Editura Global Info / Literatură

Jean Bart

Jurnalul de bord al lui Jean Bart

I.

Sulina, 1 August

În sfârşit mult aşteptatul ordin de plecare sosise.

Itinerariul călătoriei îl ştiam de mult; câte zile nu pierdusem, noi ofiţeri tineri, cu hărţile dinainte urmărind cu degetul conturul coastelor Asiei Mici.

De două luni navigam tot prin aceleaşi locuri învârtindu-ne între Constanţa şi gurile Dunărei; ardeam de dorul altor locuri în depărtări necunoscute.

Manevrele de pânze, evoluţiile în largul mării, tirul, exerciţiile de bărci şi întregul serviciu riguros al bordului începuse să mă sature în nerăbdarea aşteptării celei dintâi călătorii mai lungi.

Visele mi se împlineau... acele vise care îmi mângâiaseră viaţa tristă de şcoală... o viaţă de copil chinuit, îngropat între zidurile şcoalelor militare, unde vremea se târa aşa de greu între orele de instrucţie, când îmi îngheţa mâna pe patul armei, şi între orele de meditaţie, seara, când capul cădea încet pe cartea deschisă pe pupitrul vechiu şi ros de coatele atâtor generaţii.

Dar le uitasem ca prin farmec toate acele mici mizerii zilnice cari îmi chinuise copilăria: uitasem până şi patul de la închisoare... patul acela tare, de lemn acoperit cu o rogojină, pe care în atâtea nopţi mi-am odihnit trupul zdrobi, de osteneala zilei, cu mantaua făcută ghem drept căpătâi.

Ah!... de cate ori, înainte de a mă prinde somnul, zăcând aşa într-o toropeală pacinică şi dulce, între vis şi viaţă, înaripata închipuire îşi lua sborul şi înflăcărând simţirea mă purta prin locuri nevăzute dar aşa de frumoase şi atât de mult visate.

De câte ori nu mă-ntrebasem cu prietenul ce dormea la cap cu mine: „tu pe unde te afli acum? eu mă?... a! eu sunt departe... pe valurile Mediteranei, spre Italia... pe coastele Calabriei!”

Ce bine le cunoşteam aceste locuri – din atlasul geografic, bine înţeles.

Renăscând în aerul curat şi binefăcător al mării, într-o nouă viaţă, trecutul îmi apărea aşa de departe, ca într-o ceaţă fumurie şi nedesluşită, din care se desprindea uneori parcă o altă fiinţă în locul meu, o altă fiinţă osândită, care trăise de demult cândva acele vremuri de copilărie tristă.

O soartă fericită mă aruncase pe bordul lui Mircea; în cercul binevoitor de ofiţeri vechi de diferite grade, ne aflam şi câţiva noi veniţi, abia scăpaţi de pe băncile şcoalei, prieteni buni din timpurile copilăriei petrecute în aceiaşi mahala într un oraş din fundul Moldovei.

După atâta vreme scursă ne întâlneam iarăşi acum în pragul unei noi şi grele meserii, meniţi a împărtăşi aceiaşi soartă în lupta pentru a ne deschide un drum în lume.

Ziua când trebuia să părăsim ţara sosise: în ordinul de plecare, scris de comandant, în jurnalul de bord, zicea lămurit: „la ora opt totul va fi gata de plecare, provizia trupei şi a ofiţerilor pentru zece zile de mare va fi adusă la bord; la nouă ore brikul Mircea va părăsi portul Sulina, ieşind în larg va lua drumul spre Kersonez”.

E seară, totul e gata, n-aşteptăm decât ora plecării.

O geană roşă aurie mai sclipeşte pe cer în fund spre asfinţit, iar din spre miază noapte o pată cenuşie ca o manta sdrenţuită s-apropie plutind prin înălţime; e un nour ce vine mânat de suflarea vântului de Nord.

Până la vremea plecării toţi ofiţerii trecem pe cheu în faţa vaporului printre lumea adunată acolo.

Noi ne strângem în jurul unei mese din faţa cafenelei, lăutarii cântă, limbile se desleagă, curg vorbele de spirit şi glumele sărate cu cât se golesc şi se reînnoiesc mereu halbele.

Iar Mircea, bătrânul Mircea, încă tot frumos şi mândru, gata de drum şi de lupta valurilor, ne aşteaptă ancorat lângă cheul pe care lumea se strânge mereu privind la jocul marinarilor de pe punte.

Fiind în repaus, ca să şi uite grijele, luându şi rămas bun dela ţara pe care o părăseau, se încinsese o horă de gemea puntea vaporului sub tălpile lor goale – mă rog, ca românul când vrea să înşele grijile, să-şi stingă focul necazurilor.

Numai câţiva printre ei, recruţi ce nu mai fuseseră îmbarcaţi niciodată, retraşi mai deoparte, tăcuţi, trişti, stau rezemaţi pe coate de balustradă, cătând cu jale, când spre largul mării, când înapoi spre port, luându-şi cu privirile înduioşate parcă rămas bun de la ai lor, cari de pe unde sunt în depărtări nevăzute; citesc în ochii lor fiorii groazei de necunoscut.

Un pilot de la Comisiunea Europeană s-apropie de masa noastră. „He!... domnule căpitan, nu cred să mai plecaţi în seara asta, uite semne de furtună”.

Toţi ne ridicăm ochii spre cer; norii negri se strâng învăluind tot cuprinsul într-o pânză neagră şi umedă.

Un vânt rece şi sărat din spre largul mării se-ntăreşte mereu, şi mereu creşte sgomotul valurilor ce se isbesc de cheu, spărgându-se într-un muget sălbatic perdut departe în întunericul pustiu al mării.

Câteva umbre negre se desprind din depărtare şi cresc gonind spre port: sunt corăbii cu pânzele umflate ce intră la adăpost întâmpinate de furtuna care se apropie văzând cu ochii.

Dar se dase ordin să părăsim portul şi trebuia să plecăm.

Ne luăm rămas bun de la prietenii strânşi în faţa vaporului şi intrăm pe bord în uralele mulţimii de pe cheu.

„Echipaj la posturile de plecare” răsună vocea şefului de echipaj, urmată de sunetele sifliilor de pe punte; fiecare trece la postul său.

Mircea, desfăcut din legăturile de la uscat, se mişcă încet trăgându-şi pe nară cu un zăngănit fioros lanţul ancorei ce se desprinde de pe fund.

Ancora sus la postul ei; şi alunecăm încet făcând rondoul în faţa cheului care răsună de sgomotul mulţimii şi a muzicii, pe când pălăriile şi batistele flutură încă în bătaia vântului în semn de adio!...

Mircea tot mai însufleţit despică apa, eşind din gura Dunărei, parcă trece pragul mării, care se deschide înaintea noastră imensă, neagră, pustie.

Pământul ţării rămâne în urmă.

În picioare, la postul meu din provă, încă odată îmi arunc privirea înapoi: pământul ca o pată neagră se perde în întunericul nopţii pe când în auz îmi picură crâmpeie de arii, note frânte de mugetul fioros al vântului.

Şi din tot haosul întunecat se desprinde numai ochiul roş obosit al farului, care veghiază urmărind neclintit vasul în goana lui nebună de pasăre de noapte, ce într-o legănare sbuciumată îşi moaie parcă vârful aripelor desfăcute în negrul apei şi al pustiului întins, fără margini.

II.

Pe mare, 2 August.

Vântul se întăreşte mereu.

După miezul nopţii o furtună cumplită îşi deslănţue furia urlând fioros în jurul nostru; câteodată suflarea i se înmoae şi atunci parcă geme într-o desperare răutăcioasă înăbuşindu şi furia, pentru a isbucni iarăşi în mugete mai neînfrânate, mai pline de groază.

Mircea – o jucărie minunată – se rostogoleşte sbuciumat pe întinderea asta neagră şi zgomotoasă care se agită, se frământă din toate părţile, formându-se în dealuri negre cu crestele albe de spumă, în văi adânci, adânci, fără fund, mutate în acelaşi timp de la un loc la altul într-o goană fără sfârşit, într-un joc ameţitor, nebun, fără astâmpăr.

Începe o ploae rece, măruntă; simt răceala picăturilor ca nişte sfîrcuri de biciu plesnindu-mi obrajii.

Pe bord nu doarme nimeni.

Comandantul nostru n-a închis ochii toată noaptea, stă pe comandă lângă ofiţerul de quart, învelit în mantaua de ploaie, controlează cercetător busola şi harta privind mereu în sus spre catarge.

Oamenii suiţi în arboradă lucrează grăbiţi, cu ochii aproape închişi, biciuiţi de ploae, cu poalele mantalelor fâlfâind în vânt; par nişte umbre negre ce se clatină atârnate la rând de vergile pe care se mişcă cu o iuţeală neregulată un amestec de degete încleştate ce strâng pânzele înfăşurându-le.

Sunetele argintii ale sifliilor de pe punte cari îndeamnă la lucru, comenzile repetate, vorbele desperechiate, şoaptele nedesluşite care vin de sus din arboradă, se aud întrerupte de mugetul asurzitor al vântului, ce trece fluerând ascuţit prin macaralele prinse în colţul pânzelor scuturate.

Un amestec nedesluşit de sunete diferite, ca o muzică sinistră ce împrăştie fiori de groază.

Prin întunericul de nepătruns al nopţii, prin haosul acesta negru şi pustiu, câteva pâlpâituri luminoase scapără pe cer aprinzând o clipă colţul unui nour; şi în urmă o brazdă de foc tae drum unui fulger orbitor; un şirag de boabe sclipitoare spintecă văzduhul luminând în flăcări vârfurile catargelor.

Iar bubuitul tunetelor zguduind cuprinsul se sparge în depărtări nevăzute, stingându-se în fundul pierdut al pustiului plin de întuneric.

Cu mâinile prinse în balustradă, cu genunchii îndoiţi, îmi ţin echilibrul mlădiindu-mi trupul după mişcările vasului.

O clipă ameţitoare, un vârtej pare că îmi painjineşte ochii... îi deschid mari, cătând să despic întunericul dinainte... simt o gâdilătură în furca pieptului şi un nod care se ridică înfigându se în gâtlej, făcându-mă să înghit în sec... a!... cunosc: e începutul răului de mare – această veche şi ciudată boală pentru care nu s-a găsit alt leac decât deprinderea pentru unii, iar pentru alţii nimic.

Şi plouă, plouă mereu; minutele se scurg aşa de încet, chinuitor de greu.

Într o gândire înceată şi greoaie îmi analizez simţurile, cătând să mi dau seamă de ce simt eu şi cei din jurul meu: toate aceste suflete strânse la un loc în scoica asta zbuciumată de valuri, care scârţie din toate încheieturile, în izbituri neregulate vibrând ca un instrument muzical.

Hotărât, nu... nici o umbră de teamă nu poţi întâlni pe chipul vreunuia, nici o şoaptă de desnădejde nu poţi auzi, nici un fior de groază nu poţi surprinde în toată mulţimea asta care se mişcă tăcută, făcându-şi serviciile ştiute, fiecare la postul său în cea mai desăvârşită linişte – ori poate ruşinea pe unii îi stăpâneşte atât de mult ştergându-le orice umbră de teamă.

Zăresc în proră câţiva, culcaţi pe punte cu capetele răzămate pe colacii de frânghie cătrănită: sunt gabierii scoborâţi din catarge; istoviţi de oboseală, cu puterile sleite, se odihnesc strângându-şi picioarele goale sub poalele mantalelor ude de apă sărată.

Ploaia a încetat.

Omul de sus din gabie strigă cu glas puternic:

„Se vede o lumină albă în tribord”.

„E farul de la Caliakra”, şopteşte ofiţerul de quart potrivindu-şi binoclul în dreptul ochilor.

În fund, în depărtarea ştearsă, un punct mic galben licăreşte pâlpăind slab prin întuneric.

Noaptea începe a se risipi: întunericul se desface din ce în ce mai mult, iar în fundul zării, la orizont, o pată galbenă ca de ceară aşa de trist răsare ridicându-se dintre crestele albe ale valurilor – răsăritul soarelui după furtună.

Departe de tot pe întinderea asta mişcătoare, neastâmpărată, un punct negru se desprinde. Încet punctul acela se înalţă şi se coboară crescând din ce în ce mai mare.

Toţi privesc spre dânsul... se apropie... trei catarge se deosebesc bine; ca trei suliţi înălţate parcă anume să spargă norii ce se târăsc aşa de jos, aproape de faţa apei

„Le cunosc bine după gabii; sunt catargele Elisabetei”, văd pe câţiva care privesc cercetători spre larg.

Crucişătorul „Elisabeta” avusese ordin să plece în aceiaşi zi din Constanţa şi să ia drumul tot spre Kersonez.

Elisabeta e aproape, se cunoaşte bine coşul alb între catarge, corpul ei negru cu formele fine în tăieturi frumoase, cu tunurile ei mari înfipte în coaste.

Ea alunecă încet înainte, prăvălindu-se pe o parte şi pe alta, ameţită parcă de loviturile valurilor care năvălesc isbindu-se de ea.

Iar în urmă-i fumul scăpa pe gura coşului în inele negre, ca un şarpe uriaş ce se svârcoleşte gonit, învins, în luptă cu vântul turbat.

Şi noi cătăm ţintă spre ea urmărind cu patimă acel joc nebun, ameţitor..... sunt clipe de o înfiorare mută, clipe ce par aşa de lungi încât un gând de groază are vreme să-ţi scapere prin minte; timp în care bătăile inimii se grăbesc, ochii se deschid mari cătând a reţine cu vederea corpul acela negru care dispare înghiţit de valuri ca într-o prăpastie adâncă...... şi aşteptăm, ţinându-ne răsuflarea stăpânită, să-l vedem răsărind iar culcat pe o coastă în muchea unui alt val.

Simt mirosul greu, înecăcios, de unt de lemn ars, răspândit de jos de la maşina care-şi grăbeşte mereu bătălie sacadate.

Maşina fiind prea slabă, nu poate birui valurile; e peste putinţă a mai continua drumul înainte cu vântul din faţă.

De două ore de când ne frământăm în loc, ne zăpăceşte zbuciumarea asta a valurilor, cari se izbesc spărgându-se cu sguduituri groaznice.

Comandantul se hotărăşte să ne abatem din drum, schimbând direcţia, şi să intrăm la adăpost în golful Kavarna, până când s-o mai linişti marea şi o cădea vântul.

