Editura Global Info / Literatură

Jean Bart

O înmormântare militară

Când l-a adus întâi pe Niţă Clipea, caporalul de pompieri, cu jumătate de trup ars, se cutremura tot spitalul de ţipetele lui.

Ai fi crezut că mugeşte o vită înjunghiată.

Din ziua întâia, maiorul medic, cum îi era obiceiul, se prinsese rămăşag cu şeful spitalului, colonelul, că-l va scăpa. La ultima vizită însă, maiorul spusese îngrijat că-i e teamă de o complicaţie de inimă.

Era a treia zi de chinuri sfâşietoare; învălit în vată, bandajat, părea o momâe zăcând în patul lui în fundul sălii mari abia luminată de o lampă aprinsă în tavanul afumat.

Toată ziua se plânsese de durere de inimă; spre seară parcă se mai potolise, nu mai ţipa, doar din timp în timp icnea greu înăbuşindu-şi câte un sughiţ adânc ce-i cutremura trupul.

Şi în mintea lui se cernea încet, ca printr-o sită deasă, aducerile aminte, în o gândire greoae şi împainjenită.

Da, îşi aduce bine aminte de visul acela frumos pe când dormea rupt de osteneală pe patul lui din cazarmă; cum a sărit în picioare la semnalul acela blestămat de: „foc mare...” Cât ai clipi era gata cu toporaşul prins la spinare, sărise în droaga care plecase în fuga cailor. Şi parcă simţea sfredelindu-i urechile sunetul acela metalic al trompetei ce suna desperat, împrăştiind groază în puterea nopţii.
Şi fără a-şi da seamă îşi încleşta degetele ca şi atunci când strângea înfiorat banca, pentru a nu fi aruncat la fiecare pas din droaga ce-şi sfârâia roatele de piatra pavelei.

Un colţ al cerului ardea în pară, roşu aprins ca toamna într-un asfinţit de soare.

Era în adevăr foc mare; flăcările se înălţau pâlpâind în svârcoliri nebune; un rând întreg de case era încins în flăcări. Fumul negru se frământa izbucnind în znopuri de scântei sub ţâşniturile apei de la pompe.

Ca focul să poată fi localizat, căpitanul strigase la câţiva toporaşi să intre pentru a tăia grinzile care legau pereţii a două case alăturate.

De două ori îi spusese vagmistrul că nu pot intra oamenii acolo, că o se dărâme zidul; căpitanul nu voia să asculte. Dase ordin şi trebuia să se execute.

În sgomotul asurzitor de ţipete desperate, prin fumul care-l orbea tăindu-i răsuflarea, Niţă strângea năbuşit coada toporului isbindu-i muchia, cu necaz, în grinzile de stejar. Fumu îl îneca, coiful de alamă îi strângea dureros capul; cu ochii închişi isbea în neştire; când o trosnitură prelungită îl asurzi; înăbuşit, n-avu timp decât un pas să facă înapoi şi căzu lungit svârcolindu-şi jumătatea de trup rămasă afară din dărâmăturile ce fumegeau acoperindu-i cealaltă jumătate, care se prăjea sfârâind. Câteva isbucniri de ţipete sfâşietoare... şi apoi nimic.

L-au scos cu jumătate de trup negru, aproape ars. L-au pornit în grabă la spitalul militar, acolo s-a deşteptat.

Maică sa sta încremenită la căpătâiul lui. De trei zile de când plecase de acasă din fundul mahalalei; îl privea cum se svârcoleşte sub ochii ei, şi i se strângea inima de durere fără a putea să-i uşureze chinul.

În liniştea înfiorătoare a sălii, tăiată numai uneori de câte un gemăt înăbuşit, bătrâna aţipea răzămată de speteaza scaunului, urmându-şi firul gândurilor ce-i frământa mintea.

O viaţă chinuită, vecinic în sărăcie şi boală, cu o casă de copii mărunţei; şi feciorul ei cel mai mare era în armată, mai avea numai şase luni până la liberare... cum îl aştepta ea să-i vie, el avea s-o ajute, s-o scoată din nevoi... în el era toată nădejdea, toată scăparea, ş-acum să-l vadă trăgându-şi sufletul sub ochii ei.

Câteodată tresărea deschizând mari ochii înroşiţi de plâns, îşi pironea privirea pe faţa îngălbenită şi stinsă a bolnavului, care horcăia încet, întretăiat.

