Editura Global Info / Literatură

Jean Bart

În ziua despărţirii.

Am auzit glasul de aramă al clopotelor de la biserici, bătăile repetate ale tobelor, sunetele metalice ale goarnelor chemând pe străzi mulţimea să asculte citirea, cu glas tare, a ordinului de mobilizare.

E primăvară. O dimineaţă rece c-un cer senin şi luminat cu atâta limpezime că scânteiază în zare şuviţele rămase din ceaţa străvezie. În depărtare se pierde şerpuind, cu luciu argintat, şoseaua albă ce tae în curmeziş ogoarele înnegrite de brazde întoarse proaspăt în arătura nouă.

Mama şi noi, copii toţi, grămadă în trăsura cea largă de la ţară, înaintăm la pas în mijlocul mulţimii, în urma armatei care pleacă.

Păstrez în minte vie încă prima viziune a mulţimii; lumea forfotea împrejurul nostru şi se scurgea întruna în valuri de capete ca o apă revărsată din albia prea strâmtă a drumului.

E pentru întâia dată când simt atingerea mulţimii – şi nu mă înspăimântă suflarea zgomotoasă care pluteşte în aer şi mă coprinde în haosul acela nedesluşit de vuet surd şi vag.

Parcă mai văd şi acum căruţa ce mergea în pas alăturea cu noi. O bătrână se văita şi clătina din cap. Alături o femee tânără cu broboada căzută în jos pe umeri, ţinea un copilaş care ţipa şi se sbătea în braţe. Un băeţel, cu o groază de căciulă, mâna caii la pas, iar doi moşnegi tăcuţi, cu ochii în pământ, mergeau pe cărăruşă alăturea cu şanţul.

Eu nu mai am astâmpăr. În tactul de tobe şi de goarne mă răsucesc ca într-un şurub pe scăunaşul trăsurii, doar voiu putea ca să privesc soldaţii.

Şi prin atâtea rânduri de puşti, şi pene de curcan înfipte la căciuli, zăresc trupul înalt al tatei săltând uşor călare în capul companiei de dorobanţi.

În depărtare o pată neagră închide zarea: pădurea de la Salcia – locul despărţirii.

Aud glasul răsunător care comandă oprirea. Mă ridic pe la spatele vizitiului să pot vedea mai bine.

În răscrucea drumului armata se opreşte c-un ropot scurt şi apăsat. Se rup rândurile şi soldaţii se amestecă în neregulă prin mulţimea ce furnică pe şesul din marginea pădurii.

Îmi aduc aminte că am rămas în urmă privind la un car cu boii desjugaţi ce se oprise alăturea cu drumul. E mult de atunci, şi din oglinda îngustă a minţii de copil abia se mai resfrâng imagini risipite, sclipiri răsleţe şi fără legătură din clipele acelei duioase despărţiri. O femee care ţinea o puşcă, alături cu un soldat ce se chinuia în genunchi ca să-şi îndese în raniţa deschisă o legătură albă. Un băeţel bătea cu pumnul într-o tobă.

Iar glasul unei babe ce se bocea în hohot parcă-l aud şi acum: „Ionică, mamă, te duci Ionică”... „Mai taci femee hăi, că voi cobiţi a rău”, o mustra un moşneag, mărunţel. Strigăte, vorbe desperechiate din larma şi ferberea mulţimii se amestecă într-una cu uruitul căruţelor pe drum. Şi fără să înţeleg ce se petrece, o frică mă cuprinde şi caut pe ai mei.

Tata vorbeşte încet, întunecat, ceva; ne ia apoi la rând pe fiecare, ne ridică în sus şi ne sărută pe amândoi obrajii, ne strânge la piept şi noi ne ţinem agăţaţi de gâtul lui. Cu ochii tulburi se scutură, se îndreaptă şi ne spune cu glasul schimbat:

„Să fiţi cuminţi, să ascultaţi de mama”.

Soldaţii iar se înşiră în rânduri. Încep bătăi de tobă, gorniştii prind să sune, întâiu prelung şi rar, apoi tot mai aprins, până ce clocotitor răsunetul metalic coprinde tot văzduhul şi acoperă orice sgomot de glasuri omeneşti... Şi nu se mai aud nici ei singuri, nici vuetul mulţimii rămasă în urma armatei care pleacă.

O ceată de copii îi mai petrece în fugă. Şi cum aş vrea şi eu să alerg cu dânşii... dar mie nu-mi dă voie.

Plecăm tăcuţi spre casă.

Eu nu mă îndur ca să-mi întorc privirea; cu ochii ţintă în zare abia mai desluşesc un tremur de sclipiri prin norii de pulbere argintie ce fumegă pe drum.

Ne depărtăm, dar tot ne mai ajunge din urmă câte un sunet, vreo notă rătăcită adusă de adierea dulce a vântului ce întâlnise în cale oştirea înecată în ceaţa depărtarii.

— Ce repede s-au dus... nu se mai văd de loc... şi merg departe mamă?... Da când se întoarce tata?... El nu ţi-a spus matale?...

— Numai Dumnezeu ştie de acuma, îmi răspunde mama oftând.

Şi fără să-mi dau seamă privesc cu ochii pe jumătate închişi în lumina albastrului ceresc.