Sifliile încep să sune pe punte, oamenii grăbiţi se strâng la posturi în dreptul manevrelor, pilotul îşi încleştează mânile în roata cârmei, gata să soarbă comenzile cari răsună clare şi prelungite:

„Gata de volta'n vânt”; o clipă de aşteptare...... un sgomot asurzitor de farfurii sparte, de obiecte răsturnate; şi Mircea deodată se culcă într-o parte aşa că apa năvăleşte înăuntru pe punte; – am schimbat drumul spre Kaliakra – intrăm în Kavarna cu vântul de travers.

Elisabeta imită manevra noastră ajungându-ne din urmă.

Ne apropiem de uscat: coasta înaltă, roşietică, dintr-un şirag de stânci colţurate care opreşte vântul ce se isbeşte de ele suflând cu furie.

Ancorăm aproape de Elisabeta care nici nu se clinteşte, liniştită şi mândră.

Oamenii în repaus, rupţi de osteneala din timpul nopţii, adorm duşi cu gândurile duse la ai lor rămaşi în urmă şi atâta de departe.

O barcă se desprinde de lângă crucişător şi s-apropie de noi; e un ofiţer care aduce un plic pentru comandantul nostru: ne strângem în jurul lui şi el ne istoriseşte cele întâmplate la ei pe bord.

Elisabeta, vas mai nou şi puternic, putea să şi continue drumul; văzându-ne însă pe noi că schimbăm direcţia, comandantul, stătuse la îndoială dacă să-şi urmeze drumul sau să vie după noi, bănuind că avem vreo stricăciune la maşină.

În urmă s-a hotărât să ne imiteze manevra, pentru a ne veni în ajutor în caz de nevoe. Înainte de a mă scoborî în cabină să mă odihnesc, îmi arunc încă odată privirea spre coasta de care ne apropiasem.

Departe se zăresc albind în lumina dimineţii casele tupilate, ascunse la adăpost prin crăpături de stânci arse, roşietice – e un sat perdut, uitat de cine ştie când, pe o coastă stâncoasă şi pustie.

III.

Pe mare, 4 August.

Şase ore şi jumătate dimineaţa. Barca No. 1 se întoarce la bord cu provizii din Kavarna. Toată lumea-i la posturile de plecare; la ora 7 virăm ancora.

Lanţul ancorei trosneşte la cabestan în smuncituri cadenţate – la unele vase cu pânze, acolo unde puterea aburului n-a înlocuit munca omenească, se mai poate vedea cât de chinuitoare este viaţa omului de mare – cu muşchii încordaţi, sprijinind picioarele goale în puntea udă, oamenii împing cu pieptul în manelele cabestanului care învârtindu-se prinde zalele lanţului scrâşnind la fiecare salt.

Ancora sus – şi alunecăm lin pe apa moartă a golfului. Cum trecem farul de la Kaliakra, începe Mircea să prindă viaţă şi pleacă legănat pe valuri scurte şi răpezi ce undulează faţa goală, nemărginită, a mării.

Vreme închisă; cerul înfăşurat; şi n aerul dimineţii se simt fiori reci de boare umedă pe care i aduce de la larg un suflu uşor de briză. Coasta pustie şi stâncoasă rămâne perdută în urmă, pe când noi cu pânzele întinse ne afundăm în golul depărtării.

Ofiţerul de quart, de pe comandă, strigă capul la compas ce trebue urmat: Sud 74 Est – aceleaşi cuvinte le repetă de la cârmă bătrânul Micheli pilotul, răguşit, cu ochii ţintă pe sticla busolei ca să prindă numărul scris în dreptul liniei de credinţă.

Departe, la orizont, se iveşte albind o pată; toţi privesc cercetând în zare; au şi început a-şi da păreri – când te afli pe întinsul pustiu al mării, un lucru de nimic te pasionează la culme. Se recunoaşte o corabie frumoasă ce trece prin babordul nostru.

Tocmai târziu străbate şi soarele printre norii rupţi în pale, anume parcă să deschidă drum săgeţilor de aur ce se frâng reci de crestele valurilor, poleind o pată de pe faţa mării în locul acela spre răsărit.

Mânaţi de adierea vântului ce ne bombează pânzele, înaintăm mereu pe o mare luminată de jocul scânteierilor orbitoare.

Nicăeri mai mult ca în largul mării nu te uimeşte înfăţişarea minunatelor fenomene ale naturii.

Cine ar putea şti din câte se petrec înăuntru, în lumea sânului mării, numai acolo sub pata aceia aurie de la suprafaţă în ploaia caldă a razelor!...

Minţile omeneşti – pururea cercetătoare – n-au izbutit încă a lua în stăpânire întreaga lume a fundului mării, cu nesfârşitele bogăţii ce zac în neştire, cu miriadele de vietăţi locuitoare, popoare ce nasc, trăesc luptând şi mor în abisul nepătruns al fundului.

Pe când pământul, mut şi neclintit, de veacuri întregi destăinueşte luminând ascunsul minunilor naturii, înşelătoarea mare, veşnic neastâmpărată şi vorbitoare, păstrează încă tainele ascunse ale firii în noaptea sânului ei vieţuitor.

Un iubitor al mării, Gustave de La Landelle, arată în câte chipuri se răspunde la întrebarea: ce este marea?

„O enciclopedie vieţuitoare, răspund învăţaţii. Nu-i decât o picătură de apă în infinit, susţin filosofii. Naturaliştii spun că nu-i decât un amestec imens de apă sărată.

Gramaticii o definesc numai ca simpla apă care înconjoară continentele. Chimiştii susţin că nu-i decât un volum enorm de protoxid de hidrogen ţinând în disoluţie chlorura de sodiu. Matematicii declară că este un corp căruia nu-i pot calcula suprafaţa. Fisicienii îi văd numai fenomenele de mare, vânturile, echilibrul şi curenţii. Poeţii clasici o văd locuită de mulţimea zeilor şi zeiţelor; poeţii romantici o fac să râdă şi să plângă; poeţii realişti îi descriu ororile; poeţii fără adjectiv, cântă imensitatea şi binefacerile sale. Iar pentru voiajor şi negustor, nu-i decât un larg drum. Pentru omul de Stat şi diplomaţi este o chestiune. Pentru regi este un imperiu. Pentru popoare, un câmp de bătălie. Pentru pictor nu-i decât un fond de tablou.

Istoricul susţine că marea este arena unde s-au dezlegat cele mai mari conflicte ale timpurilor vechi şi moderne. Marea aminteşte vecinic de acele călătorii pentru războae, pentru cuceriri, pentru descoperiri, de la fabuloasa expediţie Argonaută până la acele ale polurilor Nord şi Sud. Marea este Salamina, Războaiele Punice, Acţiuni, Cruciadele, Abukir, Trafalgar, Navarin, Roma, Cartagena, Veneţia, Genua, Spania lui Carol Quintut, Holanda, Franţa lui Ludwig al XIV şi Colbert, ea este Puterea Britanică.

Marea a făcut pe Cristofor Columb şi toate marile descoperiri ale lumii.

Marea pentru romancieri este acel gigantic teatru unde se agită toate pasiunile omeneşti modificate prin o existenţă excepţională. Iar pentru marinari, este o carieră, o profesiune, un meşteşug... ea mai este şi un asil, o mamă care hrăneşte, o a doua patrie, un obiceiu, o pasiune... şi câte odată încă, ea este sclavia, exilul, închisoarea, moartea!..."

IV.

Pe mare, 5 August.

După prânz soarele începe a ne chinui, vântul cade, şi pânzele, până acum bombate şi însufleţite, cad şi ele întinse, albe şi moarte, pe când bricul pluteşte legănându se alene.

Pânzele nu mai prind vânt, zice cu necaz ofiţerul de quart privind în sus spre arboradă.

Se sună la posturile de manevră; toată lumea-i afară pe punte împărţită la locurile ştiute, gata, cu urechea aţintită; se aşteaptă comanda – nespus de frumoasă e priveliştea unei manevre bine executate – „sus gabierii” răsună vocea ofiţerului, şi o clipă nu vezi decât o învălmăşeală de trupuri omeneşti, mâni şi picioare goale care se agaţă de treptele de frânghie ale sarturilor ce tremură îndoite de greutate, până se desprind cei dintâiu gabieri. Sprinteni, în salturi de pisică ajung sus, răspândindu-se de a lungul vergilor cu încredere în sine şi cu îndemânarea deprinderii.

Se ridică pânzele, înfăşurându-le pe rând, şi randa întinsă şi înegrită de fum, ca o aripă rănită se strânge şi cade la locul ei.

Şi în amestecul sgomotului de şoapte întretăiate, de respirări scurte, deasupra scârţâitului macaralelor vibrează mai tare sunetul argintiu al sifliei lui Mastela.

Minunat şef de echipaj mai e şi vechiul Andrei Mastela.

Om înalt şi bine legat, oacheş, cu mustaţa groasă şi ridicată, smolit la faţă dar cu ochii vii şi plini de veselie.

Putem spune chiar că-i chipeş Mastela când apare el pe punte cu galoanele de aghiotant la mânicele spenţerului, purtând pe după gât întotdeauna şnurul alb de care-i legată siflia. Greu şi foarte cu anevoe ar fi de răscolit adâncul vremurilor trecute pentru a da de urma poreclei sale, căci şi în foaia matricolă şi în livretul individual, îl găsiai trecut cu nume românesc având şi un escu la coadă ca orice român curat.

Noi însă aşa l-am pomenit; aşa l-au cunoscut şi cei dinainte şi cei după noi; şi-i cam multă vreme şi multe generaţii au trecut pe sub mâna lui. Pe câţi nu i-a primit el de copii, i-a învăţat meseria, şi după ani de zile, unii au ajuns bine, ofiţeri de bord pe vase de comerţ, pe când el a rămas acelaş, pururea la postul său, vechiu şi neclintit şef de echipagiu al lui Mircea.

Altminteri nu era el om rău, chiar blând putem zice, doar aşa câte odată de ajungea cu sfârcul salamastrei pe vre unul mai moale, şi asta numai ca să-l iuţească la lucru, cum e datoria unui şef de echipagiu, căci de aceia se chiamă că-i sufletul bordului.

Ceia ce făcea puterea şi preţul slujbei lui era numai meşteşugul ce avea de a-şi cunoaşte oamenii şi de a-i boteza pe fiecare prin o poreclă anume, bine aleasă. Dovadă e pilda cu Moraru, care a ajuns fruntaş de unde era cel mai prost soldat, şi asta numai pentru că nu-l chema alt fel decât Moraru cel iute.

Şi Moraru, leneşul cu ochii mici şi adormiţi, care trecuse prin toate speciulităţite bordului; fochist, tunar, ordonanţă, bucătar, timonier – ajunsese cel mai bun gabier. Şi-n mers pe vremuri grele, când marea era mai demontată, când toţi zăceau întinşi de răul de mare, Moraru, la ori ce manevră s-arunca cel dintâi cu sub bărbia bonetului pe după urechi şi cuţitul de gabier legat cu o sfoară pe după gât, sus la rândunica în vârful catargului, se-ncingea inimos la luptă cu vântul turbat: ca să stăpânească colţul pânzei ce se sbătea în suflările mugitoare ale vijeliei....

Şi din înălţimea crucetei de unde se afla, aşa, de poruncială, gata ar fi fost şi n foc să s arunce, nu numai în apă, când printre fluerăturile răutăcioase ale vântului străbăteau până sus la dânsul tremurăturile sunetului metalic ale sifliei lui Mastela care l îndemna strigându i de jos de pe punte; acum, Moraru cel iute!... Că mult face o vorbă care i merge la inimă românului; şi să l fi văzut pe Moraru că de la o vreme începuse a se sili şi la şcoala de carte, şi toată ziua, la ori ce exerciţiu, îl vedeai cu abecedarul vârât în sân. Une ori târziu de tot, când portul întreg dormea trudit în liniştea somnului de după miezul nopţii, îl găseai pe Moraru, fiind în divizionul de quart, ghemuit în câte un colţ şi, la lumina slabă roşietică a felinarului de punte, silindu se a imita slovele pe placa de la timonierie.

Şi munca nu i-a fost degeaba, o întâmplare minunată l-a ajutat.

Era tocmai într o duminică inspecţie generală.

Mircea, mândru de-i scânteiau alămurile în bătaia soarelui, lustruit şi curat cum îi oglinda, avea de dimineaţă pe Amiralul la bord.

Oamenii erau îmbrăcaţi curat, cu moţurile roşii la bonete, cu tricourile vărgate întinse pe piept, iar gulerele albastre ale cămăşilor de marină le străluceau pe spate. După primirea şi toate onorurile obicinuite la o asemenea zi, se executară diferitele exerciţii; de la arme la tunuri, de la posturile de luptă la cele de incendiu, acum la urmă se dase şi la posturile de manevră – aci e partea gabierilor şi Moraru cel iute intra în rol.

Se comandase tocmai descrucişarea rândunicilor; amiralul şi toţi dimprejur aşteptau cu ochii ţintă sus la arboradă – când un foşnet uşor se aude, şi de acolo de sus, de la înălţimea catargului din provă, un obiect cade în mare... Dus aşa de vânt, părea o pasăre, căzând cu o aripă desfăcută.

— Iar vre un bonet a căzut la apă, şopteşte un ofiţer.

— Ba nu, e o carte care pluteşte, uite i s-au desfăcut foile, răspunde un altul.

— Îi abecedarul lui Moraru, i-a căzut din sân, adaugă surâzând un sergent.

S-a făcut mult haz de asta, şi dacă Moraru şi-a perdut abecedarul – că doar nu era să se lase barca la apă tocmai atunci, pentru a-i pescui hârţoagele lui răspândite, apoi peste o săptămână tot echipagiul s-a minunat de el, cât de mândru a eşit la apelul permisionerilor pe punte, căci mergea în oraş să-şi ude galoanele cele de lână galbenă cari străluceau aşa de frumos deacurmezişul mânecilor flanelei de serviciu.

Aşa a fost înaintat fruntaş Moraru cel iute.

Şi asta numai pentru c-a ştiut Mastela cum să-l ia, căci vezi multe ştie el, şi mai multe încă frumos le spune – că-i om umblat – şi dacă îndură omul nevoi şi primejdii în lungul mărilor, apoi şi mult i-e dat să vadă şi să cunoască; luminându-şi mintea ajunge să înţeleagă din rostul lumii şi din ascunsul firii omeneşti.