Ofta lung, din adâncul inimei, ştergându-şi cu mâneca soioasă a hanei câte o lacrimă ce aluneca la vale printre sbârciturile obrazului oprindu-se în bărbia-i ascuţită.

De câtva timp, bolnavul începuse a se frământă sub plapomă; limba vânătă şi umflată îi atârna în jos; deschidea ochii mari cu o căutătură rătăcită, apoi pleoapele grele ca plumbul îi cădeau la loc tremurându-i genele.

Iar pumnii încleştaţi îi apăsa pe piept, pentru a-şi potoli bătăile grăbite ale inimei ce prin svâcniri repezi parcă voia să iasă spărgându-i coşul pieptului.

Soldatul sanitar ce era de planton, îi urmărea mişcările; când deodată plecă grăbit la internul de serviciu.

Internul, un tânăr nalt, subţirel, cu ochelari fumurii, când s-a oprit lângă patul bolnavului, i-a luat mâna rece, l-a privit câteva secunde şi clătinând din cap a şoptit sanitarului: „adă repede sticla de coniac”.

Fiecare bolnav, când era în agonie, avea drept la câte va grame de coniac – aşa era obiceiul la spitalul militar.

Ceilalţi bolnavi, din paturile lor, răzămaţi de perne îşi ridicau cu încetul capetele; prinşi de fiori cătau cu groază spre patul acela în care se încinsese lupta între viaţă şi moarte.

Bolnavul căsca ochii mari, sticloşi, cătând în neştire; un gemăt surd îi scăpă printre buzele vinete şi subţiete ce se mişcau borborosind ceva neînţeles.

Apoi se îndoi într-o tremurătură spasmotică şi-un horcăit adânc, prelungit, îi înţepeni trupul – o clipă de tăcere sfântă, plină de groază, până bătrâna izbucni în hohot, ascunzându-şi capul în plapuma care alunecase pe jumătate de pat.

Internul, cu ochii ţintă la patul în care se stângea o viaţă, îşi întinse mâna la tabloul din părete, pe a cărei hârtie scria felul boalei, făcu hârtia mototol şi o aruncă murmurând printre dinţi: „nu mai trebuie, s-a sfârşit”. Când deschise uşa, vântul scăpă înăuntru şi o suflare rece ca ghiaţa străbătu cuprinsul acelei săli de spital, încinsă de o lumină slabă, roşietică, a lămpei care fumega tot mai tare în pâlpâituri dese şi repetate, gata parcă a şi trage şi ea sufletul.

Ca în totdeauna când murea vreunul, cornistul începu să sune semnalul de rugăciune.

Şi pe când trupul rece zăcea înţepenit, cu pumnii încă strânşi pe piept, cu fălcile încleştate, sticlindu-i printre gene globul ochilor pe jumătate deschişi, afară se auzeau tremurând înfiorat, notele lungi ale rugăciunii, care tăiau liniştea sfântă a nopţii, stingându-se departe într-un ecou sfâşietor de jalnic.

*

Ce vreme urâtă era în ziua aceia de Noembrie. Încă de dimineaţă începuse a albi prin văzduh primii fulgi de zăpadă, care alunecau în jos topindu-se în apa şi noroiul de pe străzi.

Generalul, comandant al garnizoanei, ţinuse să dea un exemplu frumos, ordonând la toate corpurile să trimită trupe, şi toţi ofiţerii în ţinută de ceremonie trebuiau să vie la spitalul militar de unde avea să plece carul funebru.

Era un soldat care murise făcându-şi datoria; avea să fie o înmormântare frumoasă.

Pe la amiază, toată piaţa din dreptul spitalului militar era plină de lume.

Trupele adunate aşteptau de o parte în repaus, cu arma la picior; se formaseră grupuri de ofiţeri de toate armele, cu felurite uniforme; unii fumau tăcuţi, alţii râdeau vorbind în gura mare.

O mişcare se făcu prin mulţime; câteva comenzi repetate se auziră şi cornistul sună lung sosirea generalului.

Printre şirurile de ofiţeri înţepeniţi cu mâna la viziera chipiului, trecu grav generalul: un om scurt, gras, cu nişte mustăţi albe stufoase.

Totul era gata de plecare.

Carul se puse în mişcare – era o droagă de la pompieri îmbrăcată în cearşafuri albe, curate, iar alama de la felinare sclipea de lustruită ce era; patru cai mari, albi, de la baterie, erau înhămaţi.

