Editura Global Info / Literatură

Jean Bart

În cuşca leului

Câmpia ce se întinde din jos de Brăila, de a lungul Dunărei, până departe, cât poate cuprinde ochiul în zare, părea o mare nesfârşită ce-şi clătina fără astâmpăr valurile roşii în lumina aurie a unei zile de toamnă.

Întreaga divizie de cavalerie trecea Dunărea.

Era o încercare grea de pregătire de război, înainte de începerea marelor manevre regale. Miile de tunici roşii, steguleţele colorate fâlfâind ca nişte aripi de fluture în vârful lăncilor, prefăceau toată câmpia într-un lan de flori de mac ce se mlădia în suflarea vântului de pe malul apei.

Dunărea lată în locul acela, îşi mâna la vale valurile sale reci şi tulburi. Şalupe mici, răpezi, aruncând în forfot aburi şi fum pe coşurile înnegrite, se încrucişau de la un mal la altul.

În urma lor înhămate se târau greoaie ciamuri joase şi late, nişte poduri umblătoare, încărcate cu oameni, cai şi furgoane pline. În vuetul nelămurit de zgomote şi glasuri, comenzile de cavalerie de pe maluri se auzeau răsunând în acelaşi timp cu cele de marină de pe apă: pentru descălicare... caii la mână... vira... mola... şi tropotul cailor, zângănitul săbiilor, huruitul chesoanelor, odată cu sfârâitul aburului scăpat de la căldările vaselor, se amestecau la un loc în freamătul nedesluşit al mulţimii în mişcare.

Caii intrau pe vase tremurând, cu urechile ciulite, pipăind, cu paşii nesiguri, speriaţi de zgomotul ce-l făceau copitele lor pe podeaua de lemn cu legături de fer. Îndată ce vasul se dezlipea uşor de mal, caii, înghesuiţi în rânduri, ca sardelele în cutie, se strângeau înfioraţi de legănarea vasului; cu privirele rătăcite urmăreau să prindă luciul apei împingându-se unul într-altul.

Ofiţerii îndemnau pe soldaţi ca să-şi mângâie caii, liniştindu-i până ce vasul ajungea celălalt mal; se oprea c-o izbitură scurtă în debarcader şi caii ieşeau sforăind, frământându-se până ce simţeau pământul sub copitele lor.

Escadroanele se formau pe mal după trecere; încălecau, se încheia regimentul şi plecau în pas domol pe şoseaua albă, răscolind nouri de praf. La cel din urmă transport, un cal nărăvaş, aruncând cu picioarele de dinapoi, rupse bariera vasului. Caii ceilalţi, speriaţi, începură a se mişca; în învălmăşeala care se încinsese, un cal mare negru, dintr-o săritură, se prăvăli în valuri. Curentul răpede îl mână spre larg; calul zăpăcit de apă, în loc de a înota spre mal, mergea cătră adânc, tot în spre mijlocul apei. Atunci un marinar, care ţinea cârma la vas, se aruncă deodată în apă îmbrăcat cum se găsea. O clipă nu se mai văzu în locul unde sărise decât o serie de cercuri care se lărgeau pe suprafaţa apei; mai departe printre valuri apăru omul luptându-se înot.

Toată lumea pe maluri urmărea cu groază cele două puncte negre care se zăreau săltând în drumul lor la vale în scurgerea răpede a curentului. Marinarul înotând voiniceşte ajunse calul şi începu să-l mâne înspre mal. În locul acela ţărmul era înalt. Calul obosit, sforăind pe nările largi deschise, încercă să rădice malul. Se opinti înfigându-şi picioarele de dinainte, pe când trupul îi zvâcnea într un tremur nervos, dar malul nesigur se prăbuşi în apă.

Omul şi calul nu se mai văzură o clipă. Mai departe la vale se iviră din nou cele două puncte negre care se apropiau unul de altul.

Marinarul, zbătându-se printre valuri, ajunse calul şi, înotând în picioare, îşi desfăcu de la brâu cuţitul său de gabier; se afundă pe sub burta calului şi izbuti să-i taie chinga. Calul, uşurat, o luă mai răpede spre ţărm, se opinti încă o dată săltându-şi trupul şi se ridică pe mal.

