Editura Global Info / Literatură

Jean Bart

Prinţesa Bibiţa

În micul port cosmopolit de la gura Dunării se obişnuieşte, ca şi în marile centre americane, să se numească străzile cu numere. Patru străzi nesfârşite taie în lung îngusta limbă de nisip care desparte fluviul de baltă. O făşie de pământ între două mări. De o parte oglinda argintie a Mării Negre, din care soarele se ridică, de altă parte pânza aurie a mării stufului din Deltă, în care soarele se culcă. Împărăţia largă a sângeroşilor ţânţari statornici şi leagănul strâmt al lacomelor lăcuste călătoare.

Aşezarea asta în pustietatea Deltei, pierdută la capătul ţării, mozaicul acesta de rase, alcătuit de nevoi şi întâmplare pe drumul mişcător de apă, are o viaţă aparte, rară: numai cu viaţa unora dintre colonii se poate compara.

Strada întăia, cheul, adesea, pustiu şi adormit, ca prin farmec se deşteaptă de câte ori vreun vas de război îşi aruncă aci ancora, împroşcând stropii de apă pe faţadele consulatelor ce se ţin lanţ, fluturând semeţe în bătaia vântului flamurile colorate. Ofiţerii sunt foarte căutaţi; preţul se menţine încă ridicat, în lumea asta care imită, cu ceremonii învechite, anumite forme de protocol consular, c-o orientală mândrie.

Trei luni avea să stea Divizia de Mare aci, la gura Dunării, pentru exerciţiile de tir. Pe lângă ofiţerii vechi, care aveau cunoştinţi şi trainice legături în lumea portului, era şi un grup de ofiţeraşi proaspeţi, abia descătuşaţi de pe băncile şcoalei. La început, străini şi stângaci, umblau cu toţii în cârd, ca nişte copii de pension scoşi la plimbare, fără să ştie că ochi îndrăzneţi îi spionau la fiecare pas din penumbra perdelelor de la ferestrele caselor stradei întăia.

Din prima zi, o doamnă consuleasă, Măreaţă ruină — cum îi spuneau ofiţerii vechi — o fostă frumuseţă c-un trecut glorios de romantică diplomaţie în culisele chestiei Dunării, la vederea grupului de imberbi în uniforme noua, exclamase făcând ochii mici: „Vai, ma chère, ce mai de Crevete a adus escadra anul acesta”.

Crevete — mici raci de mare — aşa le-a rămas numele tinerilor din ultima promoţie, cunoscuţi până atunci subt numele de boboci.

Grupul se micşora pe măsura noilor cunoştinţi şi a legăturilor ce se înnodau zilnic. Mulţi începură a simţi nevoia să ia lecţii de limbi străine. Unii englezeşte, alţii italieneşte sau greceşte, câţiva chiar armeneşte; dar nici unul nu se încumetase încă să înceapă a învăţa turceşte, deşi mulţi căutau lung în urma cadânelor, care se duceau în grup la baie, învelite, ca nişte mumii, din creştet până în tălpi, în iaşmacuri vişinii. Nici unul nu îndrăznise să răspundă, deşi simţeau fiorii privirilor ascuţite, care împungeau străbătând prin ochiurile graterelor de lemn de la cerdacele vechilor case din jurul geamiei.

Vasul-şcoală, curat, lustruit, cu puntea albă şi alămurile sclipind în bătaia soarelui, îşi prăjea coastele vechi la cheu, întotdeauna în acelaşi loc, în dreptul unei case cu două etaje: fostul consulat grecesc. De pe puntea vasului te uitai drept în casă; orice mişcare se vedea până în fundul camerelor. Bieţii oameni trebuiau să fie mereu cu grija storurilor de la ferestrele dinspre cheu. Comunicaţia dintre vasul-şcoală şi etajul de jos al casei din faţă s-a stabilit din prima sară. După ultimele hote grave, prelungite, ale semnalului de stingere de pe puntea vasului ce părea adormit, nişte acorduri vesele, ca o jerbă de raze sonore, izbucniră prin fereastra deschisă a casei de peste drum. Note limpezi şi sigure vibrau armonios în liniştea de sară a portului, pierzându-se departe în pustietatea mării. Un ropot de aplauze tună pe puntea vasului şi după câteva minute, un cor bărbătesc răspundea însoţit de note picurate de mandolină. Dintre toţi cântăreţii, Emil Vrânceanu, trubadurul bordului, începu cu îndrăzneală, de a doua sară, serenadele chiar la fereastra de subt balcon, lăsată de obicei deschisă, dar totdeauna cu storul coborât.

C-o uşoară gelozie era privit de toţi la bord băiatul acesta slăbuţ, dar vioi — negricios, cu ochii albi — care izbutea să cucerească inimile numai cu îndrăcită lui fire de artist. În copilărie fugise de două ori de la şcoală, măturase scena unui teatru de provincie; bătut de părinţi fu adus cu forţa din nou la şcoală. Ca ofiţer îmbarcat, în locul sextantului de care avea nevoie la calcule nautice, îşi cumpărase o mandolină pe care-o scărpina cu voluptate toată ziua.

