Editura Global Info / Literatură

Liviu Rebreanu

Cerşetorul

Automobilul înghiţea lacom şoseaua, care se strecura, hopuroasă, peste lanuri înverzite, pe lângă coline împrăştiate ca nişte muşuroaie uriaşe, printre tufişuri uitate ici-colo ca perii în barba unui spân.

Doctorul Ispas, de la spitalul Maica Domnului, se ducea într-o inspecţie pe neaşteptate în satul Ciolăneşti, unde se zicea că bântuie, ascunsă, o molimă straşnică de scarlatină.

Era un om blajin doctorul Ispas, veşnic cu zâmbetul pe buze şi cu ochelarii pe nas, ras ca un englez, şi un binefăcător din naştere. Oculist preţuit şi miop, desfăşura o muncă neobosită pentru ocrotirea celor ce-şi chinuiesc viaţa într-un întunerec fără sfârşit. Îi plăcea să-i zică lumea „apostolul meseriei doftoriceşti” De aceea nu primea niciodată bani pentru consultaţii, izbutind chiar să cheltuiască cu apostolatul o parte bunicică din averea frumoasă ce-i rămăsese de la părinţi.

Acuma se înfunda în pernele de piele, foarte îngrijorat să nu-l azvârle în vreun şanţ zguduiturile maşinii. Îi stătea mereu pe limbă să poruncească şoferului îndrăgostit de iuţeală să meargă mai cu băgare de seamă, dar parcă-i era ruşine să arate că i-e frică. Aerul dimineţei, aspru şi rece, îl izbea în faţă şi-l înviora.

„Uite sănătatea, se gândea dânsul cu nările în vânt. Toate doctoriile noastre nu fac”…

O zdruncinătură mai tare îl sili să-şi întrerupă deodată gândurile. Treceau printr-un sat foarte sărăcăcios şi murdar. În ogrăzile pline de bălării, ţăranii priveau cu jind după maşina buiastră, iar pe uliţă câini şi copii se repezeau la întrecere şi chelălăiau de necaz în norii de praf ce se ridicau pe urmele roţilor.

Soarele scotea capul din zarea lăptoasă, drept în faţă, roşu şi obosit, ca un beţiv după un chef cu lăutari. O ceaţă uşoară aburea din pământurile odihnite, legănându-se alene, ca o femeie gătită. Apoi, încetul cu încetul, văzduhul se limpezi şi se încălzi. Razele începeau a frige.

Automobilul alerga din ce în ce mai năvalnic. Satele rămâneau în urmă unele după altele…

Poate din pricina aerului proaspăt, poate din pricina zguduiturilor nemiloase, Ispas simţi deodată că i-e foame. Şi fiindcă se apropiase de ţintă, se plecă şi strigă şoferului.

— Ascultă, Petre!… Auzi?… Opreşti la cârciumă, nu la primărie, auzi?… Întâi luăm ceva şi pe urmă…

Şoferul, rezemat pe volan, cu gâtul întins ca un jocheu întârziat, răspunse, moţăind scurt din cap:

— Bine.

Peste câteva minute intrau în Ciolăneşti, şi maşina se opri înaintea cârciumei, care se pitula, cu o sfială ademenitoare, tocmai în faţa bisericii. Pe prispa soioasă, vreo doi ţărani, cu luleaua între măsele, se holbau la maşina ce pufăia trudită.

Doctorul se descotoşmăni din tartane, îşi întinse picioarele amorţite şi se dădu jos, scuturându-se de praf.

— Găsim pe aici ceva de mâncare, oameni buni? zise dânsul spre ţăranii sculaţi în picioare.

— Apoi de, boierule, ca la ţară, făcu un bătrân cu faţa prietenoasă şi cu nişte plete năclăite.

În faţa cârciumei se ivi hangiul, foarte plecat şi încântat.

— Poftiţi, conaşule, poftiţi!… Avem orice vă cere inima…

Doctorul Ispas porni să intre. În clipa aceea, însă, răsări ca din pământ un cerşetor orb, cu cămaşa zdrenţuită şi murdară, desculţ, încins cu o sfoară noduroasă, cu o căciulă cenuşie într-o mână, iar în cealaltă cu un băţ zdravăn, şi se apropie mormăind jalnic şi tărăgănat:

— Fie-vă milă de un biet orb… Bogdaproste… Dumnezeu să vă miluiască…

Ispas şovăi puţin, apoi se opri, scoase nişte bani şi-i aruncă în căciula cerşetorului. Intră pe urmă în cârciumă, întovărăşit de bolborosirile de mulţumire ale orbului, care pipăise în grabă banii şi se roşise de bucurie. Aşezându-se la o masă, auzi bine vocea ţăranului pletos de-afară:

— Ia uite, mă, luaşi polul, ai?… Acu dă-i zor să-l bei!…

Şi îndată glasul înţepat, sfidător al cerşetorului:

— Las’ să-l beau, că eu l-am câştigat, nu el pe mine!