Rămase aşa câtva timp ud şi ţeapăn, suflând greu, cu nările tremurătoare, pe când apa se scurgea pe coada şi coama-i linse.

Generalul, un bătrân frumos cu favorite albe, care stând răzămat în sabie urmărise toată întâmplarea, scoase o hârtie de douăzeci de lei şi i-o dete marinarului ce gâfâia leoarcă de apă.

— Să scoată sticla mea de coniac din coburi şi să i se dea trei păhăruţe băeatului ca să se încălzească.

Toţi lăudau îndrăzneala marinarului. Şi despre întâmplarea asta au vorbit până târziu seara ofiţerii şi soldaţii divizionului rămas peste noapte în Ghecet.

Cârciuma lui Domnul Elefterie, de pe malul Dunărei, era plină de lume. Toate mesele erau prinse de călăreţi şi marinari. O înfrăţire generală între forţele de uscat şi cele de apă. Negustorul prevăzuse afacerea şi c-o săptămână înainte îşi înfipsese în faţa prăvăliei două prăjini cu steaguri tricolore şi între ele o făşie de pânză în chip de firmă, pe care scrisese cu chinoros: „Trăiască cavaleria şi flota română”.

La o masă afară, în bătătură, sta un grup de ofiţeri în jurul unei baterii ale cărei muniţii reci se împrospătau mereu. Se luase vorba tot de la întâmplarea de peste zi; fiecare povestea fapte de curaj văzute, auzite sau cetite, pe când paharele de purpuriu cu sifon rece se deşertau şi se umpleau pe rând. Când începu să vorbească un căpitan cărunt, care-şi scosese ledunca deschizându-şi nasturii tunicii, se făcu linişte la masă; numai un ofiţer tânăr şoptea vecinului său: „să ascultăm că unchiul şi-a deschis sacul”.

Căpitanul Velea, sau „unchiul” cum îi spuneau toţi ofiţerii din regiment, era un om încă verde deşi făcea ultima manevră, căci după patru luni trebuia să înceapă a-şi încasa pensioara la care visa de atâta vreme. Ochii senini albaştri şi zâmbetul care îi flutura pe sub musteţele sure îi da înfăţişarea şăgalnică a unui holtei tomnatic, hazliu şi meşter povestitor.

— Pentru că veni vorba de curaj, să vă povestesc eu despre un om într adevăr curajos pe care l-am cunoscut de aproape.

Care din voi a auzit de căpitanul Hâncu? A fost primul meu şef de escadron.

Parcă l-am şi acum înaintea ochilor. Ce înfăţoşare bărbătească: înalt, cu pieptul înainte, bombat oacheş, cu mustaţa prelungită în formă de muştuc, purta chipiul pe o sprinceană şi călca apăsat, în zurnuitul pintenilor ale căror duriţe erau cât carboava de mari. Pe gerul cel mai cumplit umbla fără manta, veşnic în tunica lui roşie, strânsă în brandebururi negre. Mândru şi straşnic om era. Orice-ţi spune voi, pot să vă dovedesc că rasa ceia de călăreţi s-a pierdut de mult şi nu se mai găseşte nici sămânţa ei în rândurile oştirii din ziua de azi.

Ce-i drept, nu avea multă carte dar inimă berechet.

Se povesteau minuni despre el. Cică la Smârdan, pe când era numai sergent, făcuse fapte de îndrăzneală nebunească.

Sfârşise campania ciopârţit şi cu patru gloanţe în corp. Nimeni nu credea că o să poată ajunge iar om întreg. Ca mângâiere pentru el şi pildă pentru alţii, a fost felicitat în gradul de sublocotenent. A stat vreun an în spitalul militar la Bucureşti. Cică plângeau doctorii şi damele de la ambulanţă când îl vedeau aşa de tânăr şi frumos mergând schilod, sărind în cârje ca un cocor şchiop prin curtea spitalului. Dar se vede că frăgezimea tinereţii l-a ajutat ca să-i se prindă la loc toate oasele şi să iasă din spital teafăr şi mândru, aşa precum l-am cunoscut eu. Îmi spunea el uneori zbuciumul şi năcazurile care le avusese pe atunci când îi cerea să dea examen pentru a fi înaintat ofiţer. Dar pe vremea ceia tot se mai găseau şefi cu judecată şi de inimă, care i-au luat partea, arătând că era destul de strălucit examenul pe care-l dase băiatul acesta pe câmpiile Bulgariei.