De cum s-a pornit carul din loc, au şi isbucnit ţipetele şi vaetele femeilor; parcă venise toată mahalaua acolo – că doar de ai lor era mortul, copilul mahalalei – şi cine nu cunoştea pe Niţă, băetul cel mai mare al lui Clipea căruţaşul!...

Întreg convoiul s-a pus în marş.

La câţiva paşi în urma carului mergea generalul şi colonelii; apoi pe măsura gradului toată acea mulţime de ofiţeri, o împestriţare de uniforme, muzica în cap; iar în urmă veneau şirurile de soldaţi, pe secţii, mişcându-se în pas domol şi cadenţat.

Sub un cer cenuşiu, de culoarea pământului, şi prin fulgii de zăpadă care pluteau rătăcind leneşi până alunecau încet în apa şi noroiul care-i mistuia uşor, înainta carul la pas, săltând greoiu pe arcuri prin hopurile şi băltoagele străzei, împroşcând în lături stropii de noroi.

În urma şi în jurul carului mergeau rudele mortului: oameni săraci şi prăpădiţi, cu capetele goale, sgribuliţi de frig în haine zdrenţuite; femei bătrâne, ieşindu-le părul despletit de sub broboade, îşi târâiau papucii rupţi, gata la fiecare pas a-i pierde prin noroiul cleios care le îngreuia mersul.

Şi-n bocete nesfârşite, şi-n tânguiri plângătoare, îşi vărsau durerea, singurele dureri adevărat simţite din toată acea mulţime de lume, care umplea strada cu nepăsarea oamenilor ce privesc la o paradă frumoasă.

Prin mijlocul străzii, noroiul era prea mare şi ofiţerii se despărţiră în două şiruri mergând de o parte şi de alta pe trotuare; soldaţii însă mergeau de a dreptul, cătând cu jale la cişmele ce aveau să le frece seara ca să lucească oglindă la inspecţie.

Printre rânduri, glumele şi vorbele de spirit începură a curge din belşug:

— Da ştii că-i bine să fii pompier! uite ce paradă îţi face! – zicea un locotenent de infanterie mergând cu mâinele vârâte în fundul buzunărilor mantalei.

— Ai dreptate, frumoasă meserie, dar numai la moarte – adăugă un altul.

— Monşer, zău că-i ridicol atâta paradă şi scandal pentru un soldat şi încă pe un timp ca ăsta – spunea plictisit un ofiţer tânăr de cavalerie, care călca uşor în vârful picioarelor pentru a nu-şi murdări frumoasele-i cisme de lac.

Şi toată mulţimea îşi întorcea privirile zâmbind şi salutând figurile care apăreau în pervazele ferestrelor deoparte şi de alta a străzii.

La o casă, un grup de domnişoare ce nu-şi găseau loc la fereastră, şopteau aruncând ochiri zâmbitoare prin mulţime.

În altă parte, o doamnă în balcon, gata de vizite, cu o pălărie încărcată de pene, cu umbrela subţioară, încheindu-se la mănuşi, privea cu ochi cercetători prin valurile colorate, prin acea felurită mulţime de uniforme; desigur căta vreo cunoştinţă.

— Titi, mă prind că la tine se uita aşa de drăgălaş Bela.

— Aşi!... nu ştii că Nicu îi acum în graţiile ei.

— Da madam Rizeanu ce gătită sta şi ce duios cătă spre noi!

— Ei, asta-i, doar ştia că o să trecem noi pe aici, putea să piardă ea o ocazie ca asta?

Vorbe de spirit, crâmpeie de discuţii în gura mare, glume mai mult sau mai puţin sărate urmau fără sfârşit.

Desigur nu te-ai fi crezut la o înmormântare dacă nu te înfiora din când în când notele plângătoare ale marşului funebru, care despicau aerul răspândindu-se departe şi mureau frânte de zidurile caselor într-un ecou vag, de o duioşie jalnică, dureroasă.

Adesea acoperea c-un zgomot sinistru câte un hohot de plâns, ce izbucnea din grămada nenorociţilor ce se târau, alunecând prin noroiul cleios, ţinându-se de car şi de capetele cearşafurilor înnegrite de stropii de noroi.

Prin centrul oraşului a început a se micşora numărul mulţimii.

— Da unde-i Dumitrescu? – întreba un căpitan de infanterie.

— S-a evaporat, îi răspunse un altul.

— Las că o şterg şi eu acuş; nu se mai cunoaşte prin mulţimea asta.

