Editura Global Info / Literatură

Jean Bart

Din al doilea jurnal de bord

Întâlniri în arhipelag

Ne întorceam din Egipet.

Vântul de Nord ni era împotrivă; mereu cu aceiaşi putere şi încăpăţinare, ne sufla drept în faţă. De două zile nu mai văzusem soarele.

Nu era ceaţă şi nici nouri negri nu se frământau pe cer. Era un fel de pânză albă vânăta, aşa de deasă şi uniformă, încât razele soarelui nu izbuteau s-o străbată, s-o sfâşie, să poată însufleţi natura mută şi tristă. O perdea groasă de nepătruns se lăsase anume parcă să închidă vederii tainele bolţii cereşti.

Eram liber în timpul zilei – îmi venea rândul serviciului de quart de la miezul nopţii până la răsăritul soarelui – şi căutam să mă folosesc cât mai bine de orele de repaos. Lungit pe punte, cu faţa în sus, ţineam cartea în dreptul ochilor, sprijinindu-mă în coate după clătinările vasului. Citeam isprăvile piraţilor din Arhipelag, descrise de Ioan Ghica în Scrisorile sale, de pe când era guvernator al insulei Samos.

Ce timpuri!... Prin locurile unde noi pluteam, cu atâţia ani mai înnainte, bastimentele franceze şi engleze din escadra Livantului, îşi plimbau, legănându-şi, spânzuraţi de catarge, piraţii Greci, prinşi ca să îngrozească populaţia insulelor, care se hrănia numai din piraterie, pe vremea aceia.

Sunt numai vreo şaptezeci de ani de atunci. Cu ce vor mai fi trăind aceşti insulari săraci, cu care natura a fost aşa de vitregă şi strămoşii lor atât de lacomi, că, despoind munţii şi săcătuind pământul, n-a mai rămas urmaşilor decât nişte blocuri uriaşe de piatră, căzute parcă din cer, la întâmplare, în albastrul străveziu al mării Egee.

„Se vede un vapor la trei quarturi babord” – răsună prelung, de sus, din gabie, vocea marinarului de veghe.

Mă ridic, să pot vedea în zare. De jos, de pe punte, nu văd decât o dâră de fum cenuşiu, care se resfira la orizont. Târziu apare un punct negru, care creşte în larg din ce în ce mai mare.

De pe puntea noastră toate privirile îi urmăreau mişcarea. Era un vapor mare, care se îndrepta chiar spre noi. Se vedea bine, dar nu-i puteam cunoaşte naţionalitatea, căci nu avea la pupă pavilionul naţional.

— Cred că e un vas englez – zise un ofiţer, care îşi potrivea luneta.

— Ferească Dumnezeu – adaogă un altul. Mă prind pe ce voiţi că e grecesc. Chiar când e supus Englez sau Român, nu-l rabdă inima pe Grec ca să nu-şi pună şi culorile patridei sale. Ia uitaţi-vă la coş... nu vedeţi nimic? În adevăr, atunci am putut deosebi pe coşul negru o bandă albă şi o cruce albastră.

Alb şi albastru sunt colorile naţionale greceşti.

S-a apropiat de noi, micşorând viteza. Părea că voeşte să ne recunoască. La depărtare de câteva sute de metri şi-a schimbat direcţia drumului, a mărit viteza şi s-a depărtat, pierzându-se la orizont.

Unde s o fi ducând? ce o fi căutând oare vaporul acesta? – căci, desigur, căuta pe cineva.

Când pluteşti mai multă vreme în nesiguranţa mării, când golul acesta nemărginit te apasă din toate părţile, un punct, un singur punct, un sâmbure de viaţă, dacă se arată pe toată întinderea pustie de apă, îl prinzi cu ochii lacomi, şi dornic îl urmăreşti cu interesul pe care îl aţâţă un sentiment adânc, care leagă uneori în taină fiinţele omeneşti.

Doi semeni, necunoscuţi, care se întâlnesc în singurătate între apă şi cer. Cine o fi? Cum se numeşte? De unde vine? Unde se duce? – aceleaşi întrebări îşi fac amândoi deodată, aceleaşi gânduri îi frământă, aceiaşi soartă îi leagă. Cu toate că niciodată poate unul nu va şti nimic despre celălalt, totuşi ei se privesc cu dor, se urmăresc cu ochii duşi în zare şi simt împreună apăsarea părerilor de rău, atunci când unul dispare vederii celuilalt, pierdut în urmă, la orizont departe.

Nici un vas n am mai întâlnit în ziua aceia până sub seară, când iarăşi s a auzit, prelung şi răspicat, glasul omului de veghe:

„Se vede un vapor la două quarturi tribord”.

Aceleaşi priviri curioase au urmărit mişcările vasului, care creştea în zare. Când a ajuns aproape, am văzut uimiţi, că-i tot acelaş vapor grecesc, care în timpul zilei ne ieşise încă odată în cale. Întâia oară venea din stânga, acuma ne ieşea din dreapta.

Desigur, căută vreun alt vas, deaceia încrucişa prin locurile acelea.

Oricum, lucru ciudat. Nedumeriţi, ne întrebam unii pe alţii, fără a avea putinţa de a afla ceva. Se făceau tot felul de presupuneri, fiecare îşi da câte o părere, dar nici una nu putea să-i mulţumească pe toţi. Apoi se uită şi întâmplarea aceasta. Şi nimeni, desigur, nu se mai gândea la ea, când începu în tăcerea monotonă a mării, răsunetul metalic al cornului, care chemă pe punte marinarii la regularea serviciului de noapte.

Tocmai târziu, în miezul nopţii, când mă prinsese somnul, am fost trezit căci îmi venise rândul.

Era aşa de întuneric în noaptea aceia, încât cerul şi apa erau tot una de negre; nimic nu se deosebea mai departe de pereţii vasului.

Nu puteam să mi deprind ochii cu întunericul de afară, zadarnic mă chinuiam ca să străpung perdeaua aceasta neagră, care mă învăluia din toate părţile.

Uneori închideam ochii, părea de prisos ca să mai privesc înnainte. Pluteam aşa de orbeşte în haosul acesta întunecat, în care nu se putea desluşi nici marele cerc înşelător, pe care eşti deprins ca să l vezi întotdeauna în juru-ţi, crezându-te tu centrul său.

O singură lumină slabă licărea, înroşind geamul busolei. Decâteori mă aplecam ca să privesc cercul gradat, care vibra ca o vietate închisă în cutia aceia de sticlă, mă înneca mirosul uleiului de rapiţă, care ardea, sfârâind, într un felinar unsuros.

Pe punte, jos, trântiţi între frânghiile cătrănite dormitau oamenii de serviciu. Nu se putea vedea nici unul, se simţea numai mişcarea şi murmurul lor acolo prin întuneric, la piciorul catargului, care scârţiea şi el, gemând parcă de sbucium şi de osteneală.

Într un târziu, când ne aşteptam mai puţin, isbucni fără de veste strigătul omului de sus: „Se văd trei lumini la babord”.

Marinarul de gabie, ochiul neadormit şi cercetător al vasului, descoperise cel dintâi, de departe, trei steluţe care licăreau, tremurând una sub alta, singure în tot cuprinsul pustiu al mării.

Căutam să-mi dau seamă de rostul acelor lumini neobişnuite.

Ca să înlături întâlnirile cu-n alt vas în timpul nopţii, îi judeci mersul după luminile de drum: un felinar alb sus, unul roş la stânga şi altul verde la dreapta.

Ce rost putea avea cele trei lumini albe, care sclipeau din ce în ce mai tare, apropiindu se de noi?

— Trebue să fie vreo corabie cu toate pânzele întinse, care se îndreaptă încoace – se auzi un glas de pe punte.

O pată sură părea că se desluşeşte, desprinzându-se din întunericul nopţii.

Abatem puţin din drumul pe care îl urmăm, ca să ne ferim de o întâlnire. Dar vasul, care s-apropia cu grabă, îşi schimbă şi el mersul, aşa ca să ne cadă mai mult în drumul nostru.

— Tii diavolo!... este nebun ăla? n-are ochi?... vrea să ne tae în două? – tună la spatele mele glasul răguşit al lui Barba Gheorghe, pilotul dela cârmă.

Comandantul, fu trezit din somn. Sui într-o răsuflare scările pe puntea de comandă.

— Banda tribord! – strigă el răstit pilotului de la cârmă.

Şi vasul dintr-odată se culcă pe-o coastă, scârţâind din încheeturi.

Ne învârteam de 90 de grade, ferindu-ne din drumul acelei arătări mute, care se apropia, ameninţătoare, într-o iuţeală nebună.

În acelaşi timp, comandantul apucă de mânerul care deschide drumul vaporilor de fluer.

Şi un urlet groaznic, ca vaetul desperat al unei fiare rănite, isbucni clocotind în orbirea nopţii.

La glasul acesta de alarmă, toată lumea fu afară pe punte.

O tăcere stăpânită ţintuia pe fiecare la postul său. Niciun murmur nu se mai auzi între oameni; numai lanţul cârmei, smuncit de roată, scrâşnea printre raiurile macaralelor.

Toţi ochii se deschid,mai mari, şi inimile svâcnesc mai tare.

Aşteptăm.

Deodată, ca prin farmec, cele trei lumini necunoscute alunecară în jos, stângându-se parcă înnecate în adâncul mării.

Câteva vorbe, răcnite într o limbă neînţeleasă, răsunară desperechiate în fâşiitul prelung de apă, care se apropia de noi. Şi, numai la câţiva metri departe, o umbră neagră se desluşi, învârtindu-şi pânzele într-o voltă ageră şi sigură. Sburând ca o pasăre de noapte cu aripi uriaşe, se şterse, alunecând pe lângă noi, până se pierdu în negrul întuneric al nopţii.

Era una din acele uşoare corăbioare, brigantine, cari tae luciul apei ca o săgeată în sbor, mânată de un vânt prielnic şi manevrată cu dibăcie de cătră lupii Mării Egee.