Mereu să-ţi tot fi povestit din cele câte a fost văzut prin locurile umblate prin Rusia, Anatolia, Spania în voiagiul din 1892 şi la serbările din Genua; în voiagiul de la 95 când a mers toată coasta Europei până la Kiel, unde lumea nu mai bea apă ci numai bere nemţească; să spuie el de chefurile cu marinarii ruşi, englezi, francezi, ba şi japonezi întâlniţi la Constantinopol; de câte dragoste începute şi neterminate, dar de peripeţiile când cu furtuna din voiajul de la 88, de credeau toţi în ţară că s-a înecat Mircea!... Cum au ajuns în Bosfor cu proviziile sfârşite, flămânzi, şi bătrânul Mircea zdrobit, cu bompresul şi vergile rupte, şi... câte nu ştie şi n-a apucat el de când îşi făcea viaţa în aceiaşi încăpere strâmtă şi întunecată, în mirosul de catran din prova lui Mircea.

Cu siguranţă, el constitue volumul cel mai complect din istoricul vasului.

Dar adevăratele lui succese, căci a avut multe şi frumoase succese, erau regatele: la aceste întreceri de bărci cari se fac în toţi anii, se vede măestria artei sale.

Dar ca să-l înţelegi bine trebue să te ţii de el, să nu-l slăbeşti o clipă; numai urmărindu-l câteva nopţi înainte de ziua solemnă, a-i putea să-i prinzi din mijloacele întrebuinţate. Are operaţii pe cari le face încet şi pe tăcute; unge carena bărcii cu seu pentru ca barca să lunece uşor, îşi îndreaptă ramele, alege oamenii pe sprinceană, îşi potriveşte greutăţile la pupă ca să se ridice prova şi astfel barca să taie mai uşor apa; şi... câte alte mici secrete profesionale...

Niciodată nu uită să-şi ia în barcă şi lopeţi de rezervă, pentru a schimba pe cele ce s-ar rupe în drum. Un vechiu obiceiu al bordului era de a se da vin soldatului, care ar vâsli cu atâta putere în cât să rupă o lopată în apă.

Unii camarazi răutăcioşi îl acuzau pe Moraru cel iute cum că el ar avea meşteşugul de a rupe o lopată numai printr-o smuncitură şi nu prin puterea vâslitului.

Dovezi îndestulătoare n-au fost pentru a se adeveri faptul – e drept însă că el avea pe suflet cam multe lopeţi rupte, pentru care îşi primise răsplata după obiceiul bordului.

Mastela a făcut să se răspândească faima bărcii No. 1 a lui Mircea, până azi încă neîntrecută prin partea locului de vreo altă barcă a marinei de răsboiu engleze, ruse sau române.

Atunci, în ziua aceia a anului când cheiul şi vasele din port gem negre de furnicarul omenesc, atunci când se află faţă: amiralul, generalii, ofiţerii, cucoane, ţivili, pescari, lumea toată a mahalalelor venită să privească la curse, atunci trebue să-l priveşti deaproape pe Mastela. De cum răsună cuprinsul de bubuitul tunului de la şalupa de poliţie, semnal de plecare, el nu se mai potoleşte: acum sus... lung la apă... nu te da... încă odată băeţi... aşa... încă... şi mai...

Cei zece oameni ameţiţi trag în disperare, cu ochii închişi şi capetele goale, cu trupurile ghemuite, stăpânindu-şi respirările pentru a-şi grămădi toată puterea în braţele ce trosnesc din încheieturi. Şi pe când braţele lor răpezite în învârtituri de manivelă taie apa dinainte, el, cu mâna încleştată pe cârmă îi îndeamnă aplecându-şi trupul la fiecare lovitură, pentru a da avânt bărcii care zboară ca o săgeată pe luciul de oglindă al mării.

Cu cât bărcile se apropie, cu atât creşte mai tare haosul strigătelor şi aplauselor mulţimii aţâţate de această întrecere de cheltuială a puterilor omeneşti.

Cea întăi barcă ce străbate din învălmăşagul celorlalte ajungând la semn cu ramele sus, se ştie în totdeauna că-i barca No. 1 a lui Mircea.

Şi omul care se ridică în ea, mândru, cu o mână pe cârmă şi alta la şapcă, lucindu-i şirurile de galoane pe mâneci şi cele două decoraţii pe piept, îl cunoaşteţi cu toţii... e Andrei Mastela, vechiul şef de echipaj al bricului Mircea.

V.

Pe mare, 6 August.

Toată noaptea am avut o mare potolită. M a chinuit doar luna plină ce se ţinea de noi plutind pe înălţimea albastră, iar geana i argintie cădea de oboseală pe un ochiu rotund de geam drept în cabina mea.

În faptul dimineţei eram la post pe punte. Serviciul obicinuit de quart: se pune pe hartă punctul însemnând locul unde ne aflăm la ora anumită.

O dimineaţă răcoroasă; coprinsul tot e plin de fiorii reci ai unei brize uşoare, nehorărâte, care se joacă prin rotocoalele fumului de la coş, aruncându ne praf de cărbuni în ceaiul pe care l sorbim cu poftă.

Se sună de spălarea punţii. Într o clipă vaporul întreg e inundat; pompele toate lucrează cu zor şi apa din gheordele, ce cade aruncată, isbeşte puntea udă în lovituri ca de ciocan. Iar păsările în cuşca din fund, de sub comandă, se strâng înspăimântate, cu penele sbârlite, şi-nchid ochii cu groază de atâta apărie.

Pe bord, mişcare generală; sprinteni, vioi, aleargă marinarii cu mânecile suflecate până la cot, cu picioarele goale până la genunchi, în apa rece şi sărată a mării ce înroşeşte pielea; grăbiţi muncesc de-a valma.

Eşind din aerul îmbâcsit dinăuntru, la lumină, în aerul deschis, ce vecinic schimbător e plin de sănătate, în răceala apei aşa de bogată-n viaţă e parcă o renaştere îndeplinită în sânul larg al naturii, în măreaţa sălbătăcie a mării.

...Şi nu ştiu cum adesea mă duce gându-n urmă, departe, la pământul cu oraşele lui mari, la furnicarele omeneşti, prin mahalalele înfundate, acolo unde zac aşa de înghesuiţi atâţia sclavi moderni – omul uneltă înăbuşit în atelierul plin de fum, omul maşină de scris încătuşat de biroul plin de praf şi de cerneală – numai aci simţi cât de tristă-i soarta acelor victime ale mizeriei mult lăudatei civilizaţii.

Se simte încet cum creşte suflarea unui vânt de West. Comandantul dă ordin a se desfăşura sburătorii, randa şi vela straiului.

... Şi navigam astfel mânaţi de vânt, cu pânzele întinse, mereu în golul nesfârşit ce ne-mpresoară... mereu către Sud-Est, spre cercul albastru strălucitor la orizont: într-acolo este coasta Anatoliei; la noapte vom ancora în Trebizonda.

Tot echipagiul trece la exerciţii pe specialităţi. Şi pe când vasul îşi urmează calea legănat din val în val, oamenii toţi stau la posturile rânduite; ici un grup în jurul unui tun, dincoace altul în jurul busolei; unii execută semnele, alţii la manevre stau în jurul catargului din provă.

Aci pe puntea asta, sub bolta nesfârşită a cerului, pe aceste câteva scânduri cari te ţin deasupra abisului nepătruns al fundului, aci unde sunt strânse atâtea vieţi la un loc, ca într-un cuib răsleţ, se nimiceşte orice voinţă, nimeni nu mai trăeşte pentru sine ci pentru rolul pe care-l are de împlinit; e un fel de contopire totală pentru a forma un singur suflet care să dea viaţă acestui corp înaripat, în luptă cu natura, acestei minunate înjghebări de lemne şi fer, de pânze şi frânghii, pe care mintea omenească a născocit-o şi a prefăcut-o în lunga scurgere a veacurilor.

O legătură foarte curioasă strânge pe aceşti oameni diferiţi, adunaţi care din cotro, împărtăşind aceiaş soartă în leagănul acesta cu aripi care pluteşte rătăcitor între cer şi apă, aşa departe de restul lumii.

... Pe la prânz vântul îşi schimbă suflarea; marea e peste tot demontată.

Se sună semnalul de masă; ne scoboram în careu.

Masa e aşezată ca pentru posturile de mare: deasupra, în găuri mici, sunt puse beţişoare cari împresoară farfuriile pentru a nu fi răsturnate de aplecările vasului.

Ciudată e înfăţişarea unei mese luată pe timp rău. Acolo altădată răsună zgomot, râs şi veselie, acum nu se aude decât foarte rar câte o glumă aruncată vre unuia ce n-are poftă de mâncare; adesea bucatele nu sunt bune, sau se aduc prea târziu; în totdeauna se serveşte prea încet. Unii abia gustă, alţii înghit în sec, iar alţii se ridică plecând grăbiţi... şi toţi doresc a termina mai curând şi această datorie ce au de împlinit.

Vântul se întăreşte văzând cu ochii, şi din spre Nord soseşte o bură de ploae rece şi deasă.

Ofiţerul de quart se opreşte necăjit din plimbarea lui obicinuită, îşi îmbracă mantaua de ploae şi strigă răspicat şi puternic pentru a birui glasul urlător al vântului.

A strânge zburătorul mic... atenţiune... strângeţi!... Un scârţâit chinuitor de macarale, un tropot cadenţat de picioare goale pe puntea udă, un amestec de răsuflări adânci întretăiate de îndemnări... vira... lunga... vira... şi totul se sfârşeşte în fluerăturile ascuţite ale sifliilor...

Numai divizionul de serviciu e pe punte; toţi sunt îmbrăcaţi în hainele de ploaie, făcute din pânză groasă ceruită.

Mă scobor încet, aplecat, pe scara din cazarmă, să intru la mine în cabină. Jos, mă opresc pentru a recăpăta respiraţia o clipă curmată de mirosul acru înecăcios care încinge tot coprinsul mohorât întunecat.

Ce înfăţişare stranie are spaţiul acesta aşa de strâmt, – abia înroşit de lumina slabă a unui felinar legănat; printre obiectele de tot felul îngrămădite acolo stau atâtea fiinţi într o căldură năbuşitoare, în mirosul greu de catran care umple aerul închis şi stricat.

Dintr un bord în altul hamacele prinse în tavan, umflate ca nişte saci plini atârnând în jos, se ating între ele legănând sbuciumat trupurile ghemuite ale acelor cari dorm obosiţi sau zac în amorţire.

Intru în cabină şi mă sui în patul meu strâmt ca o cutie, ce are o muche mai înaltă pentru a-mi opri rostogolirea în aplecările vasului. În aceşti câţiva metri cubi de aer închis locuim patru inşi; paturile aşezate câte două, unul deasupra altuia. Dimineaţa e frumos când ne mbrăcăm pe rând numai câte unul!...

Cum stau întins cu faţa în sus, cu un braţ lipit dealungul peretelui umed, simt lovitura fiecărui val care se sparge de coastele vasului; pare că ar voi să doboare peretele ce opreşte şivoiul de a străbate înăuntru. Şi Mircea tresare şi geme la fiecare nouă isbitură.

Aţipisem coprins de o toropeală visătoare în care pluteam perdut, când vasul se culcă pe o coastă într-o bandă aşa de puternică încât toate obiectele de pe o poliţă deasupra capului, cărţi, perii, sticle, oglindă, cad peste mine.

Întunericul, aerul dinnăuntru mă înăbuşă. Mă urc pe punte.

Afară, o noapte neagră de nepătruns. Vântul mugeşte în tremurături fioroase şi uneori din negrul văzduhului ca o suflare de ghiaţă se repede cu atâta furie de parcă sfâşie în bucăţi pânzele încordate ce ţipă în legături.

Patru bătăi scurte de clopot, vibrând aşa de trist, ne spune ora bordului – e miezul nopţii.

— Bun quart înainte!... bun quart înapoi!... bun quart peste tot!... şi vorbele tăiate de ascuţişul vântului se pierd gonite în haosul ce ne înconjoară.

Facţionarii uzi, amorţiţi de frig, nemişcaţi la posturi, par nişte umbre ţintuite în loc. Numai ofiţerul de sus cu paşi greoi măsoară în lung comanda.

Şi Mircea – bătrânul ce atâtea a înfruntat – abia înnaintează luptând la fiecare pas cu valuri din potrivă ce cad pe puntea udă ca lovituri seci de ciocan. Întreaga suprafaţă de apă în jurul nostru pare că fumegă fierbând în clocot, şi un fel de umbră neagră se întinde pe deasupra gonind în urma noastră.

Mă duc în provă; câţiva marinari alipiţi de peretele bucătăriei îşi usucă hainele lor ude – de aci se vede bine fiecare val ce ajunge şi ca o stâncă se prăvale isbind în coastele vasului ce cade cu pliscul în jos ca într-o groapă neagră şi adânc deschisă înainte.

Pachete mari de apă năvălesc înăuntru acoperind puntea, şi se întind plimbându se dintr un bord în altul, adesea stricând somnul celor ce picotesc lungiţi în jurul cabestanului având colacii de frânghie şi lanţuri drept căpătâi.

„Se vede o lumină albă înainte”, strigă omul de sus din gabie.

O mişcare deosebită se face pe bord. Comandantul e anunţat.

„Farul turnant cu eclat, dela Trebizonda”, se şopteşte pe puntea de comandă. Şi toţi sunt afară cu ochii mari deschişi cătând să prindă cu vederea acea steluţă tainică ce s-aprinde şi se stinge abia licărind la orizont.

Ce putere fără seamăn are lumina farului asupra firii omeneşti. Lumina aceasta slabă, ce abia se zăreşte clipind ca un ochiu obosit de veghere, te călăuzeşte şi te susţine, şi-n taină te îndeamnă şoptindu-ţi: înainte!... tot înainte!... Parcă te simţi îmbărbătat, puterile ţi se îndoesc, căci nu mai eşti singur, răsleţ rătăcitor pe întinsul pustiului de ape. În nopţile negre şi furtunoase e candela sfântă ce arde la marginea mării, în locul de scăpare a fiinţelor slabe ce în luptă cu natura cer mână de ajutor.

