Editura Global Info / Literatură

Jean Bart

Din Concentrare

Era a treia zi de marş.

Înaintam încet, greoi, abea mişcându ne picioarele îngropate în praful şoselei, ce se întindea înaintea noastră fără sfârşit ca o dungă albă şerpuită printre lanurile galbene perdute în zare.

Arşiţa arzătoare a soarelui ne frigea obrajii. Ca să ne apărăm ochii trăgeam bonetele pe frunte, ceia ce ne făcea să suferim mai cumplit căldura. Boabele de năduşeală se scurgeau în lungul obrajilor, lăsând în urmă dungi umede pe stratul de praf ce ne acoperea faţa. De năduşeală se iviseră pete negre pe bluzele albe.

Cureaua centironului îmi ardea mijlocul ca un brâu de foc.

Bidonul era golit demult. Ce n aş fi dat atuncea pentru un strop de apă şi un petic de umbră!

Dar nu, atunci nici nu mă gândeam la asta, căci închipuirea lor m-ar fi făcut să sufăr mai mult.

Adică, la ce mă gândeam atunci?... zău că n-aş putea spune, – mi se pare că nu mă gândeam la nimic.

Ca o maşină mă mişcăm în neştire luat de şuvoiul acelei turme omeneşti, ce cu puterile sleite se târa încet în lungul drumului perzându se apoi în nori de praf.

Era o tăcere de cimitir; ai fi crezut că mergem la o înmormântare; toţi parcă erau muţi; numai ţăcăneala baionetelor lovite de coapse se auzea într-o cadenţă desăvârşită.

Din timp în timp, câte un oftat înăbuşit se perdea printre rânduri şi uneori câte o şoaptă rară dar nedesluşită îţi atingea auzul.

Era, desigur, o înjurătură scăpată printre dinţii vreunuia care mai avea încă puterea de revoltă.

În dreapta mea aveam un voluntar, băiat înalt şi subţirel ca o trestie. Sărmanul, parcă-l văd cum mergea suflând greu, murmurând cuvinte neînţelese, îndoit înainte sub greutatea celor douăzeci şi două de kilograme ce le purta în spinare.

Şi când puterile îl părăseau, rămânea în urmă printre aceia pe care picioarele nu-i mai puteau duce şi istoviţi, moi ca de ciară, se lăsau pe marginea şanţului şoselei.

Atunci se auzea glasul sălbatec al sergentului major Dobrea, care anume rămânea la coada coloanei: „scoală leat, hai la drum... ce te-ai muiat... sus că te scol eu...”

Iar câte unul din front, fără a-şi întoarce capul, mai adăoga şi el aşa prieteneşte: „e hei letuţă, credeai că-i pleaşcă la meliţie? iacă ai găsit o...”

Unii oftau din adâncul inimei, alţii zâmbeau numai, fără a face mult haz şi a prelungi glumele ca altădată.

Ce-i dreptul, mă prindea mila de bietul voluntar, dar îl uitam îndată, când îmi aruncam ochii în stânga mea: la Drincă rezervistul.

Drincă, sau moşneagul, cum îi zicea în bătae de joc toată cazarma, fusese dezertor în nenumărate rânduri; îl chemase acum în concentrare să facă manevra.

Era unul dintre cei ce se găsesc întotdeauna la orice regiment; era dintre nenorociţii care intraţi odată în armată nu-şi mai văd visul liberării decât foarte târziu şi îmbătrânesc în cazarmă, rămânând ca exemplu şi batjocură pentru camarazi.

Avea, sărmanul, un corp diform, nişte picioare lungi şi îndoite, pieptul încovoiat, ochii stinşi în fundul capului, o barbă neagră şi încâlcită.

Şi cum mergea el tăcut, aplecat înainte, tuşind şi scuipând la fiecare pas, privea mereu în lungul drumului, parcă ar fi căutat ceva în zare.

Într-un târziu se întoarse către mine spunându-mi încet: „Vezi colo un sat?... sunt Stelenii... îi satul meu, am casă, nevastă şi copii... oare ne-a da repaus acolo?...” şi ochii prinseră a-i sclipi în cap.

