Editura Global Info / Literatură

Jean Bart

Moartea pilotului

Era o zi de Iulie, căldură înăbuşitoare.

Vre o două vapoare de marfă, acostate la cheiul vechiu de piatră, îşi prăjeau la soare trupurile uriaşe îmbrăcate în table negre de fer.

Pe la amiază pavilionul de la căpitănia portului, lăsat jos, arăta că e ora repaosului.

Hamalii încetaseră lucrul şi, lungiţi pe movilele de cărbuni, dormeau trudiţi.

Coşurile de încărcat se odihneau şi ele, goale, răsturnate alături.

În şirul de cafenele, ce se ţin lanţ una de alta în lungul cheiului, lumea sta la umbră în jurul meselor.

Unii îşi deşertau paharele de sirop răcoritor, iar alţii îşi sorbeau filosofic cafelele.

La cafeneaua piloţilor, în faţa debarcaderului, Barba Spiro, cel mal bătrân pilot din port, sta la umbră ţinând în colţul gurei ţigareta lui, făcută dintr un ciolan, şi urmărea alene, cu ochii pe jumătate închişi, fumul ce scăpa în rotocoale albaştrii.

Era foarte bătrân Barba Spiro; ţinea minte de mult, dinainte de a fi oraşul zidit.

De pe când erau numai nişte colibe de stuf, în toată întinderea ostrovului şi a mlaştinilor de o parte şi de alta a gurei Dunărei până în mare. Multe povestea moşneagul, dar nu pe toate.

Se zice de unii că în locul unde este acum portul Sulina, nu cu multă vreme în urmă, era cuib de piraţi, care jefuiau vasele ce se apropiau de gurile Dunărei.

Şi mulţi numai astfel îşi explicau începutul averilor unor bătrâni din port.

Lui Barba Spiro însă îi plăcuse să trăiască bine, şi nu avea bani strânşi.

De doui ani era la pensie: îl sfătuise doctorii să-şi termine meseria. Era şi vremea; suferea de inimă.

Viaţa sbuciumată a piloţilor, grija ce o au în conducerea vaselor încărcate, atenţia vecinic încordată, emoţiile dese şi reumatismul fac pe cei mai mulţi să şi termine meseria sdruncinaţi şi bolnavi de inimă.

De şi primea regulat pensia, bătrânul nu se putea desvăţa de viaţa lui obicinuită din vremea tinereţei.

Din faptul dimeneţei, de cum prindea a se deştepta viaţa în port, el era în picioare. Şi o lua încet dealungul cheiului, cu spinarea încovoiată, cu genunchii îndoiţi, cu ţigareta în colţul gurei.

Se opria la fiecare vapor, se uita lung, cercetător, şi pleca înainte urmându-şi inspecţia.

Nu se petrecea nici o mişcare în port ca să n'o afle el.

Cum sta uneori la masa cafenelei, se scula în picioare, îşi punea mână straşină la ochi şi căta lung şi ţintă spre largul mării.

De cum prindea să răsară câte un punct negru pe fundul albicios al zarei, nu-şi mai lua ochii până ce punctul acela nu se desprindea bine în larg, luând forme regulate, răsărind catargele şi coşul.

Fluerul ascuţit şi repetat al vreunui vapor, ce avea să facă manevră în port, îl făcea să tresară.

Se scula încet de la locul lui, mergea la marginea cheiului, şi cu aerul unui examinator sever, observa manevra vasului în cele mai mici amănunte.

Câteodată se enerva, îşi ducea mâna la coaste să-şi potolească bătăile repezi ale inimei: i se părea că nu-i bine; îşi strângea pumnii şi mormăia înăbuşit câte o înjurătură.

Când îi plăcea manevra, faţa i se lumina şi zicea în gura mare: „Bravo căpitane, bravo!...”

Trăia din vieaţa portului, lua parte cu tot focul inimei la mişcarea lui.

Părea că şi mersul vaselor şi isbirea cadenţată a valurilor, şi întreaga mişcare din port mergeau în acelaşi tact cu bătălie inimei lui.

Şi tocmai târziu, sub seară, când prindea a se polei vârfurile trestiilor şi soarele, roşu aprins, se stingea înecându-se în adâncul apei, bătrânul pleca domol, cu paşi măsuraţi, spre casă.