Când a ajuns convoiul prin marginea oraşului, prin mahalaua de unde era mortul, caii albi, bătrâni, se opinteau din greu, întinzându-se în hamuri, pentru a urca la deal carul ale cărui roţi se nămoleau în gropile de noroi.

Şi în faţa caselor mici, sărăcăcioase, îngrămădite în neorânduială de-a lungul drumului fără sfârşit, o lume săracă, oamenii femei, copii zdrenţuiţi şi murdari, pe jumătate desbrăcaţi, cum erau în case, ieşeau să vadă mortul – căci doar de ai lor era.

Pe când fulgii de zăpadă se cerneau pe capetele lor goale îngheţându-le suflarea, unii îşi făceau semnul crucii cătând înfioraţi, cu sfinţenie; alţii murmurau cuvinte neînţelese clănţănindu-şi dinţii în tremurături de frig.

În faţa unei căsuţe tupilate, cu geamurile lipite cu gazete, câteva vecine strânse în poartă, cu mânile la bărbie, se căinau în gura mare; „săracul băet!... biata Smaranda!...” şi clătinând din capete urmăreau până departe, cu ochii înecaţi în lacrimi, şivoiul acela de lume ce se scurgea încet şi trăgănat.

Şi ningea, ningea mereu, împrăştiind o tristeţă adâncă, care apăsa tot mai tare pe sufletul celor nenorociţi.

Când a ajuns convoiul aproape de cimitir, nu mai rămăsese nici un sfert din mulţime şi din cinci preoţi care plecaseră, nu mai erau de cât doi.

Carul s-a oprit.

Patru soldaţi ridicară coşciugul şi apucară în pas rar şi măsurat printre şirurile de cruci şi movilitele de pământ moale şi umed.

Trupele s-au oprit formând un pătrat în jurul groapei proaspete.

Un pluton de soldaţi aşezat mai departe aştepta gata să tragă focuri de salvă, cum e obiceiul la scoborârea coşciugului în groapă.

Soldaţii luară arma pentru onor; un căpitan de stat major cu o hârtie în mână, suit pe o movilă de ţărână scoasă de curând din groapă, rosti câteva cuvinte, care abia atingeau auzul în sgomotul tânguirilor de lângă groapă.

Numai vântul prin suflări răpezi şi îngheţate aducea sunete, vorbe desperechiate, pe care le înfigea din timp în timp în urechile celor mai depărtaţi.

Era vorba de: datorie... camaradul Niţă... ţara... armata... iarăşi datorie... şi nu ştiu mai ce... pentru că şirul vorbei i se perdu stins de glasurile preoţilor, în cântecele înfiorătoare de: „veşnică pomenire”.

Şi-n groapă, în pământul moale şi umed în care se strânsese apă, coşciugul căzu cu un sgomot surd şi-năbuşit, ca o piatră grea aruncată într-o baltă.

În acelaşi timp, plutonul de soldaţi descarcă armele în trei focuri de salvă şi trei bubuituri rare, sguduind coprinsul, umplură văzduhul răspândindu-se pe vale şi spărgându-se în fund, departe, în peretele dealurilor împânzite în ceaţă plumburie.

Şi prin fumul roşietic, mirositor, de tămâe, ce se pierdea mistuit de norii de fum albicios prinşi încă de vârful ţevilor, de abia se desprindeau chipurile celor strânşi în jurul groapei.

Iar prin ecoul repetat al bubuiturilor frânte, se amestecau ţipetele de durere ale despărţirii pe veci – mama lui Niţă, care isbucnise în hohot, cu părul despletit în vânt, cu degetele încleştate, ridicându-şi manele în sus către cerul cenuşiu, din care se rostogoleau fără sfârşit fulgii de zăpadă albi şi reci, care atingeau parcă înfioraţi pământul negru cernit...

... Mulţimea se răspândi în grabă spre poartă – era şi târziu.

Două bătrâne, rămase mai la coadă, cu urmele lacrimilor, umede încă, prin zbârciturile obrajilor, mergeau prin noroiul cleios sprijinindu-se de garduri şi vorbind în gura mare:

— Sărăcuţa Smaranda lui Clipea!... ce face ea fără nici un sprijin!... mândreţă de flăcău ca Niţă... mai mare păcatu...

— Da ce-i dreptu... frumoasă îmormântare... mai ceva ca la un prinţ, soro, zău aşa!...

Galaţi, 1899.

Din ciclul "Documente omeneşti"

TE-AR MAI PUTEA INTERESA