Editura Global Info / Literatură

Jean Bart

Raiul lupilor

De trei săptămâni umblam pe malul Prutului. Eram însărcinat cu nişte ridicări topografice pentru regularea frontierei.

Ajunsesem cu lucrarea până la margina unei păduri străvechi; fermecat de frumuseţa unei zile aurii de toamnă, sătul şi ameţit de atâtea unghiuri, azimuturi şi triangulaţii, mă culcasem cu mantaua făcută pernă sub cap, pe salteaua moale de muşchiu verde, la rădăcina unui ulm bătrân şi falnic, parcă anume pus de strajă la capătul potecii care tăia în curmeziş pădurea bogată, ca peria de deasă.

Stam la umbră sub streşina de frunze şi sorbiam adânc mirosul îmbătător de tei, pe care-l cernea adierea vântului prin desimea întunecată a pădurii. Singur în tăcerea tainică a firii amorţite, visam cu ochii închişi pe jumătate, abia urmărind pânza apei Prutului, ce şerpuia a lene în scurte cotituri până se perdea în zare. Departe, şesurile păreau că se-mpreună, vederea înşelată ştergea hotarul şi nu mai deosebea pământul nostru de cel ce-a fost odată al nostru.

Pe cerul limpede, un singur nouraş alb îşi destrăma marginea de coama dealurilor din Basarabia.

Privind spre hotarul marei împărăţii ruseşti, mă încerca aceiaşi sfială care m-apasă de câte ori păşesc graniţa ţării mele.

Pământul pe care îl simţi tare şi sigur sub tălpile picioarelor, cu câtă bucurie îl preţueşti atunci când de pe ţărm priveşti apa în largul necunoscutei şi mişcătoarei mări!

Nici o vietate nu simţiam în jurul meu. Frunzele abia se clătinau molatic pe codiţele lor slăbite, şoptind sfioase în limba lor o prevestire tristă, pe care le o suflase vântul celor dintâi fiori de toamnă.

Legănat de freamătul pădurii, somnul mă fura pe nesimţite.

Nu ştiu cât am zăcut în toropeala asta dulce a lenei pană ce pofta de fumat mă învinse. Scotocindu-mi toate buzunarele, m-am încredinţat că n-am nici un chibrit. Aşteptam. Mi se părea că aud nişte sgomote în depărtare. Îmi ascuţii auzul. Ecoul unor bătăi rare şi măsurate cădea adus de vânt în nişte oftări adânci, scăpate din inima pădurii. Erau lovituri de secure – tăia cineva lemne departe.

Într-un târziu, când lumina începu să scadă şi o umbră fumurie prinse a învălui dealurile de peste Prut, mă hotărâi să mă întorc în sat.

Un om se ivi ieşind din pădure. Se opri sub bolta de frunze, în capătul potecii care străpungea ca un tunel adânca întunecime a pădurii.

— Bună vreme, bădică!... nu cumva ai vreun chibrit la îndemână, că aştept cu ţigara făcută de un ceas?

— Poi!... chibrituri nu prea putem avea, dar om scapăra o ţâră şi foc pentru o ţigară tot trebuie să găsim.

În timp ce el îşi scotea amnarul şi iasca din chimirul lat, bătut în ţinte galbene, eu îl cercetam din ochi.

Înalt, adus puţin de spate, cu pletele cărunte, nişte sprincene stufoase îi umbreau ochii mari şi negri.

Îşi ţinea subţioară securea, şi minteanul scurt îi sta aruncat numai pe un umăr.

Dintr-odată îmi plăcu înfăţişarea şi vorba lui aşezată. Simţii că am în faţă un om al pământului, cumpănit la vorbă şi la judecată.

Am aprins ţigara şi i-am dat pachetul meu de tutun.

— Îi de cel bun, de oraş.

Am pornit-o amândoi alături pe marginea pădurii, spre malul Prutului.

Suflarea ascuţită a unui vânt de nord începu a se simţi de odată; vârfurile copacilor se plecară lovindu-se într un vuet prelung şi tulburat.

— A început iar să sufle Cazacul cu schic de zăpadă.

— Care Cazac, întreb eu.

— Aşa-i zicem noi vântului ista care ne vine de dincolo, de la Muscali.

Apoi tăcu. Simţiam cum mă cercetează cu coada ochiului din mers.

Avea să mi spue ceva şi nu ştia cum să înceapă.

— Mă rog matali, să nu vă fie cu bănuială, dar pe la noi prin sat când ajungeţi cu măsuratul pământului?... că vă aşteaptă oamenii ca pe Hristos.

— Apoi eu măsor numai graniţa, nu sunt trimis pentru împărţire de pământ, cum veţi fi crezând.

