Ştiri şi informaţii din toată lumea
    Editura Global Info / Literatură

    Liviu Rebreanu

    Ciuleandra

    ...şi nu ştii că tu eşti ticălos
    şi mişel şi sărac şi orb şi gol.

    Apocalipsis, III—17


    I

    — Taci!... Taci!... Taci!...

    O prăvălise pe sofa şi, cu genunchiul drept, îi zdrobea sânii. Degetele şi le înfipsese în gâtul ei plin şi alb parc-ar fi vrut să înăbuşe un răspuns de care se temea. Îi simţea corpul zvârcolindu-se, întocmai ca subt o îmbrăţişare fierbinte, şi zvârcolirea îl înfuria mai nătâng.

    — Taci!... Taci!...

    Repeta acelaşi cuvânt, cu acelaşi glas horcăit, forăind pe nas rar, prelung. Ochii lui umflaţi nu vedeau totuşi nimic, ca şi când s-ar fi coborât peste ei un obositor văl roşu...

    Într-un târziu, o atingere molatecă îi cuprinse braţele, numai câteva clipe, şi apoi se topi, neputincioasă. El îşi dădu seama, ca prin vis, că trebuie să fie mâinile ei, încercând să se apere. Şi atunci, deodată şi foarte desluşit, îşi auzi propria-i voce, aspră, strâmbă, gâfâită, răbufnind ca dintr-o adâncime de pivniţă. Îi trecu fulgerător prin gând, “ce glas!” şi îndată, parcă şi-ar fi recăpătat brusc vederea, zări două globuri albe, sticloase, aproape ieşite din orbite, cu o fină reţea de vinişoare roşii încercuind o pată rotundă albastră-viorie: ochii ei înmărmuriţi într-o lucire de spaimă resemnată. Privirea îl ustura ca o mustrare nesuferită:

    — Ta... a...

    Vruse să strige, dar acuma sunetele i se sfărâmau în cerul gurii, hârâitoare şi uscate, iar globurile albe în aceeaşi vreme se măreau mereu şi se împreunau într-un disc cenuşiu, care apoi începea să se învârtească ameţitor împrejurul petei albastre nemişcate. Un simţământ greu de leşin îi înmuie braţele. I se părea că are să se prăbuşească şi căuta desperat un sprijin...

    Ca trezit dintr-un coşmar, sări trei paşi înapoi. Degetele îi rămaseră răşchirate şi ţepene. Se uită împrejur năucit. Făcea sforţări să se orienteze. Razele becurilor, gălbui şi filtrate, îl dureau, ca şi când ar fi intrat repede, după un întuneric mare, într-o lumină orbitoare. Toate lucrurile i se înfăţişau cu reliefuri neobişnuite. Lângă sofa, blana de urs alb se zbârlise, iar capul cu ochii morţi, de sticlă, îl privea căscând gura către el, ameninţător. În cămin două buturuge mocneau cu flăcări galbene, ce se răsuceau şi se întindeau mânioase ca nişte limbi de balaur. Între cele două ferestre dinspre stradă, consola, cu oglinda până-n tavan, încărcată de pufuri, borcane, sticluţe şi alte obiecte, din arsenalul de întreţinere a frumuseţii feminine, părea o fiinţă vie încremenită de ruşine.

    Ajunse lângă uşa dormitorului, potrivindu-şi manşetele şi mânecile boţite, dar uitându-se mereu uluit la sofaua pe care ea zăcea neclintită, cu capul spre dânsul, încât îi vedea numai creştetul puţin aplecat în dreapta, pieptul decoltat şi rochia mototolită. Milioane de gânduri îi plouau în minte şi se ciocneau în zgomote surde. Când, după un răstimp, i se mai potoli inima, observă că singurul zgomot în lume îl făcea respiraţia lui ostenită; încolo o tăcere blândă, moleşitoare; chiar focul în cămin ardea acum atât de lin, parc-ar fi fost un foc imaterial. Numai căldura era sugrumătoare. Sudorile îi curgeau pe obraji ca lacrimile. Şi totuşi mai rău îl supăra tăcerea încât, ca s-o alunge, rosti:

    — Madeleine!