Muzicanta de peste drum, domnişoara Luluca Luludi, o levantină mărunţică, rotundă şi săltăreaţă ca o minge de cauciuc, cu ochii negri ca nişte măsline mici — pentru că era foarte mioapă şi purta ochelari — ofiţerii o numiseră: Oarba din Sorrento. Şi ea, ca răzbunare, c-un mândru dispreţ, le spunea: Cerşetorii în haine albe.

Pe când între vapor şi etajul întăi al casei din faţă legăturile se strângeau din zi în zi, între vapor şi etajul al doilea nici nu se putuse stabili vreo comunicaţie. Toate încercările au fost de prisos.

În balconul turcesc, modernizat, cu geamuri în loc de grătare de lemn, după care altădată cadânele vedeau fără a fi văzute, şedea întotdeauna, în acelaşi colţ, domnişoara Bibiţa Garoflide, verişoara Oarbei din Sorrento. Fiică de consul, rămasă orfană, locuia c-o mătuşă bătrână şi bigotă. O soră mai mare, măritată c-un consul, plecase în Orient, şi ea se ofilea în balcon, aşteptând cu resemnare de-atâţia ani pe alesul inimii, care nu putea fi decât tot vreun membru al corpului consular. Bibiţa se vestejise ca o floare fără puteri de viaţă; o figură de medalion vechi, cu trăsături regulate, dar acrite, cu părul negru pe tâmple, c-un nas grecesc şi-o umbră de musteaţă în colţul buzelor subţiate. Acum, fără vârstă, subţire şi uscată, avea un aer de martiră, umblând c-o gravitate monastică. Învăţase la o şcoală de călugăriţe catolice în Constantinopoli, îi plăcea literatura sentimentală, muiată în apă de roză; citea mult, căci ea, care nu trăise, căuta să trăiască cel puţin viaţa altora.

Singură nu ieşea din casă niciodată şi nimeni n-o văzuse vorbind cu vreun bărbat. Prietenele o părăseau când le venea vremea să se mărite; Bibiţa rămânea aceeaşi, veşnic rece, închisă în candida ei onestitate, mândră şi pură în mijlocul unei lumi uşoare şi zvăpăiate. Fetele răutăcioase râdeau de ea spunând că aşteaptă să se mărite cu Diadohul. Iar ofiţerii tineri îi scornise fiecare altă poreclă: Prinţesa, Enigma, Sfinxul, Mironosiţa, Moaca, Muta din Portici, Vestala, Rezerva de tandreţă.

În balconul cu vederea spre mare, ca o pasăre captivă într-o colivie de sticlă, prinţesa Bibiţa sta veşnic, stingheră şi tăcută, cu ochii pe cartea sau pe broderia care-o ţinea c-un fel de delicateţă în mâinile ei subţiri, diafane. Jos, la picioarele ei, se frământa continuu pe sub balcon lumea amestecată şi zgomotoasă a portului. Treceau părechi tinere, voioase, marinari cheflii, femei spoite, râzând şi cântând în gura mare. Duminica toată mahalaua inunda cheul, că te mirai unde cuprinde oraşul atâta lume în cursul săptămânii. Strigăte sălbatice, râsete în hohot, chiotele cântecelor pescăreşti, notele ţipătoare de armonică, scăpate din cârciumile pline, toate zgomotele vieţei unei mulţimi de port în zbucium se ridicau ajungând, la înălţimea balconului, amestecate într-un vuiet confuz de stup care roieşte.

Serenadele, plimbările la plajă şi cu barca în sările cu lună se ţineau lanţ. Prinţesa nu lua parte la ele, nu făcea cunoştinţă cu nimeni. Singură, mută, rămânea departe şi la înălţime în balconul ei, în care se amesteca roşeaţa florilor de oleandri cu verdeaţa palidă a unui lămâi stingher. Şi totuşi, pe nesimţite, o undă de răceală se furişa între cele două verişoare nedespărţite altădată. Se întâlneau mai rar, îşi vorbeau puţin, şi încetase cu totul plimbările obişnuite pe cheul dinspre far. Un ochi bănuitor ar fi surprins o umbră de invidie în privirea rece a Prinţesei, de câte ori subt balconul ei acosta barca gata de plimbare.

Întotdeauna Oarba din Sorrento, cu râsul ei argintiu, s-arunca de pe cheul înalt în barca prea joasă ca s-o prindă în braţe Emil Trubaduru. Într-o sară, când cerul cu stelele lui toate tremura tainic în oglinda apei mişcătoare, el, dând drumul lopeţilor în voie, lăsă barca singură să lunece călcând peste lumini ca pe o dâră de pulbere fosforică. O adiere rece sufla din largul mării. Pe când se alipea de trupu-i cald ca s-o învelească în pelerina lui, ea, făcând ochii mai mici decât erau, c-o gingaşă viclenie îi şopti la gâdilându-l în ureche:

— Vrei să-i facem o farsă Prinţesei?

— Cum?

— Să combinăm nişte scrisori de amor ca din partea unuia dintre ofiţerii voştri.