Târziu, când îmi întorc capul, o văd cu ochii în lacrămi, muşcând colţul batistei. Aş vrea să mai vorbesc, dar nu mai pot... un nod pare că mă îneacă, bărbia îmi tremură uşor şi ochii lăcrămează.

Aş vrea să mai întreb... dar nu mai îndrăznesc, că mama începe a plânge şi plânge acuma în hohot...

După treizeci şi şease de ani iarăşi am auzit glasul de aramă al clopotelor de la biserici, bătăile repetate ale tobelor şi sunetele metalice ale goarnelor, chemând pe străzi mulţimea să asculte citirea, cu glas tare, a ordinului de mobilizare. Iarăşi armata noastră avea să treacă peste Dunăre.

Tata, bătrân şi obosit, privea cu ochii în lacrimi pe cei care plecau.

Eu aveam vârsta pe care o avusese el pe timpul răsboiului cu turcii. Băetul meu, pe care-l adusesem să vadă armata la plecare, era de vârsta pe care o aveam şi eu pe vremea răsboiului trecut.

„Băeţi! acum e rândul vostru, ne zise tata clătinând din cap.

„Eu am fost, acum îţi vine rândul ţie şi, cine ştie, mâini ori poimâni va merge piciul ista mic... fiecare la rândul lui... şi aşa mai departe”...

Ce zi cumplită a fost aceia...

Câteva mii de rezervişti erau adunaţi pe malul Dunărei; trebuia să-i îmbarc în şlepurile care aşteptau la debarcader gata de plecare.

Sgomotul mulţimii care forfotea pe cheu se potoli numai când preoţii, îmbrăcaţi în odăjdii, începură slujba bisericească afară, sub cerul liber. Se făcu linişte.

Femeile stăpânindu-şi plânsul îşi strângeau copii pe lângă ele.

De sus, de pe debarcader, priveam marea de capete descoperite care se închinau clătinându-se în taina durerii stăpânite. Numai câte un suspin întretăiat, scăpat printre buze tremurătoare, se perdea şovăind în liniştea clipelor solemne.

După ce se sfârşi slujba, se făcu apelul. Fiecare soldat sărută pe rând crucea şi apoi călca pe puntea vasului. Îmbarcarea era pe sfârşite, când soldatul care îmi adusese revolverul şi binoclul pentru ţinuta de campanie, îmi întinse o telegramă.

Un fior de groază mă săgetase îngheţându mi mişcările. Literile îmi jucau înaintea ochilor.

Nici o speranţă de vindecare.
Soţia d voastră e în ultimele momente,
veniţi urgent.
Doctor M.

O clipă am rămas ameţit. Parcă primisem o lovitură ucigaşă drept în creştetul capului. M-am rezemat de balustrada debarcaderului.

Şi mâna, cu degetele strânse într-o încleştare dureroasă, am apăsat-o tare pe tâmple, pe fruntea încreţită şi pe ochii închişi câteva clipe.

Cu o repegiune uimitoare am văzut toată grozăvia întâmplării, căzută la un asemenea moment al vieţii... Ea stingându-se, singură, departe, între străini, pe patul unui sanatoriu din Elveţia... doi copilaşi neştiutori că rămân pe lume fără mamă... s-a sfârşit dar... perdută... şi nici un chip să alerg până la ea, odată s-o mai pot vedea...

Erau ordine severe: frontiera închisă pentru toţi mobilizabilii. Să plec în disperare? Dacă mă treceau ca dezertor în timp de răsboiu?

„Domnule căpitan, îmbarcarea e gata; toată lumea la bord; ce ordonaţi?” – Tresar, cu mâna încleştată, fac ghem telegrama pe care o bag în buzunar şi strig cu putere:

Echipaje la posturile de plecare.

Maşinele gata de manevrat; corniştii să „sune înaintarea”.

Convoiul de vase încărcate cu oameni se pune încet în mişcare deslipindu-se uşor de lângă mal.

Vuetul confuz ce se ridică din mulţimea de pe cheu creşte cu cât vasele se depărtează de mal. Sgomotul ameţitor de chiote, urale şi vaete se înăbuşă deodată acoperit de răsunetul fluerelor şi sirenelor de la vapoare, care clocotesc umplând întreg văzduhul.

— „Ancora sus!... maşina încet înainte!..”. Rămâne în urmă cheul negru de lumea care se frământă fluturând batistele şi pălăriile în aer. Rezerviştii încep să cânte La arme! Un cor de câteva mii de voci se formează şi ecouri prelungi şi repetate răsună pe apa tulbure a Dunării până se pierde în pustia depărtării. Furnicarul acesta omenesc pare că simte nevoia de a se ameţi îmbătându-se de propriu-i glas; prin cântece aprinse, prin chiote nebune se încălzeşte şi uită a socoti clipa prezentă.

Vapoarele cu piepturile lor de fier taie valurile care se împotrivesc în cale. Încă odată mai privim în urmă, portul abia se mai zăreşte nedesluşit în ceaţa depărtării.

Nimic nu se mai vede, numai gândul, ascuns şi nevăzut, aleargă într-acolo în taină spre ce ai lăsat mai scump în urmă.

Dar... convoiul şi a luat formaţia în linie de şir; apuc hotărât mânerul telegrafului de la maşină: înainte, mai iute, pe drum... toată viteza!...

Iunie 1913.

Din ciclul "Documente omeneşti"

TE-AR MAI PUTEA INTERESA