Editura Global Info / Literatură

Liviu Rebreanu

Alibi

Ei, acuma de unde pornim, Alecule? întrebă primul-procuror cu o îngrijorare pe care zadarnic se silea să o ascundă.

— De la început, stimate domnule prim’, mormăi judecătorul de instrucţie Babulea, ironic şi sigur de sine, ca şi când el de mult ar fi avut în buzunar dezlegarea tainei.

— Care început dacă nu te superi? stărui cellalt.

— Asasinul! zise Babulea puţin emfatic.

Erau prietini din copilărie, piteşteni get-beget. Primul-procuror Ionel Vasilescu, înalt şi slăbuţ, cu nişte ochi căprui speriaţi, cu mustăţi ciupite de cărunţeală, timpuriu, ce-i brumase şi părul prea stufos, avu veşnic scrupuluri şi neîncredere. Foarte conştiincios, se ferea de concluzii pripite şi, tocmai pentru că în mâinile lui se afla soarta atâtor oameni, devenea zgârcit cu afirmările categorice. Alexandru Babulea, dimpotrivă, nu se îndoia niciodată de propria-i perspicacitate. Cu cât realităţile îl dezminţeau mai des, cu atât dânsul dobândea mai mare încredere în talentul său înnăscut de detectiv că nimic nu-i scapă. Voinic, spătos, gras, cu respiraţia scurtă şi grea, cu ochii aspri de oţel, cercetători şi sfredelitori, făcea impresia unui agent de siguranţă recrutat din vreo mahala, deşi era vlăstarul unei familii burgheze, cu stare, cunoscută şi respectată în Piteşti…

— Atunci noroc, dragul meu! sfârşi Vasilescu, recomandând ca de obicei cu glas aproape îndurerat: Şi prudenţă!

De fapt, în ciuda aparentei certitudini, de astă dată şi Babulea avea oarecare emoţie. Era vorba de un caz cum nu i se mai ivise în toată cariera lui de peste douăzeci de ani de judecător de instrucţie. Nu crima în sine, deşi executată cu o cruzime şi un sânge rece nemaipomenit la Piteşti, ci împrejurările ei şi lipsa desăvârşită de orice urmă sau indicii care să permită vreun început de identificare a ucigaşului. După douăzeci şi patru de ore de la descoperirea celor două cadavre, Babulea se afla mai deconcertat decât în clipa când poliţaiul Brancovici, un bătrânel cochet şi mereu mahmur, i-a adus vestea menită să îngrozească paşnicul orăşel argeşan… Senzaţia era cu atât mai vie cu cât victimele făceau parte din negustorimea bogată, temelia socială a Piteştilor. Agatie Vasiliu, trecut de şaizeci de ani, se retrăsese din afaceri de curând. Circulau legende despre averea lui, toată în monede de aur, păstrată acasă şi ascunsă aşa de bine, că nimeni, afară de el şi soţia sa, n-ar fi fost în stare să găsească decât cel mult firimituri. Cel puţin aşa se spunea. De trăit, însă, trăiau extrem de modest, dacă nu chiar meschin. Zgârcenia soţilor Vasilescu sporea pe măsură ce îmbătrâneau. Casele lor din Piaţa Libertăţii păreau veşnic pustii. Trăiau singuri, fără ţipenie de om lângă dânşii. Curtea mare, un sfert de pogon, avea spre stradă un gard de scânduri, printre care niciun ochi nu putea străbate înlăuntru. Poarta, totdeauna zărnită, părea ruginită în ţâţâni, iar portiţa, scârţăia jalnic de câte ori intra cineva, ca şi când ar fi vrut să dea de ştire. Cele două corpuri de case, în fund, abia se vedeau dintre arborii bătrâni şi neîngrijiţi ce umpleau curtea, lăsaţi parcă înadins ca nişte paznici ocrotitori. Bătrânii locuiau numai în corpul din dreapta, trei camere cu o bucătărie-spălătorie şi o mică marchiză indicând intrarea. Cealaltă casă, aidoma ca înfăţişare şi paralelă ca aşezare cu prima, stătea goală de teama să nu nemerească niscaiva chiriaşi ticăloşi care să-i jefuiască… O remiză aproape ruinată, între ambele corpuri de casă, era plină de lemne, iarna-vara deopotrivă. Înspre vecini curtea era apărată de o împrejmuire de zid înalt de doi metri deasupra căruia, pentru deplină siguranţă, se adăogase şi o împletitură de sârmă ghimpată. Mai cu seamă zidul acesta făcuse pe judecătorul Babulea, azi-noapte, pe când studia afacerea, să tragă întâia concluzie:

— Ucigaşul n-a putut pătrunde decât pe portiţă!