Trubadurul stătu o clipă pe gânduri, apoi izbucni triumfător:

— Stai, c-am găsit soluţia problemei... s-o încurcăm cu Radu Solitaru... el singur a rămas stingher.

Radu, poreclit Solitaru, era cel mai cuminte dintre ofiţerii tineri. Băiat sărac şi muncitor, ieşise din şcoală şeful promoţiei; puternic şi tăcut, fugea de lume, stăpânit de două pasiuni: matematica şi barca lui cu pânze.

Până noaptea târziu, pe când ceilalţi hoinăreau prin oraş, Radu Solitaru, afară, pe punte, la lumina unui felinar de bord, sta singur lucrând calcule nautice şi astronomice; în zilele cu vânt prielnic se pierdea în largul mării manevrând cu artă, în volte agere, pânzele bărcii lui albe care zbura lucind ca o lebădă în zare.

De farsa ce i se pregătea cu scrisorile amoroase cătră Prinţesa Bibiţa, la început nu ştiau decât vreo câţiva ofiţeri. Trei zile s-a chinuit Emil ca să combine prima scrisoare. Înainte de a fi copiată şi închisă într-un plic mov, o ceti cu glas tremurător Oarbei din Sorrento, seara, pe când şedeau lungiţi, ca nişte copii ştrengari, pe nisipul cald al plajei. Atâta foc pusese în rândurile acele încât ea, veselă şi zglobie, ascultând din ce în ce mai atentă, se simţi mişcată subt farmecul frazelor înflăcărate. Îşi muşca uşor buza de jos şi lacrimile îi jucau în ochi; când nu se mai putu stăpâni izbucni mustrându-l ca un copil supărat:

— Vezi, Emil, mie niciodată nu mi-ai scris aşa scrisoare.

— Pentru că n-a fost nevoie. Amorul nostru a fost fulgerător, de la prima vedere. Şi, ca s-o împace, începu să declame c-o voce teatrală: „Inimă de piatră fie, şi-ncă s-ar zdrobi de-amorul ce-l aştern eu pe hârtie”.

Factorul poştal n-a dat scrisoarea decât în mâna Bibiţei, când a văzut-o singură pe sală. Ea s-a uitat întăi surprinsă la adresa c-un scris necunoscut. C-un ac de cap a desfăcut frumos plicul şi, deodată, a tresărit oprindu-se la primele cuvinte. A întors foaia răpede cătând iscălitura: Solitaru. Un fel de spaimă a cuprins-o; tremurând, ascunse scrisoarea la piept, apăsând-o pentru a-şi stăpâni bătăile răpezi ale inimii. I se părea c-o urmăreşte cineva, c-o spionează sute de ochi. Palidă, intră cu grabă în camera ei de culcare şi închise uşa cu cheia. Lângă fereastra cu storul coborât, ceti pe nerăsuflate întreaga scrisoare. Rămase în picioare aşa încremenită; nu-i venea să creadă. Privi din nou plicul. Era numele ei scris corect. Scrisoarea asta de amor era adresată ei. îi vorbea de mare, de vapor, de balconul misterios, de oleandri şi de lămâiul ei. Desigur, un ofiţer de la vaporul din faţă s-a înamorat de ea. Dar cine îi scria fără s-o cunoască? Şi prin minte, c-o repegiune uimitoare, îi treceau toate tipurile văzute zilnic la vaporul din faţa balconului. Şi deodată gândul i se opri cu îndărătnicie numai la unul singur. El era... desigur... ofiţerul acela înalt, frumos şi tăcut, care umbla singur cu barca, îşi amintea că auzise de atâtea ori pe ceilalţi ofiţeri strigându-l: Radu Solitaru. El era... cu siguranţă... nu putea să fie altul...

Începu din nou scrisoarea, cetind rar, savurând fiecare vorbă sonoră care vibra repetată în minte, căutând să prindă înţelesul fiecărei fraze înflăcărate de-o patimă adâncă. Cu scrisoarea în mână se întinse pe pat simţindu-se biruită de-un val de căldură dulce care-i cuprinse toată fiinţa. Era iubită... ea care a stat totdeauna deoparte, nu s-a amestecat în lume, n-a vorbit cu nimeni... n-a făcut nici o cunoştinţă... fără să ştie era iubită în taină de un ofiţer... tânăr... frumos...

Jumătatea de soare, ieşită din sânul mării, arunca razele oblic ca nişte săgeţi aurite în perdelele ferestrelor, poleind c-un roşu-auriu păreţii camerei de culcare. Bibiţa, întinsă în pat, cu ochii pe jumătate închişi, prelungind dulceaţa amorţirii, căta printre gene la singurul tovarăş de care dragostea o legase până atunci. Un pisoi bătrân, cu blana tigrată, torcea somnoros, împletit ca o reptilă între pernele unei sofale vechi. Semnalele de trompetă de la vapor o făceau să tresară c-un fel de bucurie copilărească. Sunetele acelea metalice îi produceau bătăi de inimă; la fiecare comandă ce auzea pe vas, îşi ascuţea auzul să poată prinde şi recunoaşte vocile ce răsunau pe apă. Furtuna stârnită în sufletu-i fecioresc îi aţâţa o dorinţă de mişcare şi de viaţă. Fereastra o ispitea continuu. O neînfrânată curiozitate o atrăgea să vadă, să spioneze orice mişcare de-afară. Cu picioarele goale în pantofi, pe jumătate dezbrăcată, cum se scula din căldura patului, se apropia încet, înfiorată ca la o întâlnire, ţinându-şi răsuflarea, uitându-se împrejur cu teama de a nu fi surprinsă. Ridica discret colţul perdelei şi rămânea acolo cătând afară cu priviri ascuţite.

