Editura Global Info / Literatură

Jean Bart

La Academia Militară Americană

Se lumină de ziuă când „Robert Fulton” se deslipi forfotând sub presiunea aburului, de lângă pontonul debarcaderului „Hudson River Line”.

Vaporul acesta cu patru punţi şi trei coşuri e unul din acele tipuri de vase uriaşe, de o formă ciudată, care nu se pot vedea decât pe luciul fluviilor şi lacurilor americane.

Împotriva curentului urcăm fluviul cu repegiune, lăsând în urma noastră New Yorkul înnăbuşit de fum, pierdut în haos, înnecat în ceaţa care apasă veşnic pe umerii oraşului gigantic. Din depărtare nu se zăresc decât vârfuri sclipitoare de sgârie-nori, singurile cari mai pot străpunge pânza de neguri joase ce învălue orizontul.

Fluviul Hudson cu malurile lui înnalte, stâncoase, nelucrate şi abrupte, pe cari mai trăesc unele bătrâne păduri de altădată, se aseamănă mult cu Dunărea noastră la Porţile de fier, deşi Americanilor le place ca să-l numească: Hudson Rinul american.

Întâlnim câteva remorchere mici trăgând convoiuri lungi de şlepuri încărcate cu grâne sau cărbuni.

După ce trecem de alungul malului Palisadelor, un părete de coloane stâncoase în cremene vânătă şi roşă, vaporul, scăpat de marele curent, mărindu-şi din ce în ce viteza alunecă pe întinderea de apă revărsată ca un lac.

Mai în sus albia se strânge între maluri înnalte şi păduroase.

Vaporul se opreşte greoiu în cotitura scurtă a fluviului. Acostăm la debarcaderul pe care scrie: West Point.

Ne scoboram grămadă pe mal şi ne rânduim în cele zece brecuri militare care ne aşteaptă în faţa pontonului. Mă aşez între un inginer belgian şi un locotenent de marina italiană.

Urcăm în pasul trăgănat al cailor, pe o şosea tăiată în coasta dealului acoperit de castani stufoşi.

Sus ne oprim în faţa şcolii, pe piaţa de paradă.

În capul scării ne aşteaptă directorul şi ofiţerii profesori.

Suntem conduşi în sala de onoare. „Memorial Hall”, sala gloriilor şi trofeelor. În ţara asta nouă, în tânăra republică de negustori, te minunează îndrumarea patriotică, cultul unui trecut aşa de puţin îndepărtat şi a unei istorii naţionale aşa de scurte.

Copiii din şcolile primare, la intrarea şi eşirea din clase, sunt datori a saluta drapelul american, care fâlfâie în fiecare zi deasupra şcolii.

În „Memorial Hall” sunt păstrate steagurile şi tunurile, statuiele eroilor, portretele marilor generali americani; relicve proaspete din războiul independenţei sunt păzite cu sfinţenie pe rând de către generaţiile care se pregătesc în academia militară.

Mă uit cu atenţie la portretele generalilor americani. Tipurile aceste de militari făcuţi şi nu de meserie, cu pălăriile lor garibaldiene plecate pe o ureche, strânşi parcă în tunicile lor de împrumut, generali numai la alegere şi nu la vechime după anuar, te urmăresc parcă din cadrele lor aurite cu nişte ochi ageri, vioi, plini de îndrăzneală şi neclintiţi în voinţa şi hotărârea lor.

Un căpitan din artileria americană ne conduce prin toate salele de clasă, laboratorii şi halele de gimnastică; ne dă lămuriri asupra organizaţiei acestei şcoli în care republica îşi fasonează după sistemul ei uneltele de meserie pe care se sprijină alcătuirea apărării naţionale.

West Point, căruia i se zice Gibraltarul Hudsonului, e un punct strategic însemnat; fortificaţia lui stăpâneşte navigaţia pe fluviu. Marele Waschington a ales anume acest loc pentru întemeeria unei academii militare.

Sunt vreo patru sute de elevi, între 17 şi 22 ani. Nu se dă nici un concurs de intrare. Fiecare deputat are drept să bage în şcoală câte un elev din circumscripţia lui electorală. Preşedintele Republicei are drept la zece locuri.

Întreb dacă sunt toţi bursieri sau se primesc şi elevi cu plată. Căpitanul îmi răspunde zâmbind: „elevii nu plătesc nimic, dimpotrivă statul plăteşte pe lângă toată întreţinerea şi câte o leafă de 500 dolari pe an fiecărui elev”.