Un zâmbet de neîncredere îi alunecă pe buze, sub mustaţa groasă, tăiată scurt.

— Doar Prutul e graniţa noastră... dar eu îmi dau cu ideia că dacă te apuci să masori pământul, trebuie să-l începi de undeva, de la un capăt... şi statul a găsit să-l înceapă de aici, de pe marginea Prutului.

În zadar m-am încercat să-l fac să înţeleagă că eu nu sunt venit să lucrez pentru împărţire de pământ. Mă ascultă cu neîncredere, urmându-şi judecata lui.

— Apoi mai bine face statul acum că trimite alde d-voastră, c-a văzut şi el ce au pătimit bieţii oameni cu ingineri de ceilalţi, ţivili... E drept că lumea s-a înmulţit, dar statul are, slavă Domnului, destul pământ; ia să se facă odată împărţeală dreaptă... adică noi ai cui suntem?... nu suntem tot ai statului... că dacă facem armată nu se chiamă că tot noi apărăm ţara asta?... Ia uite, cât vezi cu ochii, de o parte şi de alta a Prutului, tot sate răzăşeşti au fost din vechime. Dar am sărăcit de tot acuma, şi hrisoavele pe care le avem de la Ştefan cel Mare, cu câte zece peceţi pe ele, le ţinem acuma la icoane, că alta nu avem ce face cu ele. Pământurile noastre ţineau tot una, de colea de la pădurea asta, ce-i zice Raiul Lupilor, şi până dincolo peste Prut, cât prinde ochiul în zare până la geana cea de deal în Basarabia.

Frământat de gânduri, ascultam în tăcere. Iarăşi fără să vreau pusesem degetul pe rana dureroasă pe care mă feream s o mai ating, deşi o vedeam sângerând sub ochii mei la fiecare pas. Acelaş fel de judecată încolţit în atâtea minţi, aceiaşi plângere înăbuşită în atâtea inimi, aceiaşi căutătură încruntată o văzusem scăpărând în ochii întunecaţi ai tuturor acelora pe care îi întâlnisem în satele de răzeşi scăpătaţi pe şesul sărăcăcios al Prutului.

De la o vreme pierdusem încrederea în leacul cuvintelor mângâitoare. Nu mai îndrăzneam să încerc nimic, priveam şi ascultam îndurerat şi dezarmat, ca cioplitorul care-şi aruncă dalta prea slabă ca să învingă tăria unui bloc de stâncă de granit. Adevărul crud adesea îl ocoleam cu-n fel de laşitate şi căutam să fug schimbând şirul gândirii, de aceea mă legam de câte o vorbă care-mi servea ca punte de scăpare.

— Raiul Lupilor... de ce îi spune pădurii aceleia Raiul Lupilor?

— Apoi dacă a păzit-o lupii... cum te gândeşti că s-a păstrat pădurea asta aşa de deasă până acum?

— Cum a fost păzită de lupi? întreb eu mirat.

— Am avut noi aici un boer, conu Iorgu Tulbure, Dumnezeu să-l ierte, că i-or fi putrezit şi ciolanele, dar amarnică inimă de Român. Avea el ce avea cu pădurarii, zicea el că n-a întâlnit pădurar cinstit. Şi ca să facă dovadă, i-a şi încercat odată. Mai de mult, când a fost el numit prefect, a strâns pe toţi pădurarii din judeţ şi le-a spus că a venit ordin precum că statul de acum înainte a tăiat leafa la pădurari. Care vrea să stea fără leafă, bine, care nu, atâta pagubă. Vreo câţiva s-au încercat să zică ceva... că e greu... cum o să trăim aşa... c-avem case, copii... mă rog, ca omul când îl strângi în chingi. Apoi au ieşit afară de s-au sfătuit ei între ei ce-i de făcut. După aceia s-au ales câţiva care au intrat la prefect şi-au zis că toţi pădurarii s-au hotărât să rămână la posturile lor şi fără leafă, că dacă au apucat meseria asta, se ţin de ea.

— Bine, oameni buni, dacă-i aşa, duceţi-vă pe la posturile voastre şi cătaţi de vă faceţi datoria şi serviciul vostru ca şi până acum, – le-a spus conu Iorgu, şi cică a prins a zâmbi acru pe sub musteţile lui roşe ţăpoase.

N-a trecut mai mult ca vreo două luni şi iar a pus să-i cheme la prefectură pe toţi pădurarii din judeţ.

