, îşi târâie copii goi şi diformi, ducându-i la vânzare, pentru o bucată de pâine.

Îi fac rău atâtea grozăvii. Întoarce foaia: „Popa Gapon şi turburările din Petersburg”.

O mare de capete în clocotul nebunei răzvrătiri. Mii de braţe ridicate ameninţător, strângând cu degetele încleştate pietrele scoase din pavajul străzii... în fund un escadron de Cazaci crunţi aplecaţi pe cai, şerpuind cnuturile în aer, se repăd la şarjă în zidul omenesc al mulţimii turbate.

Înfiorat, Petre Corbu închise revista şi o aruncă pe scaunul de alături.

Ridicându-şi capul, dă cu ochii de afişul care se legăna atârnat la globul lămpii. Cu litere mari, pe hârtie roşie, se anunţa splendidul Bal al Societăţii Funcţionarilor Români. În colţuri, scris oblic, cu litere de o şchioapă: Regina Balului, Regina Balului; Un cavaler 2 lei; O damă 3 lei...

Şi secătura ceia care nu mai pleacă de la masa poliţaiului!... Visător, pe altă lume dus, arbitrul eleganţei, cu privirea pierdută în vag, îşi freacă între două degete cârligele mustăcioarelor şi viţa de păr lins ce-i cade pe frunte drept la mijloc.

„Ce lume fericit de stupidă!” îşi zice Petre Corbu, şi, pe când îşi scoate ceasornicul din buzunar, i se pare că trebuie să se corije: „ce lume stupid de fericită!”. Se uită şi la pendula din perete: 9 ore fără cinci minute. Şi el care încă n-a reuşit să facă nimica... E teribil să nu fii capabil nici de atâta acţiune. Înseamnă că nu are nici un pic de voinţă... Când va bate ora 9, punct, se va scula de la masă şi va da lista poliţaiului.

Cu ochii ţintă înainte, pe când numără bătăile ceasului, îşi stăpâneşte bătăile inimii ce-i se par de două ori mai dese. La ultima lovitură se scoală hotărât, şi, pe când îşi pregăteşte lista, zăreşte în fund spre uşă pe comisarul cel tânăr din port, care îşi scutură pelerina de ploaie. Fără a-l slăbi din ochi, îi aţine calea zâmbindu-i bucuros. Simte bine că e un sprijin tare de care trebuie să s-apuce.

— A!... salut d-le Corbu!... Ce făcuşi cu protejaţii d-tale din port? Ai fost la prefect?

— Da, însă n a vrut să le dea bilet de drum.

— Dar primarul? Dar cu lista de subscripţie?

— Nici el n- a voit să le dea nici un ajutor. Cu lista tocmai acum voiam s-o dau d-lui poliţai.

— Ha!... eram sigur, m-aşteptam eu la asta din partea dumnealor. Daţi lista încoa, trebuie să scoatem ceva de la atâta lume.

Şi comisarul se duse întins la masa poliţaiului. Fără a-şi ridica ochii de pe cărţile de joc, ascultă toată povestirea cazului până ce deodată d. poliţai explodă, adresându-se celor doi jucători.

— E teribil, domnule, pe onoarea mea, cu filfizonii ăştia, care au intrat în poliţie!... ce-mi umblă dumnealor cu traviate de astea! – traviată numea d. poliţai orice fapt pe care-l considera prea modern.

Petre Corbu urma maşinaliceşte pe comisar, care întindea lista pe la mese, spunând în gura mare:

— Pentru nişte veterani, care mor de foame în port, domnilor!

— Ei, asta mi place, iar cu liste ciupitoare!... nu se mai sfârşesc pomenile astea, domnule? zise indignat şeful poştei.

— E ruşine, monşer, să umblaţi cu cerşitul, adăugă furios un altul.

— Cu veteranii ăştia a ajuns o adevărată halima. Nu te mai poţi întoarce de răul lor; pe toate drumurile îi întâlneşti! Atâtea pretenţii, e scandalos, pe onoarea mea!...

