Editura Global Info / Literatură

Jean Bart

După douăzeci de ani

Dnei Armonica G...

Ce bucurie am simţit când îmbarcându-mă pe vaporul care cobora Dunărea, am dat cu ochii de Miluţă. Cu ce mulţumire sufletească ne-am strâns în braţe; prieteni buni şi vechi, pe care vremea ne despărţise, aproape să ne pierdem urma.

Mână în mână, ca doi şcolari, ne uitam acum unul în faţa altuia. Ne măsurăm din ochi, ne cercetam trăsăturile cunoscute şi totuşi oarecum schimbate de cutele adânci săpate de vreme.

Şi pe când ne admiram laba de gâscă, care începuse la amândoi să ne încreţească pielea de la coada ochilor spre tâmple: acelaş regret ne lunecă întru un suspin uşor pe buze:

„Aşa-i că nbătrânim!... fără să ştim... mereu, pe nesimţite!...”

— Ce iute trece viaţa... numai când o măsuri privind în urmă, o vezi cât de scurtă a fost şi cum s-a risipit fără s-o preţuim cum trebuie.

Amândoi parcă simţeam o nevoie ascunsă de a ne mângâia, încurajându-ne unul pe altul.

Miluţă tăcu o clipă, apoi cu ochii la părul încărunţit, îmi zise: „Altfel te văd destul de verde, doar pe la tâmple a nins cam mult la tine; cât despre mine, adaugă el râzând, pe când îşi descoperea capul chel strălucitor:

— E fildeş curat, nu-i aşa?

— Tot singur, Miluţă? Vecinic, flăcău tomnatic? Nu te-ai mai hotărât să te însori, tu care ai plasat atâtea acţiuni de simpatie prin toate garnizoanele pe unde ai trecut?

— Tot singur, dragul meu. Tu ştii ce greutăţi am avut de dus. Apoi şi firea mea poate-i de vină... tu mă cunoşti.

Şi după ce tăcu puţin, îmi zise clătinând din cap:

— Şi mai la urmă, pe mine nici o femee nu m-a iubit cu adevărat, aşa de mult pe cât îmi cerea inima.

După ce ni-am ales un loc retras pe punte, în faţa a două halbe spumoase, am început să legăm firul rupt al trecutului, depănând amintiri de tinereţă pe ghemul vremii.

De mai mult de douăzeci de ani îl cunoşteam pe Miluţă. Ce natură ciudată! În viaţa mea n-am mai întâlnit o asemenea alcătuire sufletească.

Şcoala n-o făcusem împreună. Ne-am cunoscut mai târziu ca ofiţeri tineri. Ştiam vag ceva despre origina macedoneană a familiei lui. Suferise şi muncise mult. Pe când noi ceilalţi în câteva zile ne tocam solda, el trimetea regulat o parte la cei rămaşi acasă.

Am legat cu el o prietenie strânsă, pe când ne aflam îmbarcaţi pe acelaş vas, lucrând la harta Dunărei. Câţiva ani i-am trecut trăind viaţa monotonă de mică garnizoană, prin porturile din susul Dunărei.

O vară întreagă am petrecut-o în portul C... Eram vreo şase, toţi tineri şi, niciunul însurat. Apariţia noastră făcuse oarecare senzaţie în oraş.

Părinţii şi fetele începură de a doua zi vânătoarea şi pontajul pentru căsătorii.

Dar, ce desamăgire! Iluzii pierdute, speranţe înşelate...

Deprinşi cu viaţa „publică” ocoleam societatea, fugeam de viaţa intimă de familie. Stam toată ziua pe apă lucrând şi măsurând pe arşiţa soarelui. Seara ne mulţumiam să ascultăm o serie de cântece răguşite, la o grădină de varietăţi unde ne cheltuiam banii şi tinereţa. Unul făcea teorii ca să-şi îndreptăţească purtarea: „marinarul nu trebuie să aibă legături cu uscatul, el e logodit cu apa”. Altul, mai sincer, spunea curat: „mi-i frică de încurcătură, sunt păcătos în chestii de inimă; când încep să alunec, mă duc de-a dura ca un bolovan până în fundul prăpastiei”.

Singurul care făcuse cunoştinţe era Miluţă; lui, toate uşile i se deschideau. Avea un talent deosebit de a se alipi de unele familii; ajungea în scurt timp amicul intim al casei. Noi începurăm a-l tachina. Cum era firesc, la început, n-a fost cruţat de gura lumii. Dar, lucru rar, cu toţii au amuţit când au văzut la dânsul dovezi de prietenie curată.

O trebuinţă sufletească, nevoia de o inimă amică, îl silea pe omul acesta să-şi lege viaţa de câteva familii.

Devotat până la sacrificiul vieţii, rămânea în serviciul unor femei frumoase, pe care poate că le iubea în taină.

Nici o dorinţă nu arăta pe faţă. Părea cuprins de un fel de pasiune încătuşată, neîmpărtăşită.

Desigur că nu era adevăratul, unicul amor, divina flacără, puterea aceia suverană care-i deasupra oricăror alcătuiri de legi şi stăvili omeneşti.

Nici ceia ce se numeşte flirt – jocul uşor şi distractiv de galanterii periculoase; şi nici amorul platonic, înclinarea aceia mutuală, de o ideală candoare. Un amestec bizar de sentimente... Uneori părea robit de o dragoste fără speranţe, iar alteori lega prietenii de felul celor din melodrame.

Trebuinţa sufletească de a iubi, părea să fie la dânsul cu mult mai mare decât aceia de a fi iubit.

Dacă era mulţumit sufletul lui cu această prietenie durabilă şi senină? Dacă această prietenie se schimba apoi în dragoste adevărată şi mistuitoare? Niciodată n-am putut şti sau distinge felul şi nuanţa iubirilor lui Miluţă. Pe când alţii ne apăreau limpezi ca sticla transparentă, el rămânea acelaş, închis şi neînţeles.

Niciodată n-avea numai o singură legătură. În fiecare oraş avea două sau trei simpatii, cărora părea că-i gata să-şi închine viaţa. Împărţea tuturor aceiaşi egală iubire... Aşa că s-ar fi putut spune că forţele sentimentale se neutralizau – poate asta îl susţinea să nu cadă. Nu ştiu să fi avut în viaţa lui vreo aventură.

Nici o umbră de gelozie nu deştepta în inimele bărbaţilor însuraţi. Primea confidenţe, făcea servicii, scria şi primea scrisori, dădea cadouri fără să provoace supărări sau grijă.