    Căutase să fie dulce şi se înspăimântă de glasul care parcă era al unui străin duşmănos. Îşi aminti că tot astfel îl mirase acelaşi glas adineaori când... Şi deodată se simţi copleşit de o ruşine mare, parcă s-ar fi pomenit gol în mijlocul unei mulţimi batjocoritoare. Îşi dădea seama că, deşi avea ochii aţintiţi asupra sofalei, sufletul lui nu voia să vadă nimica de frică să nu trebuiască a înţelege prea curând.

    — Madeleine! murmură apoi din nou, cu umilinţă, ca şi când ar fi încercat să ispăşească o faptă printr-un cuvânt.

    Câteva clipe avu simultan toate certitudinile: că trăieşte şi că e moartă, că a ucis-o şi că n-a ucis-o, că nu s-a întâmplat nimic şi că s-a sfârşit tot... În aceleaşi clipe însă îşi mai reamintea cum, pe când se năpustise asupra ei, îi stăruise în creieri, ca o poruncă, gândul că trebuie s-o omoare şi că totuşi n-are să moară...

    Deodată, într-un fior de spaimă, zări, drept în faţă, un tânăr cu părul negru, puţin vâlvoit, cu figura rasă, fină, ovală şi răvăşită, cu ochii rătăciţi, îmbrăcat în frac, dar cu manşetele ieşite din mâneci, cu plastronul frământat şi o aripă a gulerului ridicată până la ureche, ca la eroii aristocratici în filmele americane, după o încăierare de box cu rivalul burghez… Tresări când îşi recunoscu chipul în oglindă.

    “Bietul Puiu Faranga!” făcu dânsul, schiţând un surâs trist, pe care cel din oglindă i-l întoarse prompt.

    Surâsul însă îi îngheţă brusc pe faţă ca o mască. În oglindă, de pe sofa, cu capul plecat uşor într-o parte, Madeleine îl privea cu ochii foarte mari şi albi şi cu o figură parcă dispreţuitoare. Buimăcit porni spre ea, dar un zgomot îi reteză mişcarea. Braţul Madeleinei, alb şi rotund, alunecase jos, oprindu-se pe gâtul ursului parc-ar fi vrut să-l alinte.

    Acum Puiu Faranga avu fulgerător revelaţia realităţii. Ochii ei păreau vii, braţul ei se lăsase într-o mişcare vie, şi tocmai acestea îi spuseră mai limpede că nu mai e nici o speranţă. Spaima că a stins o viaţă omenească i se răsucea în suflet ca un pumnal. Nu mai ştia ce să facă, şi neştiinţa aceasta îl umplea de groază, iar liniştea dimprejur îl sugruma. Întoarse deodată spatele cu o sforţare cruntă, ca şi când şi-ar fi smuls picioarele dintr-o ţintuire, şi porni afară pe uşa deschisă a dormitorului. În şira spinării o mână urmăritoare îl trăgea înapoi...

    II

    Avea paşii şovăitori şi clătinaţi ca un om beat. Trecu prin odaia de dormit, în care ardea un singur bec albastru, ochi pânditor, apoi printr-un salonaş întunecos, ieşi în hall, unde era o lumină supărător de vie, şi se repezi la o uşă închisă în faţa căreia se opri, parcă i s-ar fi sleit puterile. Pe urmă totuşi se pomeni înlăuntru, zvârlit ca de un vânt năprasnic, bâiguind:

    — Tată!... Tată!...