Dimineaţa, pe vasul inundat pentru spălarea punţii, marinarii goi până la brâu, cu pantalonii suflecaţi până la genunchi, alergau nebuneşte aruncând cu lovituri de ciocan găleţile cu apă rece. Era un amestec voios de braţe şi picioare goale, vânjoase, cu muşchi încordaţi într-un avânt de mişcare, de viaţă tânără şi zburdalnică. Din port plecau pescarii, chiuind în lotcile lor negre, alunecând pe luciul apei care, la ora aceea a deşteptării, îşi schimba culoarea şi îţi încânta ochii: albastrul cerului senin, oglinda apei mişcătoare, portul întreg trezit din nou la viaţa apăreau scânteind în culori ca într-o prismă minunată, în faptul dimineţii, pe când marea îşi repeta eternul ritm lovindu-se de cheuri.

Târziu, când se simţea pătrunsă de fiori reci şi un tremur îi cuprindea tot trupul, Bibiţa se aşeza pe marginea patului, desfăcut încă, şi respira adânc, întretăiat, urmărită parcă de-o ameninţare nevăzută. Uneori, în beţia dulce a parfumului acestei târzii iubiri nevinovate, un fel de vanitate o cuprindea, răscolind dulapurile şi lăzile vechi până la fund. Îşi alegea bluzele în culori vii şi guleraşele cele mai fine şi complicat lucrate în măiestrite broderii. Singură, cu storul tras, se aşeza în faţa oglinzii, îşi potrivea părul negru lucios, ridica sprâncenele îmbinate şi, dând capul pe spate, se retrăgea uşor pentru a-şi admira talia zveltă, mlădioasă. Aşezată în colţul favorit, în balconul misterios, ţinea o carte în mâini, dar ochii îi lunecau pe rânduri şi gândurile îi rătăceau departe. Din când în când, pe subt frunzele oleandrilor, arunca priviri furişate spre puntea vaporului din faţă. În orele de exerciţiu al bărcilor cu pânze, ea, ascunsă după perdea, urmărea cu binoclul zigzagurile voltelor schiţate de pânzele întinse în zare, ca nişte fluturi albi, purtaţi de vânt la suprafaţa mării. Şi când bărcile se întorceau în port, întotdeauna ea urmărea ţintă numai pe cea din cap, care se oprea brusc la cheu printr-o măiastră mişcare de cârmă, pe când pânza cădea deodată ca o aripă rănită. Din fundul bărcii se ridica, înalt, puternic şi calm omul pe care-l visa şi de care se credea iubită. Îl urmărea c-o scânteiere în ochi, până ce intra la bord, călcând rar şi apăsat, cu şapca albă lăsată pe ochi — numai după mers l-ar fi cunoscut dintr-o mie.

După câteva zile urmă o altă scrisoare, mai înflăcărată. Bibiţa cetea în taină frazele acele care îi dădeau fiori de voluptate, le savura îndelung, repetând cu deliciu unele vorbe sonore şi arzătoare, anume alese ca să tulbure un suflet slab. Trezită la o nouă viaţă, plutind fericită în visul dulce şi neînţeles al inimii, îşi retrăia în minte viaţa trecută, aşa de tristă şi de egală între balcon şi camera de culcare. Uneori o chinuia aşteptarea aceasta misterioasă. C-un fel de necaz se gândea la timiditatea lui. L-ar fi vrut mai îndrăzneţ, s-o privească în ochi, să-i vorbească deschis. Şi adesea se înspăimânta singură de gândurile care-i treceau prin minte.

Simţea nevoia de mărturisiri. Se apropiase din nou de verişoara ei. Nu îndrăznise să-i vorbească despre scrisori, dar o ruga s-o însoţească la plimbare pe cheu, la plajă şi duminica, la biserică. Prin întrebări timide cerea lămuriri, trădându-se la fiecare pas. Oarba din Sorrento, c-o bucurie copilărească, abia stăpânită, urmărea efectele scrisorilor la care şi ea colaborase cu Trubadurul ei. În curând reuşise s-o convingă că oamenii de mare cei mai îndrăzneţi sunt pe uscat cei mai timizi oameni. Şi Bibiţa, resemnată, aştepta ora care trebuia să sosească odată.

