Editura Global Info / Literatură

Liviu Rebreanu

Bibi

Era un zgomot ciudat, fâşâit de paşi, şoapte de glasuri străine, întretăiate de câte o izbucnire nerăbdătoare, apoi tăcere, apoi plânsete înăbuşite.

Bibi se trezi supărat şi-şi frecă ochii somnoroşi cu mâinile-i grăsune. O şuviţă răzvrătită îi atârna tocmai pe nas, îl gâdila şi-l necăjea. De aceea se porni pe scânceală. Dar se opri curând, foarte mirat că nu vine nimeni să-l mulcomească. Se ridică în pătuceanul împrejmuit cu grilaj de lemn, să se uite prin odaie. Nu era nimeni. Nici măcar guvernanta, uscată ca o scândură şi cu un neg pe nas, pe care n-o putea suferi, începu iar să mârâie, dar iar încetă singur plictisit. N-avea chef de plâns cu temei, altminteri s-ar fi pornit pe nişte ţipete de ar fi sculat toată casa în picioare, ca altădată. Era posomorit, parcă i-ar fi dat să bea ceai de siminichie cu sare amară.

„M-a înşelat «scândura», se gândi Bibi cu necaz văzând patul guvernantei neatins. M-a minţit aseară că se culcă şi ea, şi când colo… Am s-o spun măicuţii!”…

Şi numaidecât începu să cheme cu glas miorlăit:

— Măicuţă!… Măicuţăăă!…

Strigând, văzu pe scaunul de lângă pat nişte haine negre, aşezate frumos. „Sunt noi”, îşi zise dânsul, căci pe celelalte le murdărise alaltăieri, când a căzut, jucându-se de-a lunecuşul, într-un băligar. Tocmai atunci auzi de-afară şi vocea tăticului:

— Mi se pare că s-a deşteptat copilul!… Ia vezi d-ta, mamă…

Bibi se bucură că a venit mama-mare, fiindcă totdeauna îi aducea câte ceva. Bunica îşi vârî cu băgare de seamă capul pe uşă.

— Te-am prins, te-am prins! ţipă Bibi, crezând că mama-mare se joacă de-a ascunselea.

Bunica însă era albă ca varul la faţă. Numai gropile ochilor îi erau roşii şi arse. Veni la patul lui Bibi, îl privi mută, îl luă în braţe şi-l sărută pe păr şi pe obraji. Bibi simţi că l-a muiat de lacrămi şi, cuprinzând-o de gât, îi zise:

— De ce plângi, mamă mare?… Te-a certat măicuţa?

Bătrâna hohotea de plâns şi-l săruta cu foc, iar copilul se gândea foarte grav de ce s-o fi ciorovăind mereu măicuţa cu mama-mare. Şi deoarece bunica plângea din ce în ce mai avan, începu să plângă şi el cu tot dinadinsul. Astfel îi găsi tăticul, care-l ostoi cu glas înecat:

— Fii cuminte, Bibi… Nu trebuie să plângi, înţelegi… Dumnezeu nu vrea să plângi…

Bibi se potoli, iar tăticul, plecând, şopti bunicăi:

— Ce copil simţitor!… A rămas şi el singur…

În vreme ce mama-mare îl spăla şi-l îmbrăca, Bibi se gândea într-una: „Ce-o fi vrând să-mi ascundă, ce s-o fi întâmplat?” Şi apoi întrebă deodată:

— Mamă-mare, a murit măicuţa?

Bunica încremeni o clipă, pe urmă îl strânse în braţe cu ochii scăldaţi în lacrămi, fără să poată rosti un cuvânt.

„Ori a murit, ori mi-a făcut un frăţior”, îşi zise copilul puţin dumerit. De vreo săptămână măicuţa stătea mereu în pat, doctorul cu barbă venea în fiecare zi, iar tăticul spunea că nu e voie să intre la măicuţa, că e bolnavă rău şi să fie cuminte, să se joace frumos. Bibi repede s-a lăudat la copiii băcanului de peste drum că măicuţa lui e bolnavă, dar Puiu i-a spus că dacă nu-l lasă s-o vază, atunci desigur îi face un frăţior. Puiu era mai mare şi ştia bine, căci mama lui mereu îi făcea frăţiori şi surioare…

După ce l-a gătit frumos, bunica l-a învăţat să stea liniştit, că ea trebuie să vază de casă, deoarece guvernanta e prin oraş după cumpărături. Şi l-a lăsat singur.

Bibi s-a repezit îndată la fereastră. Dacă-i doliu la poartă e sigur că a murit măicuţa. Văzu nişte oameni mânioşi cari bocăneau cu ciocanele şi întindeau cearceafuri negre. În mijlocul curţii erau câteva sfeşnice mari de argint, fără luminări.

„A murit măicuţa”, îşi zise Bibi, tremurând uşor de mândrie că toţi copiii din mahala o să-l invidieze.