Primejdia trecuse, Pe punte toţi erau în fierbere. Ce a fost această ciudată întâlnire? Ce caută oare vasul acesta? Şi dece nu avea luminile obişnuite de drum?

Ni se întâmplase de multe ori ca să întâlnim în cale corăbii mici, sărace, fără lumini de drum, lăsate în voia soartei – fantome care te îngrozesc adesea, când îţi apar deodată, tăindu-ţi drumul, în nopţi întunecoase.

Dar vasul acesta avea trei lumini; era, desigur, un semnal de recunoaştere.

— Nu se petrec lucruri curate prin părţile acestea. Parcă ar fi fost un vas de piraţi – zise cu sfială un ofiţer tânăr.

Toţi ceilalţi începură să râdă.

Comandantul adaogă, zâmbind cu bunăvoinţă:

— Dacă pirateria s-a măturat demult din Archipelag, au rămas încă multe fapte de baraterie, care se petrec prin locurile aceste.

Pe când noi stam de vorbă strânşi în jurul hărţii Archipelagului şi povestiam întâmplări şi fapte de înşelăciune ale marinarilor Greci de prin insule, Barba Gheorghe, care lăsase cârma în manele altuia, se apropiase pentru a ne asculta – şi un zâmbet plin de înţeles îi flutură pe buze, pe sub mustăţile cărunte şi ţepoase, ca nişte fire de sârmă răsucită.

De bună seamă, ştiea el ceva mai mult decât cetisem noi prin cărţi.

Când toţi ceilalţi s-au dus să se culce şi am rămas iar singur ca să măsor în lung puntea de comandă, m-am apropiat de bătrânul care şedea jos, cu ochii ţintă la mare.

— Nu te culci, Barba Gheorghe, că ţi-ai terminat serviciul?

— Nu vine somnul la mine, când trec prin locurile astea.

— Mi-a rămas la inimă, adaog eu, corăbioara ceia, care manevra cu atâta dibăcie.

— Ama!... Palicari din insule. Ai văzut cum rândunica sboară şi se învârteşte în vânt!...

— Barba Gheorghe, dar ce crezi d-ta că voia corăbioara asta, de s-a apropiat aşa de noi?

— He!... săracii... este greu acuma de trăit şi pe apă; numai poţi să câştigi o bucată de pâne ca mai înainte – şi un surâs amar încreţi faţa lui neagră, arsă de soare şi tăbăcită de sărătura mării.

— Ai văzut vaporul cel mare, care ne-a ieşit în timpul zilei de două ori în drum. El căuta pe corabie şi corabia căuta pe el.

— Ei bine, dar pentru ce?

— Apoi nu ştii că, de când au intrat dracii de Englezi la Eghipet, nu te mai poţi hrăni ca înainte vreme. Mai demult, umpleai corabia cu haşiş, care creşte frumos în insulele noastre, şi o descărcai la Alexandria; iar negustorii Arabi plăteau numai în lire de aur. Acuma, Englezul a oprit să mai intre haşişul în Eghipet. Cum prinde o corabie, arde toată marfa şi dă amendă straşnică pentru contrabanda de haşiş. Numai vapoarele mari pot să mai aducă pe ascuns; îi înşală mai uşor, căci debarcă mai multe feluri de marfă. Vaporul şi corabia asta se vede că au avut vorbă să se întâlnească pe aicea, de aceia se căutau ei aşa. Ca semnal de recunoaştere, desigur, au avut trei lumini albe. Când a văzut corabia că s-a înşelat cu noi, a fugit repede la larg.

Bătrânul începuse ca să şi deslege limba.

De multeori îl necăjisem noi, spunându-i că a fost pirat în tinereţe. În totdeauna se supăra foc şi se jura că el, care era copil de pe atunci când mai umblau piraţii, nu făcea nimic alta decât ţinea frânghia la provă, ca să lipsească vasele, pe când alţii intrau cu cuţitul la turc.

De data aceasta însă alunecase fără de veste, furat de amintiri, în povestirea vitejiei Palicarilor din vremea marei revoluţii greceşti. Începu să mi înşire despre flota lui Ibrahim Paşa, care a venit la Kassos cu două zeci de fregate, aşa de furios, că voea să ea şi pământul insulei să-l îmbarce la bord; cum n-a fost chip să debarce trupele decât în urma trădării unui pilot Grec din Rados.

În măcelul groaznic, pe care l-au făcut Turcii în insulă, a fost ucis şi bunicul său, care avea toată corespondenţa zaverei, căci el fusese trimis cu scrisori la Iaşi cătră Ipsilante din partea Patriarhului de la Constantinopole.

Şi bătrânul se opri din spus, înecat din vijelia amintirilor trecutului îndepărtat.

După ce îşi scoase un săculeţ de pânză groasă de vele, îşi îndopă bine ciotul de lulea, arsă pe jumătate, şi începu iarăşi din ce în ce mai înduioşat:

— Ah!... dacă ai fi cunoscut pe căpitanul Stavro, fratele mamei. Ce om tare şi inimos!... Ca el nu se mai pot găsi azi oameni pe nicăeri. Fusese în flota lui Canaris, era spaima Turcilor, şi toţi patrioţii din insule se închinau la numele lui. Mă ceruse mamei ca să mă iea cu el pe mare şi să mă înveţe a mă hrăni pe apă. Eram băet mic de tot când m-am îmbarcat pe bombarda lui, care se chemă Olga.

Când se vedeau arzând focuri la munte, pe vârfurile Panaghiei, ştiam că ne vesteşte apropierea unui vas turcesc.

Plecam din ascunzătorile insulei, ne strecuram printre colţurile stâncilor, care ieşau ca nişte dinţi din apă, şi sburam la larg, cu pânzele întinse. Cum se aruncă uliul asupra puilor de găină, aşa cădea şi el peste corăbiile turceşti.

Dar vezi, a greşit el numai odată, şi dintr-aceia i s-a tras şi moartea.

A atacat şi a dat la fund un vas, ce ducea proviant la Constantinopole pentru armata Englezului, care debarcase acolo, ca să pornească pe urmă la Crimeia, că începuse războiul cu Rusul.

Când ne-au prins, era o noapte neagră ca acuma; mergeam cu vânt bun la Samos.

Din urmă venea un vas mare. După formă şi iuţeală bănuiam noi că-i o fregată străină. Goneam din toate puterile, dar la urmă tot ne a ajuns.

— Cine sunteţi voi? – ne a întrebat pe greceşte. N-am răspuns nimic întâia dată. După ce a strigat pe turceşte să spunem numele vasului, căpitanul crezând că are să-i înşele, răspunde: Medghidieh – numele corăbiei pe care o înecasem.

— Medghidieh e la fund, şi o să vă duceţi şi voi dracului după dânsa... Foc – se auzi strigând pe vasul care se apropiase mult de noi.

După câteva clipe, o lumină roşie scăpără prin nouri, un bubuit răsună în urma noastră şi auzirăm bine şuerul unui obus, care sburase pe deasupra capetelor.

Ne am lungit cu burta pe punte, schimbând cârma într un bord, ca să fugim din drumul fregatei.

Al doilea obuz izbucni în arboradă; catargul din provă trosni, prăvălindu se pe punte. Pânzele întinse şi toate frânghiile încurcate, care căzuseră umplând puntea, ne strângeau dedesupt, fără a mai putea face vreo mişcare.

Ne sbăteam ca muştele, prinse în reţeaua păianjenului când ne-a cules Englezu.

După ce ne-a ţinut trei zile în fiare, în fundul magaziei cu cărbuni ne-a dat drumul, debarcându-ne la Somas: a oprit numai pe căpitanul nostru.

Tocmai după vreo zece zile am putut să mă întorc la Kassos. Mama mă plângea, crezându-mă mort demult.

Într-o dimineaţă, toată escadra Engleză ancora în faţa insulei noastre. O lovitură de tun a strâns tot poporul la mal ca să privească. Şi, atunci, am putut vedea cu groază cum, la fregata cea mai mare, se legăna sus, în bătaia vântului, un trup omenesc, spânzurat sus tocmai la babafinca.

Eră căpitanul Stavro acolo sus!... Plângeau tinerii şi bătrânii, femeile şi copii; tot norodul plângea şi blestema pe Englez şi pe toată Europa, că ei ne împinsese împotriva Turcului, şi apoi tot ei ne gâtuiau acuma.

A!... ce om!... ce om a fost acela!...

Se spune că, atunci, când a auzit că-i osândit la moarte prin spânzurătoare, n-a suflat nici o vorbă şi nici o lacrimă nu i-a dat în ochi. Iar când a fost totul gata, a cerul un foc ca să şi aprindă ţigara, şi el singur a dat semnalul ca să tragă ştreangul, atunci când a sfârşit de fumat, aruncându-şi mucul ţigării în mare.

Şi Barba Gheorghe sfârşi vorba, clătinând cu amărăciune din cap, pe când îşi lovea de tocul cismei luleaua, stânsă de mult. Căzut pe gânduri, rămase tăcut, privind la scrumul care, scuturat, sbura, spulberându-se în bătaia vântului.

Se crăpă de ziuă, vântul se potolise; numai o boare umedă mai suflă uşor în răstimpuri. Văzduhul nu se limpezise bine de negurile nopţii, şi ziua începuse ca să-şi ridice încet, pe furişate, genele aromite în zarea viorie la orizont, acolo unde abia se bănuea dunga înşelătoare a coastei gigantului Levant.

Pluteam încet, intrând pe nesimţite între insulele acestei mări, care ne atrăgea din ce în ce în sânul ei, legănându-ne într-o răsuflare domoală, în măreaţa linişte din faptul dimineţii.

În stânga, într-un fund albastru plumburiu, se înşira lanţul întrerupt şi nedefinit al Cicladelor.

În dreapta, pe măsură ce se ridică în falduri perdeaua de aburi aurii, se descopere verdeaţa lucitoare a smochinilor din Rodos.

Şi, înnaintea noastră, în depărtarea ştearsă, o liniuţă începe a tremura în jumătatea de lumină a zorilor – e un cap al ţărmului, care înnaintează în mare, păstrând de veacuri urma anticului Halicarnas.

