Editura Global Info / Literatură

Jean Bart

O protestare postumă

Terminasem afacerea pentru care mă dusesem la tribunalul din oraşul C... Era o zi mohorâtă de toamnă. Afară începuse o ploaie rece, iar pe sălile de aşteptare ale tribunalului, curentul şi umezeala te pătrundeau până la oase. Mai mult ca să mă adăpostesc, intrai în sala de şedinţă, îmi aduc bine aminte că era un proces între doi arendaşi foşti tovarăşi la o moşie.

De patrusprezece ani în şir advocaţii pârâtului reuşeau să găsească, la fiecare înfăţoşare, câte un motiv de amânare a judecăţii.

În liniştea rece şi solemnă a sălii de şedinţă se auzea numai glasul advocatului, care ridicase un nou incident şi căuta să convingă pe Onor. Tribunal că trebuie să se amâne procesul şi de astă dată. Cum stam pe colţul meu de bancă, lângă uşă, ascultând cu sfinţenie, deodată aud răsunând nişte fluerături haiduceşti şi o izbucnire de... huideo!... Ho!... Ho!... Chioaro! Ho!... nişte strigăte aşa de groaznice, că zguduiau clădirea din temelii. Nu înţelegeam ce putea să fie: vreun scandal, vreo încăerare între lumea din sală?

Mi se părea foarte ciudat faptul că nimeni nu se sinchisise de întâmplarea asta. Numai preşedintele, care dormita, răzămat într-un cot, a tresărit puţin; şi-a încruntat sprincenele, dar n-a făcut nici o mişcare. Aprodul de lângă uşă nici nu s-a clintit. Advocatul şi-a continuat pledoaria înainte, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. N am putut răbda, eram curios să ştiu ce se întâmplă afară. Am ieşit pe uşă în vârful picioarelor.

Pe sală lumea îşi căuta de treabă ca de obicei. Nimic deosebit. Vreo doi advocaţi în robele lor fluturătoare, se plimbau vorbind, căutând să-şi convingă clienţii. Într un colţ, mai mulţi ţărani, şezând pe vine, răzămaţi de perete, ascultau pe un misit care le vorbea ceva. Un gardist îşi făcea ţigara liniştit în faţa unui jandarm rural, lângă o fereastră.

— Mă rog, întreb eu pe gardist, n-ai putea să-mi spui ce au fost huiduelile acele mai adineauri pe sală?

— Ia nimic, domnule... un ţăran ţicnit care are năravul ista.

Mă uit pe fereastră şi văd aproape de poartă un ţăran cu sumanul sur murdar de noroiu, cu o căciulă lată în fund, cum poartă de obiceiu ciobanii. Tocmai se oprise să-şi lege aţele de la opinci, căci i se târâiau pe trotuarul ud de ploae.

Era un om slab, uscat, cu barba neîngrijită, cu nişte ochi albaştri tulburi.

Răspunsul gardistului în loc să mă lămurească, îmi aţâţase mai mult curiozitatea.

— Mă rog, dar pe cine huidue el? Din ce cauză face asta?

— Apoi nu-ţi spusei că aşă-i năravul lui. N-ai ce-i face. Dacă găseşte deschisă uşa sălii de şedinţă, trage o înjurătură ţapănă judecătorilor şi pleacă. Dacă nu, apoi se opreşte în faţa statuii celei de colo, de sus, deasupra scărilor, femeia ceia legată la ochi şi cu balanţa în mână. Pe aceia are el năcaz mare, cică e sfânta dreptăţii. După ce strigă la ea: Ho! chioara dracului!... pleacă liniştit iar la baltă, că el îi tocmit acum la vite, pe moşia domnului Costică Apostoliu.

— Dar din ce cauză face el asta? mă încerc din nou a discoase lucrurile.

— Cică a avut el o chestie aici la tribunal şi de atunci a rămas cu patima asta. Ce anume o fi fost, nu ţi-aşi putea spune, dar e aici domnul Tache Bufegiu, cel mai vechiu om din tribunal, el le ştie toate.

Am plecat pe sală. În capăt, după camera advocaţilor, sala era despărţită printr un paravan de scânduri, acoperite cu gazete ilustrate. Deasupra uşii, pe un carton, era scris cu litere de mână: Local de Debit şi Bufetul Onor. Tribunalului.

Am intrat înăuntru. La tejghea, cu spatele spre rafturile pline cu rânduri de pachete, sta o fetiţă bălană, cu părul buclat. Aşa de adâncită era în cetirea unei fascicule de roman, încât nici nu şi-a ridicat ochii de pe rânduri când mi-a întins pachetul de ţigări pe care îl cerusem. Mă aşez pe un scaun şi desfac un jurnal. Lângă fereastră, un bătrân citeşte Universul. Îl observ cu atenţie. Un cap mare, pleşuv, o frunte încreţită, barbişon alb şi nişte ochi mici, pătrunzători, care lucesc prin sticlele ochelarilor rotunzi, încălecaţi pe un nas coroiat. Îmbrăcat într o redingotă lustruită, cu poale foarte lungi, domnul Tache Bufegiu, cel mai vechiu om din tribunal, are o înfăţoşare interesantă.