Măicuţa îi spusese lui odată că pe morţi îi pune în groapă şi-i acopere cu pământ. Dar Bibi nu credea. Măicuţa, de altfel, numai minciuni îi spune, ca să-l sperie să fie cuminte. Mereu zice că-l vinde la ţigani, când plânge, şi tot nu l-a dat, măcar că de câte ori n-au fost ţigani prin curte şi l-ar fi putut vinde!… Aşa-i măicuţa, toată ziua cu gura pe dânsul: „Ia seama, Bibi, să nu cazi; să nu ieşi din curte, Bibi, că te calcă vreo trăsură; stai frumos la masă, Bibi; nu te scobi în nas, Bibi!”

Stătu multă vreme la geam, cu degetul în gură. Vedea mereu intrând şi ieşind o droaie de străini, în sfârşit, plecă grăbit şi tăticul. Pe Bibi îl cuprinse acum o dorinţă mare de-a fi mai aproape de oamenii cu ciocanele şi cu sfeşnicele. Măicuţa nu mai are să-l certe, că-i moartă, iar de mama-mare nu i-e frică. Deschise uşa încetişor, trecu prin sufragerie, unde nu era nimeni, şi se strecură prin antreu, printre o mulţime. De lume necunoscută, care nici nu-l luă în seamă…

Admiraţia pentru lucrători îi scăzu însă curând, când peste drum, pe trotuar, zări pe copiii băcanului, care se uitau cu jind la poarta cernită. În câteva clipe Bibi îi aduse în curte, le povesti că măicuţa a murit, le arătă sfeşnicele, şi copiii înghiţeau în sec de emoţie. Apoi se învoiră cu toţii să se joace de-a mortul. Bibi se întinse pe jos, iar ceilalţi îl bociră cu însufleţire. Pe urmă trecu Puiu la rând să facă pe mortul şi ceilalţi îl înhăţară de picioare să-l târască spre fundul curţii, unde era cimitirul. Bibi, reprezentând muzica militară, păşea în fruntea lor cu mâinile pâlnie la gură şi urla din răsputeri un marş funebru improvizat… Cortegiul însă n-apucă să ajungă la cimitir, căci între timp sosi din oraş guvernanta, care, scandalizată, goni copiii, iar pe Bibi îl ocărî că şi-a murdărit hainele noi şi-l porni binişor în casă…

Până după amiazi Bibi a stat închis în odaie, mângâindu-se cu calul de lemn, căruia îi rupsese deunăzi coada şi căruia acum i-a scos ochii, ca să vază dacă nu curge sânge.

După masă veni guvernanta şi-l duse la măicuţa.

Odaia măicuţii era parcă mai frumoasă. Se scosese toată mobila, şi-n mijloc erau nişte trepte, şi pe trepte un pat ciudat, şi în patul acesta era măicuţa, galbenă, îmbrăcată într-o rochie albă de dantele, cu ochii închişi, cu mâinile încrucişate pe piept, învălită cu o pânză subţire şi albă ca hârtia, care atârna până jos. Şi în sfeşnicele mari ardeau luminări groase. Şi pe trepte flori multe risipite şi coroane cu panglici în toate culorile. Şi un miros bun şi un fum albăstriu care-l zgâria în gât…

Guvernanta îl sui pe trepte şi-i şopti să stea în genunchi, iar Bibi se uită să vază dacă măicuţa se mişcă, aducându-şi aminte că Puiu, când făcuse pe mortul, mereu dăduse din picioare.

În odaie erau mulţi străini şi multe cucoane cu batistele în mână. Toţi priveau posomoriţi pe măicuţa şi vorbeau, dar aşa de încet, că nu se auzea decât un mormăit prelung. Cucoanele îşi suflau mereu nasul, unele plângeau domol, iar altele se ştergeau la ochi ca să-i roşească şi să pară că plâng…

A doua zi toată lumea păru zăpăcită şi nimeni nu s-a mai sinchisit mult de dânsul. Astfel, apoi a putut să adune în tihnă toţi copiii de pe uliţă, să discute şi să vază cu de-amănuntul dricul, caii împopoţonaţi şi pe oamenii cei mânioşi de ieri, care acuma erau îmbrăcaţi în haine cu fireturi, pălării caraghioase şi mănuşi albe.

Mama-mare l-a luat şi pe el la cimitir într-o trăsură cu coşul ridicat. Îi părea foarte rău că-i coşul ridicat şi nu-l pot vedea copiii, dar mai ales că n-a fost muzică militară şi soldaţi.

Bibi s-a mirat însă mult când a băgat de seamă că se întorc de la cimitir fără măicuţa. Asta n-o mai înţelegea. Adică măicuţa rămâne cu adevărat în groapă? Dar atunci el cum rămâne? Cine-a mai văzut copil fără măicuţă? Ca să lămurească chestia aceasta, întrebă brusc pe mama-mare:

— Măicuţa când vine acasă de la cimitir?

Bunica iar plânse cu hohot şi-l umplu de lacrămi şi de sărutări.

— Nu mai vine măicuţa, mititelul mamii… Tu nu mai ai măicuţă…

Bibi se posomori… Asta nu se poate! Şi începu să bocească…

— Vreau să mă duc la măicuţa…

Câteva zile Bibi a fost foarte stânjenit. Pe urmă s-a împăcat. De unde înainte copiii băcanului nu puteau veni la dânsul decât pe furiş şi nici el nu se putea duce pe la ei, acuma toată ziua erau împreună. Tăticu îi dădea voie. Numai guvernanta se făcuse mai rea, îl bruftuluia şi-l ameninţa c-o să-i rupă urechile.