De la dânsul am învăţat că unei femei măritate îi este permis să primească flori, parfum şi bomboane, căci după cod aceste trei articole nu sunt considerate drept cadouri.

Colegii, că să-l năcăjească, în fiecare zi îi scorneau câte o poreclă nouă:

Miluţă inimă largă.
Sultanul din Bagdad.
Cavalerul servant.
Monopolul confidenţelor...

Înţepătura glumelor, uneori nesărate, ajungea până la cruzime:

Salvadentul sexului frumos.
Discreţia garantată.
Curtezanul public.
Domnul Căzăturescu.
Locotenent Crampon.

Dar el nu se supăra, decât atunci când credea că una din simpatiile sale ar putea fi atinsă prin vreo glumă.

Nu pot să uit o scenă după care am putut cunoaşte firea acestui om.

Era în oraşul acela o doamnă văduvă cu patru fete mari, frumoase dar fără nici o zestre. Miluţă, în rolul de tutore pe care şi-l luase singur, reuşise să le căpătuiască cum nimeni nu s-ar fi gândit. Un ofiţer mai tânăr, care era în vorbă cu cea mai mică, părea că stă încă pe gânduri, căci fata nu avea zestrea cerută de regulamentele militare.

Atuncea l-am văzut pe blândul Miluţă înfuriat şi hotărât.

— Pentru ce ai compromis fata? Dacă în trei zile nu înaintezi actele de dispensă de dotă, să ştii că te provoc; te baţi cu mine la zece paşi distanţă, cu „Manlicher!” şi ochii lui mici erau tulburi şi fulgerători.

Scund, slab şi nervos, cu trupul încordat, avea înfăţişarea unei hiene sburlite.

Un coleg şopti atunci: „Vocea sângelui! numai la furie apare antartul macedonean”.

În oraşul în care ne aflam atunci, avea trei simpatii. După anumite calităţi, el da fiecăreia câte o numire de admiraţie.

Nevasta unui doctor, o pianistă de talent, cu părul mat şi ochii catifelaţi, era femeia genială. O profesoară mică, vioaie, cu părul rătezat la ceafă, cu pălărie băeţească, – pentru că fuma şi citea la berărie pe Nietzsche, era femeia superioară. Iar Geta Ulmeanu, o blondă cu ochii mari, albaştri, măritată c-un inginer mai bătrân şi cartofor, era femeia sfântă.

*

Geta!... „femeia sfântă”... De câte ori în viaţa mea nu mi-a venit pe buze numele ei şoptit în taină ca o rugăciune.

Pe femeia asta am iubit-o eu în prima tinereţă.

O iubire ciudată, eterică. Mă întreb şi azi dacă n-a fost numai un vis în prima palpitare a vieţii, numai o umbră a amorului adevărat, a acelui sentiment unic şi etern. Şi totuşi, în acordul sufletelor noastre de atunci, câtă armonie, câtă căldură; momentele acelea de fericire divină nu pot să le asamăn cu nimic altceva în lume, căci nu le-am mai putut simţi a doua oară în viaţă.

Pe vremea aceia, abia scăpat dintre zidurile şcolii, numai în pragul vieţii, mi se zicea: sălbaticul. Privit ca un animal de o specie rară şi curioasă, treceam liber prin lume cătând ţintă înainte, fără a privi în lături; tocmai târziu am căzut târât în vârtejul valurilor vieţii.

Ofiţerii ceilalţi plecaseră în susul Dunărei cu lucrarea hărţii. Miluţă şi cu mine trebuia să rămânem toată vara în acelaş port, – pe o şalupă mică, cu o singură cabină aşa de strâmtă încât abia ne puteam învârti. Ne îmbrăcam pe rând afară pe punte, căci între cele două paturi era întinsă o masă imensă cu hărţi şi planuri. Pe când prietenul meu se chinuia calculând şi desemnând, eu fumând citeam sau visam.

Pe timpul acela am cunoscut-o pe Geta,

De mai multe ori o zărisem de la distanţă, dar niciodată nu mă apropiasem de ea; o teamă instinctivă mă ţinuse departe.

Ne-am întâlnit într-o zi pe la sfârşitul lui Mai, cu prilejul unei escursii pe Dunăre.

Ne-am dus cu şalupa la o carieră de piatră de pe malul fluviului, să-l luăm pe inginerul Ulmeanu care avea acolo nişte lucrări.

Veniseră şi câţiva ofiţeri şi magistraţi cu familiile lor, bucuroşi că se pot plimba pe apă.

Ce întipărire mi-a lăsat în minte momentul întâlnirii, misterul acelei sclipiri electrice, când ochii noştri s-au oglindit unii în alţii pentru întâiaşi dată!

Am văzut-o pe mal, la capul schelei din faţa şalupei. Trebuia să păşească încet, cu atenţie, pe o scândură îngustă, de aceia se uita ţintă în jos. M-am răpezit s-o ajut. Mi-a întins cu graţie mâna ei fină, fără să-şi ridice privirea.

Numai când a călcat ferm pe bordul şalupei şi-a ridicat ochii ei albaştri, adânci, cătând ţintă în ochii mei.

Din clipa celei dintâi priviri părea că licărise scânteia acelui foc lăuntric ce pâlpâe în inimi înăbuşit în taină.

M-am prezentat singur. Miluţă, care tocmai atunci se urca pe punte, adăugă râzând: „ăsta-i sălbaticul de care-ţi vorbiam”.

— Din câte am auzit mi se pare că vă cunosc de mult, răspunse ea învăluindu-mă într-o privire blândă şi prietenoasă.

Simţii o nelinişte şi bătăile inimei deveniră mai repezi. Aveam nevoie să umblu şi n-aveam loc să mă mişc. Îmi găsii de lucru la provă şi începui să sorb până în fundul pieptului unde simţeam un gol, aerul proaspăt şi rece al dimineţei.

După ce am plecat, m-am liniştit puţin. Şi, pe când şalupa aluneca uşor pe oglinda străvezie a Dunării, m-am apropiat pe nesimţite, la pupă, de grupul care se formase acolo vorbind şi admirând frumuseţea naturii.

Aşezat la pândă o priveam pe Geta cu atenţie, vroiam să prind toate nuanţele figurii, toate liniile acestui minunat profil femenin. Căutam în linişte să-mi dau seama de unde vine armonia pe care o întrupa această fiinţă, farmecul tainic pe care-l răspândea, de la prima vedere.