Aştept până termină de cetit jurnalul şi mă hotărâse să întreb:

— Am auzit că sunteţi de mult pe aici, trebuie să ştiţi ce-i cu omul cela care huiduia mai adineauri pe sala tribunalului?

— Domnul se vede că nu-i de prin partea locului?... pardon!... cu cine am onoare?

Şi după ce îi spun numele, domnul Tache Bufegiu îşi trage scaunul lângă mine şi strigă cu glas poruncitor: Măndiţo!... două cafele turceşti cu caimac.

— Domnul meu, nu ca să mă laud, dar pot zice, fără teamă de a fi combătut, că sunt cel mai vechiu om din tribunalul local, ca să zic aşa, iedecul tribunalului. Am schimbat optsprezece prezidenţi, cunosc pe degete toate chestiile de drept care au trecut pe aici, dar încă o speţă aşa rară, cum a fost cu procesul omului ista, n-am pomenit.

„Mă rog, ce-i zice d-ta, dacă bunăoară, într-o bună zi, autorităţile îţi fac toate actele în regulă, prin care se arată precum că d-ta eşti mort?...”

Nu prea înţelegeam bine ce voia să-mi spuie, totuşi îi răspund scurt: „Am să dovedesc că sunt în viaţă”.

— He!... făcu înţepat domnul Tache Bufegiu, nu zic ba, ai să poţi dovedi, dar ţăranul săracu iaca nu poate şi pace. Ca şi boul, are limbă lungă, dar nu poate să vorbească.

„Mă rog, să-ţi spun cum se prezintă cazul... nu zău e o speţă rară. Individul în chestie, ţăran dintr-o comună de aproape, îl chiamă Andrei Penişoară, neştiutor de carte, dar nu prost, avea pământ cu chirie de la stat vreo zece hectarii.

Cum şi ce fel s-a întâmplat lucrurile, nu ţi-aşi putea spune, dar atâta ştiu că a intrat în duşmănie cu perceptorul şi cu secretarul comunal.

Ce-au făcut ei, ce-au dres, că au întocmit o hârtie cătră şeful ocolului domenial, precum că numitul locuitor fiind decedat şi neavând moştenitori, n-are cine plăti dările cătră stat şi în consecinţă să fie deposedat de cele zece hectare de pământ.

Numitul decedat, care habar n-avea că duşmanii l-au îngropat de a binelea, se duce într-o bună zi la perceptor să plătească dările, după obiceiu.

Perceptorul nu-i primeşte paralele şi-i răspunde scurt că pentru dânsul locuitorul Andrei Penişoară nu mai există. Omul deodată nu s-a cam domerit cum stă lucrul, dar în primăvară, când să bage plugul în ţarină, se pomeneşte că-i deposedat de pământul din care se hrănia de atâţia ani.

S-a plâns omul la unul şi la altul, dar cine să stea să-l asculte şi să-l creadă. În faţa autorităţilor el era considerat ca mort.

S-a dus şi la şeful ocolului domenial, precum ca să dovedească în fiinţă că este viu şi că pe nedrept l-a deposedat.

Şeful ocolului ce era să facă? Cum să-l creadă pe cuvânt că este viu, când el avea la dosar acte în regulă că omul e mort, fără moştenitori.

I-a spus să facă o petiţie pentru a se cerceta cazul.

Şeful ocolului trimite petiţia, conform legii, subprefectului spre cercetare, subprefectul o înaintează pe cale ierarhică secretarului comunal care de data asta dovedeşte cu acte că omul este dispărut din comună.

La urmă, omul o ia pe calea judecăţii. Face proces celui care luase pământul pe care îl lucrase el. Era un cumnat al perceptorului.

Apoi, dă în judecată statul, mă rog, ca omul fără carte, se afundă din ce în ce mai rău. A perdut peste tot, faţă cu actele doveditoare aflate la dosar.

La toată urma, când a văzut omul că nu şi poate dovedi dreptatea şi că a perdut tot ce mai avea, s-a exaltat puţin la minte şi în şedinţă a tras o înjurătură sdravănă în faţa tribunalului în complect.

L-a arestat, l-a condamnat, dar când şi a terminat pedeapsa, cel dintăi drum l-a făcut iar la tribunal, şi iar a tras o înjurătură şi o huiduială justiţiei.

L-a arestat din nou, l-a bătut la poliţie, l-a trimes la jandarmi să-l înapoieze la urma lui, dar după câteva săptămâni, cum s-a întors în oraş, s-a arătat iar la tribunal ca să-şi facă obiceiul.

Acum a intrat la o moşie, păzeşte vitele la baltă şi, de câte ori vine prin oraş, dă câte o raită la tribunal, şi, după ce trage câte o huiduială tribunalului, se întoarce înapoi cuminte la treaba lui.

N-are ce-i face, acum s-a învăţat toată lumea cu el, nu face la nimeni rău, atâta patimă are şi el... ce să-i faci?

He!... domnule... crede-mă că-s bătrân, cu administraţia să nu te pui niciodată, că dacă o vrea să te frece, te freacă domnule, că nici justiţia nu poate să te scape”.

Din ciclul "Documente omeneşti"

TE-AR MAI PUTEA INTERESA