Şi una lângă alta, încet, pe nesimţite, răsar lumini departe întocmai ca steluţe ce şi tremură sclipirea pe fundul negru în zare.

„Luminile din port... ajungem... e Trebizonda...”, îşi spun unii altora, şi pare că o suflare de viaţă animează întreaga mulţime. În vederea portului nimeni nu mai suferă; ca prin farmec tot răul se uită într-o clipă.

Ne apropiăm. Luminile apar într un joc curios înmulţindu se şi crescând mereu. Dar nimic lămurit nu se poate deosebi din haosul spre care înaintăm.

Se pun sondele – „27 metri!... fund nisip”, strigă timonerul din prova; şi navigam încet, numai cu maşina, în vederea portului, să recunoaştem intrarea.

Câteva umbre negre se desprind înălţându se în faţa noastră; uriaşi, în forme fantastice, parcă anume ni se opun în cale. Toate privirile sunt încordate, ochii aţintiţi se silesc a despica întunericul dinainte... sunt trei corăbii mari ancorate în radă; aşa cum stau perdute în negura nopţii par nişte monştri ciudaţi cari se sbat chinuiţi între valurile furioase ce-i isbesc în coaste.

„Banda tribor!... tribo-o-or banda”, repetă răguşit pilotul care învârteşte grăbit roata cârmei într-o parte; un zăngănit repetat de smunciturile lanţului de la cârmă şi Mircea abate pe loc întorcându-se greoi pe o lature. Căutăm pe Elisabeta care trebuie să fi sosit cu două zile înaintea noastră.

Din jocul luminilor ce licăresc răspândite, câteva felinare albe şi roşii se aprind şi se sting pe rând.

„Elisabeta ne semnalează cu Meritens”. Ne-a cunoscut după cele două lumini albe ridicate la pic, semnalul de intrare în port a unui bastiment de răsboi.

Foarte încet ne apropiem de Elisabeta trecând prin babordul ei: „mai înainte... aşa... stop..; acolo ancoraţi” – e vocea secundului de la crucişetor.

„Atenţiune la ancoră... gata”, se răspunde din prova, şi toţi aşteaptă comanda săvârşitoare.

„Funda!” – un sgomot de rostogolirea unui corp greu ce cade în mare împroşcând stropii de apă şi un prelung zăngănit de lanţuri.... e ancora – simbolul speranţei.

VI.

Trebizonda, 7 August

O mână mă scutură uşor.

Mă deştept tresărind; e timonierul de serviciu – inamicul ofiţerilor pe bord – care-mi şopteşte scurt: peste cinci minute urmaţi a lua de quart.

Ah!... şi ce somn dulce şi binefăcător mă stăpâneşte.

Cu ochii încă împăinjeniţi mă îmbrac, şi, pipăind scările, mă suiu pe punte.

După o noapte albă, serviciul acesta de la orele patru la opt dimineaţa e neînchipuit de greu.

Vântul s-a potolit; marea însă tot îşi mai clatină valurile ei mari, greoae, culcându-l pe Mircea pe coastă, aşa că abia se mai poate ridica la loc o clipă bătrânul vas pentru a cădea obosit pe cealaltă parte. Şi cum se smunceşte el zăngănind între lanţurile celor două ancore care caută să-l stăpânească în loc!

Deschid ochii mari şi sorb, răpit de uimire, priveliştea nespus de frumoasă ce se desfăşoară în faţa mea.

Trebizonda, imens amfiteatru, se înalţă pe coasta unui munte verde, în care vezi înfipte casele albe, cu nenumăratele lor fereşti ferecate, cu cerdace largi, unele deasupra altora; şi sutele de minarete ale moscheelor, toate într-o neorânduială ciudată, totul în forme curioase şi bizare, în culori vii şi diferite, pătate numai de umbra cea de un verde închis a chiparoşilor şi platanilor.

Spre apus se ridică un munte înalt şi pietros: Sui-Dangi. Sus de tot pe creasta lui pleşuvă stă mândră de pază în faţa oraşului, ca imagină a isalmismului, o moschee veche, cu zidurile mari, cu o cupolă înegrită de vremuri, cu vârful minaretului ascuţit despicând norii, lăsaţi aşa de jos de pare că îşi razămă marginile lor deslânate pe coama munţilor.

Spre răsărit o limbă de piatră se prelungeşte în mare; iar în capăt, pe un colţ de stâncă, e aşezat farul. În spatele oraşului, pe înălţimi stâncoase, se zăresc aşezate la rând movile de pământ, urme de fortificaţii ale bateriilor de artilerie.

În fund, departe, albesc în zare movile de pietre, dărâmături, grămezi de ziduri năruite; e vechea cetate Trapezus.

Şi totul e într-o linişte desăvârşită, nu poţi surprinde nici o mişcare: întreg oraşul doarme somnul greoiu şi potolit în care zac adâncite toate aceste oraşe asiatice.

De jos de la port se desprind câte va puncte care înegresc crestele valurilor; în mişcări zbuciumate se îndreaptă în spre noi: sunt bărcile cu interpreţi şi furnisori, adevărate paseri de pradă, ce se întrec care să ajungă mai curând la vapoarele străine sosite în port.

Din cea dintăiu barcă ce ajunge acostând la scară, un om svelt şi ager, cu fesul pe ceafă, îşi cere voie, într-o franţuzească perfectă, ca să-l primim.

Înainte de a-i răspunde, el e pe punte şi începe recomandaţiile: Signor Giovani, interpret şi furnisor al tuturor vaselor de răsboiu ce vin în port, gata pentru orice informaţii şi servicii de care avem nevoe.

În rada asta deschisă, fără adăpost, Mircea nu se mai potoleşte: parcă-i ameţit, aşa se leagănă fără astâmpăr pe-o mare încă agitată de hulă puternică.

Ce curioasă e această mişcare de undulaţie pe care o păstrează încă apa mării în urma unei furtuni.

Nici o adiere de vânt nu se simte înfiorând faţa apei şi totuşi marea neastâmpărată îşi trimite necurmat valurile aceste lungi, greoaie, fără spume şi fără sgomot, care te înalţă şi te scoboară încet şi lin înfiorându-te prin liniştea lor plină de înţeles. O fi ecoul aproape stins al unei furtuni trecute, sau prevestirea unei furtuni apropiate?...

Pe punte nu-i nici o mişcare; dorm duşi în somnul dulce şi întăritor de dimineaţă. Timonierul de quart picură răzămat de catargul din pupă.

Legănarea asta ameţitoare simt că mă biruie, totuşi mă lupt deschizând mari ochii: ca într un decor de teatru se desfăşoară splendida panoramă a Trebizondei.

Şi-n toropeala asta neînchipuit de dulce, uşor, pe nesimţite, mă fură gândurile n urmă, şi prind a se închega imagini aşa de mult uitate...

Târziu mă regăsesc departe în urmă, în scursul vremurilor copilăriei mele.

Din toate, un gând mai ales îmi chinueşte mintea: tabloul, pe care-l am acum în fată, îl cunosc, l-am mai văzut cândva; priveliştea acestui oraş asiatic o regăsesc în amintirea mea.

De unde şi cum?

Curios fenomen sufletesc: o scenă, o imagine, pe care o vezi întăia oară şi totuşi să o găseşti, fără să ştii de unde, ascunsă în fundul minţii tale...

Imaginea e rămasă poate de demult, de prin cărţile vechi şi roase, cu chipuri minunate, la care priveam cu aprinderea unei închipuiri copilăreşti.

Şi firul gândurilor mă poartă în urmă, spre ţara mea rămasă atâta de departe, spre un colţ tăcut şi plin de farmec din fundul Moldovei.

Parcă mă văd acum: purtând cărţile subţioară plecam de acasă, copil neastâmpărat, cu mintea aprinsă de visuri nebune, vecinic mânat de dorul de a vedea locuri noi, neumblate.

Ca să ajung la şcoala, colindam străzile cele mai îndepărtate, şi mă pierdeam uitând de casă şi de şcoală; ocolind oraşul, în naivitatea mea copilărească credeam că lumea întreagă o cutreer.

Îmi aduc aminte bine... era o zi frumoasă de primăvară, o zi din acele în care parcă natura întreagă e prinsă de un râs voios, nebunatic, copilăresc. Toate erau scăldate în ploaea caldă a razelor soarelui de amiază.

Mă duceam la şcoală având cartea făcută sul în buzunarul hainei pătate de cerneală. Departe în fundul unei măhălăli, o droae de copii se ţinea după un om...

„Un harap, un harap”, strigau cu toţii îmbrâncindu se ca să l poată vedea de aproape.

Era un biet negru; de cine ştie unde, soarta şi nevoile îl aruncase prin partea locului.

Ca să scape de ceata de copii care îl urmăreau, negrul intrase într o cârciumă; noi strânşi grămadă în dreptul uşei îl priveam cu ochii cercetători. Unii susţineau că-i dat cu funingină, alţii că părul lui creţ trebue să fie de lână; iar câţiva mai îndrăzneţi se furişau pe lângă el şi îl atingeau chiar pe haine croind o însă înapoi la fugă în spre uşă.

Negrul ştia câteva vorbe româneşti; am înţeles bine când i a spus cârciumarului că vine din Asia, de la Trebizonda. Nu ştiu ce am găsit eu în acest nume, auzit atunci întăia oară; dar nu mi a putut eşi nici odată din minte.

Când am ajuns la şcoală, m-am repezit la atlasul geografic, şi multă vreme am rămas cu ochii ţintă la numele acela scris cu litere mărunte.

Şi uneori, pe când profesorul înălbea tabla cu şiraguri lungi de cifre chinuitoare, îmi lăsam capul rezemat pe mână, sburând cu gândul departe peste ţări şi mări, în drum spre Trebizonda.

Şi după atâta amar de vreme mă regăsesc în faţa acestui oraş, tablou în care parcă surprind aruncături de penel cunoscute, trăsături ştiute de multă vreme.

Rămân aşa, pierdut cu ochii în vag, în faţa încântătoarei vederi.

Privirile, rătăcite o clipă, mi se aţintesc în zarea îndepărtată, la nişte puncte, care deslipite din ceaţă, albesc dunga şerpuitoare de pe înălţimea lui Sui-Dagni: e o caravană ce soseşte cu mărfuri dela Teheran sau Erzerum.

Cu încetul, vederea o cuprinde toată, desluşind contururi tot mai lămurite din acea mulţime care se mişcă încet şi trăgănat în lungul drumului pierdut în neguri.

Se văd bine acum arabii înveliţi în burnuzuri largi şi luminate, albe ca zăpada, cămilele ostenite, încărcate cumplit, călcând rar, domol, cu genunchii îndoiţi, cu gâturile întinse înainte...

VII.

Trebizonda, 8 August

La câte va sute de metri e ancorat un vas rusesc de răsboiu.

Abia se poate descifra numele; e scris cu litere slavone: „Kubanetz”.

E o canonieră trimisă pentru protecţia creştinilor din Anatolia, în urma măcelului armenilor de curând întâmplat.

După regulamentele marinei, comandantul rus era dator să facă vizită comandantului diviziunei noastre, îndată ce am sosit în port; ceia-ce rusul n-a făcut.

De aci răceală între noi şi ofiţerii ruşi.

După amează părăsim bordul pentru a vizita oraşul.

Un barcagiu turc, cu fesul pe ceafă, cu gâtul gol şi ars de soare, ne debarcă la mal.

Pe cheiul vechiu, sfărâmat de blocurile uriaşe de piatră desfăcute de isbiturile valurilor, mulţimea stă adunată privindu-ne curioasă; unii ne arată cu degetul explicând vecinilor că suntem: „Vlahica”.

Trecem pe străzi strâmte, întortochiate şi murdare. Zidurile mari, înegrite şi măcinate de vreme, ascund case cu nenumărate fereşti ferecate cu zăbrele de fer şi astupate cu perdele groase.

În centru mişcarea e foarte mare; printre şirurile de prăvălii care se ţin lanţ, ne mişcăm încet oprindu-ne să privim la pânzării bogate, la pieile de bison, la magazii care gem pline cu galeţi de toate formele, – un fel de papuci înalţi, cu tocul şi talpa de lemn. Ne minunează măestria şi fineţa cu care sunt lucrate obiectele în filigrane de aur şi argint, estras din minele din apropiere, de la „Goumane Kane”.

O căldură moleşitoare; ne îneacă mirosul nesuferit care se ridică din birturile turceşti unde sunt scoase în stradă frigările cu carne de berbec, ce şi sfârâe grăsimea deasupra cărbunilor. Grămezi de legume şi fructe zac pe pământ în bătaia soarelui.

Şi n strâmtoarea acestor străzi murdare ne învârtim cu greu prin furnicarul omenesc.

Turcii tăcuţi, nepăsători, îşi mână catârii ce păşesc trişti; arabii cu chipuri frumoase, bronzate de arşiţa soarelui, îmbrăcaţi în haine largi şi albe merg încet pe lângă cămilele blânde – grecii limbuţi ne asurzesc lăudându-şi marfa; – armenii palizi şi sprâncenaţi ne privesc tăcuţi cu ochii lor adânci şi negri; persanii, cu ochii şireţi şi lacomi, ne arată mândreţa covoarelor moi şi pline.

La vre-un colţ de stradă ne ese în cale câte o cadână strecurându-se uşor, ca o umbră, pe lângă zidurile înalte. Şi noi rămânem împietriţi în loc, cu ochii ţintă să surprindem din învelişul acela de stofă vişinie, care o ascunde din creştet până în tălpi, vreo minune de picioruş în papucul cusut cu fir şi mărgele, sau vreo mână albă şi mică împodobită cu inele de aur.

...Uneori ne înfioară sclipiri scânteietoare de ochi negri, adânci şi pătimaşi, ce ard în pară sub broboada cari-i păzeşte umbrindu-i.

O mişcare deosebită se face prin mulţime; toţi se dau în lături făcând loc alaiului care trece în goana cailor: e paşa cu escorta lui. El se duce să dea vizită comandantului diviziunei noastre.

Doi aşchiri călări, cu armele învelite în blană de oae şi prinse la spinare, cu iataganele la coapse, merg înainte în galop deschizând drumul.

După ei un turc scurt şi gras îmbrăcat milităreşte, cu turban roş, vine pe un cal frumos rotat: e prefectul de poliţie.