— Nu sunt ei de vină: statul care i-a învăţat eu nărav. Când spuneam eu să nu le împartă porumb astă iarnă, că-i învaţă rău, nu voia nimeni să m-asculte, zise un bătrân respectabil, fost membru în consiliul judeţean.

Unii se făceau că nu aud, îşi făceau de lucru şi se arătau din ce în ce mai adânciţi în socotelile jocului. Alţii se iscăleau cu îngrijire pe listă, şi, în schimbul gologanilor pe care îi numărau, se simţeau în drept a face câte o morală bine simţită.

— Foarte rău că nu stau în Dobrogea... Statul face sacrificii, ţara noastră are nevoie de o populaţie românească viguroasă acolo în mijlocul străinismului.

— Sunt nărăviţi, Domnule! Nu trebuie încurajaţi... de atâtea ori am zis şi zic că cea mai mare crimă este de a încuraja în asemenea ocaziuni lucruri de astea, care în loc să muncească într-un mod sărac şi curat, dumnealor îmi umblă după căpătat ca şi calicii.

— Dar i-aţi văzut? Mor de foame în ploaie, domnule, cu femei şi copii, – se încearcă să spuie comisarul.
Vreo câteva voci deodată s amestecară strigând:

— Nu moare nimeni de foame în ţara românească... muncă domnilor! muncă! în străinătate cum trăesc oamenii? – sfârşi convingător rentierul Dănilă Zălogeanu, veneratul preşedinte onorific al societăţii pentru protecţia animalelor din localitate.

Arbitrul eleganţei, care se sculase îndată ce văzu pe comisar venind cu lista la masa poliţaiului, izbuti să se strecoare printr o manevră iscusită, aşa că nu se mai întâlni cu lista fatală.

Căpitanul Lulea, un bătrân pensionar, îşi făcea, ca de obiceiu, somnul de după masă la cafenea ţinând sub cot jurnalul Timpul, spre necazul celor care voiau sa l cetească.

— De ce n-o fi dormind omul ăsta acasă? întreba adesea câte unul.

— Ca să ţină pe loc sub mâna lui Timpul cât mai are de trăit, – răspundea altul, încântat de înţepătura spiritului, ce trebuia să usture pe bătrânul căpitan, care totuşi sforăia înainte liniştit şi senin.

Uşurel, ca să nu-l sperie, comisarul îl trezi din somn.

— Domnule căpitan, vă rog pentru nişte veterani... ştiu că d-voastră sunteţi un om... care...

Şi căpitanul, după ce-şi potrivi ochelarii pentru a ceti lista de la depărtare de un metru, îşi scoase din punga lui de mărgele o patacă de doi lei şi zise tare cu glas răguşit şi aspru:

— Hai, remonţilor, puneţi ici câte un franc; e ruşine pentru oştirea de azi să-i lăsaţi pe drumuri pe cei bătrâni, care au făcut războiul şi ridicat ţara asta. – Ofiţerilor tineri strânşi în jurul biliardului, li era ruşine să nu se înşire şi ei pe listă, dar mai toţi se jurau că nu mai au parale.

— Dacă vine acum înainte de soldă! Punem nu câte un leu, dar şi câte zece tigri, când vom lua solda.

S-a hotărât ca să puie pentru toţi remonţii căpitanul şi s- i încaseze pe urmă la 20 ale lunei.

Doi greci şi un evreu de lângă masa căpitanului, au pus câte jumătate franc, iar Tauc, turcul cu chiristigia din port, scoţând din brâu o pungă de ibrişin roşu, numără tacticos un leu şi treizeci în gologani de câte zece bani. Apoi înşirând pe două linii nişte cârlige strâmbe, îşi puse pe listă cu sfinţenie iscălitura lui a la turca.

— Este greu tare asta nume, bre, scris a la franca, – sfârşi el oarecum ruşinat.

După ce se depărta comisarul cu lista, Tauc zise în gura mare ca să audă şi ofiţerii de la biliard;

— Asta mare ruşine vine la obraz, bre... om sărac este asta veteran... el fost aşchir ama bre!...