Ce impresie plăcută îţi face şcoala aceasta, departe de haosul marilor oraşe, aşezată sus, pe-o coastă verde, singuratică, în mijlocul unei naturi bogate, unde respiri în plin şi libertate aerul curat de apă şi pădure. Încotro îţi arunci privirea nu întâlneşti decât aceiaşi tinereţă sănătoasă şi oţelită, figuri fragede, voioase, priviri agere, îndrăzneţe, trupuri zvelte, umeri laţi, piepturi bombate, braţe de luptători cu muşchi de criţă.

— Metoda noastră e simplă, ne spune cu modestie căpitanul american. Gimnastica fizică o combinăm cu gimnastica morală. Pecât putem, înlocuim ideile abstracte prin simţul practic şi ne încordăm puterile de a cunoaşte realitatea, de a o mânui şi de a o stăpâni. Deşi pe mulţi ne atrage educaţia franceză şi germană, ne ferim însă de a le copia. Nu se potrivesc cu firea şi mediul nostru.

Căutăm să producem just marfa de care democraţia noastră are nevoe. Toţi nu pot să ajungă savanţi, dar trebue să iasă toţi de aci oameni întregi, hotărâţi şi viguroşi. Specializarea şi selecţiunea vine mai pe urmă. Aci lucrăm să forjăm caractere, trupuri şi suflete sănătoase, pregătite pentru o viaţa de luptă.

Ceia ce numiţi d-v. viaţa de cazarmă cu disciplina ei mecanică, uniformă şi rigidă, noi avem foarte puţină.

Trei luni pe an elevii nu dorm pe paturi în case, stau afară în corturi, ducând viaţa grea de campanie. Cursurile teoretice se fac numai iarna în grupe de câte zece elevi în fiecare sală sub conducerea unui ofiţer profesor instructor.

Pecât putem, facem o educaţie mai mult individuală decât colectivă.

„Doctorii nu pot lecui bolnavii tratându-i în bloc, trebue să-i caute pe fiecare separat”, adaugă căpitanul surâzând mulţumit. Pedepsele sunt foarte rari. Cele mai grave greşeli sunt minciuna şi beţia. Duminica repausul e obligator. Toţi elevii trebuie să ia parte la serviciul religios, afară de cei cari declară în scris că sunt liberi cugetători.

Eşim în curtea şcolii. În fund pe un covor verde de iarbă tunsă se încinsese o luptă înverşunată de foot-ball. Trecem pe lângă statuia lui Kosciusko, marele erou polonez care a iubit mult locurile aceste unde se retrăsese la bătrâneţe.

Pe aleiele curate, cu nisip roşu umed, sub umbra bolţilor de verdeaţă întâlnim grupe de elevi în uniformele lor bogate, în tunici-fracuri albastre cu nasturi auriţi, cu pantaloni albi călcaţi pe dungă. Tinerii aceştia eleganţi, curtezani, se plimbă însoţind domnişoare graţioase în costume de culori deschise, în toalete de primăvară.

Locotenentul italian cu care mă aflam mai în urmă, îmi şopti trăgându-mă de mânecă:

— Nu-ţi pare curios ce vezi?

Mă rog, ce-i aci: şcoală militară sau pension de domnişoare? Ori la aceiaş şcoală învaţă şi băeţii şi fetele?

Cine or fi oare persoanele astea?

Intrăm în bibliotecă, o sală imensă cu o cupolă minunat lucrată.

Câţiva elevi stingheri stau aplecaţi pe pupitre cu cărţile dinnainte. Mai multe părechi, elevi şi domnişoare, stând pe aceiaşi bancă alături, citesc jurnale. Observ o blondă fragedă, o gingaşă miss, subţirică şi vioae, şezând băeţeşte pe o masă, cu picioarele răzămate de speteaza unei bănci; în faţa ei, în picioare, un elev o serveşte întorcând foile unei reviste ilustrate. Eşim de aci şi mai nedumeriţi. În mintea fiecărui dintre noi se frământă aceiaşi întrebare la care ne ferim să cerem răspunsul cuvenit.

În sfârşit italianul se hotărăşte, dar o ia mai pe departe.

— Mă rog, la d-v. azi e sărbătoare?

Căpitanul american răspunde scurt:

— Da!... e Joi. Duminica şi Joia nu se învaţă; azi e flirt!...

— Cum adică?... se opreşte italianul întrebând surâzător.

— Da, domnilor, răspunde serios căpitanul american, la noi în programul analitic al şcoalei e prevăzut şi acest curs. Vi se pare curios sistemul nostru de educaţie aşa de natural?