În vreme ce mânca, doctorul se gândi mereu la cerşetorul orb. Să fie oare orb din naştere? Să-şi fi pierdut vederea pe urma vreunei boli? Ce trist e să vezi cerşind un om voinic! Uite, dacă statul s-ar îngriji niţel de nenorociţii ăştia, n-ai mai întâlni orbi în fiecare comună. Desigur!

Ispas mânca, şi-n gând se înfuria din ce în ce mai tare pe cei ce au putinţa să facă bine omenirei şi care nici nu se sinchisesc de omenire. Bău de duşcă un pahar de bere de la gheaţă şi-şi zise hotărât:

„Trebuie să mai văd pe sărmanul cela! De unde ştii că nu e vorba de vreo năpastă trecătoare? De ce să nu-l ajutăm să se facă om dacă-i cu putinţă?”

Plăti, îşi puse pardesiul şi ieşi mândru că i s-a îmbiat iar prilejul să-şi împlinească apostolatul.

În faţa cârciumii se adunase o mulţime de ţărani cari înconjurase automobilul şi descoseau pe şofer. Primarul şi notarul, prinzând de veste c-a sosit un boier mare, veniră grăbiţi şi îmbrăcaţi parc-ar fi mers la biserică.

— Unde-i cerşetorul? întrebă doctorul apropiindu-se de trăsură.

— Pe aici trebuie să fie, se îmbulzi un ţăran dezgheţat. Unde eşti, mă orbule? Hai, că te cheamă boierul!… Ori te-ai pus să bei banii?… Ia vedeţi, măi oameni, că doar nu l-o fi înghiţit iadul!

Cerşetorul apăru în curând şi întinse căciula, mormăind mai jalnic şi mai disperat. Doctorul Ispas se apropie cu blândeţe, dar tânguirile orbului duhneau groaznic a rachiu.

— Ai băut, nenorocitule, ai? îl dojeni dânsul compătimitor.

— Vai de mine, boierule, păcatele mele… Bogdaproste, un păhărel, atâtica… Ce să mai facă omul bătut de Dumnezeu? Vai ş-amar de zilele mele… Fie-ţi milă, boierule, de-un biet…

— Bine, bine, i-o curmă doctorul cam plictisit. Vino mai încoace, să vedem ce ai la ochi!

Se uită cu luare-aminte, îi căscă ochii pe rând, îi întoarse genele pe dos şi-n vremea aceasta îl întreba într-una: de când nu mai vede de loc, ce simte când apasă cu degetul, pe albeaţă, de ce s-a apucat de cerşetorie… Iar orbul povestea, oftând des, că s-au împlinit la Paşte şapte ani de când nu mai vede lumina zilei, că i-a venit din senin, s-a culcat seara teafăr şi s-a trezit dimineaţa vai de capul lui, că n-a avut bani să se arate la doctor şi că Dumnezeu l-a pedepsit să trăiască din mila satelor… Ţăranii se îmbulzeau în jurul lor, aruncau câte-o vorbă şi chicoteau necrezători în spatele doctorului.

— Nda, da, murmură Ispas după ce-l cercetase amănunţit. Miroşi groaznic a rachiu, ticălosule! Să-ţi fie ruşine!… Dar la ochi am să te vindec eu. Înţelegi? E o boală care se vindecă până baţi în palme… O să te iau cu mine, la spital, şi peste-o săptămână vii acasă zdravăn tun. Pe urmă n-o să mai trebuiască să cerşeşti.

Orbul asculta uluit şi gângăvi speriat şi fericit:

— Vai de mine, boierule…

Ţăranii începură a vorbi cu aprindere despre norocul ce-a dat peste cerşetorul lor. Se găsiră îndată suflete miloase să-i dea care un suman, care o cămaşă, care o căciulă… Un flăcău sosi degrabă cu brici şi foarfece şi, chiar acolo, pe prispa cârciumii, îl tunse şi-l rase ca pe un boier.

După vreo două ceasuri, când se întoarse doctorul de la primărie, orbul era ca o floare. Îl sui lângă şofer şi porniră în mijlocul urărilor de noroc ale ţăranilor.