Când a ajuns cu lista la masa cea mare din fund, jucătorii erau înfierbântaţi la culme. Da un banc monstru domnul Tase Ostroveanu, un arendaş din judeţ – om bogat şi sărbătorit de toată lumea cafenelei, căci el însufleţea jocul de câte ori se repezea de la moşie cu afaceri prin oraş.

— Domnilor, nişte veterani care mor... Dar înainte de a termina vorba, treizeci de glasuri izbucniră deodată în furie aprinsă – câştigase bancul şi perduse ponţii:

— Ce te vâri, domnule, aici, să ne strici jocul!

— De pomeni ne arde acuma?

— De unde dracul aţi mai ieşit cu sfănţuiala asta?

— N-aveţi nici ruşine, domnule, să umblaţi ca orbeţii!...

— E teribil, pe onoarea mea, cu obiceiul ăsta oriental... e o mizerie care numai la noi o poţi vedea.

— Zi-i ţara românească şi pace!

— În altă parte se cere la uşa bisericii, la pod, dar nicăieri nu se permite aşa ceva într un club civilizat.

După ce s-a mai potolit zgomotul infernal pe care l ridicase indignarea şi revolta generală, Lică Tiberian, care făcea pe crupierul, aruncând şi culegând banii c-o uşurinţă uimitoare, zise cu un ton dramatic şi plin de duioşie:

— Nu-i aşa, coane Tase, că-n ţara românească nu moare nimeni de foame? Dar vai! câţi - or fi murind de sete!... Max!... două halbe aci la conu Tase.

Şi jocul urmă în hazul tuturora.

Corbu rămase câteva minute lângă uşă, căutând în jurul lui la toată lumea aceia care foia în cuprinsul cafenelei. Dar simţi că nu se mai poate stăpâni; sângele i se suise în obraji, îi vâjâiau urechile; şi, fără a şi da samă, strângea cu degetele încleştate speteaza unui scaun. Scuipă în jos răstit şi ieşi trântind uşa după dânsul.

Afară începu să soarbă cu lăcomie aerul rece care-i umfla pieptul; aer, avea nevoie de mult aer ca să nu se înăbuşe. Simţea o trebuinţă de a se judeca, de a se lămuri, vorbind cu sine însuşi fără milă, fără slăbiciune.

...Ce ridicul! ce naiv!... să nu cunoşti lumea în care te învârteşti... asta-i lumea din care faci tu parte... mai este o lume, dar aceia e departe, afară, necunoscută... Desigur sunt două lumi aparte.

Nu-i venea să se întoarcă acasă. O trebuinţă de a rătăci îl împingea înainte. După ce ocoli câteva străzi fără de ţintă, mergând grăbit, alunecând Ia fiecare pas prin noroiul cleios, se pomeni fără să ştie, iarăşi pe drumul dinspre port. Ploaia încetase. O ceaţă deasă ca fumul se lăsa în jos greoaie, apăsătoare, pe stradele pustii întunecate. Portul era gol. Lucrul încetase de mult şi în noaptea asta neagră şi ploioasă nu se vedea ţipenie de om. Era o umezeală rece, care pătrundea până la oase şi un aer încărcat, înăbuşit de mirosul greu şi acru de canale, de la butoaele cu peşte sărat şi de la nişte porumb stricat, aprins întru-n şlep din port.

După ce trecu peste câteva rânduri de şine, strecurându-se printre vagoanele cu cereale, se opri pe cheiul vechiu de piatră. O umbră mare îi închidea drumul; se apropiă cu grijă, – recunoscu o movilă de saci cu grâu pregătiţi pentru încărcarea de a doua zi.

Un surâs amar îi încreţi buzele şi nu putu să şi stăpânească un gând care îi venise în minte, fără să ştie cum: grâu... pâinea noastră cea de toate zilele... să mori de foame lângă sacii cu grâu... ce crudă ironie... Dar unde s-or fi băgat ei? – se întreba Petre Corbu, cătând în jurul lui prin întuneric, pentru a-şi da samă de locul în care se găsea. Nicăeri nu se simţea nici o mişcare. Felinarele abia licărind, ca nişte pete roşii, se înşirau în lungul digului departe. Târziu recunoscu un rând de magazii... pe aci desigur trebuie să fie grămădiţi... s-or fi adăpostit de ploaie.