Era înaltă foarte mlădioasă, delicată, aproape fragilă; cu mişcări încete, elegante, de-o naturaleţă desăvârşită.

Peste bluza uşoară de mătase neagră o dantelă de Irlanda, ca un val de spumă albă, îi acoperea tot bustul. Gâtul gol de tot, ovalul figurii cu trăsături fin modelate, străluceau scăldate în lumină; şi în razele soarelui pielea albă, fragedă, părea o ţesătură satinată.

Vântul nebunatic, ce adiea pe apă, flutura, plutindu-i în jurul capului câteva bucle desprinse din păru-i auriu roşietic, cu tonuri de aramă topită.

Câte tipuri de frumuseţă feminină nu mi-au văzut ochii, prin diferite ţări cât am umblat prin lume, dar nicăeri n-am întâlnit asemenea fiinţă, care să radieze în juru-i atâta farmec atrăgător de la cea dintâi privire...

Mai mult decât în desemnul acelei figuri gingaşe, secretul cred că stă în ochii mari, umbriţi, cu irisul albastru, culoarea peruzelei, în adâncimea cărora o taină sufletească părea că se ascunde.

Atras, învăluit de razele privirii calde, de un zâmbet dulce ca o desmerdare, simţeai că te apropii de armonia vieţii, suprema fericire pe care o visăm cu toţii.

Din locul în care stam nu înţelegeam ce spune, deşi îmi ascuţeam auzul; dar glasul ei îmi alinta urechea şi timbru-i muzical mi se părea o melodie dulce. O comparam pe rând cu toate celelalte femei ce se găseau acolo. Nici umbră de asemănare; părea de o altă rasă străină şi rară.

Cum de se rătăcise aici această creatură? Căzută parcă dintr-o altă planetă în fundul acesta de provincie obscură, într-o lume atât de banală.

După câtva timp apropiindu-mă intrai în vorbă. Am văzut îndată că ea mă asculta cu atenţie deosebită.

Vorbind, mă însufleţeam pe măsură ce apropierea se stabilea mai mult. Eram de o vervă neobicinuită. Îmi aduc aminte că povesteam întâmplări dintr-o călătorie din Scandinavia, unde fusesem c-un an mai înainte. Vorbeam de blondele Nordului, cu părul auriu, cu ochii albaştri şi cuminţi, care stau câte zece ani logodite, aşteptându-şi iubiţii duşi peste ocean, să-şi facă stare, pentru ca apoi, întorşi, să poată întemeia căminul.

Ea asculta cu atenţie, c-un fel de mulţumire sufletească care-i colora obrajii, surâsul şi privirea-i prietenoasă.

O sorbeam privind-o pe furiş cum îşi apleca uşor capul să prindă cuvintele pe care vântul le fura.

Apoi, după ce-am tăcut, ea n-a mai ascultat pe alţii; şi-a tras puţin scaunul lângă balustradă şi a rămas mult cu ochii duşi pe luciul apei. Pierdută, ca-ntr-un vis, părea că urmăreşte ceva, în jocul sclipitor al razelor de soare pe solzii argintii ai undelor de apă.

Tot drumul am fost ca într-un vis frumos, într-o beţie dulce; mi se părea că sorb cu deliciu dintr-o băutură spumoasă, ameţitoare.

Ne-am întors târziu, pe una din acele nopţi clare, când cerul întreg se resfrânge scânteind în adâncul tremurător al Dunărei. Un colţ de lună nouă, ce străpunsese un nour poleit, ne urmărea sclipind pe oglinda apei ca lama unui paloş de argint.

De a doua zi începură a se arătă simptomele acelei boli care se încuibează în noi fără să ştim cum, şi ne copleşeşte viaţa,

În firea mea şi în lumea din jurul meu simţeam ceva schimbat. O putere nouă parcă, mă însufleţea la umblet şi în vorbă. Uneori senin, vioi, călcam sprinten, hotărât, cu pieptul înainte, cu ochii scânteind, vibrând de fericire. Alteori nervos, neliniştit, c-un gol chinuitor în suflet, cuprins parcă de friguri, cu trupul fără vlagă, îngreuiat ca plumbul.

Mâncam puţin şi fumam toată ziua; nu mai puteam dormi decât trei patru ore, iar de lucrat, deloc – nu-i vorbă că nici înainte nu prea lucrasem mult. Umblam pribeag pe malul apei ca un şcolar fugar. De zece ori pe zi treceam prin faţa casei ei. În fiecare seară veneam să văd... dacă luminile erau aprinse acolo şi rămâneam cu ochii la un geam, luminat de razele aurii trecute prin mătasa perdelei care cădea în falduri.

De ce aş ascunde azi curatul adevăr?

La început mă linguşiam chiar şi de cânele din curtea ei. Cu ce plăcere îi mângâiam blana sburlită şi ce duios cătam în ochii lui cei blânzi şi parcă aşa de iubitori. „Leul”, deşi nu era de rasă, un câne ciobănesc lăţos şi nespălat, dar era în destul de fin să-mi simtă slăbăciunea. Ştiuse aşa de bine să-mi speculeze pasiunea, încât reuşise îndată să fie primit în porţie la cazanul soldaţilor de pe şalupă.

Simţeam bătăile grăbite ale inimii de cum zăream de departe boneta cu panglicele pe spate, pe care o purta Frau Berta, bona ce venea în fiecare zi să plimbe copilul prin port.

Stăpâna ei ştiam că trebuia să vie în urmă.

Frau Berta, cu care mă deprindeam să vorbesc nemţeşte, avea un păr roş, deslânat; urâtă, dar foarte simpatică îmi părea pe atunci.

Copilul, purtat în cărucior, un băeţel bălan şi rotofeu mi se părea un îngeraş din cer căzut într-o movilă de horbote legate în panglici albastre.

Bărbatul Getei, inginerul Cristea Ulmeanu trebuie să fi fost om frumos în prima lui tinereţă; acum avea figura obosită, părul sburlit şi ochii înroşiţi; era mai totdeauna nervos şi agitat.

Se spunea despre el că fusese un inginer distins, făcuse şcoli prin străinătate, avusese lucrări însemnate şi câştigase bani mulţi pe care îi pierduse la jocul de cărţi.

Umbla mult pe drumuri după lucrări şi afaceri, iar cât sta în oraş, nopţile le petrecea mai mult la club decât acasă.

Era dintre bărbaţii care nu ştiu de ce se însoară.