Ispas simţea o mulţumire mare văzând în faţa sa spatele cerşetorului. „Uite, îşi zicea dânsul, un om care-şi prăpădea viaţa cerşind şi bând rachiu din pomenile adunate! Cu puţină bunăvoinţă însă poate ajunge iar folositor societăţii… Ehe, dacă s-ar gândi astfel toţi colegii, ce mult ar fi alinate suferinţele şi mizeriile omeneşti!”…

A doua zi se duse mai devreme la spital, strânse pe interni şi pe infirmieri şi le povesti, cu amănunte înduioşătoare, întâmplarea cu cerşetorul. Era mişcat şi-şi ştergea mereu ochelarii şi năduşala de pe frunte.

— Acuma să meargă cineva să aducă încoace pe individ şi numaidecât să-i facem operaţia. O simplă cheratită. Şi, astfel, în câteva clipe facem un om dintr-o sărmană ruină de carne şi oase!

Doctorul Ispas îşi umflă puţin pieptul, iar internii îl priviră cu o uimire mută şi respectuoasă. O infirmieră grasă sosi în curând cu „individul”, care-şi bălăbănea capul înfricoşat şi bolborosea într-una:

— Dumnezeu să vă dea sănătate… Dumnezeu să vă aibă în grije…

Operaţia reuşi minunat, şi peste opt zile cerşetorul, cu ochii limpezi ca lamura, se înfiinţă în sala de operaţii să mulţumească doctorului şi să-şi ia rămas bun.

— Ei, aşa-i? îl întâmpină Ispas, strălucitor de mulţumire. Acuma tu vezi mai bine decât mine, că eu, uite, trebuie să port ochelari!… Ei, bravo! de acum să te faci om de treabă, ai înţeles? Să munceşti, să nu mai bei şi să fii în rândul oamenilor!

Omul bâigui ceva încurcat şi sărută repede mâna doctorului. Niciodată nu simţise Ispas o bucurie mai mare decât acuma, zărind două lacrimi curate în ochii cărora el le dăduse iar lumina.

La plecare apoi strânse mâna ţăranului, îi mai dădu şi o sută de lei ca să aibă acasă şi-i zise de mai multe ori:

— Să mai vii pe-aici, ai înţeles? Să nu ne ocoleşti!…

Şi doctorul Ispas a fost foarte bine dispus toată ziua şi a istorisit la toată lumea cum a ridicat din noroi şi din beznă pe un biet nenorocit. Şi toată noaptea a visat pe cerşetor, cum îi mulţumea şi-i spunea plângând de fericire că îşi agoniseşte viaţa în cinstea şi sudoarea feţei…

Într-o după-amiază, însă, peste vreo câteva săptămâni, Ispas se pomeneşte cu cerşetorul pe neaşteptate, la spital.

— Ei, ce-i, ce-i? îi zise doctorul bucuros.

— Bine, boierule, făcu cerşetorul morăcănos.

— Ai venit pe la Bucureşti? N-ai uitat să mai dai pe la noi, ai? Foarte frumos… Ia vino să-ţi văd ochii…

Ţăranul nu se apropie. Îşi învârtea pălăria între degete şi se muta de pe un picior pe celălalt. Vrea să spună ceva şi nu ştia cum să înceapă sau nu îndrăznea. Doctorul îi văzu încurcătura şi-l îndemnă cu blândeţe:

— Vrei să-mi vorbeşti ceva? Spune, nu-ţi fie frică, spune!

— Am venit, boierule, să-mi pui la loc ce mi-ai luat de pe ochi, ţâşni deodată cerşetorul, cu glas în care tremura mult necaz.

— Ce-ai zis? Cum ai zis? făcu Ispas, căruia i se părea că n-a auzit bine.

— Aşa, boierule… Că dumneata m-ai prăpădit, boierule, de azi nu mai pot câştiga o bucăţică de pâine. Doftoriile dumitale, boierule! Şapte ani de zile am trăit cum se cade, şi toţi oamenii, din cinci sate, îmi dădeau ba una, ba alta. Acu degeaba stau, degeaba cer, că nimeni nu-mi întinde măcar o mână de făină…

Doctorul Ispas rămase trăsnit. Se făcu roşu ca postavul, şi pe tîmple îi răsări un şirag de bobiţe de sudoare. Se uită uluit o clipă, apoi deodată izbucni:

— Ieşi afară, măgarule! Ieşi, că te dau în brânci, ticălosule!

— M-ai nenorocit, boierule, ş-acu mă goneşti, ai? Halal boier, n-am ce zice!… Mi-ai luat pâinea de la gură, m-ai lăsat muritor de foame…

Nu avu vreme să mai urmeze, căci doctorul, furios ca un tigru rănit, se azvârli la el şi-l scoase afară în pumni şi-n palme.

— Auzi, nemernicul! strigă Ispas, plimbându-se cu paşi mari şi dând din mâini amărât. Auzi, hoţul!! Măgarul! Netrebnicul! Ticălosul! Poftim!…

1916

TE-AR MAI PUTEA INTERESA