Şi dacă i-ar vedea, ce ar putea să le spue?... Desigur că ei l-au aşteptat toată ziua... Ce ruşine ar simţi, dacă ar da ochii cu dânşii... Nu, nici nu trebue să-i vadă până mâne, când o putea să-i ajute într un fel.

Şi deodată un fluer ascuţit, prelung ca un strigăt plângător, venind dinspre apă, îi făcu să tresară o clipă. Era desigur vreun vapor care plutea prin ceaţă. – Surprins, se întoarse şi se opri pe marginea cheului.

Pe Dunăre nu se putea zări nimic din haosul întunecat pe toată întinderea fără de capăt. Numai jos. Ia picioarele Iui, apa neagră, lucioasă, se vedea fierbând răscolită în valuri. Pe când se chinuia cu ochii aţintiţi ca să străbată noaptea, îi sfâşia iarăş auzul un fluer lung şi repetat, care vibra ca o chemare de ajutor parcă, din ce în ce mai tare. Cu încetul se desluşi o umbră neagră, care creştea prin ceaţă, şi coada-i uriaşă părea că se târeşte în urma ei pe apă. Şi deodată îi apăru un ochiu viu de lumină roşind prin întuneric.

Era un remorcher cu patru şlepuri care forfotea pe dibuite tăindu-şi cu frică drumul prin ceaţa şi noaptea întunecoasă.

Corbu se întoarse iar printre magazii. Ar fi voit să i vadă numai, dacă mai sunt acolo.

La spatele unei clădiri se desprindeau în forme ciudate umbrele carelor cu toată încărcătura lor. Câteva pete se zăreau albind printre carele înşirate la rând, – erau boii dejugaţi, care rumegau ghemuiţi de frig şi umezeală.

Ca să nu fie simţit, el păşea încet în vârful picioarelor, ţinându-şi răsuflarea. Acolo jos, pe pământul ud, în noroiu, dormeau oameni şi vite grămadă Ia un Ioc. Se auzeau sforăituri adânci, răguşite; un oftat prelung; din grămada de jos venea un scâncet slab de copil şi parcă cineva gemea încet, înăbuşit...

Deodată izbucni fără de veste un lătrat furios şi se ivi la doi paşi capul unui câne lăţos, zbârlit, cu ochii scăpărând printre roţile unui car, de unde se afla legat.

— Cine i acolo, mă?...

— Ia sai, măi Neculai, că pe aici la oraş sunt mulţi pârlaci! – se auzi un glas răguşit de supt un car.

Şi Petre Corbu, tresărind de spaimă şi de ruşine, se depărta în fugă. La marginea cheului se opri. De pe apă, de departe, venea un scârţâit jalnic sfredelindu-i chinuitor auzul, – cârma vreunui vas, învârtindu-se în ţâţâni, se văita bătută de valuri. Începuse a sufla un vânt rece dinspre apă, şi picături mari de ploae şfichiuiau prin aer.

Şi el, cu nervii aţâţaţi, înfierbântat îşi sălta pălăria, ca să-şi răcorească fruntea înecată de sudoare. O suflare repede de vânt îi smuci pălăria înainte ca el s-o poată apuca. Se repezi după dânsa cătând s-o reţie în rostogolirea ei de a lungul cheului prin noroi. Dar vântul o mâna de a dura cu atâta repegiune, că n-a fost chip s-o prindă până la capăt, când - a oprit privind o cum se duce plutind pe faţa apei.

Jos, în faţa lui, la capătul cheului, valurile gemeau de mânie, învârtite în loc, după ce izbeau furioase în colţul de piatră care li se împotrivea cu îndărătnicie în drumul lor la vale.