— Aceste domnişoare, care le vedeţi aci, sunt din cele mai bune familii venite în viligiatură.

— După cum v-am spus, la noi intră elevi din toate colţurile ţării şi din toate păturile sociale; ofiţerimea nu reprezintă numai o anumită clasă. Pentru a fasona toate aceste deosebite elemente pentru acelaş fel de a se prezintă în lume, am găsit că cel mai bun sistem este influenţa femenină. Statul a făcut aici în apropierea şcolii oteluri şi vile, alcătuind o frumoasă localitate de viligiatură. De două ori pe săptămână lumea ne vizitează şcoala, ia parte la seratele noastre, asistă la parăzi şi uneori la exerciţii.

— E frumos, – dar, întreabă unul dintre noi, acesta nu împiedică mersul şcolii? Nu se întâmplă uneori ca să se stabilească legături prea strânse?

— E adevărat că multe prietenii cari se leagă aici, mai târziu când elevii ajung ofiţeri, se transformă în căsnicii şi... credeţi mă, că sunt dintre cele mai fericite, căci tinerii, au avut vreme de a se cunoaşte îndestul de bine.

— După cum vedeţi, aci avem aer curat şi o poziţie încântătoare. S-o luăm pe aleia din dreapta să vă arăt ce privelişte splendidă se deschide deasupra fluviului.

În capătul aleii, pe o tăbliţă prinsă în coaja argintie a unui bătrân mesteacăn, era scris cu litere mărunte:

„Flirtation Walk”.

La fiecare pas întâlnim plimbându se perechi vesele, surâzătoare. Ei ne salută scurt milităreşte cu mâna la cascheta purtată pe o ureche. Ele ne întâmpină cu-n morning graţios privindu-ne drept în faţă.

Nici o umbră de sfială nu poţi surpinde în ochii lor albaştrii senini.

În drumul nostru, pe sub bolţile de tei în floare, simţim plutind parcă în aerul îmbălsămat farmecul tinereţei pline de sănătate şi voioşie. Câte o undă de vânt răcoritor, clătinând coperişul de frunze deasupra capetelor blonde, răsfiră în aer fluturând nebunatic şuviţe de păr auriu ca spicul de grâu, sau roşu închis cum e arama. Pe malul abrupt, într-un pavilion, lucrat cu îndrăzneală deasupra unei râpi stâncoase, o pereche admiră priveliştea deschisă în valea Hudsonului.

El o ţine de mijloc să nu cadă; ea sglobie, în picioare pe parapetul balconului, se apleacă pe marginea prăpăstiei ca să vadă până în fundul râpei, unde valurile frământate în spume scobesc piciorul stâncii goale, cenuşii.

Ca să nu-l tulburăm, ne oprim mai departe de pavilon, când ea îşi întoarse capul şi ne privi cu ochii albaştri, umezi.

— Poftiţi, poftiţi!.. de aci e o vedere splendidă... numai să vă ţineţi bine. E ameţitor de frumos! Şi râzând zgomotos se sprijini de umerii tânărului pentru a coborî de pe parapete într-o săritură ştrengărească.

Jos, la picioarele noastre, apa curgea lin, cu pete de o culoare bronzată. În adânc se oglindea tremurând stânca despicată şi roasă de umezeală. În depărtare vederea îmbrăţişa toată valea adâncă a fluviului, care-şi mlădia albia sclipind sub razele soarelui. În zare tremură o pată luminoasă. Era oraşul Albany, pe Hudson în sus, unde trebuia să ajungem înnainte de asfinţitul soarelui.

— William, adă un binoclu să poată vedea domnii mai bine!

Şi tânărul o luă la fugă pe alee, grăbit să ne servească.

— Am auzit că plecaţi, miss Ellen? o întrebă căpitanul american.

Eu? nu, mama se duce ca de obiceiu la Atlantic City ca să şi înceapă băile de mare. Eu rămân până la terminarea cursurilor academiei militare.

— Şi pe urmă?

— Mă duc şi eu la mare.

— Singură?

— Nu, mă însoţeşte Wiliam.

— Şi pe urmă? continuă căpitanul cu întrebările ca să o necăjească.

— Pe urmă? pe urmă nu te mai priveşte pe dumneata, domnule profesor şi guvernor; William iese ofiţer şi rolul dumitale de a-l dădăci încetează.

Un râs sglobiu acoperi ultimele cuvinte, pentru a ascunde necazul cu care fusese spuse.

În capătul aleii, din frunziş se desprinse o formă.