Nu era gelos deloc; simţindu-se bine, în siguranţă, cu o femee frumoasă, deşteaptă şi cuminte, avea un fel de mândrie – plăcerea stăpânului ce-şi vede calul frumos că-i admirat de toţi câţi îl privesc.

La început făceam plimbări pe malul Dunărei cu toţii împreună. Eu o întovărăşeam pe Geta, bărbatul ei venea în urmă cu Miluţă pe care-l cunoştea demult, înainte de a fi însurat.

După scurt timp inginerul fu nevoit să plece în Germania, pentru comanda unor maşini ce avea de instalat la nişte lucrări.

De pe puntea şalupei mele aşteptam ora când Geta venea să-şi facă plimbarea zilnică în port. Stam cu binoclul la pândă, o cunoşteam de la distanţă; avea un fel de ritm în mersul ei sigur şi graţios. Venea întotdeauna cu lucru sau c-o carte, mergea pe malul apei până la o salcie bătrână unde se aşeza la umbră. Sub salcia aceea am stat şi eu ceasuri întregi robit de glasul şi de privirea ei, trecând prin toată gama emoţiilor nedesluşite ce turbură iubirea înflăcăratei tinereţi.

Când mă gândesc la starea aceea sufletească, la mulţumirea tainică în care pluteam, orele ce le trăiam acolo mi se par cele mai frumoase din toată viaţa mea.

În schimbul de observaţii ce făceam cu ea, avea un chip de a privi şi înţelege viaţa şi lumea dimprejur care mă încânta şi mă uimea adânc. În fiecare zi descopeream mai multă putere şi fineţă în judecata ei. Adesea surprindeam câte un val de tristeţă care-i umbrea privirea. Dar nu se plângea niciodată de soarta ei, deşi simţeam că e nefericită. Cu vorba şi zâmbetul cuminte mă potolea, îmi îmblânzea asprimea cumplită de câte ori mă aprindeam vorbind cu pasiunea şi avântul tinereţii.

Îi sorbeam cuvintele de pe buze şi-i urmăream orice mişcare; un gest, o intonaţie mă încânta, mă urmărea vibrând în mintea mea zi şi noapte, până o vedeam din nou.

Mă aruncasem în valurile iubirii fără să-mi dau seamă, uneori pluteam deasupra, legănat de undele dulcilor iluzii, alteori mă zbăteam în neştirea chinuitoare a îndoielii. Simţeam de la început că-i place s-o întovărăşesc, că-i e drag să stea cu mine de vorbă mai mult decât cu ceilalţi; în strângerea de mână în fiecare zi înţelegeam din ce în ce mai bine acordul stabilit în inimile noastre.

Şi totuşi niciodată n-am reuşit să-i spun ce aveam pe inimă, deşi în fiecare zi mă hotărâm să încep. Avea un fel de tact în vorbă şi-n purtare, care mă desarma. Era la ea un echilibru sufletesc, un resort puternic, care simţeam că mie îmi lipseşte.

Văzusem că-i place cum citesc. Şi uneori pe când lucra la o broderie şi eu citeam alături, o surprindeam cum se oprea din lucru şi rămânea aşa privind în nemişcare. Fără să-mi ridic ochii simţeam cum mă ardea privirea ei. Dar într-o clipă îşi revenea şi-mi arata în zarea albăstrie vreo pânză de barcă ce flutura în vânt, sau vreun stol de păsări călătoare care sburau spre baltă.

Odată, într-o seară când ne întorceam din port sub pletele de sălcii de pe mal, tăcurăm amândoi; părea că ne ascundem sub calmul aparent furtuna ce o simţeam gata să isbucnească în sufletele noastre.

Ne-am oprit din drum. În faţa noastră o parte din cer ardea în asfinţit şi soarele roşu aluneca în apă ca într-o bae strălucitoare, – amestec de purpură şi aur topit.

Era răcoare şi ea era cu braţele goale, c-o bluză de vară; i-am învelit umerii cu pelerina mea.

Pe când mă apropiam ca s-o închei la gât, aprins şi tulburat de răsuflarea-i caldă care-mi suise tot sângele în obraz, m- am aplecat într-o pornire bruscă strângându-i manile amândouă pe care le apăsai pe buze şi pe ochi c-o patimă arzătoare.

Până în adâncul inimii simţii înfiorarea ei.

Vibrând şi isbucnind în lacrimi, cu gesturi furioase îşi smulse pelerina şi, fără nici o vorbă, mi-o aruncă plecând cu lacrimile în ochi.

Ameţit, cu braţele întinse, am rămas pe loc fără s-o pot opri şi fără să scot o vorbă. Simţeam că lacrimile sunt gata să mă înăbuşe. Ca un copil umilit m-am aplecat să rădic pelerina şi-n loc să mă întorc acasă, am luat-o înapoi pe malul apei, şovăind, abea târându-mi picioarele, până sub salcia bătrână la rădăcina căreia de atâtea ori am stat.

Acolo m-am trântit jos, pe pământul umed, sdrobit, învins, rănit de moarte. Îmi era parcă groază de mine însumi, ruşine de stângăcia mea; mă judecam şi mă găseam vinovat, nenorocit şi ridicol. Până târziu noaptea am zăcut aşa părăsit, în nedumerire, cu mintea zăpăcită de sbuciumul lăuntric, de vijelia stârnită dintr odată, care-mi zdrobise viaţa c-o singură suflare.

În zadar făceam sforţări să prind firul gândirii clare. Nimic, nici o rază de lumină. Nici un sprijin de nicăeri. Resturi de gânduri frânte se ncrucişau în jurul aceleiaşi idei fixe şi negre care mă chinuia în disperare:

S-a sfârşit... am pierdut totul dintr-o dată... viaţa parcă s-a întrerupt brusc... Ciudat... cum numai într-o clipă se poate schimba soarta unui om...

Ce-mi mai rămâne de făcut?... Cu mâna mea, singur mi-am zdrobit viaţa, mi-am distrus fericirea... Ce mai am de aşteptat?... Ce sens mai poate avea viaţa, viitorul, lumea, întreaga omenire fără ea?...

Simţeam mereu că mă înăbuş, un nod chinuitor mi se oprise în gât, un gol dureros părea că se lărgeşte în mine şi în jurul meu; peste tot era pustiu şi întuneric.

Părea că mă cufund în adâncul mării pe o noapte întunecoasă.