Când l-am cunoscut eu, era în floarea vrâstei, dar nebunii făcea ca şi în prima tinereţă. Îmi aduc aminte bine de vorbele care mi le-a spus întăia dată când m-am prezentat la escadron.

— Drăguţule eu îţi iert orice cusur îi avea, dar numai molâu să nu fii. Nu pot suferi molâii. Să fii aprig drăguţule, asta îţi cer. Eu la cazarmă nu recunosc nici pe tata, după slujbă când am ieşit pe poarta cazărmii sunt frate cu oricare soldat. „Vreau ca în faţa frontului să tremure calul când l-ăi strânge în pulpe, să zbârnâie escadronul când îi da o comandă, să ţipe fiul în pântecele mamei când îi scoate sabia din teacă. Aşa îmi place mie drăguţule!”

Cu toată străşnicia lui avea o inimă de aur. Aşa trăsnit cum era, toată lumea îl iubea şi îi admira năzdrăvăniile. Odată pe când eram cu al 3-lea de roşiori în Malmezon s-a prins că se urcă pe scările cazărmii călare până în rândul al doilea.

Zis şi făcut. Într-o bună dimineaţă, după ce a strâns până la capăt chingele Nălucăi – iapa lui cea neagră ca pana corbului – s-a aruncat în şea, a tras dârlogii ghemuind capul iepei în piept şi aplecându-se pe gâtul ei încordat, şi-a lipit obrazul de părul aspru al coamei.

Deodată iapa a icnit în loc strânsă între pulpele lui de fier, împinsă de pintenii ce i se înfigeau tot mai adânc în coaste, a zvâcnit în câteva salturi, căţărându-se pe trepte până sus în capătul scării, ca iapa cea năzdrăvană din poveste care mânca jăratec zburând cu aripi la picioare.

Toţi ofiţerii şi soldaţii se grămădeau la scară şi se cruceau privind la minunea asta care nu se mai pomenise de când era Malmezonul. Căpitanul Hâncu se plimba călare pe sala cea lungă din rândul al doilea al cazărmii.

Tocmai în fundul sălii s-a oprit la fereastra ce da în spre curte. Şi pe când Năluca sforăind căta sperioasă pe geam afară, căpitanul îşi răsucea de călare o ţigară groasă după cum obişnuia el să fumeze.

Nici n-apucase s-o aprindă când se auzi răsunând notele metalice, pe care trompetul le aruncase grăbit de cum zărise pe colonel intrând pe poarta cazărmii.

Hâncu era de serviciu şi trebuia să dea raportul de zi colonelului.

Întăi s-a încruntat colonelul când a văzut zăpăceala care era în curtea cazărmii, pe urmă a prins a zâmbi pe sub musteţile lui cărunte: „Încă o poznă a turbatului de Hâncu”.

Partea grea a fost la scoborâre. Toate saltelele trupei au fost puse pe scări în planuri înclinate, şi Năluca, sforăind, coborî cu grijă călcând pe moale în mijlocul alaiului, ca un cal împărătesc.

Altădată, la Galaţi, a sărit cu cal cu tot de pe cheiul înalt de piatră în valurile Dunărei. L-au scos nişte barcagii greci la celălalt ţărm.

Omul acesta era înăscut curajos. Însuşirea asta, pe care i-o dăruise natura din belşug, îl făcea să caute singur primejdia pentru a simţi plăcerea s-o înfrunte. Din fiecare luptă, în care îşi juca viaţa, sorbea atâta plăcere încât umbla după primejdii ca să-şi încerce destinul, cu patima jucătorului de cărţi, care la masa verde îşi încearcă norocul.

Culmea nebuniilor lui a fost când a intrat în cuşca unui leu.

Să pripăşise în garnizoana noastră o menajerie bunişoară. Ne făcusem obiceiul că în fiecare zi, după ieşirea din cazarmă şi luarea ţuicelor reglementare la băcănia din centru, să dăm câte o raită prin menajerie. Pe lângă animalele de specii diferite, menajeria mai avea şi o casieriţă drăguţă care ne atrăgea mai cu deosebire.