În urmă e o căruţă fără arcuri trasă de doi cai albi; răzămat pe un maldăr de covoare stă paşa grav, posomorât, cu fesul roşu aprins, cu gherocul negru, cu peptul plin de stele şi cusuturi în fir de aur.

După căruţă, un rând de aşchiri săltând în galop, îşi bat tecile iataganelor de coastele cailor înspumaţi, de sub copitele cărora scapără scântei din pietrele caldarâmului sunător.

Înaintea meselor înşirate în stradă, câţiva zarafi turci stau adânciţi în liniştea lor visătoare, perduţi cu ochii-n vag, înconjuraţi de nouraşii albaştrii ai fumului ce se-ncolăceşte leneş înălţându-se din narghilele aprinse.

Figurele lor încadrate de barbe mari, îmi aduc aminte de tipurile semite ale zarafilor pe cari îi vedeam în copilăria mea pe stradele Iaşului.

Ne oprim cu toţii să ne schimbăm banii în monede turceşti, căci în voiaj ni se plăteşte solda în aur. Mulţimea de copii care urma droae după noi, acum ne înconjoară urmărind cu priviri lacome strălucirea aurului.

Câţi va mai îndrăzneţi intră în vorbă şi ne servesc de tâlmaci; căci unii ştiu puţină franţuzească învăţată în şcoalele celebrilor „frères jésuites” care au prins rădăcini şi pe aici.

În oraş stăpâneşte o linişte înăbuşită; nu-i decât o lună dela cumplitul măcel al Armenilor. La fiecare pas întâlnim patrule de soldaţi, cu cartuşierile încrucişate pe piept, cu armele încărcate, străbătând mahalalele.

Iar pe la colţurile stradelor vedem cete de copilaşi sdrenţuiţi şi murdari, cu chipurile brune, slabe şi ofilite, întinzând manele spre a cerşi mila trecătorilor.

Aceşti micuţi flămânzi şi goi sunt victimele nelegiuitei cruzimi a turcilor; ei sunt orfanii ai căror părinţi au fost ucişi în timpul măcelului.

Se bat sărmanii îngrămădindu se ca să prindă banii ce le dăm să şi cumpere pâne...

O bătrână armeanca ce vinde ciorapi de lână, ne istoriseşte pe şoptite, într o franţuzească stricată, toate grozăviile întâmplate.

Cum s-au strâns turcii de prin toate satele vecine şi au năvălit cu cuţitele prin casele „Kristianilor” – cum îi înjunghiau în pragurile caselor şi pe scările bisericilor, – şi cum îşi băteau joc de trupurile neînsufleţite scoţându-le în stradă. Numai aceia care s-au refugiat pe vasele străine, ce erau în port, au putut scăpa. Pe copii însă îi cruţau; ziceau turcii că: „aceştia vor servi mai târziu pe Alah cu credinţă şi supunere”.

...Şi bătrânei îi se îneacă glasul povestindu-ne; abia îşi mai stăpâneşte plânsul oftând dureros; îşi şterge cu mâneca hainei, boabele de lacrimi ce se scurg printre sbârciturile obrazului până în bărbia-i ascuţită.

Mă uit şi cat cu ochii cercetători, să pot surprinde vreo umbră de cruzime pe chipurile atât de cuminţi şi liniştite ale acestor turci, ce stau aşa de potoliţi, aşa de nepăsători, în uşile prăvăliilor.

Nici n-ai crede că aceşti oameni sunt în stare să săvârşească asemenea nelegiuiri.

Ce adâncuri nepătrunse se ascund în sufletul acestui fanatic neam de oameni!

Ne întoarcem spre port. Rămân în urmă privind la cifrele turceşti însemnate pe cadranul unui ceasornic, aşezat sus la intrarea unei case mari.

Un bătrân aşezat turceşte în uşa unei cafenele, mă pofteşte „să stăm de vorbă” şi îmi explică cum se numără ceasurile la ei, dela răsăritul soarelui, şi care e diferenţa între ceasul „a la turca” şi ceasul „a la franca”.

Îi mulţumesc cu un: „Evala Efendi” respectuos şi mă scobor în port.

În zarea îndepărtată apar vasele ancorate în radă, ca nişte jucării minunate împrăştiate pe faţa calmă a mării.

După ora bordului e aproape de apusul soarelui, căci Elisabeta, mândră, îşi flutură în adierea serei flamura albastră prinsă în vârful catargului, semnal de atenţiune pentru lăsarea pavalionului.

Când se împlineşte ora anumită, în clipa când flamura cade ca un fulg uşor şi bubuitul descărcăturei sgudue văzduhul, toţi îşi descopăr capetele; iar corniştii încep a suna „onorul” ce se dă tricolorului român, care se lasă de la pupă încet, alunecând în jos odată cu cel rusesc.

Globul roşu însângerat al soarelui alunecă uşor după creasta înclinată a muntelui, ce despică albastrul cerului senin... După câteva clipe nu mai rămâne decât o geană roşietică ce licăreşte în asfinţit tivind în auriu o margine a cupolei şi poleieşte cald vârful unui minaret al moscheei de pe bătrânul munte: „Sui Dagni”.

...Şi acum, în pacea sfântă a serii, nu se simt decât fiorii dulci, împrăştiaţi de notele muzicei vaporului rus, ce îngână o rugăciune aşa de tristă ca ecoul slab al unui plâns îndepărtat...

VIII.

Platana, 8 August

Portul e aproape gol: o corabie mare cu trei catarge, ancorată aproape de noi, şi-a întins toate pânzele să le usuce la soare; o canonieră turcească, neagră şi murdară, îşi joacă încet pavilionul roşu cu semiluna albă la mijloc; alături, „Elisabeta" mândră şi lucitoare, îşi flutură nebunatic flamura ei în trei culori în jurul unuia din catarge.

Ce dimineaţă frumoasă!

De oparte coasta înaltă, munţii înverziţi cu păduri dese şi bogate; de altă parte marea calmă şi întinsă cu luciul unei imense plăci de oţel sub albastrul limpede al cerului de orient.

Abia mi am sfârşit serviciul de quart şi trebue să plec la mal pentru observaţie astronomică împreună cu ceilalţi camarazi.

Luăm sextantele şi cronometrul şi ne suim în barcă alături de căpitanul secund al bastimentului.

Ajunşi la mal, ne găsim loc potrivit la marginea unei păduri şi începem observaţia.

Pe când ne chinuiam să prindem soarele reflectat în oglinda sextantului, auzim şoapte în urma noastră; e o droae de turci adunaţi spre a ne pândi să vadă ce facem.

Se opresc mai la o parte şi ne privesc speriaţi; cei mari ţin liniştea stăpânind pe copii cei mai îndrăzneţi ce vor să se apropie.

Mai târziu un turc bătrân se desprinde din mulţime şi se apropie în vârful degetelor. După un: salabairulsum şi o timinea respectuoasă ne întreabă ce facem.

Îi explicăm totul prin câteva vorbe turceşti pe care le ştiam şi noi, şi el pleacă mulţumit pentru a explica acelei mulţimi care-l aştepta cu nerăbdare.

Ne întoarcem la bord ca să facem calculele. După amiază câţiva ofiţeri şi cu medicul bordului plecăm în oraş.

La mal ne întâmpină un ofiţer turc de infanterie şi ne conduce arătându ne oraşul acesta atât de ciudat.

Pe două coline sunt aşezate două orăşele: unul turcesc şi altul creştin, care se privesc faţă în faţă.

Fiecare din ele cu obiceiuri, cu legi şi credinţe deosebite: două lumi diferite, vrăjmaşe, care se duşmănesc de moarte deşi sunt unite sub aceaşi soartă. Amândouă cu aceaşi înfăţişare sărăcăcioasă şi tăcută, ca mai toate oraşele din orient: aceleaşi îngrămădiri de ziduri, căsuţe tupilate încâlcite printre viţele stufoase, ascunse în umbra smochinilor înverziţi şi a platanilor bătrâni.

Deosebirea e numai că pe una din coline strălucesc crucile poleite de pe turnurile bisericilor; în timp ce, de pe cealaltă colină, răsar lucind semilunile de pe minaretele giamiilor, două credinţi ocrotite de aceleaşi raze ale soarelui, de aceaşi boltă a cerului pururea albastru.

Încălecaţi pe catâri, pornim să vizităm împrejurimile: apucăm la deal pe ulicioare întortochiate şi aşa de strâmte că abia pot trece cămilele încărcate.

După puţin timp, suntem afară la marginea mahalalei, de unde vederea coprinde întreaga împrejurime.

Şi catârii se fac ghem sub noi urcând greu la deal şi pipăind locul, îşi înfig copitele în bolovanii drumului.

Ce aer de jalnică resemnare au animalele aceste de povară, şi ce blândeţă răsfrâng ochii lor mari, negri, umbriţi de gene lungi.

De o parte şi de alta a stradei, numai livezi de măslini şi straturi de tutun; casele mici cu zidurile goale fără nici o înfrumuseţare.

Nu uimeşte atâta sărăcie; o mizerie aşa de neagră în mijlocul unei naturi aşa de bogate, sub un cer aşa de limpede şi de frumos!

Ne îndreptăm spre o biserică frumoasă: „Sf. Constantin”, zidită în coasta unei înălţimi. Clopotniţa albă şi crucea poleită răsar sclipind prin cutele perdelei verzi a frunzelor de măslin. Un călugăr bătrân ne îndeamnă să mergem mai departe, până la vechea mănăstire zidită de Belizariu.

Înaintăm încet, pe o potecă strâmtă, dealungul unei râpi stâncoase, strecurându ne pe sub garnituri gigantice ameninţătoare, prinse în stânci uriaşe în forme ciudate, ca nişte monştri împietriţi de veacuri.

Mănăstirea pare o fortăreaţă în ruină, pereţii îi sunt ruinaţi şi măcinaţi de vreme; o parte a zidirei e rezemată de peretele unei stânci striate în pături de granit vânăt şi roşu ca sângele.

O linişte de moarte învăluie colţul acesta stâncos.

Biserica, pustiita şi n paragină, e lucrată în stil bizantin; pereţii de marmură în mozaic bogat, în sculpturi măestrit ciselate, totul în desemnuri vechi festonate în broderii bizare şi mistice.

Înăuntru, pe pereţii colţuraţi şi pe bolţile surpate, încă se mai văd pete colorate: umbrele sfinţilor zugrăviţi cu atâta amar de vreme în urmă.

O singură candelă, aprinsă de călugării greci, mai veghiază cu o licărire bolnavă ca de asupra unui mormânt, luminând aşa de trist goliciunea inconostasului despoiat şi năruit.

Această îngrămădire uriaşă de dărâmături, altă-dată podoabă a măreţiei stilului bizantin, martoră a patru-spre-zece secole, tot ne mai aminteşte încă legenda tristă a nefericitului ei fondator şi ne arată cât de vremelnică e cumpăna măririlor lumeşti.

Belizariu, mândrul general al lui Justinian, după ce înfrânge pe Perşi, zideşte această biserică pe malurile Pontului Euxin, apoi cade în disgraţie şi ajunge orb şi sărac, purtat de fica sa cerşindu-şi pâinea pe stradele Bizanţiului.

...Şi cum stau ascultând pe călugărul bătrân, care ne povesteşte despre nelegiuirile năvălitorilor cari au jefuit biserica prădând din odoarele sfinte, din evanghelii şi pergamente vechi, mi se pare că zăresc încă pe mozaicul capriţios al zidurilor stropi de sânge închegat – rămăşiţele cruzimii din vremurile trecute.

De aci, de pe înălţimea pe care ne aflăm, privim în urmă departe, în zarea ştearsă a depărtării, unde se pierd vârfurile bătrânilor munţi ai Anatoliei, ale căror coame albite de zăpadă scânteiază sub razele soarelui.

La picioarele noastre, pe cele două coline până în mare, se desfăşoară Platana.

O varietate de culori neînchipuit de frumoasă: casele albe şi mici ca nişte jucării apar în umbra de un verde închis a livezilor de măslini, semănăturile de tutun, colţurile pleşuve ale stâncilor de granit roşu, smochinii stufoşi, lespezile albe din cimitirul umbrit de chiparoşii jalnici, cari cresc până în marginea oglinzii străvezii a mării... un amestec curios, ca nişte trăsături de penel aruncate la întâmplare, într un joc capricios de culori vii tremurând în lumina miezului de zi.

Ne scoboram prin mahalaua creştină.

Vestea că un doctor, un „echim” e în oraş, se răspândeşte ca fulgerul. La fiecare pas ne oprim întâmpinaţi de oameni şi femei aducând în braţe copii. Şi doctorul, om bun şi milos, cercetează cu drag pe toţi, învăţându-i ce trebue să facă.

Une-ori rămânem în loc fermecaţi de frumuseţea răpitoare a femeilor grece şi circasiene, care ne eşiau în cale cu mersul lor molatic, cu figurile lor bronzate, cu buzele roşii, umede, cu părul negru şi inelat căzut pe umeri; sub sprâncenele lor arcuite ele au nişte ochi de foc, pătimaşi, adânci ca marea şi negri ca păcatul dragostei.

Un bătrân roagă pe doctorul nostru să vie până la el acasă să vadă pe fică sa care sufere de piept.

Intrăm într o livadă bogată: bolnava stă culcată la umbră, faţa e palidă şi ochii negri, visători, cată aiuriţi spre cuiburile albastre de lumină ce joacă printre frunzele măslinilor. Noi îl lăsăm pe doctor în urmă şi ne ducem mai departe sub un smochin încărcat, unde fratele fetei ne cântă din mandolină o veche arie orientală.

... Ce duios şi gingaş picură notele dulci ale mandolinei în liniştea singurătăţii acesteia, în aerul parfumat al livezii pline de fructe în care arde parcă aroma de esenţe îmbătătoare!

Târziu, pe când ne întorceam la bord, un hogea suit în vârful unui minaret, cu braţele întinse, cântă chemând credincioşii la rugăciune; glasul lui tânguitor se pierde în dangătul prelung ce vine de la cealaltă colină a oraşului de la clopotele unei biserici.

... Şi fără să vreau, sub farmecul sfânt al chemării credincioşilor la rugăciune, compar credinţa profetului aşa de reală şi pământească, rostită de glasul preotului din minaret, cu chemarea ideală şi mistică a clopotului, care înalţă închipuirea către cel mai frumos şi amăgitor vis ce s'a arătat vre-odată ochilor minţii omeneşti, visul răpitor, sublimul vis pentru care a luptat în viată şi a murit pe cruce blândul fiu al dulgherului Iosif din Nazaret.