    Bătrânul Policarp Faranga se ridică speriat de după birou. Văzând pe fiul său, îl apostrofă puţin nervos:

    — Tu es fou?1

    Când auzi glasul tatălui, Puiu se simţi mai zdrobit. Groaza i se risipi şi făcu loc unei desperări ameţitoare. Se apropie de birou şi se prăbuşi istovit în fotoliul larg de piele. Bătrânul, în picioare, îl examina ceremonios şi jicnit pentru necuviinţa lui de-a se fi rostogolit pe scaun înainte să-l fi poftit. Era şi el în frac, cu pieptul plin de decoraţii peste care se aşternea barba-i maiestoasă, argintie şi deosebit de îngrijită. Îi plăcea să apară mereu serios şi măsurat, nu numai în lume, dar chiar faţă de sine însuşi. Înalt, robust, îşi purta cei şasezeci şi trei de ani cu o demnitate aproape trufaşă, inspirând în jurul său respect spontan... Fiindcă Puiu tăcea, îşi călcă pe inimă în cele din urmă şi-l întrebă:

    — Mais parle donc, voyons, parle! Qu'est-ce que tu as?2

    Tânărul întoarse spre dânsul nişte ochi stinşi, rătăcitori. Se gândea cum să-i spună ce s-a întâmplat şi nu găsea cuvintele potrivite. Izbucni fără şir:

    — Tată... am făcut... nu ştiu... a murit Madeleine...

    Faranga, parc-ar fi primit o săgeată în inimă, se cutremură:

    — Ce-ai zis?... Madeleine? Tu?... Imposibil!...

    Încercă să citească adevărul în ochii lui, dar Puiu plecase iar capul. Un răstimp bătrânul mai stătu, frământând în minte serii de întrebări, sprijinit cu amândouă mâinile de dunga mesei, înţepat ca un judecător fără experienţă în faţa unui acuzat misterios. În sfârşit ocoli biroul, veni lângă Puiu şi-l apucă de umăr:

    — Unde este?...

    Nu termină întrebarea şi nici răspunsul nu-l aşteptă decât o secundă. Ca şi când mişcarea împrejurul biroului iar fi schimbat mersul gândurilor, porni îndată spre ieşire, lăsând uşa larg deschisă...

    Puiu căzuse într-o toropeală cenuşie, neclintit, parcă habar n-ar fi avut pentru ce se află aici. Gândurile îi erau acum un haos apăsător în care nimic nu izbutea să se închege într-o formă lămurită. Pe subt şivoiul crâmpeielor de gânduri însă sufletul lui înţelegea clar că tatăl său s-a dus acolo, să vadă şi să se convingă dacă e adevărat că Madeleine… Astfel auzi foarte bine paşii rari, apăsaţi ai bătrânului şi simţi că uşa a rămas deschisă. Pe urmă deosebi glasul tantei Matilda, cu respiraţia grea şi grăbită de urcarea scării, scuzându-se că a întârziat nu din vina ei, ci a şoferului care tocmai când să plece a găsit ceva de reparat la automobil... În sufletul lui Puiu răsări pe loc confirmarea: da, numai ea e vinovată căci, dacă ea venea la timp, nu s-ar fi întâmplat nimica… Bătrânul răspunse ceva Matildei. Puiu nu prinse înţelesul cuvintelor, dar auzi îndată pe tante Matilda scâncindu-se, cu întrebări scurte, insistente, alergând după Faranga. Glasurile şi paşii lor se pierdură pe coridor subt cutropirea unui plâns ascuţit, prelung şi sâcâitor, al jupânesei care, desigur, întorcându-se în budoar, a aflat pe stăpână-sa rece şi a venit să dea alarma. Urmă o tăcere şi apoi nişte fâşâituri de paşi sfioşi. Puiu simţea că trebuie să fie feciorul care arde de curiozitate. Peste câteva momente îl auzi, în uşă, zicând candid:

    — M-aţi sunat d-voastră, conaşule?

    Îi făcu semn cu mâna să plece. Feciorul închise uşa fără zgomot, ca la o cameră de bolnav.

