Editura Global Info / Literatură

Jean Bart

Scrisorile tatei

Ce haz a fost în ziua ceia în toată casa noastră.

Tata, după vreo treizeci şi cinci de ani de militărie, îmbrăcase surtucul civil. Cât de greu ne-am putut deprinde cu el; de când ne trezisem noi pe lume îl apucasem tot chipeş, nalt şi mândru în tunica lui strânsă pe trup şi încheiată în cei şeapte nasturi lucitori cu numărul 13 pe ei.

Cu toate că în jurul lui o spuză de copii creştea văzând cu ochii, el rămânea mereu acelaş; doar în răstimpuri, la câţiva ani, i se îngroşa epoletul pe umăr; şi pe când la mâneci îi înflorea câte o tresă de aur, mai multe fire de argint îi înălbeau părul cel negru şi lucios.

Acum îl măsuram cu toţii din creştet până în tălpi şi mult ne minunam de dânsul – să juri că era altul – tot sdravăn, verde încă, dar nu ştiu de ce nouă ni se părea acuma cu mult mai scurt, şi parcă perduse din mândreţa ce avea mai înainte. Deşi voios ca întotdeauna glumea privindu-se în oglindă, noi ne ascundeam în suflet un gând nedesluşit, asemeni unei păreri de rău.

Era schimbat; îmbătrânise de o viaţă grea, de muncă, cu acelaş zâmbet ce-i flutura şăgalnic pe sub mustăţile cărunte, lăsate în jos, nu drepte şi ridicate în sus, cum le purta odată în vremea copilăriei noastre. Doar ochii rămăsese aceiaşi; tot lucitori şi ageri, prin care noi copiii ne deprinsesem ca să citim deodată ce are el în suflet. Păstra aceiaşi licărire blândă şi dulce când ne privea cu drag, sau aspră, hotărâtă, când grijile de casă, necazuri de cazarmă, îi adânceau o brazdă de pe frunte lăsată în îmbinarea sprâncenilor stufoase.

Ce stingherit a fost deodată în viaţa asta nouă.

Liber, fără grijă şi fără de serviciu. Avea să se odihnească; dar el nu eră obosit, se simţia în putere încă. Atinsese limita de serviciu, îşi împlinise până la capăt datoria către ţara care-i poruncea acum să se retragă, să facă altora loc; şi el s-a supus... era pensionar.

Nu putea ca să-şi împace gândul cu titlul acesta nou – ce avea să facă restul de viaţă ce-i mai rămăsese? La asta niciodată nu se gândise până atunci.

În primele zile se scula dis dimineaţă ca după obiceiu, aştepta parcă să-i vie calul – la şase dimineaţă începea instrucţia la câmp. Dar calul nu mai venea; acasă simţea că nu-i chip să poată sta, şi atunci o lua încet pe jos spre dealul Copoului. Deprins ca să-şi mângâe cu stânga întotdeauna mânerul săbiei prinsă la şold, acuma îşi ţinea bastonul în mâna stângă şi călca tot scurt, milităreşte; dar sgomotul de paşi ce răsuna în cadenţă, cădea mai sec şi stâns acuma, neînsoţit de acelaş zornăit de pinteni, obişnuiţi de altădată.

Nu se oprea din drum decât pe deal, departe, în răscrucea şoselei spre cazărmi.

Trupele erau afară, pe câmp, la exerciţiu; acolo era şi regimentul său. Mergea până la şanţ şi se oprea pe loc sub un castan sălbatic. Prin aerul curat şi rar al dimineţei o boare dulce îi mângâia obrajii şi-i ropotea în auz un sgomot vag, nelămurit amestec de glasuri, semnale şi comenzi, odată cu tropote prelungi şi zăngănit de arme.

Târziu îşi întorcea privirea din spre mulţimea ce furnica în zare în linii înşirate ce se făceau şi desfăceau într-una, bătând fără astâmpăr întinderea câmpiei.

În drum adesea întâlnea vreun militar grăbit, care urca la deal înspre cazărmi, atunci se oprea în loc şi, fără a-şi da seamă, căta în urmă-i lung, şi iar pornea înainte dar mai încet, domol; doar n-avea nici o grabă, era fără serviciu, liber, era... pensionar.