IX.

Vona, 11 August.

Se lumina de ziuă când am ancorat în portul acesta, – adică, la drept vorbind, nici nu se află port aci; în fundul băei largi şi minunat păzite de vânturile din spre larg, e un orăşel oriental, ascuns în poala unui munte îmbrăcat în verdele pădurilor de dafin.

De-ţi rătăceşti cumva privirea în urmă departe, poţi numără de-a rându în zare sate şi capuri, ce lanţ se înşiră de la Ieros prin Keoreli, Tereboli, Zefiros şi Kerasunda; întreaga coastă a Anatoliei, înaltă şi colţuroasă, apare scăldată de valurile mării, în lumina trandafirie a dimineţei. Te minunează frumuseţea coastei aşa de variată ca o dantelă măiastră lucrată de o mână dibace.

La câteva mile spre Vest se prelungeşte în mare, umbrit de un buchet de arbori, capul de stâncă ruptă ce poartă numele de Iason.

Din vremuri aci se povesteşte că a ancorat Argos, mândra corabie pierdută în căutarea lănei de aur, şi aci a debarcat Iason, viteazul căpitan al Argonauţilor din expediţia aşa de mult cântată de poeţii anticităţii elene.

Orăşelul acesta de veacuri doarme acelaş somn greoiu şi trândav în care vegetează mai toată populaţia visătoare a orientului – Natura bogată a lenevit firea omenească împedicând o a mai adăoga ceva.

O barcă ne lasă pe ţărm la un mic debarcader putred, înegrit. Un turc ne întâmpină salutându-ne milităreşte; după îmbrăcăminte pare a fi un vardist.

Plaja care se prelungeşte în mare, spălată de spuma valurilor, e formată din nisip feruginos, negru, fin şi greu dovadă că în vecinătate se găsesc gisimente de fer. În munţi, numai la 15 kilometri depărtare, se află mine de argint; totuşi, ferul, argintul, ca şi celelalte produse se aduc din porturile ruseşti.

Străbatem oraşul în lung şi'n lat. Aceeaş îngrămădire de case fără nici un stil pronunţat, aceleaşi geamii albe îşi înalţă minaratele ţuguiate. Ulicioarele strâmte, murdare şi cotite se înfundă prin ruinele zidirilor vechi sau se închid baricadate prin maldăre de foi de tutun puse la uscat.

Ne oprim în marginea oraşului. Numai aci găsim apă dulce: un pârău limpede se furişează prin crăpătura muntelui; şi undele clare i se preling pe lespezi de piatră sticloasă.

În colţul acesta umbrit şi răcoros se strâng locuitorii că să-şi adape vitele. Sub măslinii încărcaţi şi dafinii mirositori ce cresc la întâmplare îmbătrânind în voia naturei, o sumă de oameni se află adunaţi la umbră. Vre-o doi bătrâni aşezaţi turceşte cu picioarele încrucişate se odihnesc nepăsători; nici unul nu scoate o singură vorbă măcar, toţi tac şi fumează, cu ochii pironiţi în gol – pare că urmăresc un punct anume văzut de fiecare-n parte.

Alţii îşi adapă cămilele şi catârii; unii sunt oameni tineri şi bine legaţi; au picioarele goale până la genunchi, şi pe corp o singură cămaşă; – figurile au culoarea bronzului, şi trupurile ceva din înfăţişarea statuelor antice.

Privim înduioşaţi la un grup de cămile ce şi leagănă uşor gâturile lungi, întinse înainte; acestor animale urâte şi diforme natura le a concentrat singura frumuseţe în ochii lor dulci, cuminţi, în care se resfrânge melancolia şi resemnarea tristei lor soarte.

Pe când ne întrebam câţi metri de grosime să aibă platanul uriaş ce-l admiram, ni se răspunde dintr'un grup de Turci: cinci metri, într'o românească perfectă. Eră vardistul ce-l întâlnisem la mal şi pe care-l observasem că ne urma la distanţă, pare că ar fi avut să ne spue ceva.

Surprinşi, îl întrebăm de unde ştie româneşte; şi el, roşu la faţă, schimbat, ne răspunde că a fost câţiva ani prin România.

Ne întoarcem prin cealaltă parte a oraşului oprindu ne la casa guvernatorului, un bătrân Miralaia.

Trecem într o livadă splendidă ce îşi desfăşoară bogăţia solului pe o pantă dulce până'n mare. Departe, se pierde şerpuind un drum rătăcitor tăiat în coasta unei stânci. La umbră, pe o bancă de lemn, în balsamul jalnicilor chiparoşi doi bătrâni cetesc o carte. Unul dintre ei se ridică: e stăpânul casei ce ne întâmpină cu o temenea respectuoasă poftindu-ne să luăm loc. După vre-o două vorbe schimbate, se aduce obicinuita cafea şi siropul răcoritor; bătrânul îşi netezeşte barba-i albă-afumată şi ne zice surâzând: ioc şarap Efendi – voind să ne spue că legea nu-i permite să bea vin. Vizităm grădina şi casa; o clădire veche cu zidurile măcinate de vreme, cu ferestre mici ferecate cu gratii şi închise cu jalusele verzi. Singurătatea şi liniştea ce-o împresoară îi dau o măreţie nespus de tristă. Ciudată construcţie – în rândul de jos e grajdul; bătrânul îşi ţine încă o frumuseţe de cal, sânge arab. Când am trecut pragul, un cal mic, alb ca zăpada, şi-a întors gâtul încordat mişcând nervos urechile ciulite, şi ne-a privit cu nişte ochi vii şi blânzi cari ardeau sub moţul de păr stufos căzut de pe frunte până pe nările mari şi roşii.

Bătrânul ne spune că de mult nu-l mai încalecă, dar îl ţine aşa să moară lângă el, că multă vreme l-a slujit credincios în timpuri grele şi de primejdie.

Se înserase când ne am luat rămas bun întorcându-ne la bord.

Pe la ora şapte toate prăvăliile sunt închise, de când cu măcelul Armenilor; mai târziu de ora aceasta nimeni n-are voie să mai circule pe strade şi nici o barcă nu poate să plece de la ţărm.

Seara, după terminarea serviciului, e ora repausului pe bord; clipele dulci şi fericite când fiecare trăeşte pentru sine însuşi retras în fundul sufletului său.

În cuprinsul acestor câţiva metri e imaginea întregei omeniri; în mic o lume ce s'agită, trăieşte împărţită în trepte sociale, cu gânduri, dureri şi mulţumiri deosebite.

În tribord la pupa se plimbă comandantul, fluerând încet; în dreptul careului un grup de ofiţeri tineri vorbesc şi râd; în provă pe teogă e toată mulţimea adunată.

Se strâng în grupe oameni tot din acelaşi sat şi povestesc sau cântă aşa cum ei simţesc şi inima-i îndeamnă.

... Şi nu-i un cântec singur ca să-l auzi în cor, sau să răsbată numai un glas deosebit, ci sunt crâmpeie frânte de atâtea voci în parte, şi fiecare 'şi cântă încet şi pentru sine, de jale, de dor sau de iubirea – cântece vechi de cine ştie când aduse cu dânşii din vatra părintească, ori altele învăţate pe urmă în armată.

Amestecul acesta de glasuri diferite formează o armonie de murmur vag, un fel de tânguire duioasă şi unită într-o melancolie dulce şi adesea dureroasă, ce tremură în aer până ce se stânge în mare.

De oparte îi strâns un grup, în mijloc văd şi pe vardistul turc ce-l întâlnisem în oraş.

Întreb mirat, şi aflu tot misterul:

Era un român, fost soldat pe Elisabeta şi dezertor de vreo şase ani, de când bastimentele române mai vizitaseră aceste porturi – ciudat lucru... un ţăran român vardist în Anatolia.

Vaporul şi culorile româneşti i au deşteptat dorul de ţară; nu l-a răbdat inima şi a venit odată să mai vadă pe ai lui – găsise vre-o doi oameni tot din acelaşi sat cu el.

Şi în clipele acestea trăia o viaţă întreagă la sânul cald al ţării, în mijlocul mulţimei de oameni – fraţi cu dânsul – cari cântau spunându-i de satul lui, de casă şi părinţi, de fraţi şi de pământul lăsat aşa departe la care de atâtea ori visase răsleţul uitat printre străini.

La spatele lui, unul lungit, pe punte a lene, cu un maldăr de frânghie având drept căpătâi cântă perdut a jale cu ochii ţintă în cer:

Trandafirul rău tânjeşte
Dacă-l smulgi de unde creşte
Tot aşa tânjesc şi eu
După sătuleţul meu...

Tace puţin, şi iarăşi se porneşte din ce în te mai tare zicând tot mai cu foc:

Rămâneţi cu toţi în pace
O-o-f!... mă duc, că n'am ce face!...

Mă uit la ei: vardistul şi oamenii aceia ce stau pe lângă el, nu cântă, nici nu râd; vorbesc încet, aşa ca în spovedanie.

El stă jos ţinând capul în piept şi numai rar scoate vre-o vorbă şi întreabă de ceva, apoi oftează adânc şi clatină din cap încet, abia se mişcă firele moţului prins în vârful fesului roşu.

Ce o fi vorbind oare?... Şi câte s-o fi petrecând în fundul ascuns al inimei sale!...

Când şi a ridicat capul am văzut bine cum îi jucau în lacrimi ochii lui tulburi.

Şi a luat rămas bun căci se sună apelul şi oamenii toţi treceau la front pe borduri.

Pe când unul, cu glas tare spunea rugăciunea de seară, toţi ceilalţi, pe punte în rânduri, cu capetele goale, îşi făceau semnul crucei, iar notele metalice vibrau pierdute'n aer.

Barca, în care el plecase, era departe când am zărit-o potolindu şi mersul; şi s-a oprit dând drumul lopeţilor în voe.

Abia se distingea o umbră stând pe loc în ceaţa ştearsă, a serei – parcă nu se ndura să plece – de ce s'o fi oprit?...

Spre asfinţit de mult dispăruse globul soarelui înecat în adâncul mărei. Zgomotul, viaţa bordului, încetase odată cu cea din urmă tremurare a notelor sfintei rugăciuni de seară. Pe punte nu se mişca nimeni, în cabina comandantului lumina era stinsă; afară, vreo doi oameni în prova de serviciu, şi noi grămadă strânşi în jurul bătrânului Marcheti, mecanicul bordului.

La toţi ni-era drag omul acesta pentru bunătatea inimei şi farmecul povestirilor sale. Ne spunea tocmai din peripeţiile unui naufragiu ce l suferise în Marea-Roşie, apoi amintiri din bătălia navală de la Lissa, unde luase parte în tinereţa sa.

De mult terminase bătrânul, dar noi tăceam cu toţii, stăpâniţi de înţelesul povestirei spuse într o românească aşa... de stricată şi plină de glume şi învăţături de ale meseriei, deprinse o viaţă întreagă în aspra şcoală a mării.

Eră târziu, nici unul nici altul nu se îndura să plece – frumuseţea nopţilor pe mare dă un farmec nespus de dulce grelei vieţi de bord – mişcaţi de liniştea ce ne înconjura, fără să ştim, ne ţintuise în loc un fel de teamă parcă de a nu turbura sfinţenia liniştei ce stăpânea natura întreagă.

O noapte dumnezeească!... frumoasă ca în basme: cerul curat, nici o mişcare nu se simţea, nici o adiere nu înfiora calmul apei moarte. Iar sus, în peretele negru al ţărmului, o licărire albăstrie începu să resfire frunzele copacilor înalţi, şi colţul lunei noi se ivi lucind ca muchea unei seceri de argint înfiptă în vârful unui dafin bătrân.

Furaţi de gânduri pe nesimţite, se coborâse fiecare în adâncul tainic al sufletului, uitând fiinţa celor din prejur.

Un sunet vag ajunse până la noi, o tresărire abia simţită ca un fior slab atinse pacea nopţii.

Ne am ridicat cu toţii ca să vedem ce este.

Cu ochii deschişi, cu auzul aţintit, aşteptam... pe luciul negru al apei abia aluneca o umbră în zare.

Eră o barcă ce se'ndrepta spre noi; nici un zgomot nu s'auzea, doar se simţea uşor mişcarea lopeţilor lină, regulată, fără a scoate pana afară din apă.

„Să ştiţi că i un contrabandist de tutun” spune unul dintre noi.

Barca se apropiase; când a venit alături, în loc să acosteze în bordul în care ne aflam, a ocolit prin pupa vasului şi s a oprit pe furiş la scara din bordul opus. Am înţeles îndată: în bordul din spre ţărm îi era teamă să nu fie zărit la lumina felinarelor de punte.

„Ba... nu, e vardistul turc care a fost azi aci”.

Aduce un răvaş, o legătura cu lucruri pentru un soldat ce o să i le ducă la părinţi în satul lui, şi nişte tutun pe care ne roagă să-l primim, că i foarte bun, de Baffra.

Stă şi ne istoriceşte ciudatul roman al vieţei lui şi chipul cum trăieşte prin locurile acestea. Ne mulţumeşte apoi din toată inima şi pleacă încet, strecurându se prin întuneric.

Noi am rămas privind la dunga de lumină lăsată în luciul apei, ca urmă unui diamant ce taie o sticlă întinsă.

O pierdusem cu toţi din vedere, odată mai apăru în curmezişul cărărei de lumină ce o aşternuse luna de sus, încremenită anume ca o semi lună deasupra unui minaret. În clipa aceea un glas puternic s auzi din spre ţărm.

Santinela de pe mal zărise barca în lumină.

Acelaş strigăt răsună repetat de câte-va ori; şi un fulger scurt licări înroşind c-o pată luminoasă negrul ţărmului în zare, iar bubuitul unei puşti înfiora coprinsul tot, spărgând liniştea nopţei... o clipă numai, căci ecoul se risipi departe pierdut în pustiul întunecat al mării...

X.

Samsun, 6 August

Înainte de prânz primim o vizită neaşteptată.

Un domn bătrân, corect îmbrăcat, se urcă pe punte şi ne salută respecuos; într o mână îşi ţine şapca lui rusească şi în alta o cravaşa de trestie de mare.

E un colonel rus de cavalerie în retragere.