Au prins a se bucura oamenii, gândind că are să le dea leafa de mai înainte. Când colo, prefectul le spune că statul a pus o taxă de cincizeci de franci pe an pentru oricine vrea să aibă dreptul de a fi pădurar la stat. Au început pădurarii a se plânge, că după ce li s-a tăiat leafa acuma li se pune şi taxă... că de unde au să plătească ei atâţia bani, dar la toată urma s-au înţeles să plătească taxa şi să rămâe în slujbă, că dacă asta li-i meseria, ce au să facă alta. Atunci l-a prins un râs amar pe conu Iorgu şi unde a sărit de odată de pe scaun şi-a început a se răsti şi-a înjura: afară, mişeilor... voi sunteţi omizile pădurilor!... Şi i-a dat pe toţi afară din slujbă. A pus pe alţii noi, dar nici aceia nu au fost mai buni decât cei vechi.

După ce a ieşit conu Iorgu din prefectură şi s-a retras aici pe Prut, la moşia părintească, cel întâi lucru care l-a făcut a fost să dea afară pe toţi păzitorii pe care i-a găsit pe moşia lui.

— Nu am încredere în oameni, zicea el, am să-mi aduc lupi să-mi păzească moşia.

Şi de atunci picior de om n-a mai călcat în pădurea aceia, nici scârţâit de ferestrău, nici boncănit de secure, nici bubuit de puşcă nu s-a mai auzit pe acolo, ferească sfântul!

Cum muria omului o vită, boerul o şi cumpăra, ba trimitea şi prin satele vecine de aduna toate vitele pierite, ducea hoiturile până în marginea pădurii, şi fiarele momite de miros veneau de-şi luau tainul, îl sfâşiau, luându-şi fiecare partea cu care intra la întunericul pădurii ca să se ospăteze.

Nu era chip să laşi noaptea afară vreo vită. Se înmulţiseră dihăniile, de parcă veneau din toată părţile lumii, ca şi cum ar fi mers vestea de la unii la alţii că acolea-i traiul bun, aşa se strângeau. Mai cu seamă iarna veneau potăile de lupi pe ghiaţă de peste Prut. Creştea şi se îndesa sălbătăcindu-se pădurea asta neumblată. Copacii îşi încâlceau crengile, că numai era chip de străbătut, frunzele căzute se spulberau de vânturi şi de vârtejuri se strângeau în troene, unde zăceau putrezind în umezeala pământului, până la care nu mai răzbea niciodată lumina soarelui.

Era câte o urgie de iarnă geroasă, de crăpau pietrele şi îngheţau păsările pe crengile copacilor, căzând jos moarte în zăpadă, şi la noi în sat nici o legătură de uscături nu era slobod omul să rădice din pădurea boerului. Ardeau şi oamenii stuf din bălţile de pe şesul Prutului.

— „Mânca-l-ar lupii pe care îi iubeşte el”, aşa îl blăstămau femeile din sat pe conu Iorgu, când li se răcea vatra în casă.

Şi blăstămul s-a împlinit întocmai. Într-o noapte, prin postul Crăciunului, viscolea amarnic şi mugea vântul de nu era chip să scoţi capul afară, se auzeau urletele lupilor pe sub ferestrele caselor, de ne minunam cu toţii ce poate să fie.

Şi când s-a luminat de ziuă tot satul aflase că pe conu Iorgu Tulbure l-au mâncat lupii în marginea pădurii. Nu i-au găsit decât picioarele de la genunchi în jos băgate în cişmele lui de iuft rusesc, dârele roşii pe albul zăpezii se perdeau în desişul pădurii, şi vreo câteva sdrenţe din îmbrăcămintea sfâşiată de dihănii în lupta lor.

Ce să fi căutat boerul pe acolo pe o aşa noapte? Prepusuri şi scornituri au fost multe, dar nu s-a putut nimic dovedi. Cică se ducea el uneori noaptea la moara de vânt de pe deal, din marginea pădurii. E drept că morăriţa, nevasta lui Toma Nistor, era o şerpoaică de femee fără păreche, cu nişte ochi plini de foc şi de păcate. Unii ziceau că oamenii l-ar fi ucis şi pe urmă l-ar fi adus în marginea pădurii ca să-l rupă lupii şi să nu se mai cunoască urma. Alţii ziceau că au auzit ţipete, dar anume n-au voit să iasă să-i dea ajutor.

Pe moşie, după el, a întrat fecioru-so, conu Ţilică, după ce s-a întors din străinătate. În vreo patru ani el a bătut moşia la cărţi şi pe urmă s-a împuşcat, acuma o ţine un boer de la Bucureşti.

Povestirea era pe sfârşite când am întrat pe poarta satului. Fără să vreau mi-am întors capul înapoi spre Raiul Lupilor. Pădurea cea întunecată şi plină de taine părea o pată neagră pe orizontul însângerat de flăcările apusului.

Din ciclul "Documente omeneşti"

TE-AR MAI PUTEA INTERESA