Editura Global Info / Literatură

Liviu Rebreanu

Baroneasa

Nu se pomenea fată mai frumoasă în toată Ilva-Mică şi-n împrejurimi ca Ileana Mariucăi lui Dosoftei. Se dusese vestea pretutindeni părului ei cel negru ca mura, des ca peria şi lung ca un şarpe, buzelor ei cele roşii ca zmeura şi umede ca o floare stropită de rouă. Nici n-apucase să împlinească şaisprezece ani, şi se şi găsi împresorată de pâlcuri de peţitori, cari de cari mai frumoşi, cari de cari mai bogaţi. Dar Ileana nu vrea să vadă pe nimeni şi nu vrea să audă de nimeni. Iar voinţa Ilenei era sfântă, căci pe Ileana toată lumea o răsfăţa, până şi mama ei cea vitregă.

Fiindcă era aşa de frumoasă, Ileana nu era silită să lucreze nimic. Toată vremea se gătea şi visa. Îi plăcea, mai ales, să viseze, căci viaţa e mai frumoasă visată decât trăită; căci dacă n-ar fi visat, ar fi trebuit să vadă că tatăl ei e calic, mai calic ca toată lumea; că mă-sa vitregă e beţivă, mai beţivă ca toate femeile, şi că nici în Vinerea Patimilor nu e trează; că ar trebui să se mărite cu vreunul din flăcăii ceia unsuroşi şi sfrijiţi, de care sătenii zic că sunt frumoşi şi bogaţi; că astfel ar trebui să facă şi ea copii şi să muncească şi ea ca o roabă. Ea însă nu vrea să vadă lucrurile acestea, şi de aceea visa. În visurile ei apoi, în loc de peţitori murdari şi zdrenţeroşi, vorbea numai cu feţi-frumoşi şi cu feciori de împăraţi, care se războiau între dânşii şi se luptau cu fel de fel de balauri ca s-o poată câştiga pe ea de nevastă. Iar visând mereu, a început să creadă că visurile sunt adevărata viaţă, şi viaţa e numai un vis.

I se părea Ilenei că ea e o prinţesă surghiunită aci, între ţăranii cei toropiţi de trudă, şi că va veni vremea când se va isprăvi surghiunul şi se va întoarce în palatele cele fermecate. Ca să fie mai hodinită, s-a dus şi la ghicitorul din Măgura, ca să-l întrebe cine-i e sortit. Şi ghicitorul i-a răspuns întocmai ca şi babele cele înţelepte, cari se mirau de frumuseţea ei:

— O să vie un fecior de împărat cu căruţă de aur, cu armăsari de argint şi cu slugi de aramă. O să se oprească, cu tot alaiul, înaintea unei căsuţe dărăpănate, cu coperiş de paie. Pe prispa căsuţei o să şază o fată frumoasă ca o rază de lună. Slugile o să întinză un covor de mătase de la caleaşca prinţului şi până la picioruşele fetei. Şi prinţul o să ia fata de mână, s-o sărute pe frunte şi s-o urce în căruţă. Pe urmă, pocnind din harapnice, o să se ducă departe, până la al şaptelea hotar…

D-atunci înainte Ileana prinse a sta toată ziulica pe prispă, aşteptând să sosească feciorul de împărat şi s-o ia cu dânsul.

Şi fiindcă voinţa Ilenei era sfântă, într-o bună zi se ivi şi feciorul de împărat. Era un baron ungur, bătrân ca vremea, galben ca turta şi stors ca lămâia. Trecea prin sat într-o caleaşcă trasă de patru armăsari albi. Când auzi Ileana tropotul cailor şi huruitul roţilor, ridică fruntea şi se uită lung, ademenitor, cu ochii ei cei de cicoare, la caleaşca boierească. Inima îi bătea grozav şi-şi zicea înfricoşată: „poate c-a sosit!”…

Baronul o zări din goana cailor, opri caleaşca. Slugile se repeziră să-i ajute ca să se dea jos. O luă de mână pe Ileana, o sărută pe frunte şi o urcă în trăsură, aşezând-o la dreapta lui pe pernele moi de mătase portocalie. Îi spuse la ureche vorbe ciudate, străine, din cari ea nu pricepea nimic, dar cari îi sunau în creieri ca un bâzâit dulce de bondar bătrân. Caleaşca plecă în goană, armăsarii păreau că suflă foc pe nări…

Pe-atunci Ileana avea tocmai şaisprezece ani, iar baronul, şaizeci şi şase. Şi fiindcă Ileana era atât de tânără şi frumoasă, iar baronul atât de bătrân şi bogat, s-a ales dintr-însa ibovnica cea mai răsfăţată a boierului. Acum Ileana avea tot ce dorea: mâncări alese, băuturi scumpe, mătăsuri rare şi bani mulţi, câţi îi cerea inima. Toate acestea pentru câteva sărutări şi îmbrăţişări. Era deci fericită.