    Pe urmă tăcerea se înţeleni grea, înăbuşitoare. Biroul vast se împăienjenea într-un somn afund. Puiu, încremenit, nici nu mai cuteza să încerce vreo mişcare. Doar gândul că bătrânul nu se mai întoarce îl ustura din ce în ce mai dureros. De la dânsul aştepta acuma mântuirea. El însuşi nu se simţea capabil nici măcar să cugete. De altfel, totdeauna, şi mai ales în ceasurile grele, bătrânul singur lua hotărârile trebuincioase.

    Ceea ce îl îngrozea acum era că vremea trecea atât de încet. I se părea că s-au scurs ore întregi de când a ieşit bătrânul. Licăriri de speranţă îi înfloreau în inimă: dacă nu vine, înseamnă că poate Madeleine totuşi n-a murit… Speranţa însă îl întrista pentru că o simţea deşartă şi nu făcea decât să-i reamintească mereu întâmplarea pe care el se silea să o şteargă din minte.

    În sfârşit nu mai putu îndura tăcerea. Se sculă. Voia să plece, oriunde, dar să nu mai fie singur. Chiar atunci apăru în uşă tatăl său urmat de tante Matilda. Puiu înţepeni lângă birou, cu ochii nerăbdători spre bătrânul care trecu fără să-l privească. În schimb, Matilda, plânsă şi amărâtă, se repezi la dânsul şi-l îmbrăţişă ocrotitor:

    — Ah, quel terrible malheur, pauvre petit Puiu!3

    Matilda era soră cu mama lui Puiu. Rămasă văduvă foarte tânără şi fără copii, îşi împărţise toată inima ei între operele de binefacere şi nepoţelul Puiu, mai cu seamă că sărmănelul avusese nenorocirea să piardă pe maică-sa micuţ de tot. Împlinea acum vreo cincizeci de ani, era înaltă, uscăţivă şi nobilă, se înduioşa uşor şi vorbea multe şi nevrute.

    Auzind-o, Faranga îi zise supărat:

    — Aide, Tilda, ajunge! Să lăsăm lamentările!... Tu du-te mai bine dincolo, că aici noi avem de lucru!

    — Mais si, mais si,4 murmură Matilda ştergându-şi ochii. Pauvre Madeleine!... Oh, la pauvrette!5... Ce catastrofă! Iacă, plec!... Puiule scump, fii tare! Durerile şi nenorocirile pentru oameni sunt lăsate de Dumnezeu!... Nu-ţi pierde cumpătul şi nu dispera, pauvre petit6 Puişor!...

    Îl îmbrăţişă iar şi-l sărută, plângând, pe amândoi obrajii. Porni. Din uşă mai zise bătrânului:

    — Fii şi tu calm, Poly, te implor!... Şi dacă aveţi nevoie de mine, să mă chemaţi negreşit!

    III

    Policarp Faranga umbla de colo până colo prin biurou, cu mâinile la spate, cu fruntea în pământ, în vreme ce Puiu stătea în acelaşi loc, urmărind din privire toate mişcările bătrânului, grele, îndurerate. Părea că subt povara gândurilor, chiar silueta lui mândră se gârbovea văzând cu ochii.