Fräulein Proszka, un fel de poloneză, mică, rotundă, vioae, cu nasul fin în vânt, cu părul roşu arămiu. N-am văzut în viaţa mea aşa ciudată căutătură de ochi ca la femeia ceia.

În umbra genelor lungi şi arcuite sticleau nişte ochi negri, focoşi, prin care sclipeau uneori nişte scânteieri de fosfor.

Unii susţineau că-şi toarnă ceva în ochi, beladonă, sau nu mai ştiu ce anume. De câte ori o necăjeam cu întrebările ca să-i aflăm secretul ochilor săi, se pornea nebună pe un râs cu hohote, argintiu şi drăgălaş, până ce îi înotau în lacrimi ochii ei scânteetori.

Avea nişte mlădieri feline, pentru care o şi poreclisem Tigresa. Graţiile ei, manevrate cu multă artă şi calcul, urziseră o luptă surdă între ofiţerii noştri, o rivalitate ascunsă care trebuia să izbucnească odată.

Într o zi, pe când se formase obişnuitul grup în jurul ei la casa de bilete, Tigresa hotărî într-o românească drăgălaş de stricată, că numai aceluia care va face cel mai mare act de curaj îi va permite ca s-o sărute pe amândoi ochii.

Pe când fiecare se gândea cum să cumpere mai ieftin cei doi ochi strălucitori puşi la mezat, Hâncu strigă în gura mare:

„Cine doreşte să bea o ţuică în cuşca leului?”

Desigur că nimeni n-a răspuns la această invitaţie năstruşnică. Un căpitan mai bătrân adăugă şi el în glumă: „nu, mersi, Hâncule, eu o iau mai bine afară, privind leul printre gratii”. La început nimeni n-a luat vorbele lui Hâncu în serios, toţi credeau că glumeşte, dar căpitanul Hâncu nu era omul care să glumească în asemenea împrejurări, nici să dea înapoi când a apucat a zice o vorbă.

Au căutat prietenii să-l oprească, dar n-a fost chip. Eu nici nu m-am încercat să-i spun ceva căci îl ştiam că-i încăpăţânat ca un catâr. Am trimes un băet la fugă acasă să-i spuie ordonanţei să-mi aducă revolverul.

La uşa de intrare se făcuse un zgomot infernal. Domnul Iohan, patronul menajeriei, striga disperat că el se opune: „asta nu este permis la public, asta nebun este, mi bagă la criminal”.

Biata Tigresă, pe capul căreia se dezlănţuia toată urgia, îşi frângea manele ei moi şi albe cătând să-şi convingă patronul că nu-i vinovată cu nimic. Cu ochii sclipitori scăldaţi în lacrimi, Tigresa declară că se lasă sărutată pe loc în faţa tuturora numai să nu intre căpitanul în cuşca leului. Dar căpitanul Hâncu nu era omul care să primească asemenea propuneri.

„Eu nu voi pomană!... pe merit!... voi să cuceresc, nu să capăt!...” zicea el din ce în ce mai hotărât.

Domnul Iohann se învârtea căinându-se că nu găseşte cheile, dar în cele din urmă a trebuit să le găsească.

Am întrat cu toţii în menajerie. Mirosul greu nesuferit, ne îneca tăindu ne răsuflarea. Lângă uşă o cămilă tristă, din ghebul căreia curgeau smocuri de păr dezlânat, îşi întindea gâtul cu jale spre noi, cerşindu-ne parcă îndurare. Am trecut pe lângă cuşca unui urs negru care şi sugea tălpile, apoi pe lângă un orangutan care ne privea nedumerit zgâlţâind gratiile cuştei, şi ne-am oprit în faţa leului.

M. S. Regele animalelor sta tolănit pe scândurile murdare ale cuştei sale zăvorâte.

Părea resemnat, nepăsător chiar faţă de jalnica-i stare de captivitate. Doi îngrijitori înarmaţi cu furci ascuţite de fier se aşezară în dreptul gratiilor cuştei. Eu îmi inspectai revolverul care avea şase gloanţe de calibru mare.

