Editura Global Info / Literatură

Jean Bart

După furtună

Sus la far, se leagănă încă molatic în aer, semnalul care arată că e timp rău pe mare.

Fusese furtună; de patru zile nici un vapor nu intrase în port; valurile încă nu se potoliseră.

Pe cheul vechiu de piatră, unde altă dată clocotea zgomotul şi mişcarea, azi e linişte de cimitir, o tristeţe mută stăpâneşte tot cuprinsul cheului.

Aci, un grup de hamali, fără lucru, trişti, zdrenţuroşi, stau alene cu pipele între dinţi, privind cu jale prin rotocoalele albăstrii ale fumului în largul depărtat al mărei; dincoace, grupuri de negustori, agenţi din port, privesc cu grijă spre fundul plumburiu al zărei.

Femei, pe feţele cărora se vede spaima şi grija, ţinând copii de mână, se plimbă nerăbdătoare cu ochii plini de lacrimi; sunt soţiile marinarilor aşteptaţi.

Toţi se mişcă în tăcere; nici un zgomot omenesc nu turbură sfinţenia acestei jale mute, ce parcă pluteşte deasupra limbei de piatră care înaintează în mare.

Iar marea nebună, parcă anume bătându-şi joc de slăbiciunea omenească, în hohot clocotitor îşi isbeşte valurile sgomotoase de cheul bătrân, spălându-i în răstimpuri muşchiul prins pe lespedea de piatră înegrită de vremuri.

O mişcare se face prin mulţime, toţi sunt în picioare cu ochii ţintă la orizont.

— Se vede!... se vede!... e un vapor!...

Departe, departe de tot, în fund acolo unde marginile zdrenţuite ale norilor se împreună cu vârfurile înspumate ale valurilor, acolo unde parcă se sprijină bolta cerească, se iveşte un punct mic, negru, perdut în zare.

Nerăbdătoare se mişcă lumea pe cheu, aşa în neştire, întrebându-se unii pe alţii fără a afla nimic. Feţele tuturora încep a se lumina, femeile îşi şterg ochii de lacrimii, pentru a vedea mai bine punctul acela negru, care creşte coprins în zare din ce în ce mai mult.

Turcii de la corăbiile din port, suiţi în catarge, privesc spre largul mărei.

E un vapor – dar care?

Fiecare, se simte încălzit de speranţa că e acel pe care îl aşteaptă.

Mereu se face mai mare punctul acela răsleţ. Un pilot care priveşte cu ocheanu, strigă în gura mare:

— Are coşul alb... e Principesa.

— Vine! Principesa!... – se aude din toate părţile.

O femee îmbrobodită cu un şal vechiu, ţinând un copilaş de mână, îşi şterse grăbită ochii de lacrimi şi cu mâna îşi apasă pieptul să şi potolească bătăile răpezi ale inimei.

— Uite... vezi că vine tata – şi ridică în braţe copilaşul, care cu mânuţele întinse cătă neştiutor, gângăvind drăgălaş: ta-ta.

Punctul se preface într o pată neagră desprinsă din zare, se vede tot mai bine, mai aproape, tot mai aproape, cum înaintează acea jucărie minunată.

Aci înălţându se pe vârful înspumat al unui talaz, aci prăbuşindu-se ca într- o prăpastie în golul ce-l fac valurile în jocul lor nebun.

Principesa aluneca încet, lovind-se la fiecare pas de valurile care năvălesc pe rând culcând-o pe o parte şi pe alta; iar în urmă-i, se târăşte ca un şarpe prins de vârful coşului, fumul ce în rotocoale negre gonite de vânt se perde departe, în largul pustiu al mărei.

Iată, acum se văd bine oamenii care se mişcă pe punte, se pregătesc pentru sosire.

Căpitanul e la postul său cu ochii ţintă înainte, timonierul e la roata cârmei, bucătarul, cu şorţul alb dinainte şi cu scufia în cap, a eşit şi el în uşa bucătăriei să vadă portul.

Mulţimea pe cheu începe a flutura pălăriile şi batistele în aer.

Femeea îşi lăsase copilul jos, şi desfăcuse şalul scuturându-l în bătaia vântului – o văzuse – un marinar ce sta în prova, cu capul gol, cu pipa între dinţi, cu o mână ţinându-se de ancoră, cu cealaltă îşi ridicase şapca fluturând-o în aer.

Cum a intrat în apa calmă a portului, ca prin farmec, Principesa şi-a potolit mersul; liniştită, mândră, alunecă acum tăind încet apa ce se prelinge pe coastele ei, îndepărtându-se în curbe largi cari plioscăesc în cadenţă cheiul vechiu de piatră.

— Funda! răsună vocea căpitanului. Şi ancora se rostogoleşte c-un zăngănit sălbatic, târând lanţul după dânsa în fundul apei, care clocoteşte în locul acela împroşcând cu stropi până departe.

Lumea nerăbdătoare se îngrămădeşte la debarcader.

Unii, privesc îngroziţi la coş, pe care se văd pete: urmele lăsate de stropii valurilor.

Principesa e acostată lângă cheiul care clocoteşte, ca şi altă dată, de sgomot şi mişcare.

Portul reînvie însufleţit de o lume care roeşte în sus şi în jos; sgomotul asurzitor al maşinei de descărcat, strigătele hamalilor ce cară marfa, toată mişcarea şi hărnicia asta readuce portul la viaţa-i obicinuită, plină şi bogată.

Şi-n mulţimea asta care se frământă grăbită, se mişcă mânată de nevoile vieţei, femeea îmbrobodită cu şalul vechiu, zâmbeşte printre lacrimi cătând cu drag la soţul ei, un marinar tânăr ce strânge în braţe copilaşul drăguţ care gângăveşte cu atâta gingăşie: ta-ta.

— Era să nu-l mai văd drăguţul. Scuturăndu-şi pipa de scrum, un marinar bătrân, spunea la câţiva oameni ce se oprise cătând înduioşaţi.

— De doui ani îs luaţi sărmanii... bietul copilaş era să rămâie fără tată... e hei!... pe mulţi taţi i-a înghiţit marea şi câţi orfani şi câte lacrimi n a lăsat pe lume!...

Iar marea nebună, parcă anume bătându-şi joc de slăbiciunea omenească, cu acelaş hohot clocotitor, îşi isbea valurile sgomotoase de cheiul bătrân, spălându-i în răstimpuri muşchiul prins de lespedele de piatră înegrite de vremuri....

Constanţa, 1898

Din volumul Schiţe Marine

TE-AR MAI PUTEA INTERESA