    Niciodată Faranga, în viaţa-i bogată totuşi în evenimente, nu primise o lovitură atât de neaşteptată şi de cruntă. Puiu îi fusese toată nădejdea, mai ales de când anii se înmulţiseră pe umerii lui. El era singurul vlăstar al familiei Faranga şi printr-însul familia aceasta, de obârşie străveche boierească, trebuia să se perpetueze. Cu nimica nu se mândrea mai mult bătrânul decât cu neamul său. Îşi urmărea ascendenţa până la Vlad Ţepeş. Descoperise undeva, şi povestea bucuros oricui, că aprigul voievod muntean ar fi dat odată boierilor drept pildă de cinste şi credinţă pe un Faranga. În cursul veacurilor familia a sărăcit de câteva ori, dar totdeauna a ştiut să-şi păstreze nepătat numele... Moştenise, împreună cu un frate, o avere frumoasă. Dar fratele s-a prăpădit în vârstă plăpândă şi aşa a rămas el singur cu numele şi averea familiei. S-a însurat pe la treizeci de ani, după ce a gustat toate plăcerile vieţii uşoare, obligatoare pentru oamenii bogaţi şi fără ocupaţie. Olga Dobrescu, fiinţă gingaşă, a fost o soţie ideală: bună, frumoasă, indulgentă, cu avere. Închidea ochii la numeroasele escapade pe care Poly le-a continuat şi după căsătorie. În al patrulea an, a venit pe lume Puiu, iar după alţi patru Olga s-a stins. De-abia când a pierdut-o pe ea a dobândit dragostea cea mare pentru copil şi a înţeles însemnătatea lui pentru viitorul familiei. Tot atunci a pus cruce şi vieţii uşoare, intrând în politică, spre a avea o meserie. Cu avere şi nume a făcut repede carieră. Urmase odinioară nişte vagi cursuri de drept, dar, fireşte, fără a practica vreodată avocatura. Diploma îi oferea acum posibilitatea să se considere şi să fie considerat jurist. I se descoperi, de către prieteni şi ziarişti binevoitori, chiar oarecare talent oratoric şi astfel toată lumea aplaudă când, printr-o împrejurare fericită, i se încredinţă portofoliul justiţiei. Deveni omul serios şi grav care a rămas până azi. Purta, de când se însurase, ca un trofeu, o barbă superbă. Ea i-a câştigat odinioară celebritatea bulevardieră bucureşteană: cea mai frumoasă şi mai îngrijită barbă din România. Tot ea îi împrumuta acum bună parte din prestigiul necesar unui om politic cu răspundere. Pentru că subt ministeriatul său de câteva luni s-a votat o lege bună, s-a ales cu stima cercurilor judecătoreşti şi cu epitetul măgulitor “omul justiţiei”. Nici nu se mai putea închipui să se facă ceva în domeniul dreptăţii fără a se cere părerea lui autorizată, fie la putere, fie în opoziţie.

    Puiu a crescut înfăşurat în dragostea lui idolatră. Iubea într-însul nu numai pe copilul său şi amintirea mamei copilului, ci pe continuatorul neamului. Se iubea pe sine însuşi. Îi părea rău de viaţa de odinioară şi-l muncea teama să nu se răsfrângă asupra copilului păcatele tinereţii lui desfrânate. Băiatul era plăpând, ca şi maică-sa. Şi din pricina aceasta la ocrotit mai sârguitor...

    În mers maşinal, Faranga îşi depăna amintiri şi frământa regrete. O clipă se opri şi se uită plin de duioşie la Puiu care stătea mereu în picioare, pironit într-o aşteptare tulbure. Îi şopti blând:

    — Şezi, Puiule...

    Tânărul răspunse cu o privire întrebătoare. Se aşeză. Bătrânul însă îşi reluă plimbarea, ca şi când mergând în trecut ar fi vrut să ajungă la o ţintă în viitor... Toate ocrotirile lui zadarnice au fost. S-a gândit să-l însoare cu o fată prin care să se regenereze şi împrospăteze sângele neamului. Căsătoriile între odrasle de familii prea vechi dau progenituri şubrede. Când e prea albastru, sângele e un stigmat de degenerescenţă. L-a însurat de timpuriu tocmai ca să-l ferească de viaţa pe care a dus-o el însuşi. Puiu totuşi a urmat tradiţia. Căsnicia nu l-a împiedicat, ba l-a stimulat. Şi l-a adus în halul de azi.

    Faranga se aşeză deodată la birou, calm, hotărât, Puiu căută să-i întâlnească privirea şi nu reuşi. Bătrânul stătu câteva secunde pe gânduri, ca şi când ar fi căutat o frază sau un cuvânt, apoi luă brusc telefonul:

    — Alo... Centrala?... Dă-mi, te rog, prefectura poliţiei!