Şi numai când te afli aici, plutind pe luciul mării – oglindă a infinitului – între cele două continente, pe care le poţi prinde deodată cu vederea, tu, efemera vietate cugetătoare, simţi fermecat, eternul ritm, măreaţa armonie a naturii şi taina mirajului istoric al neamului omenesc.

Unde sfârşeşte Europa şi de unde începe Asia?

Natura n-a tras aici o linie despărţitoare între un continent şi altul. E aci o înlănţuire între uscat şi apă. O ţesătură minunată de mare şi pământ.

Deoparte şi de alta, golfuri adânci scobesc coastele întretăiate; peninsule, capuri, cari se prelungesc departe în mare şi lanţuri nesfârşite de insule leagă un continent de altul, fără ca ochiul să piardă o clipă uscatul din vedere.

Pare că natura a durat anume o punte de trecere de la un ţărm la altul, ca să înlesnească drumul între cele două lumi.

Pe puntea aceasta a trecut civilizaţia din lumea veche în cea nouă, şi tot deacolo, în urmă, barbaria pe aceiaşi punte s a îndrumat, ca să întunece lumina care începuse abia a străluci.

Şi înnapoi, pe acelaşi drum, lumina, azi, se întoarce, ca să alunge întunericul lumii vechi. Şi cine ştie decâteori, în nesfârşita scurgere a vremii, prefacerile celor două lumi se vor mai perinda încă pe aceiaşi punte, de la un continent la altul.....

Numai când navigi prin Archipelagul grecesc, prin acest labirint de insule, care se oglindesc în albastru străveziu al apei, înţelegi pentruce mai întâiu prin aceste locuri geniul uman s-a încercat să înfrunte uriaşa forţă a mării.

Desigur, prin locurile acestea, printre insulele care se văd una pe alta, în dorinţa de pradă, învingându-şi groaza de necunoscut, s-a deslipit de pământul tare, pe care călca, cel dintăi îndrăzneţ copil al omenirii din vârsta primelor epoci, ca să se avânte în luptă cu marea, dibuind cu stângăcie pe trunchiul vreunui copac grosolan cioplit – sâmburele minunatelor opere ale arhitecturii navale şi primul pas al navigaţiei mondiale.

Dorinţa de pradă a creeat navigaţia, şi, de aceia, pirateria – această spumă a mării – este veche ca şi navigaţia; ea a dat multă vreme avânt propăşirii acestei arte.

Argonauţii, pe care îi conducea Iason în căutarea lânei de aur, nu erau, la drept vorbind, decât nişte piraţi, ca şi Ulysse, Menelas şi toţi ceilalţi eroi, pe care îi cântă şi-i idializează poeţii antichităţii.

Deaceia, un scriitor francez, călătorind prin locurile acestea ca să cunoască caracterul rasei şi alcătuirea statului grecesc de azi, spune că marina greacă e veche ca şi poporul grecesc, „căci prima dată când această naţiune s-a făcut cunoscută lumii a fost atunci când a plecat, cu vasele pe care le avea, ca să jefuiască cetatea Troia.

Cu drept cuvânt s a zis că adevăratul erou al Greciei nu-i aprigul Achile, care nu ştie decât să iubească, să urască, să plângă şi să lupte. Achile este un om de uscat, crescut departe de mare; Achile are cugetul curat, e un suflet drept, el nu ştie să chibzuiască nimic cu şiretenie; Achile n-a câştigat nimic prin războiul Troian, decât doar moartea şi nemurirea; Achile este numai pe jumătate Grec!... Grecia întreagă e încarnată în insularul Ulysse, care ştie să navigheze şi să mintă, care precupeţeşte şi iubirea şi nenorocirea, care, înnainte de a ucide pe peţitori, sfătueşte pe soţia sa ca să le ceară daruri bogate. Ulysse este eroul marinar, negustor şi înşelător...”.

1908 August

În Creta

De eri plutim încet, abia mişcându-ne, pe o mare ca de untdelemn. Zadarnic aşteptăm din cotrova măcar o adiere de vânt răcoritor. E aşa de cald, că marea doarme moleşită, fără să mai respire parcă. Ne dor şi ochii şi capul de atâta lumină orbitoare.

Razele soarelui de foc străpung ţesătura pânzei sub care voim să ne umbrim; ard şi moaie smoala dintre scândurile punţii înfierbântate.

Fumul, scăpat în răstimpuri din gura coşului, se înnalţă drept în sus şi rămâne mult aşa, atârnat în văzduh, plutind ca nişte nouraşi alburii de spumă.

Vre-o câţiva marsuini ne urmăresc, cerşindu-ne mâncarea; în salturi nebuneşti, se afundă şi apar, făcând mereu la tumbe, întocmai cum se iau copii de ţigani în urma trăsurilor pe drum.

O pasăre de mare, ce ne urmărea de mult în legănatul ei domol prin aer, se lasă obosită pe capătul unei vergi, fâlfâind uşor aripele albe desfăcute.

Uscatul trebue să fie pe aproape. Spre miazăzi, printre nourii albi ca nişte grămezi de scamă deslânată, începe a sclipi în bataea soarelui o pată cu străluciri de sidef.

Acolo, în zarea aceia, a crescut tunătorul Zeus, adunătorul de nouri, părintele zeilor şi al oamenilor, care, torcând destinele muritorilor, împărţia tuturora şi bunurile şi relele.

E vârful, veşnic albit de zăpadă, al muntelui Ida.

Pământul Cretei începe a se zări.

Insula aceasta, cea mai mare din Archipelag, aşezată aproape la aceiaşi depărtare de Europa, Asia şi Africa, forma punctul de legătură între cele trei continente şi centrul lumii vechi.

Istoria Cretei este încă necunoscută. Descoperile de mare preţ, care se fac acum în insulă, la Festos şi Knosos, dau mult de lucru archeologilor; se găsesc aici urmele unei civilizaţii foarte vechi, de aproape patru mii de ani.

De curând s-au început lucrările pentru descoperirile palatelor înţeleptului Minos, eroul Cretei, care a trăit cu vreo câteva veacuri înnaintea războiului troian; el este regele primului stat grecesc, despre care aminteşte istoria antică.

Insula Creta, aşezată în mijlocul Mediteranei, în calea marilor migraţii, la încrucişarea largilor drumuri de apă, între Egipet şi Fenicia, cari i-au înlesnit civilizaţia, trebue socotită ca primul leagăn al Helenismului.

Ţărmurile prăpăstioase, cu stânci dinţate, încep a se desfăşura înaintea noastră. Un lanţ de munţi cu piscurile albite tae insula în lungime.

Prin limpezimea aerului se zăresc, până în fundul văilor adânci, livezile de măslini, ca nişte pete verzi pe fundul cafeniu al pământului pietros, sterp, ars de fierbinţeala prea mare a soarelui. La poale se văd, în felurite chipuri, grămezi de pietre roşii, albe şi vinete, – sfărămăturile stâncilor, rostogolite de vremuri în mare.

Ne îndreptăm încet în spre intrarea băei Suda.

Un port natural, sigur, apărat de vânturi şi atât de larg, că ar putea adăposti o flotă uriaşă în sânul său.

Se mai recunosc şi azi urmele puterii veneţiane; pe o mică insulă ca un bloc de piatră, desprinsă de coasta muntelui şi aruncată mai departe în apă, se vede ruina zidurilor crenelate ale unui fort, care păzea intrarea în bae.

Printre dărâmături se mai deosebeşte încă placa de piatră, cu sculptura leului înnaripat al mândriei Veneţii, care stăpânea odată, ca regină a mării, insulele întregului Levant.

În fundul golfului strălucesc două bastimente de războiu: unul francez şi altul italian. Ancorăm lângă cel francez, care îşi poartă numele scris la pupă cu litere aurite: Condor, – un mic crucişător.

De acum câţi va ani, din timpul războiului greco-turc, marile Puteri Europene au debarcat trupe, ocupând insula, având în totdeauna şi câteva bastimente staţionare în apele cretane.

Marinarii se înşiră la front pe punte, corniştii sună onorul, şi ne schimbăm saluturile, obişnuite la întâlnirea vaselor de războiu, reprezentantele statelor a căror culori le poartă.

Vizitele de ceremonie se ţin lanţ. Bărcile cele mai frumoase, balinierile albe, lustruite, sunt lăsate la apă; marinarii cei mai chipeşi, aleşi pe sprinceană, lopătează în cadenţă desăvârşită; – e întotdeauna, în asemene împrejurări, un prilej de întrecere între naţiuni.

Comandantul francez, un bătrân hazliu, ne întreabă, surâzând, dacă nu cumva am sosit şi noi, ca să protejăm pe mândrii strănepoţi ai vechilor Eleni, pentru a nu fi masacraţi de barbarii Otomani? Şi, la plecare, roagă pe comandantul nostru ca să felicite pe profesorii de limba franceză din România pentru modul strălucit cu care ştiu să înveţe pe Români să vorbească franţuzeşte.

Toţi aşteptăm cu nerăbdare ora de bae, ca să ne răcorim în apa mării care, în golful acesta, e calmă ca apa unui lac.

E atâta limpezime, că se zăreşte fundul ca printr o sticlă albastră străvezie.

Abia ne aruncăm în apă, câţiva înnotători mai îndrăzneţi se îndreaptă în spre larg şi deodată izbucnesc o mulţime de strigăte desperate pe vasele străine.

Ne zăpăceşte zgomotul, şi nu putem pricepe ce s'a întâmplat deodată. Simţim că un pericol ne ameninţă, fără să ştim din care parte vine. Cuprinşi de groază, cei care se găsesc în apă, se grăbesc, înnotând din răsputeri să ajungă la vas, să prindă cu mâna ceva, cătând astfel scăparea.

Iar cei rămaşi la bord, crezând că se înneacă vre un om, sar repede în bărci, fără să ştie în care parte să alerge în ajutor.