Când am auzit troznind zăvorul de la cuşca leului, mărturisesc că m-am simţit înfiorat de un tremur... de curiozitate?... de teamă?... nu ştiu... dar emoţia parcă: îngheţase toată suflarea, nu se auzea nici o vorbă, toţi îşi pironiseră privirile lacome printre gratii ca să prindă momentul rar al unei asemenea întâlniri.

Căpitanul a făcut doi paşi scurţi şi s-a oprit cu ochii ţintă înainte, aşteptând să prindă orice mişcare a leului.

Mi se părea că văd cum îşi reţine respiraţia şi cum îşi încleştează degetele în mânerul cravaşei de vână de bou.

Majestatea Sa, care cu o oră mai înainte dejunase, se lăfăia dormitând leneş, întins cu botul pe labele-i late şi stufoase.

La auzul zgomotului de paşi îşi ridică încet pleoapele de pe ochii verzi, sticloşi, fără ca să-şi mişte capul pletos, fără ca să-şi clatine un fir de păr din coama-i bogată, care-i cădea în jos, îmbrăcându-i jumătate de trup într-o culoare cafenie brună.

După ce privi lung, cercetător, înaintea lui, clipi de câteva ori şi iar închise ochii pe jumătate, adâncindu-se parcă într-o amorţire leneşă.

Căpitanul întinse cravaşa şi începu uşor să-i mângâie în lung şira spinării.

Fără ca să-şi ridice capul, leul îşi mlădie cu mulţumire partea dinapoi a trupului, îşi întinse încet coada pe care o ţinuse încolăcită şi cu măciuca stufoasă din vârf lovi cu zgomot podeaua cuştei.

Căpitanul ceru atunci să i se aducă o ţuică pe care voia s-o bea la botul leului.

Şi pentru că întârzia sosirea ţuicii, el îşi scoase din buzunar tabacherea cea de argint de Caucaz, îşi potrivi o ţigară groasă în ţigareta lui de chilimbar afumat şi, după ce o aprinse tacticos, ne azvârli cu dispreţ chibritul stins printre gratii.

Dar n-apucase a trage al doilea fum, când leul deschise ochii mari, rotindu-i într o sticlire ciudată, care ne făcu să tresărim.

Căpitanul rămase câteva clipe împietrit, cu ţigareta între degete, neîndrăznind s-o ducă din nou la gură, în faţa capului care se ridica grav şi majestos, clătinându-şi încet coama-i deasă şi lungă.

Stăpânindu-ne bătăile inimilor, aşteptam: după ce îşi mişcă de câteva ori nervos mustăţile arcuite, Majestatea Sa începu să tragă, smorcâind pe nări, aerul cu fum de tutun; după un strănut groaznic, căscă o gură imensă desfăcându-şi parcă fălcile din încheeturi, îşi întoarse capul în cealaltă parte, mormăind ceva în limba lui, cu dispreţ parcă pentru cel care venea să-i tulbure digestia.

Apoi tolănindu-se greoi pe o coastă, suveranul prizonier îşi lăsă încet capul pe labe, închise iarăşi ochii dormitând, visând poate la timpurile de libertate, la regatul său pierdut, la câmpiile nisipoase, înfierbântate de un soare tropical.

*

Domnul Iohann trase grăbit zăvorul şi, apucându-l pe căpitan de poalele tunicii, îl smunci afară din cuşcă.

Numai atunci am respirat uşuraţi, parcă ni se luase o piatră de pe inimă.

În mijlocul uralelor nesfârşite, Tigresa căzu în braţele lui Hâncu, ascunzându-şi ochii ei strălucitori şi plânşi în brandebururile tunicii lui roşii.

Ce-a urmat după asta o să vă spun altă dată. Acuma e deajuns să ştiţi că după vreo două săptămâni, atât menajeria, cât şi regimentul al 2 lea de roşiori şi au schimbat garnizoana.

Regimentul a plecat la Constanţa, iar menajeria la Iaşi, însă fără casieriţa cea mică, rotundă şi vioae cu ochii focoşi prin care sclipeau uneori scânteieri de fosfor...

1912

TE-AR MAI PUTEA INTERESA