    Puiu îngălbeni. Realitatea întreagă i se înfăţişă la auzul unui singur cuvânt. Bâlbâi spăimântat:

    — Ce vrei să faci, tată?

    Faranga răspunse în telefon:

    — Dă-mi pe domnul prefect! Şi peste un minut: Domnul prefect?... Aici Policarp Faranga... Da, chiar eu sunt, dragă Nicule!... Nu, n-am plecat şi nici nu mai pot pleca... Eram tocmai îmbrăcaţi, dar s-a întâmplat o mare, foarte mare nenorocire în familie... Ba da, nu exagerez deloc, foarte mare, repet! Închipuieşte-ţi, copilul meu, Puiu, într-un moment de rătăcire, desigur, a omorât pe Madeleine, pe nevastă-sa...

    Aparatul îi tremura în mână. Se uita, vorbind, în ochii lui Puiu, care se zbuciuma să-i ghicească gândul.

    — Da, într-adevăr, de necrezut... Şi cu toate astea... Te rog dar să te osteneşti numaidecât până la mine, să vedem ce-i de făcut... Te rog!... Fireşte, evident, trebuie să aduci şi pe procurorul de serviciu...

    Aşeză receptorul pe furcă şi rămase cu mâna întinsă şi cu ochii ţintă la Puiu.

    — L-ai chemat să mă aresteze? întrebă tânărul, fără pic de sânge în obraji, cu glasul răguşit.

    Faranga avu un zâmbet straniu:

    — Tu nu te aşteptai la urmări? La nimic?

    — Da... Ba da, murmură Puiu, după o pauză, frânt, plecând capul.

    — Sper că-ţi dai seama ce-ai făcut?

    — Am greşit, şopti Puiu mai răguşit ca adineaori.

    — Ei bine, eşti un asasin! scrâşni bătrânul, parc-ar fi smuls cuvântul cu un vârf de cuţit. Un Faranga ucigaş, ordinar, ca orice derbedeu... Ah!

    Sfărâmă între degete o foaie de hârtie. Se potoli îndată şi adăugă:

    — Dar acuma nu mai e timp de pierdut cu vorbe zadarnice. În zece minute prefectul va fi aici. Până atunci trebuie să te hotărăşti şi să alegi!

    Puiu ridică o privire uluită:

    — Ce să aleg, tată?

    Bătrânul Faranga îşi reveni încurcat:

    — Aşa-i, încă nu-ţi spusei... Mi s-a părut că...

    Zăbovi puţin până să-şi ordoneze gândurile. Apoi se sculă, se apropie şi se lăsă în faţa lui, pe celălalt fotoliu. Urmă cu o voce moale, în care era şi imputare, şi milă:

    — Nu te-am descusut deloc, adevărat... Nu te-am întrebat nici de ce ai omorât-o şi nici cum ai omorât-o... Ar fi fost şi de prisos. Moartea vorbeşte mai elocvent ca toate frazele. Şi totuşi nu pot să nu mă întreb mereu pe mine însumi cum s-a putut găsi un om, şi încă copilul meu, care să asasineze o fiinţă atât de bună ca Madeleine?... Pe Mădălina noastră!… Care ţi-a tolerat tot, tot, care n-a vrut nici măcar să audă despre murdăriile tale multiple şi continue!... E extraordinar, pur şi simplu extraordinar!

    — Nici eu nu ştiu, tată, zise foarte sincer tânărul, frângându-şi mâinile şi abia reţinându-şi lacrimile.

    — Cred, cred! aprobă Faranga şi cu vorba şi cu capul. Da, a fost o rătăcire, un moment de nebunie subită... Numai aşa s-ar putea explica o faptă atât de inexplicabilă şi o crimă atât de monstruoasă. Căci, oricât de ticălos erai altfel, de o înşelai cu toate femeile posibile şi imposibile, aveam impresia că în fond tot pe Mădălina o iubeai cu adevărat. Lasă că nici nu se putea să n-o iubeşti. Cine a cunoscut-o a îndrăgit-o. Ş-apoi tu însuţi, doar din dragoste ai luat-o...

