Editura Global Info / Literatură

Jean Bart

Şoimul

Căpitanul îşi cumpărase şoimul de la un turc din Bender Eraclia, un orăşel de pe coasta Anatoliei. Mergea cu el adesea la vânat. Până sălta prepeliţa, îl ţinea legat cu o sfoară de picior; când vedea vânatul, îi da drumul.

Şoimul pleca în sbor despicând aerul ca o săgeată, îşi înfingea ghiarele în păsărică de pradă, care se sbătea desperată până cădeau rostogolindu-se împreună în iarbă.

Atunci i se scotea dintre ghiare prada, care de multe ori se găsea încă vie; cu penele sbârlite, cu ochii mari şi ciocul deschis.

Pe bord îi ţinea într-o colivie.

Ce trist era nefericitul prizonier, când părăseam vreun port.

Când ne perdeam în largul mărei, când nu se mai auzeau ciripirile păsărilor de uscat, când pământul, cu viaţa lui plină şi bogată rămânea departe în urmă ca un punct negru, atunci începea grozavul chin al bietului prizonier din colivie.

Ne depărtam în ziua aceea de frumoasele coaste ale Asiei Mici.

De patru zile eram în largul mărei; bolta cerului, de un albastru şiers, era pătată de nori albi ca nişte grămezi de fulgi, ce şi muiau marginile în apa albăstrie a mărei clătinată de valuri greoae şi leneşe.

Şoimul trist abătut, părea că doarme.

Zăcea cu ochii închişi, cu o ghiară rezemată în gratiile coliviei ţinea capul ascuns în penele lui sure şi sburlite de stropii valurilor.

Era miezul zilei. Căldura chinuitoare, vederea aceleiaşi şi iar aceleaşi nemărginiri pustii de ape, sfârşeşte prin a-ţi naşte o plictiseală fără seamăn: acel saţiu obositor care-l produce drumul mai multor zile de mare.

Toţi dormiau, afară de oamenii din bordul de serviciu.

Un soldat se apropiase de colivie:

Era un băiat mic, oacheş, cu bonetul aşezat pe ceafă, cu gâtul gol, cu obrajii arşi de soare şi de vânt.

Rezemat de manivela unui tun, privea înduioşat la şoimul care se scutura de praful de cărbuni ce eşea în vârtejul fumului pe gura coşului.

Un alt soldat mai sdravăn, bine legat, cu mustaţa răsărită, se apropiase; erau amândoi din acelaş sat.

„...Tânjeşte săracul! dar ce te gândeşti bre; îi dor de locul lui. Ce ar mai sbura el, mamă! să se vadă iar slobod...”

Tăcură amândoi; aceleaşi gânduri îi munceau.

Întorşi cu faţa la asfinţit, priveau cu jale, cătând parcă ceva scump, într-acolo, peste pustiul nemărginit de apă.

„Măi Niţă, mâni îi Sântă Măria, hramul bisericii din sat de la noi. Aşa-i, bre? Şi noi pe ce parte a lumei suntem...? Hei! aşa te poartă armata, măi, şi mai cu seamă când cazi în flotilă”...

Tăcură iarăşi. Rămaşi pe gânduri, îşi urmau fiecare în tăcere firul amintirilor.

Cel mai înalt se depărta încet, răsucind între degete o foiţă de ţigară.

Celalt rămase pe punte lângă colivie, singur, cu ochii pironiţi pe luciul valurilor ce, în goana lor nebună, se pierdeau departe în largul pustiu al mărei.

La ce visa el oare?

Departe, departe de tot, în spre apus, pe fundul albăstriu al cerului, o pată lucitoare flutura în bătaia soarelui. Şi pata aceea creştea tot mai mare, tot mai aproape, urmată de umbra ei ce alerga tremurând pe faţa mărei.

Era un stol de rândunele; o caravană zburătoare, în drumul lung spre ţările vecinic scăldate de soare cu cerul pururea albastru şi fără nori.

Perdut într o visare tainică şi dulce, soldatul urmărea cu privirea stolul acela de rândunele, care venea din spre apus; parcă aşteptă să-i aducă o veste din ţara lui.

Şi ce departe era ţara lui, ce dor îl prinsese de ţară, de vatra satului de care se deslipise de trei ani de zile!

„Dar ce ai rămas aşa cu ochii la cer măi Niţă?” îl întrebă un soldat ce abia eşise pe punte.

„Vine toamna, mă camarade, de s-au pornit aşa rândunelele la drum” răspunse el ca trezit din somn.

Şoimul în colivie se deşteptase; însufleţit îşi scutura capul semeţ şi aţintea ochii mari, străbătând cu privirea lui ageră înălţimile.

Cu o lăcomie nespusă el pândea stolul acela de rândunele, care plutea legănat.

Cu ghiarele încleştate sălbatic în gratiile coliviei, cu pliscul deschis gata să sfăşie, şoimul se sbătea turbat într-o parte şi alta căutând scăpare.

Îl deşteptase dorul de viaţă, îl chinuia avântul spre înălţimea norilor.

Câţiva soldaţi, strânşi în jurul coliviei, priveau cu milă la el cum se zbătea între gratii. Oare nu erau şi dânşii părtaşii aceleiaşi soarte? Şi cu dorul în inimă se uitau când la şoim, când la pata aceea neagră care plutea pe cer fluturând tot mai mică, mai departe, tot mai departe, până se pierdu înnecată în lumină pe fundul albastru străveziu al cerului de miază zi.

Şoimul nu se mai potolea; cu ciocul plin de sânge, cu o ghiară desprinsă, se zbătea într o frământare nebună.

Nu trecuse mai mult de o oră când un soldat veni să mi spuie că şoimul murise.

Îl trimisei să raporteze căpitanului.

În jurul coliviei soldaţii se adunaseră grămadă.

Unii râdeau, făcând glume; altora le era milă de pasărea care zăcea cu ciocul sângerat, fără suflare, cu ochii mari ţintă la orizont.

„S a omorât singurel de inimă rea. Dar ce te gândeşti, săracul! când s a văzut că nu-i chip de scăpare...” zicea soldatul acela mic şi oacheş, cu gâtul gol şi cu obrajii arşi de soare.

Şi printre buze îi scăpă un oftat, care îl şi culese vântul ce trecea nebun fluerând prin macaralele din coltul pânzelor umflate care mânau vasul într o legănare leneşă, greoae...

Pe mare, 1898

Din volumul Schiţe Marine

TE-AR MAI PUTEA INTERESA