Un fior de groază îi săgeta prin trup şi l cutremură silindu l să plece de acolo de pe cheu. Şi atunci o teamă copilărească îl cuprinse, teamă neînţeleasă şi cumplită, îi îngheţă suflarea. O luă la fugă perdut şi în neştire, aşa de a dreptul, prin noroi şi apă, năuc, gonit parcă de cineva din urmă. De câteva ori se-mpedecă de şinele drumului de fier în fuga lui nebună prin întunericul nopţii, prin ploaia care-i curgea pe capul gol înfiorându-l din creştet până în tălpi.

Departe, după ce ieşi din port, se opri reculegându-se... Ce copilărie, – îi era frică să nu întâlnească pe cineva care să- l vadă în halul în care se găsea.

Stradele erau pustii.

Huruitul unui şir de trăsuri răsuna făcând să zbârnâie ferestrele caselor. Trăsurile intrau în curtea prefecturii, unde se zărea lumină la geamurile din rândul de sus. Balul funcţionarilor publici începuse. De acolo, din lăuntru, scăpau afară picurând sunete dulci, pe care vântul le fura gonindu-le răzleţe prin aer şi prin ploae.

De undeva de departe se auzea un câne lătrând îndârjit, cu duşmănie, prin negura acelei nopţi urâte şi întunecoase.

Corbu, când a ajuns acasă, era ud până la piele. Suia scara pe din dos, când îi ieşi înainte servitoarea...

— Vai de mine, conaşule, începu uimită mama Marghioala, d-apoi pe unde v-aţi băgat, staţi să vă aduc papucii că prăpădiţi covoarele cu noroiul ista.

— Lasă că nu-i nevoie, – şi Corbu intră înăuntru, se aşeză pe un scaun şi începu să-şi pipăe părui ud cu batista.

Pe uşa deschisă, din camera de alături, se repezi în fugă un copilaş ca de vreo cinci ani, grăsuţ şi roşu, venea numai în cămaşa de noapte, lipăind cu picioarele goale.

— Ce, nu te-ai culcat încă, Sorică? – şi Corbu îl luă pe genunchi, mângâindu-i părul creţ, inelat. Simţea nevoia de a-l avea aproape, de a- l strânge la piept.

— Da’ de ce n-ai mai venit, tată?

— Am avut treabă în oraş. Dar tu, ai fost cuminte? Ce ai făcut toată ziua?

— Nu, n-am plâns deloc, da’ eu credeam că şi mata ai plecat cu mama. Să vezi, fără ca să fiu vinovat, mama Marghioala m-a făcut că sunt ţăran; a spus că numai băeţii de ţăran umblă desculţi, boerii umblă cu pantofii prin casă. Ş apoi, dacă am umblat aşa, sunt ţăran?...

— Da sigur... dacă umbli aşa, – murmură Corbu, ducând în braţe pe copil până la pat.

— Hai... culcă te... şi lui tata i-i somn.

După ce făcu vreo câţiva paşi nesiguri prin casă, abătut, Petre Corbu se trânti pe pat zdrobit de oboseală. Voia să adoarmă, să uite totul, să scape de gândurile negre care-l chinuise în ziua aceia. Dar somnul nu venea să-l prindă. Gazeta, pe care o citea în fiecare sară, acuma o aruncase chiar de la primul rând. Ce scârbă îi era de aceiaşi comedie proastă, care se repeta pe aceleaşi coloane zilnic, mereu cu titluri mari aşa de strigătoare: „Triumful opoziţiei”!... „Glasul poporului!...” Câţi vicleni? şi câţi naivi?... Nu, n-are să mai citească gazete... o lună, două... câteva zile la început e mai greu, ca şi când te laşi de un obicei, pe urmă e uşor... nu ai nimic de perdut.

Ca să mai uite, luă să răsfoiască o carte de-a Iui Tolstoi, Dezmeticiţi-vă, – ultima scriere din timpul războiului ruso japonez.

Rândurile îi jucau sub ochi; şi fără a-şi da samă, îi căzu cartea din mână. Cătând printre gene, cu ochii în tavan, în lumina slabă ce tremura de para lumânării, se desprindea din ce în ce mai clar chipul acela de bătrân cu barba albă, răsfirată peste cămaşa de pânză groasă ţărănească. Ce sfântă şi măreaţă figură de apostol, rămas parcă din alte vremuri, ca să propovăduiască pacea, făcându-şi din dragostea cătră aproapele cel mai înalt scop al vieţii sale.