Cu capul gol, cu haina descheiată cătam o uşurare oftând adânc; răsuflând din plin simţiam cum năvăleşte în mine aerul rece al nopţii. Un vânt ascuţit sufla pe faţa apei gonind val după val, iar murmurul apei care bătea în ţărm, se îngână cu un şopot prelung de trestii îndoite sub biciuri de vânt.

A doua zi i am scris o scrisoare.

Tot ce nu putusem să-i spun prin grai: scuze, mărturisiri, jurăminte, lacrimi, toate le-am aşternut în scrisoarea aceia lungă şi disperată.

Vreo zece zile am fost bolnav; mă aflam într-o cumplită stare nervoasă. Pe Miluţă îl ocoleam; de câte ori încerca să-mi vorbească îl opream şi plecam furios.

Ce zile grozave. Rătăceam tot timpul în voia întâmplării, stingher, părăsit, simţindu-i lipsa, parcă aş fi perdut o călăuză care mă conducea în viaţă. Hoinăream aşa, mut, cu fălcile încleştate, cu ochii tulburi, despreţuindu-mă, simţindu-mi slăbiciunea ca o povoară care-mi zdrobia viaţa necăjită.

Numai noaptea mă apropiam pe furiş de casa ei, privind lung la geamul cu perdeaua de mătasă aurie. Cu-n fel de laşitate mă strecuram pe stradele întunecoase, târziu noaptea şi adormeam apoi în visuri nebune şi obositoare.

Mă sălbătăcisem de tot.

Când negura albăstrie se risipea de boarea dimineţii, plecam c-o carte şi cu puşca spre baltă.

Treceam Dunărea c-o lotcă mică, trăgând singur la lopeţi şi mă afundam în ostroavele pustii şi păduroase.

Câte o zi întreagă nu întâlneam ţipenie de om. Eram într-o lume aparte, pe un petic de pământ rămas parcă fără stăpân şi fără legătură, uitat în singurătatea tainică a bălţii.

Pe deasupra mea vedeam sburând stoluri de raţe stângace, de lişiţe cernite care fugeau la adăpost prin foile de nufăr, caravane de cocori care pluteau în unghiuri înşirate cu şefii lor în cap. Şi uneori, cum mă simţeau departe, se înalţă în şir câte un cârd de lebede sfioase, care şi mişcau domol aripele în zare ca nişte steaguri albe de pace, lin fâlfâind în vânt.

Stam lungit cu faţa în sus, cu braţele sub cap, în lotca mică şi neagră, legănat pe apa bălţii, cu ochii ţintă în albastrul cerului de vară.

Nu mişcăm nici dintr-un deget, zăceam singur în mijlocul naturei primitive şi mă afundam perdut în voluptatea durerii mele.

Cum stam aşa întins în amorţire ceasuri întregi, adesea mă urmărea câte un vultur care plutea pe bolta văzduhului albastru. Zărindu-l printre gene îl observam cum se lăsa plutind în cercuri mari, rotindu-se pe sus în jurul lotcei negre, aşa de mică şi îngustă încât părea din depărtare un sicriu rămas fără capac, ce rătăceşte perdut, mânat de vânt pe apa moartă a bălţii.

Puşca o luam degeaba; nu-mi venea să trag nici un foc. Zadarnic îmi încordam mintea să pot citi, nu eram în stare să urmăresc în şir câteva rânduri.

Voiam să dorm, să uit totul. Mă hotăram cu toată voinţa, dar cum închideam ochii îmi apărea imaginea ei aşa cum o văzusem atunci, în seara aceia: ochii ei albaştrii şi cuminţi înecaţi în lacrimi, buzele fragede cu zâmbetul lor blând şi dulce, strânse de o indignare furioasă.

Ca o mustrare chinuitoare mă urmărea neînduplecat aceiaş imagine, mereu şi pretutindeni.

La fiecare pas îmi reveneau aceleaşi gânduri cu-n avânt copilăresc:

Ce-i de făcut? Cum pot să-i dovedesc cât o iubesc de tare? Să sufăr orice... să risc totul, să sacrific totul... să dispar, să-mi dau pentru ea viaţa, cu zâmbetul pe buze...

Rar, când aţipiam puţin, de cum alunecam pe nesimţite din lumea reală, mă perdeam în vise nebune şi fantazii rătăcitoare.

De la o vreme mă prinsese o teamă; mi se părea că încep să înnebunesc. Oarecum, ca să mă controlez, mă apropiasem iar de Miluţă a cărui blândeţă îmi aţâţa mai mult nervii bolnavi.

Într-o seară, pe când ne plimbam amândoi prin port, ne ieşi drept în faţă Geta şi cu o prietenă a ei.

De departe, cum am zărit pălăria ei albă, pe care o cunoşteam aşa de bine, simţii cum începe inima să-mi bată mai tare tulburată. Se îndreptau spre noi, trebuia să ne întâlnim. În clipele acele de aşteptare aveam o sensaţie ciudată: o bucurie de-mi venea să strig în gura mare, în acelaş timp o teamă copilărească mă împingea s-o iau la fugă înapoi.

Cu acelaş ritm uşor şi elegant în mers, senină, păşea în faţa noastră. Se opri şi ne întinse mâna c-o graţie prietenoasă, cu acelaş surâs alinător de altădată, şi pe buze şi în ochii ei albaştri.

— Ce scumpi sunteţi la vedere, îi spuse prietena ei lui Miluţă, care începu a râde cu pofta lui obicinuită.

Toţi patru o luarăm încet de a lungul malului. Micşorând pasul, rămăsei cu Geta mai în urmă.

Călcam rar şi în acelaş tact, dar nu scoteam o vorbă, mergeam aşa cu ochii în pământ: ne apăsa, ca o mustrare parcă, pe amândoi aceleaş gânduri.

De-odată ridicai ochii, hotărât să încep o explicare ce atâta vreme îmi frământase mintea, dar în acelaş timp ea se opri şi c-o privire dulce, rugătoare, mă îmblânzi – părea că instinctiv îmi ghicise gândul.

Apoi şopti cu glas moale, tremurător: „Te rog mult să-mi promiţi că n-o să mai scrii... e mai bine pentru amândoi...”

Pe când vorbea, îmi furişai o clipă privirea pe chipul ei: mai trasă şi mai palidă la faţă, avea în ochii umezi altfel de lumină şi în surâsul ei părea că se restrânge secretul unei mâhniri ascunse.