Dar apoi, într-o bună zi, se pomeni că baronul moare. Moare şi el, ca orice om necăjit. Pe ea însă nici la moarte n-o uită. Îi lăsă palatul în care stătea, cu tot ce se afla într-însul, cu toate pământurile, cu toţi banii. Fără să-i ceară măcar să-l mai sărute o dată.

Ileana l-a plâns, l-a înmormântat şi l-a jălit. E-a jălit o lună, două. Pe urmă s-a pus pe gânduri. Şi-a zis:

„Sunt tânără şi frumoasă ca o iconiţă din perete. Bani am. Nimic nu-mi lipseşte… în afară de cinste. E! Parcă toate fetele tinere şi frumoase au cinste!… Am însă nevoie de ceva. De iubire! Iubirea cea mare, cea adevărată, cea pătimaşă, aceea unde nu se dă nimic şi nu se ia nimic”…

Şi fiindcă voinţa Ilenei era sfântă, au venit mulţi prieteni cari au iubit-o. Şi ea nu simţea că de cârpa baronului nu se apropie nimeni cu iubire adevărată, îi părea bine că are bani şi e iubită.

Pe urmă a început şi Ileana să bage de seamă că iubirea cea adevărată nu se apropie de dânsa. A încercat s-o atragă, s-o momească, dar n-a izbutit. Şi când a văzut că nu izbuteşte, s-a învoit cu viaţa: ea dă paralele, viaţa să-i dea iubirea. Orice iubire. Căci i-e sete de iubire. Şi a prinsa-şi schimba iubirile cum îşi schimbă alţi oameni cămăşile.

Vremea trecu foarte repede. Ileana se trezi tocmai când avu în spate o jumătate de veac şi când ţăranii cereau să-i cinstească cu rachiu şi să stea cu ei la masă ca s-o iubească. S-a învoit din nou cu viaţa şi, după şampaniile franţuzeşti, a băut rachiu cu ţăranii, îi părea bine că-i zic baroneasă şi o iubesc. Dar începea să simtă că mătăsurile şi catifelele îi fac rău. Îi era dor de obârşie, de vremea când visa. A lepădat deci straiele cele pompoase şi a îmbrăcat iar hăiniţele cele frumoase, ţărăneşti. Nu mai vrea să se deosebească de celelalte femei. Numele doar să-i rămâie: baroneasa. Astfel, apoi şi-a găsit şi ea prietene, ea, care toată tinereţea şi-o petrecuse cu servitori şi cu mobile cari o priveau ca pe o străină şi parcă îi aruncau mereu în obraz necinstea. Prietenele acestea nu-i scormoneau trecutul şi nu se sinchiseau de prezentul ei. Îi iertau toate păcatele. Cel mult o pizmuiau pentru belşugul, pentru toată viaţa ei trecută, şi beau şi ele cu dânsa rachiu prost din păhărele de cristal, şezând pe scaune de pluş, holbându-se la tablouri scumpe.

În sfârşit, prinseră a-i cădea şi dinţii, cei ce fuseseră albi ca spuma şi ajunseseră negri ca păcatul, îi căzu şi părul cel des ca peria. Buzele ei cele roşii şi umede se spălăciră şi se moleşiră. Ochii îşi pierdură tot focul cel ademenitor. Părea, în mijlocul rămăşiţelor de belşug, o stafie întârziată, o amintire urâtă a unor vremi frumoase.

Şi începu iar să se gătească şi să viseze, ca în vis să se vadă iar tânără şi frumoasă, să aştepte iar vreun făt-frumos care s-o ia şi s-o ducă departe, mult mai departe de cum a dus-o odinioară…

TE-AR MAI PUTEA INTERESA