Dar e târziu şi ar voi s-adormă odată. Aşa-i de obosit, că-i pare peste putinţă de greu să sufle în lumânare. Abia îşi urneşte mâna, turtind cu cartea mucul lumânării care se stinge înnăbuşit.

Cu cât se chinueşte să ţie ochii închişi, cu atât i se luminează în minte oglinda trecutului uitat. Vedenii, culori şi chipuri se perindează unele alungate de altele, ca într un vârtej de joc ameţitor.

De ce nu poţi să fii stăpân întotdeauna, ca să opreşti când vrei morişca asta ce se nvârteşte într-una fără de voinţa ta? Şi-n învârtirea ei, de unde scoate oare imagini prinse odată şi reţinute în umbră, undeva, ca să le treacă numai prin cercul de lumină şi apoi să le ntoarcă iarăşi la loc, în întuneric?...

...Şi ploaia care nu mai încetează afară! Curg streşinile într-una c-un zgomot aşa de uniform şi de nesuferit, că i se pare un sfredel ce se învârteşte în urechi adânc până la creier.

Şi parcă cineva îi repeta, prin ropotul de ploae, cuvintele pe care le auzise de atâtea ori în timpul zilei: „domnilor, sunt nişte veterani care mor de foame în port”.

... Şi-i vede înşirându-se zgribuliţi în ploae, târându-şi opincile în noroi... femeile strângând la piept copii slăbănogi, ca să le dea căldură... vitele slăbite mugind şi tremurând de foame şi udeală... şi carele în drum, cu lucruri grămădite, restul gospodăriei risipite, puţinul rămas din tot avutul pe care-l mai pot duce pribegii în rătăcirea lor.

E parcă o mână nevăzută care anume îi poartă vedeniile acestea în şir pe dinainte. Şi ca să scape odată, el se întoarce cu faţa la părete, trăgându-şi plapoma pe cap.

De teama de a gândi, voeşte să adoarmă pe loc, nimic să nu mai simtă. De câte ori se încearcă să fugă, parcă-l întoarce cineva înapoi, un glas care- i suflă în ureche mereu, chinuitor: „Sunt fraţii tăi!... Nu-i mai cunoşti?”

*

Risipite vin amintirile, într un amestec zbuciumat de umbre şi lumini. Cu încetul se limpezesc şi se întrupează icoane din trecut, pe care cu ochii închişi le vede din ce în ce mai vii!

...Un băeţel desculţ pe prundul Trotuşului, departe, se chinueşte s-adune un cârd de gâşti, şi-l frige la tălpi pietrişul care arde în arşiţa de amiază... În poarta bisericii un om negricios, tăcut şi necăjit, – e tatul lui, – stă de vorbă cu-n unchiaş, care se jălueşte că s-a uscat pământul, că dacă s-or pierde popuşoii, ce or mai mânca la iarnă. Şi parcă se vede amestecat prin mulţimea aceia care se trăgănează încet pe drum, înspre ogoare... părintele Ilie în veştmintele de slujbă... tot satul a ieşit cu prapuri şi icoane la câmp, să facă rugăciuni... şi toţi îngenunchiază pe bulgării uscaţi din arătură... cătând toată mulţimea cu ochii în zarea albăstrie a cerului de vară, rugând pe Dumnezeu ca să dezlege ploaia...

Apoi se revedea în dealul de la Coman, unde şezuse zile şi săptămâni întregi, la târlele de vite... Târziu, spre asfinţii, când creasta cea mai din fund se rumenea în zare, atunci s-auzeau tălăngile sunând şi începeau să vie spre bordee flăcăii şi băeţii mai mărunţei cu vitele de la păscut.