Îndoioşat, învins, îmi venea să-i cad în genunchi, să-i spun cât sunt de vinovat de cele întâmplate. Zadarnic mă încercam să încep, ea nu mă lăsa să vorbesc; şi apucându-mi braţul, plecarăm înainte. Cu încetul redeveni senină, calmă, stăpână pe sine în resemnarea ei.

— Eşti vinovat desigur, îmi spuse cu o asprime dulce în glasu-i blând şi protector; ca pedeapsă n-ai să vorbeşti de loc; să mă asculţi pe mine: în viaţă ai să suferi mult, căci eşti o fire aprinsă şi pasionată. Rău ai făcut fugind. Unde ai umblat de atunci de când nu ne-am văzut? Eu nu vreau să suferi din cauza mea, din contra, vreau să-ţi fiu o prietină, un sprijin sufletesc... Şi îmi vorbi mult, cuminte, ca un prietin vechiu.

Iar când ne-am despărţit, odată cu strângerea de mână hotărâtă, caldă, mi-a şoptit c-o graţie intimă, c-un fel de gingăşie în vorbă şi-n privire: „Aşa-i că ne-am împăcat?... Şi pentru totdeauna”.

Toată noaptea n-am putut închide ochii. Strângerea ei de mână pe care o simţisem tare, ferbinte, din toată inima, îmi pricinuise atâta emoţiune şi bucurie încât nu mă puteam linişti. De a doua zi începui iar să calc sprinten, cu pieptul înainte şi capul sus, cu ochii senini, scânteetori, căci eram mândru, eram fericit.

După trei zile primesc o telegramă. Trebuia să mă prezint imediat la Ministerul de Războiu. Urma să plec pentru doi ani de stagiu în Marina Italiană.

Am rămas împetrit, cu telegrama în mână.

— „Nu plec” îi spun scurt şi hotărât lui Miluţă care se uita nedumerit la mine.

— Ce, eşti nebun? – îmi răspunse el răstit. N-ai să sfârşeşti odată cu toate copilăriile tale, nici acum când ţi-i în joc soarta şi viitorul tău?

Cu telegrama în buzunar am plecat întins acasă la ea. N-a fost chip s-o văd atunci. M-am întors necăjit şi nehotărât.

Miluţă i-a anunţat pe toţi prietenii că a doua zi dimineaţa plec cu vaporul.

N-am dormit toată noaptea. Am fumat şi am oftat.

Miluţă mi-a făcut bagajele şi m-a spovăduit până dimineaţa. La plecare au venit să mă petreacă vreo două familie cunoscute; Geta nu era singură; venise întovărăşită de bărbatul ei.

Am surprins un moment când toţi priveau la maşina vaporului care forfotea sub presiune şi, luând-o pe Geta de braţ, am ieşit pe punte. De odată am simţit încleştarea braţului ei care tremura strângându-mă. O privii cu spaimă – n-o mai recunoşteam. Faţa-i era palidă, buzele strânse de o sfâşietoare durere, ochii înroşiţi sclipeau în lacrimi. Tresărea înfiorată şi respira adânc ca să-şi revie în fire.

I-am strâns mâna, care mă frigea, şoptindu-i apăsat: „Spune un cuvânt, un singur cuvânt... să ştiu ce trebuie să fac”.

— „Să pleci... e mai bine pentru amândoi”, îmi răspunse ea încet dar hotărât, pe când îşi chinuia nervoasă batista făcută ghem între degetele strânse.

O clipă avui un gest nestăpânit de disperare mută şi în acelaş timp zării pe Miluţă, cu toţi ceilalţi în urmă, urcându-se pe punte.

Am înaintat câţiva paşi, făcându-mă că-i arăt ceva pe Dunăre, departe. Ea aplecându-se să vadă, pe când îmi strângea mâna înfiorată, îmi suflă aproape în ureche: „Să ai încredere... curaj... nu vreau să te pierd... să-mi scrii, ca să ştiu ce-mi rămâne de făcut şi mie în viaţă”.

Nu mai aveam niciun moment de stat, lumea era lângă noi. Clopotul bordului suna ora de plecare. Sirena vaporului începu să fluiere, să se vaite ca o fiară rănită, pe când ne deslipeam uşor de mal.

Rămas singur pe marginea punţii vaporului care se depărta treptat, îmi ascuţii vederea, o clipă împânzită de un val trecător de lacrimi ferbinţi. Mă siliam să prind cu ochii încă odată, să reţiu, să sorb din depărtare forma aceia armonioasă care se micşora pe mal, îmbinarea acelui desemn de umbre şi linii graţioase în care ştiam un suflet înlănţuit de al meu, în taină părtaş, la aceiaşi suferinţă, o inimă vibrând la unison cu a mea.

Zadarnică sforţare... vaporul alunecând pe apă ne depărta unul de altul din ce în ce mai mult. Malul părea că fuge în urmă, ştergându-se în zare şi forme şi colori. Până târziu când se perdu de tot, am urmărit un fulg plutind în ceaţa diafană: era voalu-i alb ce-l desfăcuse şi-l flutura în vânt.

Apa, depărtarea, lumea, păreau puse anume între noi, să ne despartă. Am plecat având amintirea ei aşa de vie şi luminoasă încât mă însoţea plutind în jurul meu, în mintea, în inima mea; purtând-o parcă în mine, o simţeam pretutindeni în drumurile mele pe mări şi prin ţări, pe unde am umblat. Şi acum mi-aduc aminte cum o chemam în gând, cu ochii ei cuminţi, să-mpărtăşesc cu dânsa bucuria de cele ce vedeam când admiram răpit frumuseţele de artă şi natură ce le întâlneam în cale.

Pe mare, în quarturi lungi de noapte, singur sub cerul ţintuit, cu ochii perduţi la câte o stea ce scânteia în spaţiu, mă întrebam dacă în aceiaş clipă şi ea nu urmăreşte aceiaş stea pe bolta uriaşă, sub care stam amândoi la atâta depărtare.

Căzusem tocmai în timpul manevrelor escadrei italiene, încrucişam tot timpul în largul mării şi rar ne opream prin rade şi prin porturi. Poştă aveam foarte neregulat. Scrisorile către ea le adresam lui Miluţă care trebuia să i le dea în taină.

I-am scris scrisori pline de iubire înflăcărată, de durere sfâşiitoare, de desperare cumplită.

Nimic, nici un răspuns.

Târziu am primit de la Miluţă o scrisoare lungă, cu sfaturi prieteneşti: „să mă gândesc la viitor... la viaţa mea... la a ei... stric o casă... distrug o familie... o vei uita... vremea care trece şi vindecă toate”... şi celelalte obişnuite sfaturi.