Ne apropiam mereu. Şoseaua trecea pe marginea satului, lume multă se adunase la răscrucea drumului, cânii începură să latre; iar copiii droaie, în goana mare, ne ieşiră înainte.

Când am ajuns la poarta ţarinei, de unde începea un rând de sălcii, colonelul a descălecat, a făcut semn corniştilor să sune „oprirea şi repaus.”

Am rupt rândurile şi ne-am îngrămădit la umbra sălciilor, lungindu-ne la şir pe marginea şanţului şoselei, cu raniţele sub cap.

Iar alţii au dat năvală la o fântână a cărei cumpănă se înălţa şi se lăsa cu grabă, scoţând un scârţâit lung şi jalnic.

Ce înduioşetoare privelişti: acea mulţime de bărbaţi, femei şi copii, care ne ieşiseră înainte cu doniţi şi ulcele pline cu apă:

— „Sărăcuţii de ei, cine ştie câte poşte mai au de făcut!” ziceau femeile cătând cu milă la noi.

O babă cu o legătură în mână îşi căuta feciorul.

— Dragii maicăi, arătaţi-mi pe Niţă al meu, că aici trebuie să fie...

— Da bine, mătuşă, nu ştii în ce regiment îi?...

— Ba ştiu, măiculiţă, că-i în dorobanţi şi aicea trebuie să fie...

Ce preţuite erau acele clipe de odihnă! Nu mişcăm nici dintr-un deget, lungit pe spate cu faţa în sus, cu ochii aproape închişi, abea zăream jucând printre gene albastrul străveziu al cerului de amiază.

Zăceam aşa moleşit în pacea asta dulce şi binefăcătoare; simţeam cum somnul încercă să mă fure, când se auzi răsunând semnalul: „drepţi şi înainte!”

Îmi era corpul greu ca de plumb. Ce n-aşi fi dat să mă lase încă numai câteva clipe să mai zac aşa în toropeala asta neînchipuit de dulce.

Ne dam mână unul la altul ajutându-ne să ne sculăm de jos.

Din toate părţile se auzeau strigăte şi comenzile ofiţerilor; sergentul major Dobrea plecase să-i adune în front pe toţi care întârziau.

Ne-am pus iar în marş. Colonelul, un om înalt şi sdravăn, mergea în capul regimentului pe jos cu picioarele înţepenite, iar în urma lui calul, aburit de năduşeală, călca alene apărându-se de muşte.

Ca să ne mai învioreze, se dase ordin să cânte muzica; dar de-abia se auzeau până la coada coloanei sunetele slabe şi întretăiate care se perdeau în huruitul asurzitor al unei baterii de artilerie ce ne trecuse înainte.

Tocmai târziu am băgat de seamă că Drincă lipseşte; mă uitam în toate părţile, nu era nicăerea. Atuncea am înţeles totul: rămăsese în sat. Ce puteam face decât să tac?

Spre seară, începu a se zări satul în care trebuiam să rămânem pe noapte.

În fundul plumburiu al cerului ce părea sprijinit pe creasta dealului din faţă, soarele roşu ca o pată de sânge se oprise parcă anume din coborâşul său să ne aştepte în cale.

Dar noi înaintam încet, aruncându-ne privirile spre vârful dealului, şi, îndoindu-ne puterile, urcam suflând din greu.

Întârziarăm destul până am ajuns în muchea dealului. Soarele nu ne mai aşteptase; asfinţise lăsând numai o geană aurie, care sclipea împurpurând cerul până departe şi poleind stuful de pe acoperemintele caselor sărăcăcioase înşirate în lungul drumului fără sfârşit.

Ne-a dat în quartier. Am căzut la un biet om sărac, cu vreo cinci copii mărunţei. Ne-am lungit cu toţii la rând, pe prispă, cu raniţele drept căpătâiu.

Cu ochii ţintă în lună, sdrobit de oboseală, mă fură somnul pe când bietul om, scuturându-şi luleaua stinsă, ne povestea necazurile care-i rodeau inima.

N-avea în curte nici picior de vită, le vânduse pe toate; vârâse tot ce avea în peticul de pământ, rămas de la părinţi; dar de secetă popuşoii se înecaseră în buruiană şi acum în toamnă nu mai avea nimic... îl auzeam prin somn cum ofta din adâncul inimii, şi vorbele lui parcă le repetam şi eu şoptindu-le aşa în neştire:

— Măi frate, şi mă tot bat cu gândul, noi ce-om mânca la iarnă?