„Guardate!... Pesce cane!... Guarda!... Le requin!... Le tigre de mer!...” – strigătele acestea, repetate de atâtea glasuri, se deosebesc din sgomotul care creşte din ce în ce. Vre-o două bărci, mânate la disperare, sboară ca să culeagă din apă pe cei rămaşi în urmă. O barcă a vasului francez ajunge cea dintăi şi ia vreo trei de ai noştri.

Un ofiţer francez ne lămureşte că un requin, care se înfruptase cu carne omenească, înghiţând un marinar englez, stă de câteva zile la pândă, aşteptând vânatul ce trebuia să-i pice de la vre unul din vasele ancorate în bae.

Ne descrie groaza şi duşmănia ce o au marinarii francezi împotriva acestei hrăpăreţe dihănii de apă, care e aşa de puternică, că numai cu o lovitură de coadă poate omorî un om.

De cîte ori apare requinul în rada unde se află ancorată o escadră, se dă de ştire la toate vasele şi uneori se trage ca alarmă un foc de tun.

Când aripele nopţii începură a înnegri zarea, marinarii, obişnuiţi a se culcă devreme, începură să-şi pregătească culcuşurile afară pe punte, sub cerul liber. Înnăuntru căldura era chinuitoare.

O noapte senină şi caldă se lasă din ce în ce, adormind pe nesimţite golful acesta adânc şi tăcut, cu apa lui leneşă, umbrită în spre ţărm într o culoare albastră închisă, ca siniala.

În bruma argintie, ce cade cu încetul peste pământ şi apă, nimic nu se mai mişcă; la mal, se simte numai un şopot tremurător de unde: e jocul înşelătoarei mări, care mângâe şi sărută luciul pietrei, rozând fără încetare ţărmul stâncos şi prăbuşit.

Departe, la intrare, se desemnează pe cer conturul fortului veneţian; câteva stele, sclipind răsleţe, par nişte candele aprinse pe ruina zidirilor străvechi.

O pată neagră umbreşte coasta sură a muntelui pleşuv; e o pădure de măslini, care se întinde până devale. Şi din-tr'acolo vine până la noi o adiere slabă, un suflu de răcoare, ca alintarea blândă a unei mâni uşoare, nevăzute.

În noaptea asta nu i chip să adorm devreme. Mă plimb singur pe punte. Aud vorbă la proră.

Un grup de marinari, culcaţi, fără să doarmă, se află strânşi în jurul lui Barba Gheorghe, bătrânul nostru pilot, ce pare că înşiră o poveste frumoasă de demult. Mă apropii, pe ascuns, şi trag cu urechea să prind şi eu un capăt din firul povestirii.

„...şi plângea şi se văita toată lumea din Atena, că iar venise rândul ca să plătească birul cătră regele din Creta.

În fiecare an, pleca o corabie mare, regească, şi ducea acolo şapte băeţi şi şapte fete, tot ce era mai frumos în Atena, şi înnapoi nu-i mai întorcea, că îi mânca Minotaurul, pe care regele din Creta îl ţinea închis într-un palat şi îl hrănea cu carne de om.

Atunci se ridică Tezeu, cel frumos şi viteaz, zicând că el are să meargă să ducă de data asta corabia la Creta. Părinţii lui plângeau şi nu-l lăsau să plece. Dar el n-a vrut să-i asculte. Şi, când a fost să plece corabia regească, şi-a ridicat pânzele negre, în semn că duce birul cel de moarte.

Dar regele cel bătrân, tatăl lui Tezeu, a zis: Fiule, dacă vei izbuti să scapi şi tu cu viaţă, să ridici de departe pânzele cele albe, ca să ştiu eu şi ţara mea întreagă minunea ce s-a întâmplat.

După o săptămână de drum, corabia a ancorat aici, la Suda, unde ne aflăm noi. Tezeu, care era tot aşa de voinic pe uscat ca şi pe apă, era şi frumos ca un înger. Ce a făcut, ce a dres, că Ariana, fata regelui din Creta, s-a amorezat nebună de el. Era acolo un palat, care se chemă Labirint, cu mii şi mii de odăi; aşa de încurcat era, că cine apuca să intre se rătăcea şi înnapoi nu mai putea să iasă; soarele nu-l mai vedea şi acolo îi putrezeau ciolanele. Dar Tezeu nu s-a rătăcit, că Ariana i-a dat pe ascuns un ghem de aţă; şi cu cât el mergea şi s-afunda în palat, tot desfăcea firul în urma lui, ca să ştie pe unde să se întoarcă. C-o singură tăetură de sabie a retezat capul Minotaurului, care era spaima Atenei. Apoi s-a îmbarcat în corabia lui şi a reluat drumul spre Atena. Şi, de bucurie mare, el a uitat ce i-a vorbit taică său, ca să-şi ridice pânzele albe la corabie. Şi bătrânul stă pe mal la Pireea şi se uită în zare; aştepta mereu corabia, care nu mai venea şi el plângea şi ziua şi noaptea. Numai iacă într-o zi răsare în larg o corabie frumoasă. Toată lumea a cunoscut o că-i corabia regească, dar nimeni nu îndrăzni să zică ceva de teamă că se vedeau bine pândele cele negre, umflate în vânt. Şi regele bătrân începu să se vaite că i-a murit feciorul cel mai viteaz din toţi. Aşa durere i-a strâns inima, că şi-a făcut seama şi s-a aruncat depe stâncă în mare”....

Aşa povestea Barba Gheorghe legendele elenice, în nopţile cu lună, când ne aflam ancoraţi în dreptul insulelor al căror istoric îl ştia pe dinafară. Întreaga mitologie care îmi chinuise tinereţea celor mai frumoşi ani de liceu cu traducerea încurcatelor texte greceşti, o auziam acum sub forma unui basm naiv şi plin de farmec, din gura acestui bătrân corăbier, care nu învăţase nici să se iscălească. O auzise şi el, la rândul lui, din gura celor mai bătrâni, la casa părintească, sau pe puntea corăbiei, la piciorul catargului, în nopţi potolite şi senine, pe când aştepta vântul ca să sufle pânza, să-l ducă în drumul lui pe apă, printre insulele locuite, odată ca niciodată, de zei şi de zeiţe. Înnainte de a sfârşi bătrânul povestirea, o parte dintre marinari adormise. Îi furase pe nesimţite somnul, căci multora li se părea povestea, care o ascultaseră acum, asemenea cu cele care le ştiau din satul lor, de acasă.

Nu se vorbea oare de acelaş Făt Frumos, viteaz şi minunat, care se ducea să ucidă balaurul, închis într-un palat departe?... Când asculţi legendele mitice, astfel povestite, poţi înţelege mai bine ca oricând ce legătură strânsă au cu basmele, cari au legănat pretutindeni copilăria nu numai a popoarelor de aceiaşi origină, ci a tuturor raselor omeneşti. Căci toate au aceiaşi rădăcină, şi din unul şi acelaş izvor s-au adăpat.

Explicarea naivă a forţelor oarbe ale naturii, plăzmuirile unor minţi copilăreşti, fapte întâmplate odată, propagate din gură în gură, schimbându-se şi împodobindu-se în felurite chipuri în lungă curgere a vremii, au trecut de la un trib la altul, de la un popor la altul, dintr-o religie în alta.

Dincolo de istoria scrisă este istoria legendară; în formă primitivă, aceasta e adevărat introducere în istoria pe care o învăţăm. Oricât de încâlcită i-ar fi limba, trebue să ajungem a o înţelege. Cu drept cuvânt s-a zis că senzul fiecărei legende este închis ca sâmburile în inima fructului.

Din acest grăunte preţios a încolţit istoria, teologia, filozofia şi literatura.

Toate popoarele au istoria lor legendară; dar nici una nu este mai bogată şi mai luminoasă ca a Greciei. Fantazia elenică a împletit cu o măestrie magică faptele omeneşti, eroice şi divine, religia şi patriotismul, zeii şi oamenii într-o ţesătură, fermecător colorată, pe care nu o poţi destrăma ca să-i prinzi capătul firului de adevăr dintru început.

Poporul acesta, care a învăţat la vechea şcoală a orientului, a împrumutat aproape totul; chiar şi religia a luat-o din acelaş tezaur a lumii semite, de acolo de unde s-au furnizat, întotdeauna, religii, pentru cea mai mare parte a omenirii.

Se ştie bine azi că blonda Afrodita, pe care Grecii o cântau, născută din spuma mării Egee, a fost adusă de cătră negustorii Fenicieni, odată cu marfa pe care o cărau cu bărcile lor negre, călăfătuite. Grecii, coborându-se din susul Europei barbare în jos spre Asia, demult civilizată, au avut darul de a îmbrăca într-o formă neperitoare fondul împrutat de la bătrânii lor vecini.

Şi, dacă Semiţilor li se datoreşte ideea religioasă, Grecilor trebue să le aparţină ideea frumosului.

În zadar mă încercam să adorm.

Luna îmi bătea drept În faţă. O lună albă, palidă, rătăcind de asupra mării pustii. În nopţi asemenea luminate, natura se înfăţoşează adesea în forme ciudate şi plină de mistere. În jocul de umbre şi lumini, întregul şir de oameni culcaţi aici pe punte, pare un rând de cadavre, întinse cu faţa înspre lună; iar frânghiile de cânepă groasă, în pulberea care scântee ca în poveste, par împletite în sârmă de argint.

Aşi vrea să văd ruinele palatelor lui Minos sub magica lumină a lunei, ce dă fiori şi aprinde închipuirea. Ce limbă trebue să-ţi vorbească în taină acele sfărămături de pietre, ţănduri rămase ca mărturie încă din splendoarea unei lumi, ce strălucea acum atâtea veacuri.

Mă gândesc la o noapte în portul acesta acuma patru mii de ani în urmă.

Desigur, aceiaşi lună ca şi azi, cu lumina ei rece şi albă, îmbrăţişa golful acesta tăcut; aceiaşi apă clară, albastră, ce roade cu răbdare aceiaşi piatră lucie a ţărmului stâncos.