Imediat însă i s-a ivit în minte restricţia:

— Ucigaşul sau ucigaşii?

Putea să fi fost unul, dar tot atât de sigur puteau să fi fost doi, cel puţin după primele cercetări. Cadavrul bărbatului s-a găsit în sufragerie, adică în odaia de lângă bucătărie, unde zăcea cealaltă victimă strangulată, bătrâna…

Babulea, de altfel, se simţea el însuşi o victimă a împrejurărilor neprielnice în care trebuia să instruiască o afacere atât de dificilă. În zadar căuta dânsul să introducă metode civilizate şi să aplice tehnica modernă în conducerea cercetărilor. Se izbea de primitivismul mediului şi al organelor executive. Până să fie chemat dânsul la faţa locului, anchetase întâi sergentul de stradă, pe urmă un subcomisar şi, în sfârşit, poliţaiul însuşi, care, spre a descoperi mobilul crimei, se apucase să scotocească prin sertare, împreună cu d-na Ziţa Vasiliu, cumnata victimelor, ca să vază dacă şi ce s-a furat…Nici primul-procuror nu s-a emoţionat de tânguirea lui, zicând naiv:

— Lasă, dragă Alecule… Noi n-avem de-a face cu criminali profesionişti care-şi înscriu amprentele digitale în registrele poliţiei. Tâlharii noştri sunt mai diletanţi şi întrebuinţează tehnica patriarhală…

— Fireşte, de la cap se strică peştele, observă Babulea puţin amărât. Dacă tu, şeful parchetului, vorbeşti astfel!

Fără să fi audiat încă pe cineva, numai după constatările şi observaţiile sale, în casa crimei, coroborate cu procesele-verbale ticluite de poliţie în privinţa felului cum s-au descoperit cele două cadavre, cel puţin două zile, mai sigur însă chiar trei, de la săvârşirea nelegiuirii, judecătorul de instrucţie se străduia să dibuiască măcar un punct de sprijin, solid, real, pe care să-şi ridice construcţia. În clipa când va putea răcni către cineva, indiferent cine, cu o umbră de bănuială: „Tu ai ucis!… De ce i-ai ucis?”, atunci afacerea va fi pe roate, chiar dacă cel apostrofat nu va avea nici în clin, nici în mânecă cu crima. Aici însă lipsea parcă însăşi posibilitatea bănuielii, încât Babulea îşi zisese furios aseară închizând dosarul:

— Deocamdată toţi piteştenii pot fi criminali sau niciunul… Ceea ce dovedeşte că eu sunt idiot!

Pe urmă lucrurile s-au mai limpezit puţin, fiindcă azi-dimineaţă a lucrat mai sistematic. A reconstituit cronologic desfăşurarea întâmplărilor după depoziţia dată poliţiei de către d-na Ziţa Vasiliu… Era sigur că bătrânul Agatie Vasiliu a fost sâmbătă dimineaţa în piaţă, unde s-a întâlnit cu fratele său Take, soţul Ziţei, negustor chiabur. Sâmbătă după amiază servitorul preotului Tănăsescu a intrat în curtea lui Agatie, trimis de stăpânul său să-l cheme pentru a încheia socotelile eforiei bisericeşti. Servitorul a bătut la uşa marchizei, dar n-a răspuns nimeni şi a conchis că nu e nimeni acasă; preotul însuşi, aflând aceasta, a socotit că bătrânii vor fi ieşit până la Take sau vor fi plecat la Bucureşti, cum aveau obiceiul să plece uneori, probabil spre a stârni zelul vreunor debitori răi-platnici. Sâmbătă pe seară servitorul popii a fost trimis din nou şi s-a întors cu acelaşi răspuns. Sâmbătă noaptea a nins, prima zăpadă a anului. A nins şi duminecă toată ziua încât după amiază au apărut săniile cu zurgălăi, mai ales spre Trivale. Luni după amiazi preotul Tănăsescu a trimis a treia oară servitorul la Agatie Vasiliu, care, fiind preşedintele eforiei, trebuia negreşit să iscălească anume hârtii. Fără nicio bănuială urâtă şi numai de grija hârţoagelor care nu puteau fi rezolvate fără semnătura bătrânului, preotul s-a repezit personal până la Take, să se intereseze când vine Agatie acasă. Fireşte, soţii Take Vasiliu habar n-aveau de nimic şi nu putură satisface curiozitatea preotului. În preajma cinei însă Take spuse Ziţii cu o compătimire în care era şi remuşcare:

— N-ar fi rău să trimiţi pe Mia după masă să vază ce-i pe-acolo… Nu de alta, dar te pomeneşti că a dat vreo boală peste ei şi n-are cine să le întindă un pahar cu apă…

Mia, servitoare de peste douăzeci de ani în casa lor, adusă de Ziţa în inventarul zestrei, se scutură cu groază şi refuză să meargă:

— Aoleu, coniţă… nu mă duc nici să mă omori şi să mă tai în bucăţele!… Că mi-e urât şi ziua să intru la dumnealor, darmite seara!…

Ziţa n-a insistat. Ştia că servitoarea nu simpatiza nici pe Agatie şi mai puţin pe Elena, care era cam iute la gură şi o bruftuluia de câte ori o întâlnea, subt motiv că ea nu e obişnuită să tolereze servitorilor nici o intimitate şi cu atât mai puţin Miei. Dar a doua zi, ieri, marţi, s-au dus amândouă împreună. Portiţa de-abia au putut-o deschide din pricina zăpezii. În curte zăpada era ca un cearşaf întins, semn că n-a umblat nimeni. Picioarele li se înfundau, păşind, până aproape de genunchi.

— Ori nu sunt acasă, ori…

Ziţa nu-şi sfârşi gândul, observând cu spaimă că uşa marchizei se afla întredeschisă, uitată sau lăsată aşa numai de vreun străin, fiindcă Agatie o închidea totdeauna cu mare atenţie. Când au pătruns în casă şi au dat peste cadavrul lui Agatie ghemuit la picioarele mesei ca un câine de pripas, servitoarea a început să răcnească din răsputeri, repezindu-se în curte afară şi alarmând vecinii.

— Aoleu!… Săriţi!… Ajutor!

Nu mai puţin îngrozită, Ziţa a ştiut totuşi să-şi stăpânească firea şi să se gândească numaidecât la biata Elena. Porni spre bucătărie. Cum trecu însă pragul sufrageriei, o văzu întinsă pe podele cu faţa în jos. Atunci deodată îşi pierdu şi ea stăpânirea. Îi fulgeră prin minte că tâlharii trebuie să se afle încă în casă, undeva, poate în bucătărie, şi se aştepta parcă să se năpustească şi asupra ei… Năvăli afară împleticindu-se, vrând să ţipe şi neizbutind să scoată niciun glas… Se adunase lume destulă. Ordonanţa ofiţerului care stătea cu chirie la d-na Niculescu-Lungu a fost trimisă în goană să cheme poliţia. Un sergent, mai speriat ca toţi, răsărit cine ştie de unde, printre oamenii care se cruceau şi se întrebau cine să fie ucigaşul, se postase în uşa marchizei şi nu dădea voie nimănui să intre…

Raportul poliţaiului specifica foarte energic că s-a găsit uşa şifonierului din antreu deschisă şi rufăria din două rafturi aruncată pe jos, dovadă că ucigaşul a căutat bani, dar a trebuit să renunţe, probabil fiind surprins de cineva. Pe masa din sufragerie s-a aflat o oală de lut de circa doi litri capacitate, goală. D-na Ziţa Vasiliu, cumnata victimelor presupune că în oala aceasta ar fi păstrat Elena amanetele de valoare, bijuterii mai ales, ştiindu-se că avea obiceiul să împrumute pe amanet… încolo, printr-o cercetare sumară, s-a descoperit suma de peste două sute de mii de lei, numai în monete de aur, ascunse în diferite colţuri…

— Mircea e criminalul! izbucni deodată judecătorul Babulea, ca şi când s-ar fi coborât duhul revelaţiei în sufletul său.

Totdeauna a contat dânsul pe inspiraţie. Când orice speranţă pare pierdută, soluţia ţâşneşte ca o săgeată din adâncimile subconştientului. Legăturile şi motivările vin pe urmă şi se înşiră ca nişte verigi ale unui lanţ miraculos.

Mircea era unicul fiu al d-nei Niculescu-Lungu, vecină cu casa crimei. Văduvă de mulţi ani, d-na Lungu şi-a pus toate nădejdile în băiatul ei drag. A cheltuit cu dânsul tot ca să-l facă om. A ajuns, cu chiu, cu vai, avocat, dar numai cu titlul, căci în realitate nu făcea decât chefuri în tovărăşiile cele mai pestriţe. Altfel foarte simpatizat de toată lumea, fiind spiritual şi vesel, încât nu exista petrecere în Piteşti şi împrejurimi de la care Mircea Lungu să lipsească. Se îmbăta anevoie şi, oricât ar fi fost de cherchelit, rămânea veşnic drăguţ şi cu voie bună.