La a treia scrisoare i se cerea o întâlnire. El avea s-o aştepte cu barca la capătul digului, lângă farul de nord, la ora 11 noaptea. „Avea să se încredinţeze dacă ea îl iubeşte sau nu” — termina scrisoarea. Bibiţa fu cuprinsă de o spaimă cumplită. Scrisoarea asta o lovise ca un trăsnet. Sta paralizată, neputând lua vreo hotărâre. Nu se aştepta la asta. I se cerea prea mult. Cum să plece ea la miezul nopţii, pe ascuns, din casă la o întâlnire. Ce-ar zice lumea? Dacă o vede cineva?... Nu... imposibil să se compromită; era peste puterile ei ce i se cerea... Zbătându-se în chinurile şovăielei, o prinse un tremur nervos. Se abătu pe pat, cu capul în perne, pe când suspinele o năvăleau. Nevoia iubirii, care se trezise deodată în toată fiinţa ei, o chinuia ca o durere trupească şi, ca într-o beţie, se simţea biruită parcă de-un abur ce i se ridica la creieri dându-i felurite închipuiri. I se părea că stă pe marginea unei prăpăstii şi cineva o îndeamnă să se arunce cu ochii închişi în fundul abisului. După ce se potoli din prima criză, rămase aşa, întinsă, într-un fel de amorţire, pe când gândurile i se depănau în minte.

Se vedea departe, în largul mării; portul în urmă nu se mai zărea; ochiul roş al farului mai clipea în ceaţă; barca se legăna purtată în voia valurilor... şi ea, culcată, cu capul pe umărul lui... cele mai romantice tablouri din cărţile cetite îi defilau prin mintea înfierbântată. O clipă de întremare o făcu să se ridice drept în picioare, hotărâtă, tare. Va merge... sigur... va merge la far, la miezul nopţii să-l întâlnească. Ce-i pasă de lume; poate să afle oricine; nu-i copilă. Ce, nu-i stăpână pe viaţă, pe trupul ei? Cine poate s-o oprească?

Hotărâtă, ieşi din camera ei după ce îşi şterse ochii în faţa oglinzii, potrivindu-şi părul la tâmple c-un gest nervos. Până la ora mesei se agită întruna fără să-şi găsească astâmpăr. Ieşi în balcon, udă florile, intră din nou în casă, mutând scaunele de la un loc la altul, îşi perie haina, bău câteva pahare de apă, căci îi ardeau buzele cumplit. Când se aşeză la masă, printr-o privire aruncată în oglindă îşi surprinse figura crispată şi ochii scânteind. Se forţă luând o expresie de linişte sfâşietoare. Simţea că începe din nou a şovăi în faţa bătrânei mătuşe care o întreba îngrijată ce are, de ce-i aşa de tulburată. „O migrenă care mă chinuieşte teribil” — şi-n modularea glasului recunoştea bine cum i se trădează tot zbuciumul sufletesc. Simţind că nu se mai poate stăpâni şi lacrimile îi dau în ochi, se sculă brusc de la masă intrând în camera ei cu pumnii strânşi.

Nu, nu putea să meargă... i se cerea prea mult... şi pe când se frământa cu mâinile la tâmple, deodată un gând subit îi apăru ca o punte de salvare. Îi va scrie o scrisoare lungă, îşi va vărsa tot focul care o mistuie, îşi va aşterne tot sufletul în ea. Încuie uşa. Se aşeză la masă. Reciti scrisoarea pe care o făcuse câteva zile înainte şi pe care nu se hotărâse s-o trimită. O rupse şi începu alta. Toată comoara de sentimente adunată din literatura romantică pe care-o cetise o risipi într-o noapte întreagă, în rândurile înflăcărate care cuprindeau o patimă până atunci înăbuşită.

La bordul vasului-şcoală deşi nu erau toţi în curent cu farsa scrisorilor, se petrecea de minune pe socoteala Prinţesei din balconul misterios. Fiecare recunoştea că farsa reuşise; acum rămânea rămăşagul asupra întâlnirii. Va merge ea până la capăt? Va veni sau nu? Va vorbi Sfinxul?

Radu Solitaru ştia mai puţin decât toţi ceilalţi de farsa care se făcea în numele lui. Preocupat de calculele lui favorite, nu mai punea piciorul pe uscat, nu făcea nici o cunoştinţă şi nu petrecea decât cu barca în orele de repaus. Un ofiţer mai vechi, care făcea haz de nebuniile Crevetelor, începea mai totdeauna la masă atacul, zâmbind pe subt musteaţă:

— Domnilor, să ştiţi că numai sondând marea poţi găsi un adăpost bun de ancorat. E ruşinos pentru un ofiţer tânăr, debarcat nou, într-o garnizoană să nu-şi poată găsi singur cvartir din prima zi, sau din prima noapte, dacă vreţi. Dar stai în pană două luni; asta înseamnă că n-ai ochi format de marinar de lungă cursă.

— Nu ştiţi că sunt marinari care au groază să navige cu remorcă, adăuga un altul.

— Depinde ce fel de remorcă ai.

— În sfârşit, din atâta tinereţă a bordului trebuie să se găsească unul care să dezlege enigma, să moaie inima de piatră a Sfinxului, să facă să vorbească odată şi Muta din Portici.