De atunci multă vreme a trecut... resorturile sufleteşti s-au ruginit cu încetul, şi s-au distrus aproape; totuş, privirea acelei femei care mi-a scăpărat în suflet scânteia divină a iubirii, supremul bun al vieţii, eu n-am putut s-o uit.

*

Sunt douăzeci de ani de atunci.

Şi cum ne minte vremea! Cu atâta repegiune zi după zi s-a scurs ştergând totul în urmă, de parcă nimic nu poţi să vezi când te întorci o clipă cu ochii înapoi.

Nimic nu pare că s-a schimbat de atunci pe locurile acestea, unde am trecut o parte din tinereţea mea.

Dunărea, liniştită şi largă, cu aceiaş nepăsătoare maestate de mii de ani alunecă spre mare în leneşe încovăiri.

De o parte şi de alta aceleaşi maluri joase se prelungesc în zare. Zăvoae mari de sălcii îşi schimbă haina verde în fiecare an. Ostroave, pustii şi păduroase, se leagă în depărtare cu întinderea de mlaştini în care vieţuesc şi acum sălbătăciuni în cârduri. În ochiuri de luminiş, prin stuh, luceşte apa bălţii ca cioburi dintr-o oglindă spartă. Şi în ele se restrânge acelaş cer albastru, întins deasupra mării verzi de trestii şoptitoare.

Împrejurul nostru şi locuri şi prevelişti parcă au rămas aceleaşi.

Dar noi?

Noi cât ne-am schimbat de atunci!

Mergând încet, vaporul se apropia de mal; făcându-i se semn că n-are nimic de încărcat, se îndreptă la vale pe drumul obişnuit.

Noi tăceam cu halbele, de mult golite, dinainte, privind apusul şi cerul înroşit deasupra oraşului tăcut, în care viaţa începe de vreme să aţipească.

Trecutul tot şi fapte perdute, depărtate, se înlănţuiau în minte şi parcă le trăiam a doua oară, pe când treceam de-a lungul acelui mal pe care-l cunoscusem cu deamănuntul odată.

În capăt, unde se termină portul, văzui şi salcia bătrână sub care am suspinat pe atunci.

Şivoiul apei, rozând acolo malul, slăbise rădăcina, şi acum salcia zăcea, culcată, cu trunchiul în două despicat, cu pletele în apă, osândită să fie smulsă de Dunărea ce curăţă orice stăvili ca să şi lărgească patul.

— „De când n ai fost pe aici?” mă întreabă Miluţă într un târziu.

— „A, eu, de mult, de atunci chiar de când am plecat în Italia; am trecut adesea dar niciodată nu m-am hotărât să mă opresc aici. Amintirea acelui timp, vezi tu, mi-a rămas în minte ca un vis frumos, o reverie dulce; mi se pare ecoul unui cântec din vremea tinereţii ce-mi place să-l ascult; mi-i milă ca să-l tulbur”.

— „Ba eu am fost aci acum un an, cu prilejul unei comisii de rechiziţii”.

— „Ei, ia spune mi ce mai fac simpatiile tale... ale noastre adică; le ai văzut? Trebue să fi îmbătrânit şi ele. Biata Geta!... ce admirabilă fiinţă... ştii, femeia sfântă cum îi spuneai tu”. Când stau şi mă gândesc acum la timpurile acele, mi se pare că n-am fost eu, cineva care a trăit pe aicia, care a iubit şi a suferit odată, cu focul şi frăgezimea vârstei.

Ţi aduci aminte cum mă înflăcărasem eu? Ce patimă cumplită mă sbuciuma pe atunci – uite, mă crezi, emoţii ca acele aşa de dulci şi gingaşe, chinul şi fericirea care mă înspăimântau şi mă îmbătau pe atunci, pasiunea aceia aşa de furtunoasă, eu n-am întâlnit-o a doua oară în viaţă. Nu pot să spun că n-am avut mai târziu şi alte legături, dar întotdeauna a fost altceva şi nu aceia ce a fost întâia dată. Nu, dragul meu, e sigur... acuma înţeleg pe cei care susţin că numai odată iubeşte omul în viaţă. Ţi-aduci aminte ce speriat erai tu? Ce luptă a fost pe tine ca să mă potoleşti. Zău, nu ştiu fără tine unde aş fi ajuns cu pasiunea mea. În neştire, cu ochii închişi, fără să ştiu să înot, mă aruncasem în valurile oceanului iubirii. Parcă îmi dasem drumul într-o prăpastie fără să ştiu unde aveam să mă opresc, unde aveam s-o târăsc şi pe ea. Poate ajungeam să pătez viaţa ei, care era aşa de senină şi curată încât o slăveam amândoi”.

Pe când vorbeam, furat pe nesimţite de parfumul trecutului duios, Miluţă sta mut cu ochii duşi pe luciul apei. Tăcui şi eu cu gândul dus departe, sub vraja atâtor amintiri tainice.

Târziu fără să şi ridice ochii, el mă întrebă încet, vorbind aproape în şoaptă:

— De când n-ai mai văzut-o?

— Acum doi ani odată la teatru în Bucureşti. Era într-o lojă cu fata ei mai mare. Ce asemănare! Mi se părea c-o văd pe ea în vremea tinereţii noastre. Închipui-ţi, nu m-am dus nici să-i vorbesc. Nu m-am putut hotărî, nu ştiu de ce, parcă m-a reţinut ceva. Simţeam un fel de vină, era ca o mustrare, că odată voisem să tulbur seninătatea aceia.

Din locul meu de jos am salutat-o: ea a înclinat uşor capul şi o clipă am recunoscut acelaş surâs dulce şi trist pe care îl văzusem de atâtea ori că-i flutura pe buze.

Nu ştiu nimic din ce s-a jucat pe scenă în seara aceia. Cu ochii într-acolo am stat cătând la cele două chipuri în care găseam atâta asemănare – păreau două portrete ale aceleiaş figuri la vârste diferite.

În sclipirea luminilor din sală zăream părul sur, argintiu, parcă pudrat anume pe la tâmple. Ciudat, niciodată nu mă gândisem că femeia asta putea să îmbătrânească. Am surprins de câteva ori privirea ei alunecând pe de asupra capetelor, oprindu-se la mine cu aceiaş senină blândeţă din trecut.

M-am simţit parcă atins de un fior dulce şi dureros.