Muntele trebue să fi fost puţin mai verde, ca în vremea tinereţii; acum pe alocurea-i albit, sau e pleşuv de tot. Şi cerul, şi muntele şi apa – aceiaşi au rămas; dar câte generaţii s-au perindat pe aicea în scurgerea vremii de patruzeci de veacuri.

Acelaş decor, pe aceiaşi scenă... numai artiştii s-au schimbat. Dar joacă aproape aceiaşi piesă... e Drama omenirii, ce se repetă mereu şi pretutindeni, cu mici schimbări în text.

Foarte târziu am adormit, furat de vraja lunei. Şi în somn mi se părea că aud, ca un ecou, crâmpeile de versuri ce-mi da odată aripi închipuirii în anii tinereţei:

„Ne vom întoarce în Creta mândră cu Tezeu,
Vom mângâia pe Neobea.
Vom deslega pe Prometeu”...

A doua zi avem voe să debarcăm pe insulă. Mergeam să vizităm portul Caneea.

La debarcader ne aşteaptă o armată întreagă de agenţi şi furnizori. Toate aceste paseri de pradă roiau de eri în jurul vasului nostru. Acum avea să se încingă lupta decisivă între dânşii... din care acei ieşiţi victorioşi trebuiau să ne apuce în ghiare.

Strigă, se înjură, se îmbrâncesc, ca să ne arate actele şi recomandaţiile de la celelalte vase de războiu, pe care le-au servit.

„Mosio!... Amico!... Caromio!... Vieni!”... – şi lupta se mărgineşte în urmă la două tabere vrăjmaşe: birjari de o parte, stăpânii măgarilor de închiriat de cealaltă parte.

Unii căutau să ne arate că este mai bine să mergem cu trăsura, iar alţii că-i mai plăcut să mergem pe măgari. Tabăra birjarilor a ieşit victorioasă. Dar lupta nu s-a terminat aici; a continuat încă în sânul acestei taberi, căci fiecare îşi lăuda trăsura, şi toţi se concurau în preţuri. Deodată, unul se hotărăşte şi, numai de ambiţie, vrea să ne ducă fără să primească un ban. Acelaş lucru îl repetă cu toţii. Ne suim într un landou imens, ca arca bătrânului Noe.

Cu toată ambiţia însă, când am ajuns la Caneea, birjarul nu s-a mulţumit cu cei opt lei pe care i-am dat.

O şosea lungă de câţiva kilometri, acoperită cu o saltea groasă de praf, leagă baia Suda cu portul Caneea. Trecem printre livezi de măslini palizi, cu frunzele albite de praf. Gardurile sunt întocmite din cactoşi pitici şi ţepoşi.

E o căldură nesuferită. Iarba pe margini e pârlită ca după urma unui foc. Barba Gheorghe, pe care l-am luat cu noi ca talmaciu, ne spune că a suflat libasu – vântul ferbinte din Libia – care arde tot în drumul său.

Livezile de măslini erau pe aici mai dese, dar, când s-a început războiul, Grecii au tăiat măslinii din livezile Turcilor şi Turcii au tăiat măslinii Grecilor. Acuma şi unii şi alţii suferă la fel.

Ne oprim în centru. Case vechi de piatră şi de lemn, mici şi mari, de toată măsura, fără ordine şi stil; un amestec de coperişuri turtite; pe sus, cerdacuri largi turceşti, pentru uscatul rufelor la soare. Câteva străzi mai largi încadrează portul vechiu, încolo ulicioare întortochiate, pietruite cu bolovani colţuroşi, înfierbântaţi de arşiţa soarelui.

Acelaşi orient strălucitor şi sărăcăcios în murdăria lui neperitoare, sub azurul transparent al cerului totdeauna albastru şi luminos...

Decând Puterile Europene au debarcat trupe în insulă şi culorile celor cinci steaguri, înşirate pe zidurile cetăţuei, se văd fluturând în aer, oraşul e'ntr'o sărbătoare continuă, având înfăţişarea unui bâlciu permanent. Toate s-au însufleţit deodată: prăvăliile, cârciumele, cafenelele gem de lume, negustorii fac afaceri bune; bande de lăutari, o capelă de dame de Galiţia, o panoramă, distracţie americană, un mic circ şi felurite alte petreceri desfătează pe cele câteva mii de soldaţi străini, cari au soldele îndoit de mari, ca în colonii, sau în timp de campanie.

Sunt sigur că înnainte de războiul Greco Turc viaţa aici trebue să fi fost cu mult mai tristă şi monotonă.

Venirea trupelor a fost ca o binefacere neaşteptată – căderea unei mane cereşti în Insula asta săracă şi amorţită.

Armata aceasta combinată a ocupat insula pentru a împedica încăerările dintre Turci şi Greci. E drept că în insulă este o linişte desăvârşită; încăerările care se mai repetă zilnic, au loc numai între soldaţii diferitelor naţionalităţi. De aceia, localurile de petreceri sunt împărţite pe naţiuni; acolo unde intră Italienii nu poate intră niciun Francez; de câte ori se întâlnesc în acelaş loc, se iau la bătaie.

Învârtindu ne prin oraş, dăm de o casă mai răsărită, albă, curată. E palatul prinţului Gheorghe, guvernatorul Cretei. Departe de a avea înfăţişare de palat, samănă mai mult cu o casă a unui arendaş de la ţară. E mai curată însă decât cele din jurul ei; pare văruită proaspăt, ca înainte de sărbători.

Un domn cărunt, în haine cenuşii, care ne pândeşte de câteva minute, se îndreaptă spre noi, când se încredinţează că vorbim româneşte, ni se prezintă, scoţându şi cartea de vizită: I. G. ... întroducător la curtea A. S. Prinţului Gheorghe.

Naţionalitate nedefinită, tipul Levantinului; vorbeşte şapte limbi, ştie româneşte, căci a făcut comerţ de grâne pe Dunăre.

Vizităm palatul. Foarte simplu: camere mici, văruite, curate; gospodărie de ţară. Divanuri joase, orientale; pe păreţi – scoarţe şi portretele libertăţii elene, înconjurate cu arme vechi; şuşanele lungi, iartagane turceşti şi pistoale încrustate în sidef şi argint.

Când am ajuns în cea din urmă cameră, întroducătorul a bătut într o uşă: „Ema! Ema!... vino, că au sosit nişte domni din România!.

O femee brună, cu urme încă de frumuseţă, apăru. Părea foarte mişcată la vederea noastră; poate că-i redeşteptase amintiri duioase, căci repeta aceleaşi cuvinte, cu ochii înnotând în lacrimi: „România!... România!... săraca România!... ce viaţă!... ce viaţă!...”

Prinţul Gheorghe stă mai mult în străinătate decât în insulă.

În faţa palatului e corpul de gardă. La ieşire, admirăm un grup din jandarmeria cretană, care este instruită de ofiţerii italieni în felul vestiţilor carabinieri, spaima Italiei de Sud.

N-am văzut nicăeri o rasă de oameni mai frumoşi ca în munţii Cretei.

O înfăţişare mândră, impunătoare; oacheşi, bronzaţi şi svelţi în costumul lor pitoresc.

Jandarmii au uniforma apropiată de portul naţional: un ilic scurt, înflorit în cusături de arniciu şi sutaş, cu nasturi mărunţi de metal, şalvari scurţi până deasupra genunchilor goi, jambiere de piele neagră. Peste mijloc se încing cu brâu lat şi în loc de chipiu sau cască au o căciulită neagră, aplecată pe urechea dreaptă. Dealtfel, costumul naţional, chiar fustanela pe care Grecii o cântă atât de mult, este împrumutată de la Albanezi şi Turci.

Ne întoarcem iar pe străzile împestriţate de furnicarul multicolor al uniformelor militare. Peste tot o viaţă veselă, sgomotoasă: sărbătoarea lată a marinarului pe uscat.

Prieteniile se leagă repede aici. Din mers, în timpul când trecem pe lângă o movilă uriaşă de pepeni, aud într-un cerc de marinari italieni şi români: „Haide... frateli, să mangeamo uno pepene verde”....

Ne aşezăm la masa unei cafenele turceşti. În mijlocul acestui haus asurzitor, câţiva Turci stau la umbră, tăcuţi şi gravi, trăgând din când în când prin tuburile încolăcite fumul rece al narghilelelor.

Intru în vorbă cu un bătrân, care îmi spune cu părere de rău că ceeace vede acum în insulă nu-i place. Are de gând să plece în Turcia. Dealtmintrelea, cea mai mare parte din populara otomană vinde pământul şi emigrează în Asia mică.

Nu pot suferi Turcii să se vadă stăpâniţi de alţii. E umilitor!... Popor de războinici, cuceritori, care în totdeauna au fost deprinşi de a fi stăpânitori...

Ei se retrag de bunăvoe din toate ţările pe care le pierd.

Îmi aduc aminte de ceea ce mi spunea unul din prefecţii iubiţi, pe care i-a avut Dobrogea.

Pleca în judeţ cu pachete de cutii de tutun bectimis, ca să le dea Turcilor, cei mai buni cetăţeni ai Dobrogei. Cu toate acestea, cea mai mare parte au vândut pământurile pe nimic şi au plecat. Unii, care au şi până acum proprietăţi, vin odată pe an în ţară, încasează arenda pământului şi se întorc iarăş în Turcia.

Toate berăriile şi cafenelele sunt pline; Grecii, dacă nu joacă, table, cărţi, sau domino, cetesc jurnale şi vorbesc, vorbesc fără să mai sfârşească. De dimineaţă şi până seară stau toţi la umbră, în jurul meselor, şi discută politică grecească – această hrană zilnică le este servită pe un preţ eftin de cătră gazetele ateniane, aduse cu vapoarele poştale de la Pireu.

Nu vezi pe nimeni muncind. Ce meserie vor fi având toţi aceşti oameni, care se agită, vorbesc în gura mare, se ceartă, strigă, se ameninţă cu ochii tulburi de mânie, cu buzele tremurătoare, apoi se potolesc să înceapă a doua zi, la aceiaşi cafenea, în jurul aceleiaşi mese, cu puteri noi, cu aceiaşi aprindere, discuţia întreruptă cu o zi mai înainte.