Un ofiţer tânăr, ghiduş, c-o mutră serioasă, se ridică vorbind sentenţios:

— Domnilor, pot să vă aduc la cunoştinţă că, graţie muncii neobosite a unuia dintre camarazii noştri, s-a ajuns, după nesfârşite calcule savante de navigaţie şi astronomie, cu ajutorul logaritmelor, să [se] soluţioneze problema. Vă pot asigura că enigma s-a dezlegat, inima de piatră a Sfinxului s-a făcut deja moale ca ceara şi că Muta va vorbi, domnilor, va vorbi în curând, revărsându-şi toată Rezerva de tandreţe.

— Bravo!... bravo!... strigară mai mulţi, aplaudând zgomotos.

Un alt ofiţer se sculă cu paharul în mână.

— Nu uitaţi însă cât datorăm şi concursului dat, dintre culise, de concertul Trubadurului şi a Oarbei din Sorrento, care cu privirea ei pătrunzătoare... şi vorbele se pierdeau în râsul zgomotos, pe când îşi aruncau unul altuia glume, înţepături şi crude ironii, în jurul mesei, care se prelungea până târziu afară, pe puntea vasului-şcoală.

Dar... o întâmplare nenorocită veni să curme, pentru multă vreme, voioşia tinereţii bordului.

Într-o duminică, pe timp frumos, fără nici o grijă plecase la larg, cu barca lui cea albă, Radu Solitaru, singur, cum îi era obiceiul. De dimineaţă, marea ipocrită părea că doarme calmă, netedă, scânteind în bătaia soarelui de vară. Pânzele moi abia prindeau slabele adieri de vânt care destrămau un petec de nor pribegind pe albastrul cerului. Înainte ca soarele să se înalţe la amiază, se ivi la orizont, spre nord, o creastă cenuşie de nour. Deodată începu vântul să sufle c-un şuierat ascuţit, prevestind vijelia care se apropia. În câteva minute şuierăturile s-au prefăcut în mugete năprasnice, şi creasta de nour, într-o spinare de balaur, care creştea învineţind faţa apei înspumate de turbare. În port toate vapoarele îşi întăreau legăturile la mal. Iar corăbiile îşi strângeau velaturile în grabă, descrucişând zburătorii din înălţimea catargelor clătinate cu scârţâituri ca nişte vaiete omeneşti. De pe cheu, de pe puntea vaselor, priviri pătrunzătoare cercetau orizontul închis, de culoarea aramei înroşite în foc. Vreo câţiva fulgi albi mijeau în zare, apărând şi dispărând în zbuciumul valurilor. Erau bărci de pescari. Prinse de furtună în larg se luptau să ajungă în port. Ca nişte păsări cuprinse de groază zburau disperate, cu aripele întinse, cătând scăparea în gura Dunării. Numai şase au izbutit să intre la adăpost în port. Barca cea albă nu era printre ele. Tocmai subt sară o pilotină reuşi să iasă în larg. La câteva mile depărtare de ţărm întâlni plutind barca răsturnată, cu catargul rupt şi pânza sfâşiată. Cu mare greutate o luă pilotina la remorcă. Pe drum, aproape de port, pescui o şapcă albă c-o singură tresă. Tocmai a treia zi, căpitănia portului fu înştiinţată de un pescar că valurile au aruncat pe plajă un cadavru.

A fost o jale în tot portul când s-a aflat de moartea lui Radu Solitaru. Coşciugul, învelit într-un pavilion tricolor de război, a fost dus de marinari până la cimitirul de pe malul mării. Bubuitul unei salve de pluton, trasă spre mare, încheie trista ceremonie. Vasul-şcoală avea pavilionul coborât în bernă, în semn de doliu şi, dintr-un respect pios, nu se mai auzi nici o serenadă în tot portul.

Pe mormânt trebuia să se pună o colonă ruptă, de piatră, şi la colţuri patru ancoroturi legate între ele cu lanţuri. Emil Trubaduru avea să compună un epitaf pentru Solitaru, care se odihnea în nisipul amestecat cu scoici, pe plaja mării ipocrite.

A doua zi, pe neaşteptate, vasul-şcoală ridică ancora şi întinse pânzele. Un ordin telegrafic îl chemase în grabă la Galaţi. Se făceau pregătiri pentru o lungă călătorie împrejurul Europei cu prilejul deschiderii canalului de la Kiel.

După câteva zile, Emil Trubaduru primi din partea Oarbei din Sorrento o scrisoare pe cinci coale, scrisă mărunt şi pătată cu urme de lacrimi. După ce îi arăta propriile ei dureri şi mustrări de cuget, descria pe larg disperarea şi chinurile Bibiţei. A leşinat de două ori. Doctorul stă la patul ei. I-e teamă să nu se omoare, căci spune că nu mai are de ce trăi după ce ea l-a omorât pe Radu. E convinsă că bietul băiat s-a aruncat în valuri din cauză că ea n-a venit la întâlnirea ce i-o ceruse el. Ideea asta fixă i s-a pironit în creier şi nimeni nu i-o poate scoate. N-a putut să-i spună toată farsa cu scrisorile, dar s-a încercat să-i arate că tot amorul ei e o iluzie, că nici nu l-a cunoscut personal pe Radu. Ea nu vrea să audă de nimic. Plânge, îşi smulge părul şi zice că ea ştie bine că din cauza ei s-a omorât. Şi Oarba din Sorrento, ca un copil vinovat care a făcut o poznă şi nu ştie cum s-o îndrepte, cere sfaturi lui Emil de cum trebuie să procedeze cu Bibiţa. La urmă îl mustră şi pe el, care s-a luat după capul ei şi a combinat scrisorile acele de amor aşa de înfocate pe care Bibiţa le-a luat în serios.