Şi uneori, în liniştea miezului de noapte, când tot portul dormea obosit şi nu se auzea decât pleoscăitul cadenţat al valurilor lovite de cheiu, bătrânul o lua încet-încet dea lungul digăi vechie de piatră, ce ca un şearpe uriaş se târăşte în mare, având în cap ochiul roş al farului.

De vreo două zile Barba Spiro se simţea slab de tot; o tusă seacă îl înăbuşă.

Asta nu-l împedeca de a fi vecinic la postul său.

Tăcut, ca lângă un prieten vechiu şi drag cu care se nţelegea de minune, sta pe mal vrăjit de glasul valurilor pe care îl asculta într'una de atât amar de ani.

Cu drag urmărea valurile, cari alunecau în bătaia soarelui, până departe, lăsând o dungă albicioasă în nemărginirea albastră a mărei.

O adiere dulce de vânt răcoritor începuse să sufle din spre larg; bătrânul îşi ridică încet şapca, aţintindu şi ochii spre fundul îndepărtat al zarei.

O pată albă se deprinsese la orizont şi creştea în lumina soarelui, din ce în ce mai mare.

Era o corabie cu pânzele întinse, ce se apropia de port.

Bătrânul îşi trecu încet mână prin părul lui alb, în care vântul se juca nebunatic.

A... ce cunoştinţă veche îi era vântul acesta, ce bine îi ştia el nebuniile lui înşelătoare!

De câte ori nu-l aştepta ca pe un prieten bun, de ajutor, când îi umfla pânzele însufleţindu-i corabia, ce despica valurile alunecând ca o pasăre în sbor cu aripele întinse.

Şi de câte ori nu-l blestemase, când îşi cerca puterile cu dânsul, deslănţuindu-şi furia asupră-i.

Corabia se apropiase de tot: intra în apa liniştită a canalului.

Era o corabie mare, frumoasă, cu trei catarge.

Bătrânul o privea cu drag cum se apropia, mândră, cu toate pânzele umflate, tăind uşor apa ce aluneca pleoscându-i cadenţat coastele ei rotunde.

Trei fluerături ascuţite îl făcură pe moşneag să tresară, îşi întoarse capul înapoi: era un remorchier.

În acelaş timp o fluerătură puternică răsună lung, şi trupul uriaş al unei probele încărcate ce venea în jos cu toate viteza, se ivi de după cotul canalului.

Bătrânul se ridică de la locul său, apropiindu se de mal.

Probela cu greu îşi putea micşora viteza, trebuia să se ferească făcând loc remorcherului şi corăbiei care înainta mereu cu pânzele întinse: avea să privească la o manevră grea, asta îl interesa cu patimă.

Remorcherul repetă iarăşi trei fluerături ascuţite; probela, ferindu se ca să îi facă loc, veni drept în faţa corăbiei.

O fluerătură puternică, desperată răsună atunci

Mulţimea grămadă pe cheiu căta cu groază; toţi ochii erau aţintiţi la cele două vase, care trebuia să se ciocnească neavând vreme să mai abată.

Bătrânul, ce urmărea de pe cheiu toate mişcările, scrâşni nervos din dinţi şi un: „pasto diavolo” îi scăpă printre buze: pilotul de la probelă greşise manevra.

Şi el, cu ochii eşiţi din orbite, căta ţintă, muşcându-şi buzele, pe când cu mâna îşi potolia bătăile grăbite ale inimei: aştepta...

Când într o clipă, ca prin farmec, toate pânzele fură lăsate şi se auzi răsunând comenzile desperate iar vasele ajunse unul în faţa altuia, bătrânului, cum sta înmărmurit, ţinându-şi răsuflarea, i se painjiniră ochii, genunchii i se muiară; el întinse deodată mâna să caute un sprijin, dar se împletici şi căzu mototol fără simţire...

Şi vasele nu s au ciocnit; lin trecură, la o palmă unul pe lângă altul, fără a se atinge.

Lumea se făcuse roată în jurul trupului gârbovit şi uscat care zăcea pe cheiu, neînsufleţit.

... Iar vântul din spre largul mărei, se-ngrămădea şi el, făcându-şi loc prin mulţime, şi ca un vechiu şi bun prieten, adiind uşor, îi mângâia fruntea răsfirându-i pletele şi barba lui albă...

1897 Sulina

Din volumul Schiţe Marine

TE-AR MAI PUTEA INTERESA