La fiecare pas întâlneşti trăsăturile caracteristice ale acestei rase de sud: vie, nervoasă, uscată, geloasă, egoistă, nedisciplinată şi explozibilă ca o torpilă de fulmicoton uscat.

Un ofiţer francez, pe care îl cunoscusem cu o zi mai înnainte la vaporul nostru, ne conduce la o berărie mai bună. Abia ne aşezăm la umbra unui platan bătrân, şi o bandă de lăutari greci începe să ne încânte cu Valurile Dunărei; ne cunoscuse că suntem Români.

Înnăuntru, pe un părete, văd portretul lui Byron, aşezat între Canaris şi Miaulis.

Patronul, un grec vioiu şi zvelt, cu o teribilă pereche de musteţi cărunte, răsucite în sus, îmi lămureşte într-o românească stricată că acesta a fost un mare erou palicar al independenţii elenice. Şi, când îl întreb dacă a fost Grec, îmi răspunde că Byron a venit de la Englitera, dar că familia lui era originară din Grecia şi stabilită de multă vreme la Londra, unde făcuse avere mare. Când s-a început războiul, el a venit să lupte pentru patria strămoşilor săi.

Credinţa asta o au foarte mulţi Greci.

Mă gândesc la viaţa plină de vijelii a nefericitului poet..

Bogat, nobil, dintr o veche familie de pairi, descendenţi din Stuarzi, după ce uimeşte Europa cu puterea geniului său şi scandalizează Anglia cu nebunia aventurilor sale, vine în Grecia, ca să-şi cucerească şi gloria de războinic, pe care n-avea prilejul să o poată găsi în patria lui.

Înarmează un vas de războiu pe cheltuiala sa şi debarcă în mijlocul acelui viespar de intrigi şi patimi omeneşti, care se deslănţuiau între şefii conducători ai insurecţiei greceşti.

Moartea l-a surprins prea curând, încât n-a avut vreme să descrie, dar ne putem uşor închipui ce a simţit acest om, care văzuse de la distanţă lupta eroilor eleni, prin prisma sa poetică, din celălalt capăt al Europei.

Cum s-o fi simţit oare acest nobil orgolios şi rafinat în mijlocul bandelor armate, care făceau piraterii şi jafuri, între oameni barbari, lacomi şi cruzi, fără ordine şi disciplină, conduşi de şefi rivali şi geloşi, cari se mâncau între ei!...

Ruinat, amăgit, şi desperat, moare la Missolonghi, bolnav de friguri de baltă.

În multe case din Grecia se găseşte portretul său. Domnişoarele de pension şi azi îl mai visează, desemnându-i chipul care era, se zice, de o frumuseţe răpitoare.

Dar... vremurile romantice au apus şi, demult, s-a stins rasa poeţilor filoeleni, care se exaltau, cântând lupta eroică a copiilor Heladei, sub ochii bătrânei Europe, electrizată o clipă numai... Lăutarii greci, voind să ne facă plăcere, încep un cântec popular din Creta, în care se vorbeşte şi despre România! Barba Gheorghe se năcăjeşte să mi-l traducă, şi eu mă încerc să-l notez. E vorba de vitejiile unui Cretan, pe care îl cheamă Nauos, mai mult bandit decât haiduc:

Veniţi, voinicii mei copii,
Veniţi cu mine, scumpi copii,
Ca să vă dau şi aur
Şi haine strălucite.

Inimi de oţel să aveţi în piept,
Ca fierul picioarele tari să vă fie.
Cât alţii merg o săptămână.
Voi într-o zi să faceţi drumul
Până la casa cea frumoasă
A lui Barba Nicola cel bogat.

Intraţi fără de teamă
Şi năvăliţi deodată,
Că abia acum s-a întors
Din ţara Valahiei bogată,
De unde şi cară banii
Cei scumpi şi sunători.

Argint şi aur românesc,
Strălucitor şl greu,
Luaţi şi sânul vi-l umpleţi,
Apoi în cinstea lui să bem,
Voinicii mei copii...
............................

Ofiţerul francez de lângă mine, căruia îi traduc înţelesul cântecului, începe să-mi descrie populaţia insulei, căci el se află mai de mult aici şi cunoaşte foarte bine chestia cretană.

Starea politică – începu el, – în care se găseşte azi insula, având trupele străine debarcate, este singura stare fericită a Cretei.

Insula asta nu poate trăi formând singură un stat modern, independent; are nevoe de un epitrop, căci îi lipsesc şi banii şi mintea.

E o ţara săracă, cu puţină agricultură, de care Grecii au fugit întotdeauna; cu livezi de măslini şi puţină vie. O populaţie, de felul ei leneşă, ajunsă din cauza frământărilor într-o stare de sărăcie şi dezordine, încât a pierdut cu totul însuşirile necesare pentru a se hrăni din propria sa muncă.

Nimeni nu mai vrea să muncească.

Comitetele şi Grecii bogaţi, răspândiţi prin toate porturile lumii şi căror nu li se poate nega sentimentul patriotic, se îngrijesc de hrana Cretanilor.

Meseria de revoluţionar grec este încă destul de bună şi îndeajuns plătită.

„Grecii întotdeauna au avut în cel mai înnalt grad sentimentul libertăţii şi o nespusă oroare de ascultare şi disciplină. Cu drept cuvânt s-a spus că pe faţa globului nu se găseşte un popor mai nedisciplinat. Naţiunea asta a fost totdeauna despărţită în stătişoare deosebite, care se certau între ele.

Munţii populaţi de bandiţi şi mările de piraţi.

Cu asemenea elemente este foarte greu a se constitui şi menţine azi un mic stat modern, independent.

Unirea cu Grecia nu i-ar face pe Cretani mai fericiţi şi mai bogaţi.

Ar însemnă numai că şi Cretanii să pue umărul, ca să înpingă carul statului grecesc, care se mişcă aşâ de încet şi cu atâta greutate. S-ar folosi de unire numai o pătură mică de politiciani de meserie, care şi-ar împărţi slujbele, noi creiate.

Unirea o cer toţi aceştia, pe cari îi vezi aici în jurul meselor cafenelei şi cari, enervaţi de atâta aşteptare, se ceartă la jocul de table şi devorează zilnic jurnalele de la Atena.

Crede-mă, de când sunt aici, m-am convins că acestei populaţii îi trebue numai decât un stăpân.

Cretanii ar trebui să-i întrebe pe Malteji dece au părăsit lupta pentru unirea cu Italia, şi cum s-a transformat într-o grădină bogată acea insulă stâncoasă şi stearpă....

Singura soluţie bună – cea mai de spirit şi cea mai nimerită – a dat-o un scriitor francez, care a făcut o anchetă în insulă, după războiul greco turc:

Prinţul Gheorghe, guvernatorul insulei, să se însoare cu zestrea fetei unui miliardar american. Atunci s-ar putea exploata resursele insulei, s-ar face bănci, credite, lucrări de utilitate... Liniştea, progresul şi fericirea Cretanilor ar fi asigurate, şi această insulă s-ar transforma cu timpul într un paradis terestru”.

1908 August

Dela Rodos la Kalimno.

Abia aruncasem ancora în faţa ruinilor colosului din Rodos, când se zări jucând pe valuri o barcă lucitoare, la pupa căreia flutură steagul roş cu semiluna albă la mijloc. Căpitanul de port făcea vizita cuvenită unui vapor de războiu pentru a ne saluta de bună venire.

Era un bătrân frumos, falnic, ras proaspăt, cu mustăţile sure răsucite, în mare ţinută de ceremonie, cu fesul roş aprins.

Când s-a apropiat, am putut deosebi mai bine amănuntele îmbrăcămintei: redingota de marină avea piepţii brodaţi cu înflorituri în fir de aur; câteva decoraţii, medjidii şi osmanii, înşirate în stânga în dreptul inimii; epoleţi bogaţi pe umeri; mânecele cercuite de galoane late; dar... fără cravată!...

Întotdeauna m-a minunat înfăţoşarea dureros de ridicolă ce o dă unei ţinute grave lipsa cravatei, a acestei bucăţele de cârpă răsucită în felurite chipuri, pe care gustul modern ne-o impune la gât pentru ascunderea nasturelui de la gulerul cămaşei.

Nu ştiu dacă turcul uitase din grabă să-şi pună cravată, dacă o pierduse pe drum, sau găsise că-i de prisos acest amănunt al îmbrăcămintei europene.

Mai văzusem altădată un ofiţer turc în mare ţinută, muiat tot în fir de aur, dar încălţat cu papuci imenii şi în ciorapi albi.

După ce turcul îşi sfârşi din capul scării discursul pregătit într-o franţuzească stâlcită, ofiţerul de quart îi spuse că venim din Alexandria.

La auzul acestui nume turcul se repezi înspăimântat în jos pe scări, ştergându-şi mâna cu poalele redingotei.

Pardon!... pardon!... Ioc hacânâz!... şi se îndepărtă pierzându se în scuze.

În zadar ne-au fost toate stăruinţele; guvernul turcesc hotărâse carantină de zece zile pentru toate vasele care veneau din Egipet. E drept că în Alexandria şi Cairo erau pe atunci de la zece la cincisprezece cazuri de ciumă pe zi. Dar boala se încuibase mai mult în populaţia arabă şi europenii trăiau aproape fără frică în mijlocul ciumei.

Hotărât, trebuia să facem carantină. N-aveam voe să debarcăm pe insulă. Orice comunicaţie cu pământul era întreruptă. Provizia de hrană ni se lăsă pe scara vaporului, iar banii îi aruncam într-o cutie de tablă cu acid fenic, care ni se întindea prinsă în vârful unei prăjini lungi.

Depe puntea vasului nostru, privim insula aceasta care păstrează încă urmele bogăţiei şi frumuseţei de altă dată. Natura îmbelşugată a acestui pământ binecuvântat n-a putut fi încă secătuită de lăcomia şi nesocotinţa omenească.