    — Am iubit-o mult, nespus de mult, tată, făcu Puiu cu ochii în gol şi parcă pipăindu-şi sufletul. Mult de tot şi cu toate astea vezi bine cum... Tăcu şi apoi adăugă aproape în şoaptă: Poate că mi-am pierdut minţile...

    Bătrânul avu o tresărire. Şi, ca şi când i-ar fi părut rău că s-a înmuiat, vocea îi redeveni aspră:

    — Toate acestea sunt acuma vorbe sterpe. Realitatea este că vine prefectul cu procurorul. Crima naşte ispăşirea. Va să zică...

    Şovăi. Poate că nici el nu era încă deplin lămurit ce vrea. Scormonea cuvinte ca să-şi lege între timp ideile:

    — Trebuie să înţelegi că asemenea faptă nu poate rămâne fără sancţiune...

    — N-ar fi fost oare mai bine să mă sinucid, tată? întrebă Puiu deodată, cu o lucire în ochi.

    Faranga îl privi lung şi puţin dispreţuitor:

    — Ar fi fost o soluţie şi asta, evident, dar acuma e prea târziu. Cine ştie dacă ar fi fost cea mai bună? Mi-ar fi uşurat situaţia pentru moment şi totuşi aş fi rămas fără nici o umbră de speranţă... De altfel sinuciderea e un gest spontan, ca şi uciderea. Dacă n-ai fost capabil s-o execuţi imediat...

    Dispreţul din privirea bătrânului şi ironia cuvintelor lui întărâtă pe Puiu:

    — Mă crezi şi laş, tată?

    — Asasinii sunt de obicei laşi, ripostă Faranga cu o răceală tăioasă.

    Tânărul, biciuit, sări în picioare, încercând să protesteze.

    — Stai jos! porunci tatăl. Nu-ţi lua aere de cavaler fără prihană, că nu te-au prins niciodată şi cu atât mai puţin te-ar prinde azi! Ce dumnezeu, tot nu pricepi?

    — Dacă dumneata crezi că, în situaţia în care am ajuns, n-ai nimic mai bun de făcut decât să mă insulţi...

    Faranga îl întrerupse cu o vioiciune surprinzătoare, copleşit deodată de durere şi cu un glas muiat în lacrimi:

    — A, dar tu cât mi-ai insultat inima cu fapta asta mârşavă! Ai zdrobit tot, Puiule, tot ce am crezut că am şi tot ce nădăjduiam în viitor! Unicul copil al lui Policarp Faranga e un ucigaş ordinar, îţi dai tu seama ce poate să însemne asta pentru mine? Şi barem dacă ai fi avut o nevastă păcătoasă, care te-ar fi înşelat sau ţi-ar fi făcut altminteri zile amare, dacă... Dar Madeleine a fost un înger! O ştie toată lumea. Peste putinţă să te gândeşti că ai convinge pe cineva că e la mijloc o crimă pasională care, orişicum, ar mai fi scuzabilă până la un punct. Nu, e o crimă ordinară, odioasă, îngrozitor de ordinară!

    Se opri să se reculeagă. Îi era frică să nu-l podidească plânsul. Puiu însuşi se ghemui în fotoliu, simţind în spinare, ca o apăsare cumplită, greutatea faptei din ce în ce mai mare.

    — Şi totuşi eşti copilul meu şi trebuie să caut să te salvez! reluă Faranga cu emoţie stăpânită. Altfel ar fi să te aresteze, să te arunce în puşcărie, să se facă o instrucţie, cu răscoliri de săltare şi apoi un proces în stil mare, cu masă specială pentru ziarişti, cu scormonirea tuturor intimităţilor şi tainelor familiei... Asta însă ar însemna terfelirea definitivă şi pentru totdeauna a numelui Faranga şi scoaterea noastră din rândul oamenilor de omenie, prin urmare, asta nu se poate! Rămâne cealaltă modalitate... singură...