Bibi se mai gândea uneori la măicuţa, mai ales seara şi când ploua. Şi atunci plângea… Guvernanta îl zgâlţâia şi-l întreba ce-i lipseşte, dar el nu voia să-i spună că i-e dor de măicuţa. Dimineaţa însă îi părea bine că nu-i măicuţa, fiindcă nu-l mai spăla nimeni cu săpun, să-l usture ochii.

Cu tăticul o ducea acum foarte bine. Îi făgăduia mereu că are să-i cumpere fel de fel de jucării şi bunătăţi, nu-l certa niciodată, iar seara se jucau şi făceau împreună câte şi mai câte nebunii.

Într-o zi apoi tăticul îl luă pe genunchi şi-l întrebă:

— Ce zici, Bibi, să-ţi cumpăr o măicuţă nouă?

Copilul se gândi puţin şi răspunse:

— Vreau, dar să-mi cumperi şi ghete şi un cal adevărat…

Pe urmă tăticul veni cu o doamnă cu rochia roşie şi cu ochelari pe nas şi-i zise:

— Uite, Bibi, asta va fi de-acuma măicuţa ta!

Bibi o privi bosumflat. Nu-i plăcea, deşi doamna îi zâmbea foarte dulce şi dădea mereu să-l mângâie pe păr.

— Vrei, micuţule, să fiu eu măicuţa ta?

Bibi răspunse scurt şi morocănos:

— Nu.

Tăticul a râs, iar doamna cu ochelari a zâmbit acru şi a zis:

— Are să se obişnuiască cu mine şi are să mă iubească, sunt sigură… Nu-ţi închipui cât îmi sunt de dragi copiii!…

Peste câtva timp, apoi, Bibi a văzut că doamna cu ochelari a venit şi s-a aşezat de-a binelea în casă. La masă şedea în locul măicuţii, dormea în patul măicuţii şi-i spunea într-una că ea e măicuţa. Bibi o ura ca şi pe guvernantă, dar tăticul o iubea, mereu o mângâia, îi zicea „Mico” şi o pupa până-i cădeau ochelarii. „Prost mai e tăticul!” îşi zicea Bibi, neputând înţelege cum poate să-i fie dragă o cucoană cu ochelari.

Încetul cu încetul, însă, Bibi s-a obişnuit şi cu doamna aceasta, cum se obişnuise şi cu guvernanta, îl mai ocăra ea uneori, dar îl lăsa în voie să alerge, să se joace de dimineaţă până seara. Guvernantei îi dădu drumul, ceea ce pe Bibi l-a bucurat, fiindcă „scândura” tot îl mai necăjea şi-l certa din când în când.

S-a întâmplat, însă, că o dată Bibi a sosit acasă de la copii mai târziu. Tăticul venise de la biurou şi-l căutase şi se înfuriase că copilul s-a făcut o haimana. L-a dojenit aspru, şi Bibi tremura ca varga că o să mănânce şi bătaie. Şi tocmai atunci a sărit şi doamna cu ochelari cu gura:

— E un copil foarte rău crescut… Toată ziulica nu-l poţi strânge de pe uliţi… Eu degeaba îl învăţ, că nu mă ascultă…

— Nu ţi-e ruşine, Bibi, să nu asculţi pe măicuţa noastră? a zis tăticul indignat. Te rog, Mico, să-l pedepseşti când nu te-o mai asculta! Să fii foarte severă cu dânsul, te rog!…

Şi din seara aceea Bibi o duse rău de tot. Doamna nu-i mai dădea voie să iasă din curte, iar când ieşea fără voie, îl huiduia şi-l trăgea de urechi. Şi-a făcut o nuieluşă, cu care-l pleznea de câte ori se întâmpla să greşească. Şi nuieluşa ustura straşnic. Bibi mârâia şi se gândea să-i spună tăticului cum îl bate doamna cu ochelari. Dar îi era frică să nu-l bată pe urmă şi mai rău, căci în faţa tăticului îl alinta şi-i vorbea blând: puiule şi micule şi drăguţule… Mângâierile acestea parcă îl dureau pe Bibi mai mult decât nuieluşa…

Uneori doamna cu ochelari totuşi dădea voie copiilor de peste drum să mai vie să se joace. Bibi nu mai avea chef de jocuri ca odinioară. Se făcuse posac şi trist. O singură dată a putut-o tuli şi el la copiii băcanului. Şi băcăniţa, văzându-l abătut, l-a întrebat:

— Care măicuţă-i mai bună, Bibi, cea moartă, ori asta?

Şi Bibi a răspuns îngândurat, posomorit:

— Cea moartă era bună, dar era cam mincinoasă, că mereu zicea c-o să mă bată şi tot nu m-a bătut niciodată. Asta însă cum zice, cum dă…

1918

TE-AR MAI PUTEA INTERESA