În aerul curat şi limpede care tremură în zare, sub cerul senin şi fără pată, Rodos apare ca o grădină fermecător alcătuită răsărind ca prin minune din adâncul sânului acestei mări care luceşte veşnic într-un albastru clar deschis şi dulce.

Te farmecă bogăţia de culori îmbinate într-un imens amfiteatru, care se ridică de jos de pe oglinda netedă a mării înnălţăndu-se spre bolta cerească cu vârful de piramidă, albit şi stâncos, al muntelui Ataleyrion. Casele albe lucesc în verdeaţa frunzişului, şi în fiecare parte ochiul deosebeşte un altfel de verde după neamul copacilor sădiţi, – de la verdele palid deschis al umiliţilor măslini până la verdele viu şi tare al mândrilor stejari. Bisericile creştine, prefăcute în moschee musulmane, îşi ridică vârfurile ascuţite ale minaretelor printre chiparoşii înnalţi, înşiraţi în rânduri. Prin văi adânci umbresc platanii cu frunza lată şi smochinii încărcaţi cu roade.

Pretutindenea buchete de mirt, rodii şi portocale.

Insula această bogată, aşezată într-o minunată poziţie maritimă şi militară ajunsese odată cheia întregului Archipelag. Locuitorii ei aveau faima celor mai iscusiţi marinari ai lumii elenice, sămănase colonii pe toate coastele Mediteranei şi populase pe vremuri insulele Baleare.

Rodos avea două porturi minunate, şcoli vestite şi un comerţ înfloritor; senatul insulei ajunsese a alcătui legi de Drept comercial şi maritim.

Şi azi se mai văd urmele vechei civilizaţii, resturi de fortificaţii şi cheiul de piatră în capul căruia se cunoaşte sfărmăturile colosului din Rodos.

Vestitul Chares di Lindos a lucrat doisprezeci ani la statuia uriaşă a lui Helios, zeul protector al insulei. Colosul înnalt de 32 metri, care se ridică la intrarea portului, era socotit ca una dintre cele şapte minuni ale lumii.

Împăratul Comod a pus să se schimbe capul colosului pentru a fi chipul său în locul zeului Helios. Un cutremur de pământ a rostogolit colosul, şi sfărmăturile, vândute unui evreu, se zice, că au fost încărcate pentru a fi transportate de cătră o mie de cămile.

În ruinele zidirilor au rămas încă sculpturi de cruci şi arme de pe vremea rătăcitorilor cavaleri ai sfântului Ioan din Ierusalim.

Alungaţi de urgia musulmana din locurile sfinte, ei s-au aşezat aici în insula aceasta bogată, care era şi cea mai apropiată pradă a corsarilor musulmani.

Fortificaţii minunate îi apărau împotriva atacurilor năvălitorilor, dar după un asediu groaznic de şase luni, sunt sdrobiţi de Suleman. Şi de atunci, de când cavalerii au fugit aşezându-se în Malta, s-a îngropat sub dărâmăturile cetăţii şi viitorul insulei Rodos.

După vegetaţia orientală şi înfăţişarea solului, insula aceasta apare ca o prelungire a Asiei, un post înaintat al vechiului continent.

Când priveşti lanţurile insulelor Ionice, înşirate între cele două ţărmuri, recunoşti că nu pot fi decât o continuare a coastelor, rămăşiţi din uscat, vârfurile munţilor înnecaţi ai unui continent care se întindea într-o epocă îndepărtată între Grecia şi Africa.

De aceia şi legendele elenice amintesc despre prima populaţie mititică a insulelor că s-ar fi pierdut înnecată de revărsarea apelor şi, pe urmă, Helios a creat alt neam de oameni cu care a populat insulele mării Egee.

Dela sud apare în zarea luminoasă un vapor mare, alb, strălucitor. Se apropie încet, maestos, de port, tăind lin apa brăzdată în linii lungi argintate. Totul se restrânge ca într-o oglindă de Veneţia.

E un vapor militar sau un pachebot?

Trece pe aproape de noi. Se zăresc uniforme de marină pe punte.

După ce ancorează în port, aflăm că e iachtul lui Rotschild, în navigaţia de plăcere prin orient. Făcea o excursie pentru vizitarea lucrărilor de desgropare a ruinilor de la Troia.

Ni s-a spus că altădată, când a fost prin insulă, Rothschild a dăruit 40 mii de lei pentru coreligionarii săraci.

În adevăr, în această insulă sunt foarte mulţi evrei spanioli, îmbrăcaţi turceşte, o parte din ei sunt barcagii şi muncitori în port. Cu părul şi barba neagră, obrazul pal, bronzat, ochiul mare de arab, evreul de aci pare că înfăţişează adevăratul tip oriental. Mă gândesc la tipul evreului polonez cu părul şi barba roşie. Ce caractere de rasă mai pot fi comune acestor două tipuri aşa de mult deosebite?...

Şi totuşi li se spune semiţi şi unuia şi altuia. – Veşnica şi încâlcita chestiune a raselor de pe vremea zidirii turnului Babei şi până azi încă n-a putut fi deslegată...

În fundul portului e ancorată o corăbioară turcească. De acolo se aude mereu un zgomot neîntrerupt, un fel de ţăcăneală cadenţată.

Aflăm că e o brigantină scăpată ca prin minune de la înnec, în timpul unei furtuni de la larg.

Are vreo câteva coaste descheiate, şi nenorociţii ei marinari trebue să pompeze ziua şi noaptea apa care se furişează printre încheieturi, căci altfel scoica lor s-ar duce la fund în câteva ore.

Târziu de tot, când am ieşit iarăşi pe punte, în liniştea nopţii răcoroase, sub ochii stelelor care veghiau sclipind de asupra mării adormite, se simţia o adiere blândă şi parfumată care venia dinspre uscat. Şi dintr-acolo deabia ajungea la noi, slab, ca un rest de ecou îndepărtat, o armonie de cântare veche şi sfântă. Întreaga insulă împietrită în somnul ei adânc, cu rămăşiţele monumentelor antice, cu sfărmăturile colosului doborât, cu armele cavalerilor creştini, cu bogatele amintiri ale măreţiei trecutului îngropat de veacuri, părea un cimitir întins, deslipit de pământ, de undeva, plutind misterios în singurătatea apelor pustii. Iar luminile slabe care mai licăreau pe la case – veghiau ca nişte candele aprinse de asupra mormântului în umbra neagră a bolţilor copacilor pletoşi.

Prin ceaţa viorie care împânzeşte orizontul se desemnează în alb, ca o viziune a nopţii, forma uriaşă a iachtului Rothschild. Falnic, nemişcat se odihneşte adormit pe luciul apei moarte.

Un glob electric, plutind de acolo, sus, în înnălţimea catargelor, aşterne tremurând o dâră de lumină pe faţa mărei până în fundul portului, departe, unde luceşte umila corabie turcească.

Şi în tăcerea nopţii se aud încă mereu aceleaşi ciocnituri metalice, cadenţate, – e munca chinuitoare şi fără de răgaz, e veşnica luptă a celor mici şi slabi.

Plecasem pe vreme bună din Rodos. În tot timpul zilei avusesem marea liniştită şi cerul curat.

Soarele asfinţise înnecat în apa pătată de un roş însângerat în partea dinspre apus, sub un cer purpuriu deschis. Se arătau semne cari prevesteau vânt tare în noaptea aceia.

Pe puntea de comandă se plimbă singur, tăcut, un ofiţer tânăr, cu barba şi mustăţile rase. Era unul dintre acei cari încă din frageda lor tinereţă se chinuesc pentru a-şi schimba firea după tipicul ideal al marinarului englez.

Odată cu introducerea pipelor şi a tutunului englezesc Navy-cut pe bordul vasului nostru, se puseseră în circulaţie şi o sumă de povestiri marinăreşti ca pilde de păstrarea sângelui rece, una dintre cele mai înnalte virtuţi nautice. Se zicea că pe nu ştiu care bastiment englez, un amiral bătrân voind să încerce pe un ofiţer tânăr îi arată nourul care se ridica la orizont:

— Tinere, ia măsurile cuvenite pentru a preîntâmpina furtuna care se apropie.

Ofiţerul, în loc de a se repezi la manevra vasului, se îndreptă calm cătră un marinar de serviciu:

— Băete, dute în cabina mea şi adu-mi mantaua de ploae.

— Bravo!... strigă amiralul, ai mult sânge rece şi vei ajunge un bun comandant.

Ce a mai urmat – povestirea nu spune, însă pe vasul nostru urmarea o cunoaştem bine.

Pentru că nu s-au luat în pripă măsurile repezi de manevră, am fost surprinşi de furtună.

La început nu se arătase pe bolta curată a cerului decât în spre nord o dungă cenuşie. Dunga se prefăcu într-un nour arcuit, ca un balaur cu spinarea neagră, care eşia parcă din mare, înnălţându-se pe cer şi apropiindu-se de noi cu o repegiune uimitoare, iar coada i se târa pe suprafaţa apei.

Era ceia ce numesc marinarii un grăunte negru de furtună.

„Pentru a descrucişa sburătorii!... sus gabierii!...” şi marinarii se aruncară pe scările de frânghie, agăţându-se cu mânele şi cu picioarele goale; ca nişte paianjini începură a depăna în goană prin ţesătura de pânze şi frânghii.

Dar era prea târziu. Furtuna se deslănţuise cu aşa năprasnică iuţeală, că ne-a surprins aproape cu toate pânzele întinse Nu ştiam pe ce să punem mâna mai întâi.

În prima rafală, care ne isbi în faţa, urlând furioasă, se auzi o trosnitură seacă sus în catargul din provă: un sburător se rupse în două şi pânza sfâşiată, ca o aripă rănită, se zbătea nebună în suflarea vântului.

Ne aflam într-o strâmtoare foarte primejdioasă.