La focul de găteje uscate care trosneau în bătătură fierbea ceaunul până se strângeau cu toţii la mâncare. Îşi amintea cum s-aşezau cu toţii roată la pământ în jurul mesei mici cu trei picioare joase, cum cei bătrâni îşi făceau cruce, scoţându-şi căciulile din cap şi, muţi, fără a scoate vreo vorbă, îşi rupeau din mămăliga ce aburea pe fund şi întingeau în strachina c-o zamă roşie spălăcită – saramură de ardei cu mămăligă... Desigur că ş-acum cu asta se hrănesc acei care au rămas acolo. – Dar dacă rămânea şi el în sat, în loc să plece la şcoală la oraş?... Desigur că ar fi ca şi toţi ceilalţi...

Şi el se chinuia, cu mintea aprinsă, să se vadă aşa cum ar fi fost, dacă o întâmplare nu l-ar fi ridicat acolo unde se găsea acum. C-un fel de plăcere crudă şi îndărătnică, îşi răscolea trecutul şi se vedea sub altă înfăţişare, căci creierul lucra cu iuţeală şi cu putere, înfierbântat de friguri.

Se vedea pe drumuri noroioase, îmbrăcat ţărăneşte, zdrenţuit şi flămând, dormind pe pământul gol. – Şi îndesându-şi capul în perna moale de puf, simţea că o apăsare greoaie îl înăbuşă; îşi grămădi pumnii amândoi supt cap, cercând să oprească zvâcnirea sângelui sub tâmple. – Şi din mulţimea care i trecea pe dinainte, i se opri un chip bălan cu ochii mari albaştri, Mitriţă, – băetul lui Zamfir morariu, tovarăşul copilăriei lui. Oare ce s-o fi făcut săracul? Ce ager şi priceput era la toate, ieşise cel dintăi în şcoala lor din sat...

În câteva clipe i se închegă o întreagă judecată, care-l apăsa ca o nedreptate cumplit de strigătoare:

Pe acelaşi drum doi oameni merg alături, şi la cotitură se despart: unul pe drumul lui se ridică păşind din treaptă în treaptă pe scara lumii în sus, iar celălalt rămâne jos fără a putea vreodată să se înalţe... Şi poate cel rămas era cu mult mai bun, căci numai întâmplarea i-a despărţit odată. De ce atâţia ani n-a mai văzut pe nimeni dintre ai lui? De ce i-a părăsit şi i-a uitat cu totul? Şi toate i se luminau, când le punea în faţa unei imagini care i se înfipsese în minte: pomul scos din ţărâna lui şi răsădit aiurea. – Îşi amintea de cele dintâi zile, când a intrat în viaţa de oraş, cât de străin şi rătăcit era, cât chin până să prindă rădăcini în lumea în care se înălţase. Îşi aducea aminte de atâţia fii de ţărani, care-şi ascundeau tulpina, şi unii care-şi schimbase şi numele părintesc de acasă. Intrase în altă lume, trecuse în cealaltă tabără şi căuta cu ea să se asemene.

Şi el îşi răscolea păcatele trecute. Nu s-a ascuns şi el? nu s-a rugat, nu s-a umilit de atâtea ori în viaţă? Îşi amintea de tatăl lui când pentru întâia oară a venit la şcoală ca să-l vadă... ce ruşinat era atunci... Dar conferinţa pe care o ţinuse odată la o serbare naţională: „Patriotismul”, lupta pentru moşia strămoşească... Cum?... care moşie?... Dar nu umblau în judecăţi de ani întregi pe drumuri? Şi ca o mustrare aspră îi reveni în minte glasul lui Bădiţa Sandu.

Şi vorbele care i treceau prin minte erau aşa de limpezi, că parcă le auzea. Deodată i se păru că-n mugetul vântului s-aud strigăte omeneşti, ţipete de copii, fluere ascuţite, un zgomot de mulţime tulburată. – Îşi aţinti auzul. Ploaia bătea aşa de tare în geamuri, parcă ploua cu piatră. Buzele îi ardeau de sete, îşi simţea capul greu cercuit. Făcu o sforţare şi deschise mari ochii în întuneric. Numai în fund o lumină slabă bătea în geamul pe care se scurgeau şiroaele de ploae, şi în puterea nopţii părea că-i un ochi înecat în lacrimi. Pipăi cu mâna pe măsuţa de lângă pat, dar nu găsi cutia cu chibrituri. Îşi reculese puterile şi se sculă; la primul pas tresări ferindu-se în lături, i se păruse că a pus piciorul pe un cojoc, că doarme cineva lungit acolo jos – călcase pe o blană de lup, pe care o avea în loc de covor Ia picioarele patului. După ce aprinse lumânarea, bău pe nerăsuflate un pahar de apă şi se aşeză pe un scaun, parcă-i era groază să se mai culce în pat.