După alte câteva zile, o scrisoare scurtă îl anunţă pe Emil că Bibiţa s-a aruncat în mare, de pe cheu, de lângă farul de nord. Nişte pescari din apropiere au salvat-o. E bolnavă în pat şi aiurează. Deşi la toată lumea s-a spus că a căzut din întâmplare, alunecând pe cheu, oraşul tot ştie adevărul şi nu se vorbeşte decât de asta. Ce e de făcut?

Cu o zi înainte de a pleca vasul-şcoală spre Kiel, primi Emil a treia scrisoare. După o serie de aspre mustrări, Oarba din Sorrento îi face cunoscut că Bibiţa s-a îndreptat, dar e slabă, de nerecunoscut. A căzut într-un fel de împietrire. Nu vorbeşte nimic. Pe faţa ei citeşti un fel de linişte sfăşiitoare. În fiecare seară se duce la mormântul lui Radu. Îi schimbă florile, i-a pus răsaduri şi are să planteze doi plopi argintii şi două sălcii plângătoare în dreptul fiecărui ancorot; în sfârşit, a făcut foarte drăguţ acolo. Peste câteva zile ele amândouă vor pleca la Constantinopoli c-un vapor al „Lloyd”-ului. Pe Bibiţa o cheamă nişte rude la Corfu, ca să-şi caute sănătate, căci, „fie zis între noi, mi se pare că e deja atinsă la plămâni”. Iar ea o să rămână la unchiul ei, Xenofon, care are o vilă adorabilă pe Bosfor, la Terapia în cartierul diplomatic. Contează pe sentimentele Trubadurului că n-o s-o dea uitării, că are să vie s-o vadă la vila „Mon Caprice”. O casă mare, cu terasa îmbrăcată în iederă, şi doi migdali la poartă, în faţa ambasadei ruseşti.

Numai după ce s-a întors de la Kiel, a găsit Emil acasă invitaţia la nuntă. Oarba din Sorrento se măritase c-un secretar de la legaţia rusă din Constantinopol. De Bibiţa n-a mai auzit.

Anii treceau. Alte promoţii de Crevete se perindau pe vasul-şcoală, care din când în când se oprea la gura Dunărei şi arunca ancora tot în acelaşi loc, prăjindu-şi coastele vechi la cheu, în faţa fostului consulat grecesc.

Casa se vânduse unui cafegiu levantin, îmbogăţit ca ceauş de hamali în port. În etajul de jos avea cârciumă şi coloniale, debarcate din vapoare pentru a fi trimise prin contrabandă în porturile dunărene. În etajul de sus făcuse o cafenea-varieteu. Pe-o firmă uriaşă, aşezată la balcon, erau zugrăvite două steaguri încrucişate, grecesc şi românesc: iar sub ele sta scris cu litere mari:

Varieteu
cu Şambruri
Unicul local familiar

SOCRATE FARDULIS
Furnisorul Marinei Regale

De la fereastra de unde altădată se auzeau serenadele dulci ale Trubadurului şi acordurile sonore ale Oarbei din Sorrento, acum scăpau notele ţipătoare de armonică şi chiotele sălbatice ale cântecelor ce pescarii ruşi le scoteau din gâtlejele lor înăsprite de băutură şi de umezeala mării. Iar sus, în balconul închis ca o colivie de sticlă, în care altădată Prinţesa Bibiţa tânjea visătoare, cu zâmbetu-i de sfinx, între oleandri şi lămâi, se vedeau adesea femei spoite şi dezmăţate, care-şi făceau vânt cu şepcile marinarilor, pentru a se răcori din năbuşeala acră a sălii unde se cânta toată noaptea când portul lucra bine şi aur curgea la chetă.

Rar se întâmpla câte un ofiţer din promoţia Solitarului, plimbându-se seara pe plajă, să ajungă până în dreptul cimitirului. Plopii argintii creşteau drepţi, deopotrivă, ca doi fraţi gemeni, şopotind veşnic în limba lor la cea mai slabă adiere de vânt dinspre uscat sau din largul mării. Sălciile creşteau aplecate; şi-n plânsul lor se lăsau aşa de jos că acopereau cu totul moviliţa aceea de trei metri lungime sub care Solitarul dormea uitat de-ai lui. În anii cu apele mari, când Dunărea se revărsa în bălţile Deltei şi se unea cu marea, mormântul acela, tocmai la marginea cimitirului, era ameninţat. Păzitorul, un moşneag şchiop, fost pescar, spunea râzând:

— Pe ăsta îl cere înapoi apa... are să-l dezgroape... c-aşa-i scris la unii care se îneacă, să nu-i îngroape în pământ, că el nu-i vrea, îi cere înapoi apa.