Până la prânz el sta în grădină. Cu pălăria mare lăsată pe ochi, prin iarba înaltă şi udă încă de roua dimineţei, îl vedeam trecând încet de la un pom la altul: îi cerceta pe rând, şi ceasuri întregi îi chinuia tăind şi altoind în fiecare zi. Târziu, când prind fiorii de toamnă să-ngălbinească frunza, pe când se nevoia să cureţe copacii de crengile uscate, el se oprea din lucru şi uneori cădea pe gânduri privind înduioşat cum se perdea podoaba de frunze arămii a unui nuc bătrân şi falnic altă dată în mijlocul grădinii.

După amiază pleca întins la cafeneaua în care s-adunau la oră anumită, ca la apel aceiaşi prietini vechi, tovarăşi care luptau împreună cu puteri unite cu toţii ca să -i omoare timpul în fiecare zi.

Adesea, după masă, se aşeza un ceas la birou în faţa unei cutii de lemn plină cu hârtii. Atuncea nimeni din casă, cu nici un preţ, n-ar fi îndrăznit să-l tulbure.

Ce anume conţinea cutia cea veche de lemn, multă vreme nici unul dintre copii n-am putut afla; nu ştiu de ce, cu toţii ne deprinsesem a o privi ca ceva sfânt – părea că un mister nepătruns se ascunde între păreţii acelei cutii de lemn afumat şi lustruit de vreme.

Odată făcându-mi de lucru în juru-i, nu mai coada ochiului a putut fura din coprinsul câtorva rânduri; am înţeles că erau acte, diplome, brevete, chitanţe şi felurite hârtii trebuincioase.

Ce mă aţâţa mai mult era un pachet învălit în hârtie vânătă şi legat în cruciş c-o sfoară vişinie.

Ştiam că sunt nişte scrisori. Văzusem de mai multe ori pe tata deslegând cu grijă pachetul şi scoţând una câte una acele hârtiuţe îndoite în patru pe care le citea încet şi cu sfinţenie. Îl priveam cum i se lumina chipul într-o înfăţişare blândă şi uneori îl surprindeam căzut pe gânduri, cu ochii pironiţi în gol, voind să prindă parcă firul vrăjit al amintirilor duioase, iar ochii minţii cătau ca să străbată perdeaua deasă a unui trecut îndepărtat.

Tocmai târziu de tot, când şi noi copiii ne ridicasem mari şi ajunsesem oameni, şi prin lume care-ncotro ne răspândisem, odată, prin sărbători, când iarăşi ne aflam strânşi în cuibul părintesc aşa de cald şi dulce în care rămâneau numai bătrânii singuri, tocmai atunci am putut afla înţelesul acelor scrisori ce-mi chinuise atâta vreme mintea mea copilărească.

Ce anume am simţit când pentru întâiaş dată ochii mei lacomi au căutat să prindă acele rânduri de slove înşirate, iată ce n-aş putea niciodată să desluşesc prin vorbe.

Eră închisă acolo, în acele rânduri, povestea cea mai duioasă din viaţa unui om; şi atât de mişcătoare şi de adevărată că n-o întâlnisem nicăeri cântată în poezii frumoase, nici n-auzisem s- o fi rostit patrioţii în cuvântări înflăcărate şi nici nu se găseşte scrisă în mândra povestire a răsboiului pentru neatârnarea patriei.

Era partea ascunsă, aceiaşi dramă intimă, dureroasă şi veche ca şi lumea, care s-a repetat pretutindenea şi în toate vremurile când vrajba se pornea între neamuri ridicându-le unul în potriva altuia.

Era povestea ostaşului chemat să-şi facă datoria, plecat în luptă departe de pământul şi vatra părintească unde-l plângea soţia şi-o casă de copii rămasă fără sprijin.

Şi fiecare petic, hârtie sdrenţuită pe care se ştersese cerneala albicioasă de vreme sau de lacrimi care căzuse odată, păstra comoară sfântă de simţiminte curate omeneşti ce s-aşternuse în slove adesea scrise în clipe când moartea sta la pândă, ca să încleşteze mâna care însemnase acolo.

Erau mângâieri duioase, vorbe de credinţă, îndemnuri bărbăteşti, oftări de dor şi lacrimi de grijă şi iubire. În toate simţiai încordarea muşchilor de criţă ai ostaşului şi bătăile caldei inimi de soţ şi de părinte.

Tocmai atunci am aflat de ce păstrase mama cu atâta sfinţenie vraful acela de hârtiuţi sdrenţuite de atâta amar de vreme: Erau... scrisorile tatei din răsboiu!...

Din ciclul "Documente omeneşti"

TE-AR MAI PUTEA INTERESA