Deodată se ridică în picioare, împins de un gând care-i fulgeră prin minte. Găsise o scândură de scăpare; se duse întins până în fundul camerei la un dulap mare cu oglindă. Zgâlţâi uşa de vreo două ori; era încuiat – desigur că nevasta uitase să-i dea cheia la plecare. Răscoli prin câteva săltare, căută prin toate cutiuţele de pe masă fără să poată găsi aceia ce căuta. Începu a se necăji; încercă un smoc de chei străine; nici una nu se potrivea. Se opri din lucru, ştergându-şi sudoarea de pe frunte în faţa uşii care i se împotrivea; îi era aşa de necaz, că-i venea să izbească un picior în oglindă să o sfărâme în ţănduri. Se stăpâni, şi luând lumânarea de pe masă, se apropie, observând de aproape broasca. Cu ajutorul unui cuţit de tăiat foile şi cu o chee care prindea zăvorul pe jumătate, izbuti să deschidă uşa dulapului.

Începu să răscolească grăbit printre lucruri; tocmai în raftul de sus, printre batistele curate păturite în teancuri, din care venea un miros de levanţică, dădu cu mâna de ceva tare, o carte... un carnet?... îl scoase afară şi-l apropie de flacăra lumânărei: era libretul casei de economie, scos pe numele copilului. De patru ani depunea câţiva lei pe lună economii din leafă. Ceti de câteva ori suma totală, şi pe când îşi făcea socoteala cât ar costa drumul şi cât ar mai rămânea de împărţit veteranilor, i se păru că aude un zgomot.

Uşa în odaia de alături era deschisă; cu lumânarea în mână păşi în vârful picioarelor până la patul copilului. Sorin, cu faţa în sus, cu mâinile supt cap, se prefăcea că doarme; printre genele, pe care le strângea uşor, se vedea jucând globurile ochilor. Corbu, fără să-şi dea samă, trase la spate mâna în care ţinea libretul pe când se apleca de asupra patului.

— Nu dormi, Sorică?

— Ba dorm, tăticule, dar dacă mi-i sete ce să fac? îi răspunse copilul, fără să deschidă ochii.

Corbu se întoarse şi, după ce băgă libretul sub perină, îi aduse copilului un pahar de apă.

— Haide, linişteşte-te, dormi odată că-i târziu.

— Iaca dorm, – şi copilul strângea pleoapele ochilor cât putea mai tare.

Întors în camera lui, Corbu puse lumânarea pe fereastră şi se aşeză iarăş pe scaun, lăsându-şi capul greu între mâini. – Îl chinuia un gând de grijă şi mustrare. Oare l-o fi văzut copilul, când se lupta ca să deschidă uşa dulapului? Desigur, – a făcut atâta zgomot cu cheile?... Ce s-o fi petrecut în mintea lui de copil?... De unde poate el să priceapă?... Dar nevasta?... Ce să-i spue Marioarei, când o vedea ea că i-a luat libretul?... Oare o să- l înţeleagă ea?... Şi Petre Corbu rămase până târziu aşa în prada gândurilor, privind flacăra lumânării ce pâlpâia bătută de vântul strecurat prin crăpăturile ferestrei.

Din vijelia deslănţuită afară, suflări răpezi intrau din când în când, gemând cu răutate, – şi para lumânării se zbătea tremurând, atinsă parcă de o aripă nevăzută, se întindea clipind, din ce în ce mai mică... până se potolea vârtejul acela răutăcios, care bătea în răstimpuri.

10 Februarie, 1908

TE-AR MAI PUTEA INTERESA