— Imediat să-mi fie adus la cabinet Mircea Niculescu-Lungu! ordonă magistratul instructor grav şi sever.

Se plimba prin birou frecându-şi mâinile de nerăbdare şi de satisfacţie. Din clipa când i s-a ivit numele acesta, misterul începu să se limpezească treptat. Mircea şade la maică-sa, vecin direct cu Agatie Vasiliu. Toată lumea ştia că bătrânul Agatie şi mai ales coana Elena îl iubeau ca pe copilul lor. Se vorbea chiar că Agatie l-ar fi pus în testament ca moştenitor principal. În orice caz, Mircea umbla foarte des prin casa cu crima şi era foarte bine primit… Restul, adică crima, venea de la sine. Etern în goană după bani, Mircea a pregătit de mult uciderea bătrânilor, pe de-o parte ca să-i jefuiască, apoi ca să ajungă mai curând la moştenire… De vineri a răspândit vestea că a doua zi pleacă la Câmpulung la o nuntă mare unde speră să petreacă măcar trei zile. De fapt, îşi pregătea un alibi: El nu ştie nimic, a lipsit din Piteşti, eh!

„Dar pe mine nu mă leagă nimeni de gard!” îşi zise Babulea cu mândrie.

Îşi aduse aminte că Mircea e nepotul primului preşedinte al tribunalului. Avu o ezitare. Ce-o să spuie preşedintele când îi va aresta nepotul?… Dacă e criminal, n-am ce-i face.

Mircea Lungu apăru în faţa judecătorului de instrucţie cam buhăit şi morocănos. Fusese sculat din somn. Numai azi-noapte sosise de la Câmpulung şi de sâmbătă nu dormise decât pe apucate, încât era copleşit de osteneală parc-ar fi tras la jug.

Se cunoştea bine cu Babulea. Făcuseră împreună şi câteva petreceri. De aceea Mircea întrebă nedumerit:

— Ce s-a întâmplat, domnule preşedinte, de m-ai ridicat din pat când mi-era somnul mai dulce?

Judecătorul îl fulgeră cu o privire dispreţuitoare, zicând:

— Mă mir că nu bănuieşti nimic!… Orice cinism are margini… Apoi, după o mică pauză calculată, continuă brusc şi insistent: — Cunoşti pe Agatie Vasiliu?

— Cum nu… Chiar bine! răspunse Mircea.

— Ştii că dădea împrumuturi pe amanet?

— Da…

— Ştii unde păstra amaneturile?

— Într-o oală, ştiu.

— Şi unde ascundea oala?

— Într-un dulap de rufe…

— Atunci de ce i-ai omorât? strigă Babulea cu alt glas.

— Pe cine? se miră acuma Mircea Lungu.

— În zadar vrei să tăgăduieşti… Am toate probele!… Mai bine mărturiseşte sincer dacă vrei să-ţi uşurezi situaţia. Cum i-ai ucis? Spune, repede!

Mircea Lungu îşi aminti deodată ca prin vis că a auzit ceva aseară despre asasinarea soţilor Agatei Vasiliu. Perplex şi încă mahmur, întrebă:

— Cum, adică eu i-am omorât?…

— Va să zică recunoşti? triumfă judecătorul.

— Bine, dar eu de sâmbătă am fost plecat la nuntă!

— Alibi! observă Babulea dispreţuitor. Nu merge!… Întâi i-ai ucis, pe urmă ai plecat să petreci! Eşti un monstru!

Mircea se simţea cu desăvârşire frânt. Vedea în ochii judecătorului atâta gravitate, că-l ostenea mai rău. Dar acuzaţia era atât de absurdă, că părea mai curând o farsă de prost-gust pusă la cale de prieteni ca să-i încerce gradul de trezie. Cu o resemnare jovială, zise deodată:

— Domnule preşedinte, mărturisesc tot ce doreşti!… Numai lasă-mă să dorm câteva ore!… Trei nopţi n-am dormit ca lumea. Sunt distrus. Abia mă ţin pe picioare… Pe urmă, ştii, nu mă dau înapoi… Orice pofteşti!

— I-ascultă, unde te trezeşti? strigă Babulea indignat. Crezi că cu astfel de tertipuri ai să mă induci în eroare?… Pe mine, vulpe bătrână?… După alibi, vrei circumstanţe atenuante?… Aidade!

— Foarte bine, declară ironic Mircea Lungu. Aveţi nevoie de un inculpat şi nu găsiţi. Perfect. Eu vă stau la dispoziţie până se va găsi criminalul adevărat. Eu tot n-am nicio ocupaţie serioasă, aşa că mă pot preta bucuros la orice experiment!

TE-AR MAI PUTEA INTERESA