Cutele de pe obraz desigur de la distanţă nu s-au putut vedea, dar capul meu aşa de sur cum i-o fi părut oare?

Miluţă căzuse iar pe gânduri. O durere surdă părea că-l stăpâneşte, cum sta aşa pierdut, cu ochii aproape închişi, cu capul rezemat pe pumnul strâns sub tâmplă.

Deodată se ridică în picioare, şi apucându-mă strâns de umeri mă privi ţintă în ochi.

— Tu niciodată n-ai să poţi şti cât te-a iubit femeia asta.

Tu singur ai fost şi ai rămas în inima ei. Pe mine ea mă urăşte. Nu niciodată n-are să mă ierte că am oprit-o să facă pasul la care se hotărâse atunci. Tu nu ştii tot ce s-a întâmplat după plecarea ta în Italia.

E mult de atunci şi pot să-ţi spun acum. Din câte scrisori mi-ai trimis ca să i le înmânez, le-am rupt când am văzut ce luptă se dă în sufletul acestei femei nefericite. Totuşi la un moment dat s-a hotărât să-şi părăsească totul: casa, bărbatul şi copilul pe care-l adora. Era gata să înceapă procesul de divorţ când, după un complot pe care-l organizasem cu părinţii, am reuşit s-o împac şi s-o aduc iarăş în căznicia ei. Părea apoi că s-a resemnat. Vezi tu, aveam pe atunci credinţa fermă că fac un bine. Voiam să sting de la început iubirea asta dintre voi.

Mi se părea o cădere, o învingere pentru ea; parcă perdeam un ideal; în mintea mea îmi apărea ca o statue coborâtă de pe un piedestal de unde o văzusem dominând senină, stăpână, triumfătoare. Ce vrei, aşa vedeam, aşa judecam pe vremea aceia. Azi văd altfel, dar e prea târziu. Am crezut că fac un bine şi am fost cauza unui imens rău ce nu se mai poate îndrepta.

Îţi spuneam că acum un an am venit aci şi, cum am sosit, m-am repezit să văd pe Geta. N-a fost chip. Încredinţat că mă ocoleşte, i-am scris şi, după vreo zece zile, mi-a răspuns.

Ce rău îmi pare că nu am la mine scrisoarea aceia ca să vezi câtă durere concentrată e în rândurile acele.
După ce se scuză de faptul că nu m-a primit, îmi descrie nefericita ei viaţă, mie, care, după cum spune ea, am fost amestecat în întâmplările vieţii ei, încât am o parte mare de răspundere, de care nu mă pot descărca.

Îmi mărturiseşte că ani de zile mi-a purtat pică pentru faptul că am contribuit să nu se despartă şi am lucrat să sting iubirea dintre voi. Cu drept cuvânt, biata femeie, mă întreabă azi cui credeam că fac bine? Ei? bărbatului? sau ţie ca prieten al meu?

Nici unul din toţi trei nu sunt fericiţi. Pe când dacă o lăsam să se despartă... cine ştie?

Bărbatul ei din ce în ce a ajuns mai rău, căci, bolile şi patimile cresc cu vârsta. Au venit apoi copii şi ea s-a resemnat. Când stai şi te gândeşti la atâtea alegeri nepotrivite... doi oameni care nici nu se pot măcar stima, forţaţi să trăiască alături continuu în ceartă mută, zilnic în luptă surdă de roadere şi istovire...

Lanţul pe care nu l-ai rupt la timp se strânge din ce în ce mai mult. Dar omului slab îi trebuie stăpân, termină ea, rugându-mă s-o iert şi s-o plâng.

Stam mut şi ascultam. Dar nu mai puteam urmări şirul cuvintelor care-mi sunau în minte prelung şi fără legătură. Urechile îmi vâjâiau şi sub palmele, care-mi sprijineau capul greu, ameţit, simţeam bătaia tâmplelor ferbinţi.

Cuvintele lui mi se înfipsese în minte şi le auzeam mereu chinuitor: „Iubirea aceasta voiam s-o stâng chiar de la început” Vremea a stins-o. Dar oare sub cenuşă, acolo, n-a rămas nimic?...

De la o vreme nici o vorbă nu mai puteam auzi, căci începu pe punte să sufle un vânt răutăcios. Se întunecase de tot. Am rămas amândoi tăcuţi, într-un fel de amorţire vagă, cumplit de dureroasă. Noi singuri mai stam încă afară pe puntea vaporului în neagra întunecime a nopţii. Dar nu puteam vorbi. Nici un cuvânt n-am mai schimbat tot drumul.

Ce aveam să ne mai spunem?

Căci inimile noastre erau acum golite până la fund de tainele păstrate atâta vreme acolo. Ştiam mai mult decât ar fi trebuit. Acum ne apăsa mai greu povara acelor noui mărturisiri, căinţa pentru cele ce au fost odinioară şi regretul pentru cele ce n-au putut să fie.

Târziu de tot m-am ridicat cu trupul amorţit de vântul tăios ce sufla pe apă. Eram pătruns până la oase de umezeala nopţii reci de toamnă întârziată. Nicăiri nimic nu se vedea. Cerul înourat şi totul în jurul nostru cuprins de întuneric.

Vaporul vechiu, cu încheieturi slăbite ce scârţâiau mereu, lupta din răsputeri să învingă apa şi vântul dimpotrivă. Iar sgomotul maşinii cu piesele uzate, care băteau suflând greoiu şi în cadenţă, părea o răsuflare de om bătrân şi gârbov ce-i pus să facă o muncă prea grea pentru puterea lui. De câte ori ne apropiam de mal, se desprindeau din ceaţă un şir de umbre negre care se clătinau trezite de ropotul de valuri.

Erau sălcii bătrâne cu trunchiuri scorburoase, cu crăngile plecate, ca nişte, vrăjitoare din basme cu pletele încâlcite, spălându-se în apa aceia neagră, răscolită de helicea vaporului în mers.

Înainte de a adormi am mai privit odată în golul depărtărei să văd de se zăreşte ceva în calea noastră. Nimic nu se mai desluşea înainte, nimic nu se arăta în haosul pustiu şi plin de întuneric spre care goneam orbiş, fără răgaz.

Pe când în urma noastră, pe drumul ce-l făcusem, o dungă de fum rar se prelungea plutind uşor un timp, până se topea de tot perdută în spaţiu.

Şi mai departe, nu rămânea nimic... nimic în urma noastră.

Noembrie 1915

TE-AR MAI PUTEA INTERESA