Trecuse multă vreme la mijloc. „Dacia”, măreţul vapor poştal acostat la cheul Galata din Constantinopol, îşi flutura nerăbdător în vârful catargului semnalul de chemarea pilotului. Gata de plecare. Lume multă. O varietate de tipuri şi culori se încrucişa pe scara vaporului în forfotul zgomotos al orei de îmbarcare.

Comandantul, cu faţa bronzată, cu părul alb înainte de vreme, se plimba singur fumând liniştit, pe puntea care trepida în respiraţia maşinei gata sub presiune. Pe lângă el trecu un grup de călători spre cabinele de pe punte. O doamnă înaltă şi uscată, în negru, cu bucle argintii; o alta scurtă şi groasă, trei fetiţe şi un lanţ de hamali cu geamantane.

Comandantul nici n-a observat privirea lungă, aruncată de una din doamnele care trecuse pe lângă el. Când comanzi mai mulţi ani un vapor de pasageri, pe care se perindează zilnic atâtea tipuri de călători, ajungi să nu mai poţi deosibi figurile şi ţi se pare că toată lumea întâlnită îţi este de mult cunoscută.

Târziu, după ieşirea din Bosfor, pe când vasul, cu pieptul lui de fier, îşi tăia drumul obişnuit prin largul mării, comandantul coborî scările de la comandă pentru a-şi face, ca întotdeauna, inspecţia pe punte. Cele trei fetiţe, care se plimbau înlănţuite la braţ una de alta, trecură pe lângă el măsurându-l cu priviri furişate. De pe banca de sub comandă se ridică o doamnă scurtă, groasă, şi rotundă, cu părul sur şi nişte ochi mici care îi surâdeau prin sticla ochelarilor. Se opri drept în faţa comandantului.

— Aşa-i că nu mă cunoşti? şi obrajii i se înroşiră deodată. Vezi cât m-am schimbat? Iată eu am recunoscut imediat pe Emil — şi într-un râs sănătos complectă — Trubadurul de altădată. El, surprins şi tulburat, cu sângele în obraz, zâmbea, cu toate că îşi strângea sprâncenele chinuindu-şi mintea. Şi deodată îşi scoase şapca din cap, trecând mâna prin păr:

— A!... da... d-na... şi se opri negăsind numele.

— D-na Savici... dar spune-mi ca altădată cum ţi-am spus şi eu, Luluca, Oarba din Sorrento.

Zăpăcit, înduioşat, cu capul gol, se aplecă sărutându-i mâna moale şi grasă. Se aşezară alături pe bancă. O apăsare parcă îi ţinu pe amândoi tăcuţi câteva clipe. Năvălită de-o bucurie neînţeleasă, ea începu întăi:

— Mergem la Constanţa. Avem un proces de moştenire. Uite, cele trei fetiţe de acolo sunt ale mele. Vezi ce mari sunt? Cât am îmbătrânit... Stai să văd câţi ani sunt de atunci... şi începu o socoteală răpede cu datele de naştere a fiecărui copil, măritişul, plecarea din ţară.

El tăcea şi asculta c-un surâs pierdut. Se simţea moale, tulburat de suvenirul vieţii de mult trecute, de întreaga tinereţă, într-o singură clipă răscolită deodată.

— Ştii că sunt şi cu Bibiţa aici. Săraca a rămas singură. Stă la mine. Mi-i milă de ea. O viaţă pierdută. Închipuie-ţi, că a rămas aceeaşi, cum o ştii.

— Cum, nu s-a măritat? Biata Prinţesă!...

— Nu, deşi a avut partide admirabile. Şi azi îl plânge pe ofiţerul acela care s-a înecat. Păstrează cu sfinţenie şi citeşte scrisorile acele combinate de noi. A rămas până acum convinsă ca el a iubit-o şi că s-a omorât din cauza ei. N-a fost chip să-i scoatem din cap ideea asta fixă. Umblă totdeauna în doliu şi-i face rău să vadă o îmbrăcăminte de marinar.

Dintr-o cabină de pe punte ieşi o femeie înaltă, uscată, îmbrăcată în negru. Vântul îi flutura crepul de sub care scăpau şuviţele de păr alb ca zăpada. Păşea uşor căutând drept înainte. Când ajunse în dreptul băncii se făcu deodată tăcere. Emil tresări şi instinctiv se ridică, salutând respectuos. Ea abea îşi înclină capul şi, c-un fior trecător, îşi strânse şalul negru la piept, călcînd lin, cu paşi măsuraţi până la capătul punţii; se înapoie trecând uşor, ca o umbră, până se pierdu în penumbra cabinei. Uşa se închise încet şi o mână diafană, fină, ca de ceară, apăru trăgând discret perdeluţa de mătase, care masca ochiul rotund de geam al cabinei inundate de magica lumină argintie a lunii pline.

Sulina, 1916

TE-AR MAI PUTEA INTERESA