Îl poftim în careu. Începe a ne spune, într o franţuzească stricată, câtă simpatie are pentru Români: a făcut campania din 77, ne cunoaşte foarte bine ţara şi obiceiurile, ne ştiuse şi limba, dar a uitat-o; i-a mai rămas numai două cuvinte pe care le repetă într una, cu deliciu: vin Tragaşani!... ah!... vin Tragaşani!...

Atunci schimbăm berea, cu care îl tratasem, pe vin... şi limba musafirului nostru se desleagă; exploziile de simpatie devin din ce în ce mai dese şi mai puternice.

Ca să ne arate câtă dragoste are pentru Români ne spune o dovadă pentru a ne bucura pe toţi; pe moşiile sale din Caucaz nu are decât Români – noi ascultăm miraţi – da, şi a stabilit o colonie întreagă, vre-o câteva sate româneşti din Basarabia. Şi mulţi proprietari bogaţi au adus oameni tot deacolo.

Guvernul rusesc, continuă el, îi are pe toţi în grijă; iată puteţi vedea: soldaţilor care pleacă din Basarabia trimişi la trupele din Siberia, departe până la hotarele Chinei, le dă pământuri acolo; ei nu se mai întorc, şi familiile lor, duse de guvern pe cheltuiala sa, sunt stabilite spre Manciuria, unde le dă pământuri întinse şi bogate... îi are pe toţi în grijă guvernul rusesc!...

Paharele se golesc, discuţia se încălzeşte, fără să ştim alunecăm în chestiuni naţionale şi de politică străină.

El ne asigură mereu că tare mult ne iubeşte, dar să nu ne supărăm că-i sincer, el vorbeşte drept, aşa-i e felul său – nu-i place de loc cum ne purtăm, după atâtea binefaceri din patea Rusiei... nu, nu stă frumos, zău că nu... oricum, tot creştini ortodocşi ca şi ei... nu, nu stă frumos.

La început noi voiam să-i explicăm, văzându-l însă aşa de sincer şi încredinţat l-am lăsat mulţumindu-ne a-l asculta interesaţi. Nu-i vorbă că mai interesaţi îl priveam cum rădica uşor paharul, căta lung în zare la limpezimea vinului, şi dintr-o dată îl răsturna pe gât, apoi îşi sugea buzele subţitate şi clipea nervos din ochii lui mici, albaştri tulburi care-i luceau printre gene.

Şi-l lăsăm tot timpul să-şi stingă focul care-l ardea în chestiunile politicei înalte; şi noi îl ascultăm în linişte – să-l întrerupem oricum nu stă frumos... e în casa noastră, ş-apoi vinul, deşi uşor la băut, e însă bun şi vechiu.

Soarele ca focul ardea în miezul zilei când am debarcat pe mal în port.

După câţiva paşi am putut observa că oraşul acesta are o înfăţişare ceva mai europenească. Ne oprim în răscrucea a doua străzi largi, pavate cu lespezi mari de piatră. În dreapta se înşiră un rând imens de bolţi – e un bazar oriental.

Curioasă impresie îţi produce această confuză îngrămădire de mărfuri felurite între zidurile vechi, umede şi înegrite de vremuri.

Un muzeu uriaş, fără nici o rânduială. Cum ai păşit sub coperişul de piatră tăiată în bolţi enorme şi negre afumate, te prind fiori în aerul rece şi umed; ca într-o peşteră te îneacă mirosul greu de mucegaiu.

Abia lumina zilei mai poate să răsbată, şi câte o rază caldă se furişază-n taină de-ncearcă să usuce dungi albe înşirate din picături de apă ce se preling cu-ncetul pe ziduri în unghere. Şi-n hausul acesta, te ameţeşte un zgomot vag de mii de voci într-una, care se agită în clocot sub bolţi înăbuşite, isbindu-se între ziduri c-un nesfârşit ecou.

Trecurăm pe lângă o prăvălie cu arme. Ce curioasă adunătură de vechituri: puşti lungi, un fel de şuşanele cu paturi mici sculptate şi încrustate în sidef, pistoale mari turceşti, pumnale fine, artistic lucrate, săbii de Damasc şi iatagane cu lamele curbate.

Ne oprim la o prăvălie de stofe şi mătăsării. Negustorii sunt nişte Greci; cu ochii lor negri, vii, ne prind învăluindu-ne într o privire şireată şi cercetătoare. – Adânci cunăscutori de oameni. – Dintr o clipă te-a pătruns, şi cu o siguranţă uimitoare, te ştie ce eşti, de unde vii şi ce voieşti.

Întreaga prăvălie şi-o răstoarnă grăbiţi numai ca să ne arate marfa; nu cere să-i cumpărăm nimic, dar gura nu le tace; şi laude, ademeniri şi politeţe curg din belşug cu cât se strâng mai mulţi în jurul nostru.

În câteva minute coprinsul tot e inundat în valuri colorate de pânzeturi şi stofe – o beţie de culori vii împletite într-un chip bizar în desemnuri fantastice; după capriţii nespus de ciudate.

Alături e un fel de cofetărie turcească.

Stăpânul un turc, stă în fundul prăvăliei pe un scăunel şi fumează aşteptând liniştit să-i vie muşterii; nici nu clipeşte măcar din ochi.

Îi cer apă şi dulceaţă. El se ridică încet şi cu mişcări măsurate îmi aduce un borcan mare, o lingură şi un pahar, apoi se aşează iar la locul obicinuit. După ce mi potolesc setea, voi să-i plătesc; turcul se uită nedumerit la mine.

Eu mă mir de ce nu vrea să ia banii, şi el se miră de ce-i plătesc când n-am gustat decât odată. N-a fost chip să ne înţelegem. La urmă îmi spune hotărâtor: dacă-ţi place, mănâncă; dacă nu, atâta pagubă. Turcul voia să mănânc tot borcanul, şi nu pricepea cum să-mi iea plată numai pentru că gustasem.

Eşim din bazar şi apucăm la deal pe drumul care duce spre cimitirul oraşului. Străbăteam un cartier sărăcăcios; casele mici şi simple apar prin verdeaţa platanilor stufoşi.

Oamenii aceştia nu pun niciun interes pentru a-şi înfrumuseţa casele prin care locuesc, pentru că nu stau decât foarte puţin în ele. Tot timpul sunt afară în aerul cald şi dulce, în sânul naturii aşa de frumoase, sub un cer limpede, la umbra unei vegetaţii bogate. Pe când la Nord, în frig şi umezeală, sub cerul acoperit de ceaţă, casa e singurul cuib plăcut şi cald în care omul îşi găseşte odihnă şi mulţumire după o muncă chinuitoare în luptă cu aspra natură ce i se împotriveşte.

În drum ne minunăm privind la câţiva turci bătrâni ce stau la umbră şi împletesc ciorapi. Ciudat neam de oameni. Fără să vreau, cătând la chipurile aceste tăcute şi blajine, îmi vine în minte cruzimile săvârşite în măcelurile Armenilor şi groaznica faimă ce aceşti fanatici şi au câştigat de veacuri... aceeaşi mână ce poartă andreaua de împletit ciorapi, mănueşte şi iataganul de rătezat capetele ghiaurilor nelegiuiţi. — Unde apa e mai lină acolo i şi mai adâncă!

Intrăm în cimitir. O grădină frumoasă pe o coastă înclinată uşor spre mare.

Cât ochii pot coprinde nu vezi decât mulţimea de lespezi mari de piatră, cioplite primitiv, şi în neorânduială înfipte în pământ.

Cărările înguste ce şerpuesc în zare se perd printre morminte, şi pacea sfântă a morţei domneşte pretutindeni, iar chiparoşii trişti jălesc de cine ştie când mormintele închise, de multă vreme poate căzute în uitare...

Pe locurile unde se văd coloane rupte şi lespezi mari trunchiate, arată că pământul acolo ţine închisă cenuşa celor cari au fost răpiţi de lume în floarea tinereţei.

Străbatem tot cimitirul în lung şi ne oprim la uşa unei giamii, căci tocmai este ora de rugăciunea serii. Şi în mijlocul acestei tăceri desăvârşite începe să răsune chemarea repetată a unui muezin de sus din minaret. Nu înţeleg ce spune, îl văd cu braţele întinse cum chiamă credicioşii, cu glasul plângător şi plin de pietate.

Urcăm cele câteva scări de piatră; la uşă ne lăsăm bastoanele şi intrăm înăuntru. În momentul în care păşesc pragul un fior scurt îmi fulgeră prin trup: înăuntru e rece, tăcere adâncă şi aproape întuneric. Cu o singură privire coprind tot golul tainic al acestui locaş de rugăciune.

Vre o două raze slabe pătrund prin geamuri mici şi poliesc o parte din zidul afumat; zugrăveala pereţilor e ştearsă, abia se mai cunoaşte o urmă colorată de linii ce se tae în felurite şi mistice desemnuri. Inscripţii încâlcite rămase întrerupte de mozaicul căzut din locul unde fusese înfipt odată cu rară dibăcie de o mână omenească.

La glasul chemării de la templu s-adună credincioşii, şi pe măsură ce ajung îşi lasă papucii în rănd la uşă şi încet păşesc tăcuţi, cu ochii în pământ, cu picioarele goale pe dalele de piatră rece. Trec pe lângă noi fără să ne privească, senini, liniştiţi îşi iau locul obicinuit. O linişte desăvârşită, nici o şoaptă nu atinge sfinţenia tăcerei dinnăuntru: şi toţi întorşi cu faţa în spre Meca, stau cu ochii pe jumătate închişi, perduţi ca într un vis; un fel de meditare pioasă, ideală. Figurile nu spun nimic; nimic nu se răsfrânge din tot ce se petrece în lumea sufletului lor. Târziu începe vag un murmur de şoapte neînţelese şi ei se prosternă cu faţa la pământ, îndoiţi de mijloc se leagănă asemenea mişcărei ce o are un om în mersul călare pe cămilă.

Aceleaşi intonaţii s-aud într un amestec de glasuri stăpânite – cu toţii recitează verseturi din Coran frenetic repetate în limba lui Alah; şi coardele gândirei nu mai vibrează în crieri, li se topeşte mintea în frumuseţea şi bogăţia frazei aşa de arzătoare a poeziei sfinte – şi în beţia de vorbe şi imagini le ard ochii în extaz şi buzele în tremur repetă poezia profetului poet.

Amestecul bizar de însuşiri contrarii e în toată firea acestui neam de oameni. Alăturea de cinste, răbdare şi blândeţă, găseşti cruzimea oarbă, tembeli şi bravi; din liniştea senină trec numai într-o clipă la furie aprinsă.

— Moartea nu este nimic pentru că nu există, zic ei, şi gata sunt oricând cu drag să-şi verse sângele când legea, patria sau padişahul cere.

Fanatic şi erou, acest popor odată a minunat şi îngrozit o omenire întreagă; dar azi... în decadenţă, o soartă tristă îl mână spre peire – e soarta ce pururi au avut-o popoarele îmbătrânite...

XI.

Synope, 26 August

Cea mai bună radă depe toată coasta, este de sigur aci la Synope.

În locul acesta s-a dat vestita bătălie navală dintre turci şi ruşi, în care flota turcească a fost sdrobită şi înnecată în mare.

Şi azi, când ancora se smulge târându-se pe fund, adeseori găsim în pământul lipit de ghiarele ei, monede, lucruri mici, urmele unei lumi ce doarme în adâncimea întunecată a fundului.

O peninsulă înaintează în mare, un istm îngust o leagă cu uscatul, pe şuviţa aceasta de pământ, sus pe şeaua dealului a fost zidită mândra cetate din Synope. Zidurile de centură stau de atâtea veacur în picioare încă; tari, crenelate, mai poartă şi azi în coaste urmele obuzelor ruseşti.

Des dimineaţă a început să cânte o muzică în oraş: era zi de sărbătoare, onomastica Sultanului; aceleaşi şi iar aceleaşi note lungi, chinuitoare, ale unei melodii orientale, le-am auzit repetate din zori până în noapte. Toţi ofiţerii, în ţinută de ceremonie, mergem în vizită oficială la guvernator.

La mal ne întâmpină mai mulţi ofiţeri turci din marină şi infanterie; când trecem pe sub bolta porţii, un soldat de santinelă ne prezintă arma izbind-o cu patul în pământ.

Intrăm într o sală mare; în mijloc o masă, dealungul perenilor sofale şi jilţuri vechi îmbrăcate în postav roşu.

După obicinuitele prezentări şi ceremonii, paşa ne urează bunăvenire, comandantul diviziunei noastre îi răspunde mulţumind, şi convorbirea se angajează între cei mari.

Paşa om foarte plăcut şi deştept, vorbeşte cu drag despre ţara noastră; pare a fi un om cu totul europenizat – din pricină că luase aspre măsuri pentru a împiedica măcelul armenilor i se zicea de turci; în batjocură, Ghiaur Paşa.

După prânz mergem într-o escursie prin împrejurimile oraşului. Paşa ne pusese la îndemână opt cai arabi ce ne aşteptau la mal gata, înşelaţi cu harnaşamente orientale, roşii sau verzi, împodobite cu cusături de fir.

Eşim din cetate călăuziţi de patru aşchiri călări şi înarmaţi; ne îndreptăm la deal abia putând să stăpânim caii mici, iuţi şi nervoşi ce se frământă într-un joc fără astâmpăr; tocmai târziu s-aştern la drum în trap întins.

Ajungem pe înnălţimea din capul peninsulei.

În depărtare se zăresc albe zidurile cetăţii; şi în urma lor se întinde un deşert de nisip roşu. În transparenţa de aer şi lumină ş aprinde un joc de licăriri ciudate pe această mare întinsă de nisipuri arzătoare.

Jos, la picioarele noastre, înainte, în dreapta şi în stânga se întinde marea calmă, adormită într o strălucire orbitoare; în liniştea miezului de zi nimic nu poţi surprinde în tot pustiul acesta de apă argintie.

Ne oprim şi descălicăm pe marginea unei prăpăstii; aci se înalţă ruinele vechiului templu zidit de regele Pontului, Mitridate Eupator.

Tăcuţi, ca n faţa unui mormânt, privim grămada de dărâmături rămăşiţa falnicului monument, ce-a strălucit cu 100 de ani înainte de Christ, trăeşte încă păstrând în sfânta ei singurătate taina veche a lumei asiatice.