În zorii zilei, corniştii colindau satul sunând deşteptarea; tocmai dimineaţa la apel s-a dat de lipsa lui Drincă.

— Ai auzit, mă, moşneagul îi lipsă la apel, – zicea un sergent altuia.

— A dezertat iar, măi, pârlitu ăla; apoi în meliţie moare.

— Cu atât mai bine, adaugă un altul în glumă, îl îngroapă armata pe cheltuiala ei.

Tocmai a treia zi sub seară a venit Drincă, s-a întors de bună voie.

Unora le eră milă de el, alţii îl întrebau în bătaie de joc ce-i fac copii şi nevasta: îs „bine mersi?”

În noaptea aceia a dormit în cort lângă mine; l-am luat cu binişorul şi mi-a povestit totul.

Ce jalnică şi adevărată era povestea acestui suflet chinuit.

Mi-a spus cum numai s-a repezit într-o goană să-şi vadă nevasta şi copii şi cum a găsit copilul cel mai mic, care zăcea de douăzeci de zile, nevasta bolnavă şi ceilalţi patru copii flămânzi, şi nici un pic de făină în casă. Mi-a spus cum a plecat prin vecini ca să-l ajute, că n-avea nici pentru o lumânare; cum şi-a îngropat copilul şi-a lăsat câteva căuşe de făină acasă; cum a vrut să plece de câteva ori şi cum îl ţineau plângând copiii de poalele mantalei!

— He doamne, ce-ţi mai sperii eu somnul cu necazurile mele? parcă poţi să le înţelegi? – sfârşi el întorcându-se pe partea cealaltă.

Cu pumnii sub cap, cu ochii pironiţi în pânza cortului, ascultam mut de grozăvia acestor mărturisiri, nu eram în stare să leg o singură vorbă, nici măcar de mângâiere.

Am rămas aşa înlemnit; nu ştiu, dormeam sau nu, dar nu-mi ieşea din minte bordeiul murdar şi sărac; vedeam parcă chipul de ceară al copilului de pe cuptor... desigur visam, căci într-un târziu m-am deşteptat tresărind.

Toţi în jurul meu sforăiau greu, pânza cortului se umfla în adierea unui vânt răcoritor.

Prin gaura în chip de uşă, luna din înălţime privea aşa de blând la noi poleind baioneta unei sentinele care picura de somn rezemată pe armă.

Câteva raze ale lunei, ce se furişau în cort luminau faţa galbenă şi slăbită a vecinului meu care dormea adânc.

Şi la lumina tainică ce-i mângâia faţa, am văzut bine urmele umede de lacrimile ce i se scurseseră de-a lungul obrajilor oprindu-se în barba încâlcită şi îmbâcsită de praf. Adormise plângând ca un copil.

Prin somn, tresărea gemând încet, înăbuşit.

Visa.

*

Manevra se sfârşise; rezerviştii plecaseră toţi pe la casele lor, aruncând după obiceiu căciulile în vânt ca semn de bucurie.

Drincă rămăsese să-şi sfârşească pedeapsa; ştiam că a intrat în spital bolnav de piept; când într-o zi auzii în cancelaria companiei vorbind:

— Dom-sergent furier, trebuie să-l ştergi din registru şi să-i pui cruce moşneagului că a scăpat de armată.

— Şi armata de el – adaugă un altul.

— Da când a murit, bre?

— He, l-a şi îngropat de trei zile spitalul militar pe cheltuiala corpului.

Dom-sergent major Dobre, glumeţ cum era el, sfârşi zicând răstit, pe când toţi ceilalţi râdeau de porunceală cu hohot zgomotos:

— Mâni îl scot la raport; auzi vorbă, să plece pe lumea cealaltă când ştia bine că-mi era dator încă zece zile de închisoare?... nici nu sfârşise pedeapsa...; e hei leat!... dar nu te iert nici mort!...

Din ciclul "Documente omeneşti"

TE-AR MAI PUTEA INTERESA