Cu capul gol, sveltă, elegantă, păşea uşor, săltăreţ ca o păsărică pe nisipul curat şi umed.

Credeam iarăş că vreo blondă miss caută pe cineva prin aleea flirtului. Numai când ajunse aproape de pavilion văzurăm că ne am înşelat.

Urmară prezentările:

— Lady Moor, mama lui miss Ellen.

Statura şi ţinuta erau de o potrivă. Văzute de la spate nu puteai cunoaşte care e mama şi care e fata.

Aceiaş figură încadrată însă în bucle argintii, buzele mai subţiate şi două dungi uşoare îi încreţeau în colţurile gurii obrazul încă fraged.

Căpitanul american îi lămuri rostul vizitei noastre şi, ca să lege mai strâns o convorbire, adăugă surâzând.

— Domnii par foarte surprinşi de sistemul de educaţie din şcoala noastră.

Atâta fu deajuns ca Lady Moor să şi desfăşoare teoriile. A început prin pilde, ajungând din ce în ce la sentinţe cari erau date fără apel sau replică, pronunţate cu un aer grav, hotărât, rigid.

— Grădinarul supraveghiază plantele, fără îndoială, însă le lasă să crească după legile naturii...

Precum avem nevoe numai de o singură religie, tot astfel trebue să avem una şi aceiaşi morală pentru bărbaţi şi pentru femei.

Educaţia ca să fie sănătoasă trebue să aibă o bază naturala. O educaţie separată plasează elevul într-o lume factice compusă din semeni şi nu-l prepară decât teoretic la asociaţia viitoare. Numai coeducaţia, şcoala mixtă, chiamă la viaţa de familie. Şcoala separată are tendinţa de a dezvolta defectele particulare la fiecare sex.

Zadarnic ne încercăm a face oarecare întâmpinări. Unul dintre noi, mai îndrăzneţ, atinse chestiunea delicată a inconvenientelor ce pot avea loc prin apropierea sexelor la o vârstă de tranziţie.

O privire încruntată şi o încreţitură de sprincene ne înfruntă tăindu-ne curajul de a mai întrerupe şi, Lady Moor, stăpână pe cuvânt, continuă într-un ton din ce în ce mai sacadat:

— Prejudecăţi învechite într-o lume îmbătrânită. Şcoala noastră, domnilor, nu-şi propune ca a dumnevoastră să formeze numai oameni de oparte şi femei de altă parte, ea tinde mai departe, trebue să formeze şi să desvolte un tip comun de umanitate cât mai ridicat posibil. Ideal care nu poate fi atins decât când bărbaţii şi femeile de acord îşi vor uni mânile într-o acţiune comună pentru perfecţionarea rasei...

Dar glasul strident şi asurzitor al sirenei vaporului, care ne chemă făcând să clocotească văile, înnăbuşi ultimele cuvinte ale Ladyei Moor.

Pe când coboram pe drum, în spre debarcader, ofiţerul italian trăgând de mânecă pe inginerul belgian îi şopti surâzând sceptic:

— Ei, la D-voastră s-ar putea încercă acest sistem de educaţie?

— O! desigur că nu, răspunse belgianul râzând cu poftă.

— La noi nici atâta.

— Chestie de rasă, de moravuri...

— Chestie de temperament, adăugă italianul ascunzându-şi un zâmbet şiret pe sub mustăţile lui stufoase.

Ne îmbarcarăm din nou. Vaporul plin de lume se depărtă uşor de mal.

Din colţul meu, de pe punte, am rămas mult cu ochii în urmă spre West Point, care se înneca în zare cu pădurea-i înverzită, cu stânca-i cenuşie, pe alocurea albită de fluturarea batistelor ce sămănau c-un stol de porumbei cu aripele întinse rotind de asupra apei.

Am rămas cu gândurile în urmă la vremea când îmi făceam osânda vrâstei în şcoalele din ţara mea. Parcă simţeam răceala mormântului din şcoalele căzărmi în care îngropasem cei mai frumoşi ani din cursul unei vieţi.

Şi fără să-mi dau seamă, o aripă de tristeţă mă atinse dintr-o dată şi mă simţii rânit şi despărţit cu totul de restul mulţimei sgomotoase, ce în plină veselie se agită pe puntea vaporului în mers.

Oglinda trecutului, neşters făcuse să vibreze o undă din regretul pierdutei tinereţii... aşa de netrăite.

Iunie 1910, New York

Din volumul Peste ocean - Note dintr-o călătorie în America de Nord

TE-AR MAI PUTEA INTERESA