Blocurile aceste de granit cioplit cu atâta măestrie au viaţă încă pentru a ne dovedi blestemata morală a timpurilor trecute. Câtă muncă omenească cheltuită pentru nebuna fantazie a unui singur om... câtă sudoare şi câte lacrimi s'o fi scurs pe luciul acestor pietre... podoaba operei atâtor mii de necunoscuţi cari lucrau pentru glorificarea oarbei vanităţi a unui potentat tiran.

Ne întoarcem înapoi pe un drum mai scurt ce trece printr o pădure bătrână de măslini. În vale lăsăm caii plini de spume aşchirilor ce ne însoţeau, şi intrăm pe jos în oraş.

Auzisem că în această localitate guvernul turcesc trimitea în exil pe mulţi dintre osândiţi politici. E drept că acest loc este foarte potrivit; asigurat de trei părţi, căci e împresurat cu apă, numai o parte e legată cu restul ţărei, şi acolo sunt zidurile cetăţii, tari încă şi bine păzite Se zicea că şi un ofiţer din artileria turcă ar fi trimis aci ca pedeapsă pentru că luase parte la o revoltă din Stambul.

Eram foarte curios să-l văd.

Cum mergeam singur prin port, zăresc la masa unei cafenele, în mijlocul unui grup de turci, un ofiţer român – era camaradul meu de bord, prietenul Nicu Iohnson, cum îi ziceam noi din cauza tăeturei englezeşti a favoriţilor săi.

Mă apropii de masa la care sunt poftit şi fac cunoştinţa celor ce se aflau de faţă.

Erau doi bătrâni respectabili, îmbrăcaţi europeneşte, purtau însă tot fesurile obicinuite; al treilea, un tânăr îmbrăcat milităreşte, înalt, frumos, cu-o figură aproape copilărească,şi luminată de un zâmbet fin; musteaţa abea-i mijea; în ochii lui mari şi dulci avea o strălucire pătrunzătoare.

Acesta era ofiţerul exilat.

Toţi trei ştiau foarte bine limba franceză; oameni culţi, începură să ne vorbească despre ţara noastră de care aveau cunoştinţi întinse.

În câteva rânduri am încercat ai face să vorbească şi despre dânşii – eram foarte curios să aflu de ce fuseseră exilaţi – n-am isbutit căci se fereau să amintească ceva din trecutul lor.

Într-un târziu unul dintre bătrâni mi a spus oftând din adâncul inimei; „Ah!... dacă ai şti D-ta ce simt când îmi amintesc din viaţa mea, ai înţelege de ce nu vorbesc de trecut... de ce nu vreau să mă uit în urmă... şi nici înainte nu pot să mă uit!...”

Atâta durere înăbuşită tremura în vorbele aceste cu înţeles ascuns, că n-am îndrăsnit a-l mai întreba nimic. Şi toţi tăceam respectând întristarea bătrânului ce-şi netezea barba-i căruntă; iar ochii lui sticleau printre genele stufoase, şi înotând în lacrimi îi aţinti departe la fumul unui vapor perdut pe luciul apei. Acolo în zare un nouraş alb plutea pe marea albastră a cerului, ca o insulă din altă lume... Şi multă vreme a rămas bătrânul aşa, cu ochii ţintă la fumul ce se'nalţă a lene înegrind parcă ţărmul acelei insule cereşti.

Tânărul mi-a spus în câteva cuvinte toată istoria vieţii sale.

Era din o veche familie nobilă; fiul unui paşă din Ianina, făcuse şcoala militară din Stambul. Pe când era în şcoala de aplicaţie, ca ofiţer de artilerie, pe lângă studiile militare se adapase şi din izvorul binefăcător al învăţăturilor din Apus; el, ca şi toţi camarazii săi de clasă, de şi tânăr încă, vedea în adevărata lumină starea îngrozitoare în care se sbătea patria sa.

Cu toţii intraseră în legături cu partidul revoluţionar al junilor turci.

Guvernul a surprins toată mişcarea lor; i-a închis şi a desfiinţat şcoala. Pe cei mai mulţi i-a osândit la moarte înecându-i în Bosfor; pe unii, cari erau din familii nobile, i-a cruţat trimeţându-i în exil prin diferite locuri în Asia.

El fusese condamnat cu să servească 7 ani ca soldat în regimentul de artilerie din Synope.

Nu avea voie să citească decât numai cărţi turceşti.

Căpătase pe ascuns operile lui Volney şi le tradusese în limba turcă, în timpul celor trei ani de când îşi făcea pedeapsa.

— Ca să puteţi judeca ţara noastră, ne spune tânărul, trebue să o împărţiţi în două: poporul întreg deoparte, mulţimea aceea răbdătoare şi cinstită care lucrează numai pentru o mică pătură conducătoare, pentru acei trântori cari în atingere cu civilizaţia europeană au ajuns mai răi şi mai tâlhari ca înainte; aceştia au perdut natura lor primitivă, şi-au schimbat şi fondul prim bun care-l aveau.

— Ah!... dacă am avea şi noi o mică parte numai din libertăţile de care le aveţi în ţara D-voastră.

— Ştiţi care e diferenţa dintre români şi turci?......dar, nu vă supăraţi?... ne spune unul dintre bătrâni. Românii, totdeauna mândri, zic: suntem civilizaţi. Turcii, totdeauna încăpăţânaţi, zic: nu vrem să ne civilizăm, rămânem aşa cum suntem.

— Şi ce credeţi despre viitorul Turciei, întreb eu.

Tânărul tace, bătrânul îşi ridică ochii la cer, oftează adânc, şoptind rar: nimic, nu mai putem aştepta nimic!...

Când ne am despărţit, bătrânul m a apucat de braţ şi, privindu mă în adâncul ochilor, mi a spus cu glasul înecat: „D ta nu poţi să înţelegi ce nseamnă a trăi fără să aştepţi nimic!...”

A doua zi, seara, se dă pe bordul Elisabetei o serbare la care iau parte autorităţile civile şi militare ale oraşului.

La pupă, pe dunetă, toate erau împodobite cu mult gust; pavilioanele tuturor naţiunilor fluturau uşor în vânt arătându-şi feluritele culori; pe roata cârmei ce răsfăţa, roşu cu semiluna albă la mijloc, pavilionul Turciei.

Lămpile mici, electrice, străluceau înşirate dealungul bordului; lumina lor se resfrângea tremurând în oglinda apei limpezi.

Cele două proectoare electrice de pe comandă, de cu vreme începură a trimite snopuri de raze luminoase spre mal, în dreptul debarcaderului, pentru a lumina calea bărcilor ce aduceau invitaţii la bord.

Pe la 9 ore a sosit paşa împreună cu ofiţerii de diferite arme şi grade.

Erau şi câţi va străini cari veniseră însoţiţi de familiile lor: un inginer italian, un doctor german şi mai mulţi greci. Din toată mulţimea, două persoane atraseră privirile noastră: soţia doctorului, un tip de frumuseţe, mai cu seamă ochii ei blânzi, albaştri, aveau acel farmec visător al femeilor germane; şi un maior de artilerie, negru cu dinţii albi ce-i sticleau printre buzele groase; avea părul des şi creţ: tip de mulatru.

Convorbirea o întreţineam mai mult cu străinii, căci turcii stau înfipţi pe scaune mestecând liniştiţi şi cu sfinţenie prăjiturile cu care fuseseră trataţi.

Soţia doctorului, foarte încântată, în mijlocul unui grup de ofiţeri esclama suspinând:

— „Ah!... ce rău îmi pare că o să plecaţi aşa curând; în sălbăticia asta unde trăesc, când voiu avea fericirea să mai schimb vreo vorbă cu astfel de oameni”. Eu intru în vorbă cu maiorul negru; dar mă înţeleg foarte greu căci abea ştie vre o două cuvinte franceze pe care le repetă mereu: Je compré mousié... jé compré...

Îl îndemn la un păhăruţ de piperment; îl ia în mână şi, cu'n zâmbet fin îmi spune că legea nu-i dă voie: îşi întoarce apoi ochii spre paşă, care tocmai atunci privea în altă parte, şi dintr'odată răstoarnă pe gât băutura oprită, clipeşte apoi şiret şi iar zâmbeşte mulţumit.

Îl întreb despre ofiţerul exilat care se află sub comanda sa. Îmi spune că mai are încă patru ani de pedeapsă dar s-a făcut raport la Stambul pentru graţiarea lui, căci se poartă bine; e om cum se cade, dar a vorbit mai mult decât se cuvine, îmi spune negrul ducând degetul la buze cu'n gest plin de înţeles. „La noi e foarte rău dacă spui mai mult decât este voe...”

Deodată convorbirea de pe punte încetează, toţi ne aţintim auzul... abea ajung până la noi câteva note tremurătoare ale unei melodii dulci, de departe din spre mare. Toată lumea se ridică pentru a privi într'acolo. În lumina argintie a lunei o barcă aluneca încet; şi notele s'apropiau din ce în ce mai clare, mai duioase în farmecul liniştei de noapte.

Era prietenul Iohnson care cânta „Steluţa”.

Paşa fu cel dintâi care bătu din palme, după el începură aplauze zgomotoase.

După scurt timp cântecul încetează; petrecerea continuă: se fac diferite exerciţii, jocuri obicinuite pe bord în asemenea ocazii.

Comandantul Elisabetei ţine un cuvânt de laudă şi mulţumire pentru modul bine voitor şi călduros cu care am fost primiţi în porturile turceşti. Paşa, foarte mişcat, răspunde arătând simpatiile ce le-a avut totdeauna pentru români.

Din mulţime mă simt apucat de o mână – e Iohnson, care mi şopteşte la ureche: „el e jos, ne aşteaptă”. De cu ziuă vorbisem cu ofiţerul exilat ca să vie în timpul nopţei pentru a-i da nişte cărţi. Ne suim într-o barcă îndepărtându-ne de Elisabeta; din zarea întunecoasă ce ne nconjoară se furişează încet o umbra. Nu poate fi el; în barca ce se apropie e un singur om, pare a fi un barcagiu turc ce se lasă uşor înainte la fiecare mişcare a lopeţilor.

Bărcile sunt alături... „eu, eu sunt... m'am îmbrăcat aşa ca să nu fiu cunoscut”.

Plecăm încet toţi trei spre Mircea. Legăm bărcele de scară şi ne suim pe punte; timonierul de quart se uită lung în urma turcului ce se coboară cu noi în careu.

În câteva minute adunăm toate cărţile franceze ce le avem prin cabine; la fiecare nouă carte ce i-o dăm, câte o exclamaţie de mulţumire – e în culmea bucuriei când vede Minciunile Convenţionale de Max Nordau, auzise mult despre aceasta carte – le ia pe rând, le pipăe, citeşte titlurile dintr-o aruncătură de ochi şi, cu sângele în obraz, îmbujorat de emoţie şi bucurie, abea poate să mai lege câteva cuvinte: „cum să vă mulţumesc... când să vă mai întâlnesc oare”...

Cu pachetele subţioară ne scoboram în barcă; cum ne îndepărtăm tăcuţi, prin întuneric, deodată ne cade-n faţă o lumină de foc; scăldaţi într-o strălucire albă rămânem obriţi câteva clipe numai, căci pata luminoasă alunecă pe sub bolta cerului lăsând o dungă sclipitoare ca şi coadă unei comete imense.

Era proectorul electric ce-şi întorsese făşia luminoasă asupra ţărmului, pentru a lumina calea bărcilor; lumea pleca de la Elisabeta.

Am aşteptat privind din umbră până s-a scurs întreg convoiul; în bărcile pline cari alunecau lin pe oglinda străvezie a mării, mulţime de capete şi braţe păreau că se mişcă într-un joc fantastic sub ploaia razelor albe ale conului de lumină.

Când ne-am despărţit, el mi-a spus mişcat, cu glasul stâns: „numai câte o pagină pe zi o să cetesc, ca să-mi ajungă pe toată vremea cât voi sta aci...” şi ochii lui blânzi ardeau licărind în lacrimi.

A doua zi când se lumina de ziuă, şi Mircea îşi întindea pânzele plecând în spre larg, am văzut bine o formă omenească, departe lângă far, cum flutura o batistă albă în suflarea vântului.

... Şi vântul dimineţii, cu adierea-i dulce venind de la ţărm, părea că ne aduce uşor dintr acolo suspinul părerii de rău al unui suflet nefericit...

XII.

Pe mare, 29 August

............................................................
De trei zile suntem pe drum, spre ţară.

De mult a dispărut coasta Asiei Mici rămasă în urmă dormind înfăşurată în ceaţa deasă a toamnei.

Navigam numai cu pânzele. O briză răcoroasă se furişează până în fundul cabinelor; şi Mircea aplecat pe o coastă, cu pânzele bombate, se duce ca săgeata pe luciul mării calme sub cerul clar, albastru. Un cârd de marsuini se întrec în mers cu noi, şi-n jocuri nebunatice se dau afund ca iarăşi să apară ca scuturi argintii lucind pe faţa apei.

Pe punte, toţi oameni sunt veseli; ajungem azi în port... şi mâini e sărbătoare...
............................................................

„Să vede uscatul în prova!”, strigă cu glas tare omul din gabie.

„Constanţa... Constanţa... ajungem”, şoptesc cătând cu toţi să prindă în zare o liniuţă neagră ce joacă tremurând în aerul străveziu la orizont.

Ne apropiem de coastă.

E într'amurg; spre asfinţit ceru-i aprins, şi în lumina de purpură a sării se poliesc pe boltă norii de par lespezi de aur ca trepte înălţate. Iar soarele apune uitându se înapoi spre portul ce rămâne mai lucitor şi mândru sub razele din urmă – aşa cum îl visăm s-ajungă în viitor —.

Din largul mării Mircea, bătrân dar mândru încă, se'ndreaptă spre uscat şi sboară cu pânzele întinse dorind s'ajungă în port.

Pe sus pluteşte lin, cu aripele obosite, o pasăre grăbită: să întoarce spre ţărm la cuib ca să se culce.

Suntem aproape. Pe cheiu se vede lumea sosită să ne aştepte: batistele se mişcă în aer urându-ne bună venire!...

Iar flamura lui Mircea, din vârf de la catarg, răspunde fluturându-şi culorile în vânt, şi în jocul ei prin aer se apleacă şi se'înalţă de pare că salută pământul ţării noastre...

August 1896.

TE-AR MAI PUTEA INTERESA