Dacă ne ar fi prins furtuna în altă parte, fugeam la larg, căci, după sfaturile marinarilor bătrâni, se ştie că întotdeauna corabia zice corăbierului: „Fereşte-mă de uscat ca eu să te feresc de apă”. Dar ne aflam angajaţi într un canat strâmt şi întortochiat, mărginit de insule stâncoase, cari se rădicau ca nişte umbre negre în jurul nostru, ameninţându-ne prin întunecimea nopţii. Vasul nostru, cu viteză slabă, nu putea birui vântul din faţă, şi în orice moment eram în pericol de a fi aruncaţi la coastă, unde vasul s-ar fi sfărâmat în bucăţi.

Să ne întoarcem înapoi la Kos, ori să schimbăm drumul pentru a intra la adăpostul insulei Kalimno?

Dar trecerea prin strâmtoarea stâncilor c-un vas slab, cu pânze, era foarte grea, căci prin întuneric nu se vedea intrarea.

Astronomia, harta şi busola nu erau de nici un ajutor. Toată nădejdea ne era în Barba Gheorghi, care încălecat în prova de tot, de vârful bompresului, trebuia să ne conducă la adăpost sigur prin locurile aceste, pe unde el cutreerase de atâtea ori în vremea tinereţii.

În momentul când ne-am întors pe loc, primind de odată vântul dintr o coastă, vasul s a aplecat aşa de tare, că toate s-au prăvălit pe punte şi clopotul bordului începu să bată într-o dungă.

Haus asurzitor şi întuneric ca în iad.

Suflările vântului, care treceau prin măcărăli cu-n şuerat ascuţit, răutăcios, făceau să vibreze frânghiile întinse ca nişte coarde sunătoare.

Şi vasul nostru bătrân, slăbit din încheeturi, gemea greoi, cutremurat la fiecare val ce se isbea în coastele-i de lemn.

„Uscatul în provă!... se vede aproape!...” Fu câteva clipe de groază. Se auzi zbârnăind telegraful de la maşină. „Stop!.... înapoi toată viteza!...”

„Nu-i nimic, nu-i nimic!...” – răsună vocea groasă a lui Barba Gheorghi. „Cârma puţin babord şi intrăm bine” – adăugă bătrânul, care cu ochii ţintă înnainte, străpungea întunericul nopţii recunoscând ţărmurile strâmtorii.

Toată lumea era afară pe punte; şi pentru că nu se vedea nimica în noaptea aceia neagră care ne împresură, toţi îşi încordau auzul spre prova de unde veneau comenzile lui Barba Gheorghi.

De câteori se strigă babord sau tribord, toţi repetau comanda din nevoia instinctivă de a ajuta fiecare cu ceva la manevra vasului.

În jurul cârmei erau mai mulţi decât trebuiau, căci cârma e inima vasului, mai cu samă în asemenea împrejurări.

În depărtare, o lumină roşă se zărea licărind jos pe faţa apei.

Încet, pe dibuite, ne apropiem de ea. După un ceas de drum, ne oprim aruncând ancora. Sântem la adăpost.

Suflările vântului se opresc în pereţii stâncoşi ai insulei Kalimno. Prin întuneric nu se desluşeşte nimic în golful acesta tăcut şi apărat de natură.

Forma ţărmului înalt abia apare ca o umbră cenuşie, ridicându-se din mare înspre cer, având sămănat pe ea câteva lumini roşietice, care clipesc obosite pe la geamurile caselor pe unde lumea nu s-a culcat încă.

A doua zi dimineaţa când ne-am sculat, am avut în faţa noastră una din acele privelişti pe care rareori în viaţă ai prilejul de a le întâlni.

De cu noapte vântul se potolise. Bolta cerească se limpezise, şi în vibraţia orbitoare a dimineţii părea căptuşită cu o imensă pânză de mătasă albastră lucitoare.

Insula părea creştetul cărunt al unei stânci uriaşe, care eşia din fundul mării, oglindindu-şi ţărmurile în limpezimea apei verzi, sticloase sub lumina aurie a soarelui.

Pământ pietros, arid, răscolit; pretutindinea sfărămături de stânci vinete şi roşii, arse, fulgerate, pătate de rugină, – schelet pietrificat rămase de alte vremuri. Şi totuş furnica omenească se încăpăţinează în lupta ei pentru trai, căutându-şi hrana prin locurile aceste sterpe şi secătuite.

Puţină viaţă ce a mai rămas în insulă, s-a retras jos la poalele muntelui, de-a lungul mării, de o parte şi de alta a golfului.

Casele mici de piatră se înşiră ca nişte pete albe pe malul roşietic. Printre ele cresc rari măslini slabi, noduroşi, abia ducându-şi zilele în pământul lor pietros, din care nu mai pot suge ceva vieţuitoare. Tânjesc însetaţi aşteptând ploaia care nu mai vine să le reînvieze frunzele pălite, albicioase.

Sus de tot se zăresc câteva capre agăţate pe peretele de piatră desgolită.

Un sat sărăcăcios, uitat în baia asta goală, în care oamenii trăesc din comerţul ce-l fac cu pescuirea bureţilor de mare. Cinci luni pe an, din Iunie până în Noembrie, bărbaţii toţi sunt duşi la pescuit, departe pe la Cipru, Kalki, Siria şi Tripoli; acasă rămân femeile, copiii şi bătrânii care nu se mai pot hrăni din munca grea pe mare.

E ziua de sfânta Măria şi la biserică se face slujbă frumoasă pentru cei care sunt duşi pe apă.

Grupuri de femei îmbrăcate în negru, ducându-şi copiii în braţe şi de mână, în haine albe de sărbătoare, se văd pe cărările strâmte care se pierd şerpuind printre stânci.

De pe celălalt ţărm al golfului, bărci negre, uşoare, se văd alunecând pe luciul de oglindă al apei.

O barcă trece chiar pe lângă vasul nostru. Cu mâna înţepenită pe cârmă, stă un moşneag gârbovit, uscat, cu ochii aproape închişi. Lângă el, pe bănci, câteva femei cernite şi o droaie de copii ghemuiţi jos pe fundul bărcei. La lopeţi trag voiniceşte două femei tinere; piepturile li se umflă la fiecare mişcare prin încordarea braţelor. Loviturile lopeţilor grele împing barca înnainte tăindu şi drum, cu botul ei negru sfâşiind netezimea apei.

Dela noi de pe punte Barba Gheorghi le strigă pe greceşte:

„Hei!... la biserică vă duceţi?”

„Când se întorc ai voştri de la pescuit?”

„Peste două luni” – răspunse o femee din barcă.

„Dacă o vrea cel de sus” – adăugă o alta ridicându şi o pereche de ochi negri, scânteetori, în spre albastrul senin al văzduhului.

Barba Gheorghi arătă cătră bătrânul care nu răspunse nimic şi nici nu dase vre-un semn de înţelegere.

„Vedeţi, moşneagul acela e surd. Aici toţi oamenii sunt surzi.”

„Cum se poate asta? Adică toţi bărbaţii din insula asta sunt surzi?” – îl întrebă unul dintre noi.

„Da, da, aşa este!... Asta vine de la meseria lor. E foarte grea meseria asta. În lege stă scris că nu este voe să se pescuiască bureţi decât cu scafandru, dar negustorii nu se ţin de lege. Este mai eftin cu afundători. Cari sunt tari de piept şi înotători meşteri se lasă până la adâncime mare. Dar nu se ştie câţi se mai întorc din cei care pleacă din sat la pescuit. În fiecare an se pierd mulţi. Unii se înneacă, pe alţii îi mănâncă răchinii, mulţi se înnăbuşă, scuipă sânge, dela o vreme mai toţi surzesc, li se rup unghiile şi li se înroşesc ochii. Când nu mai pot să iasă în mare, rămân în sat şi se sting încet, văzând cu ochii, pier, uscându se pe picioare. Femeile umblă îmbrăcate în negru, aşa li-i portul cinci luni de zile pe an, cât sunt duşi bărbaţii. Să te faci aci când se întorc pescarii să vezi ce bocete se aud în tot satul”.

Când eram gata de plecare, pe când trăgeam lanţul ancorei, la biserica ascunsă între măslini, pe coasta muntelui pietros, începu să sune clopotele pentru leturghie. Câteva clipe ne-am oprit din lucru tresărind în vraja dangătelor cari înfiorau liniştea solemnă a golfului. Sunete prelungi, jăluitoare, se loviau de pereţii stâncilor, care le răsfrângeau spre larg, unde vibrau pierdute în sigurătatea mării, fără a fi auzite de acei pentru care atâtea suflete rugase cerul.

Întinzând pânzele, am plecat trecând pe aproape de iachtul lui Rotschild, care venise de cu noapte, ancorând chiar la intrarea în port.

Sub ploaia razelor de soare, vasul acesta mândru, alb peste tot, tăiat în forme fine, graţioase, părea o lebădă uriaşă plutind lucitoare pe oglinda unui lac.

Sus, pe punte, se zărea un grup de privitori înarmaţi cu binocluri şi ochiane lungi, admirând priveliştea insulei care se desfăşura asemenea unui tablou văzut printr un ochiu de panoramă. Îmbrăcămintea femeiască, înflorită în culori armonizate, are un farmec deosebit, primăvăratic, pe puntea vapoarelor în aerul liber, în lumina mărei.

Şi cum stam cătând spre vaporul strănepoţilor lui Mayer Anselm Rothschild, umilul băet de birou dintr-o bancă din Hanovra, fără să vreau, o întrebare mi se închegă în minte:

Ce gânduri s-or fi încrucişând oare în căpuşoarele cele blonde, aşa de drăgălaş învăluite în gazul şi muselina cart fluturau în bătaia vântului?

Ce vor fi gândind oare privind la convoiul acela de umbre negre, care se strecurau tăcute şi cucernice pe cărarea şerpuită de la biserica din deal?...

Slujba se sfârşise şi femeile cernite, ducându şi copilaşii îmbrăcaţi în alb, coborau la vale în sat, pe la casele lor sărăcăcioase.

1908 August

TE-AR MAI PUTEA INTERESA