    Tânărul nu se mai mişcă, parc-ar fi înmărmurit în faţa perspectivelor pe care el însuşi le avusese confuze şi care, prin glasul tatălui său, deveneau de o claritate exasperantă.

    — Un Faranga nu poate fi criminal de rând! urmă bătrânul mai energic. Nu se poate!... Şi dacă totuşi un Faranga a săvârşit o crimă de rând, n-a putut-o face decât din nebunie! Un moment de nebunie criminală e admisibil într-un neam al cărui sânge, prin vechime, s-a sărbezit sau s-a îngroşat prea mult...

    Ca şi când n-ar fi înţeles bine, Puiu întrebă cu mai multă mirare în ochi decât în glas:

    — Vrei să mă declari nebun?

    — Vreau să te salvez! accentuă tatăl. În loc să mergi la închisoare, vei intra într-o casă de sănătate, unde vei sta sub observaţie medicală un răstimp. Pe urmă te vom interna pentru câteva luni, să zicem, într-un sanatoriu bun, undeva în străinătate, şi astfel vei putea începe o viaţă nouă, cu un nume care nu va fi fost degradat cu totul. Va depinde numai şi numai de tine să dovedeşti lumii că fapta ta de azi a fost o rătăcire nenorocită... A, fireşte, socoteala cu tine însuţi, cu sufletul tău, ai să ţi-o faci singur! Ispăşirea inevitabilă pentru imensa-ţi nedreptate faţă de sărmana Mădălina se va depăna în conştiinţa ta fără ca eu să-ţi mai pot fi de ajutor...

    Puiu deschise gura, să zică ceva, şi rămase cu gura căscată, parcă i s-ar fi încleştat fălcile. Bătrânul aştepta răspuns şi se supără când, în sfârşit, îl auzi în formă de întrebare timidă:

    — Adineaori m-ai îndemnat să aleg?

    — Da? făcu Faranga. Posibil... Acum însă te sfătuiesc, mai mult, îţi cer să nu alegi! Trebuie să faci cum am hotărât eu! Căci în joc nu eşti doar tu, cu persoana ta, ci sunt şi eu, şi, împreună cu noi, toţi strămoşii noştri. Prin urmare...

    — Prin urmare, trebuie să fiu nebun! murmură Puiu abătut, uitându-se peste capul bătrânului, într-un gol îndepărtat.

    — Mai bine nebun decât ocnaş! răsună crud răspunsul tatălui.

    Se făcu o pauză lungă. Apoi glasul lui Puiu şerpui ca o tânguire:

    — Şi dacă nu voi reuşi?

    — Trebuie! porunci Faranga. De altminteri despre asta răspund eu. Ţara îmi datoreşte măcar atâta în schimbul serviciilor multe ce i le-am adus.

    Iar se făcu tăcere. În aer pluteau întrebări, îndoieli şi speranţe într-un vălmăşag apăsător. Apoi, în clipa când Puiu vru să mai spună ceva, apăru în uşă feciorul:

    — Conaşule, a venit domnul prefect...

    Amândoi tresăriră ca deşteptaţi dintr-o lume străină.

    — Da, bine, zise Faranga, reculegându-se, cu o emoţie care îi schimba glasul. Tu aşteaptă-ne aici, adăugă către Puiu. Mă duc cu ei întâi acolo... În orice caz, curaj şi încredere! Aranjează-te puţin până ce venim!

    Plecă repede. Mersul grăbit îi şedea rău şi-i micşora gravitatea. Feciorul, înainte de-a închide uşa, aruncă o privire curioasă şi înfricoşată spre Puiu.

    IV

    — Imposibil! se cruci prefectul, strângând mâna lui Faranga cu efuziune şi compătimire. Ce catastrofă, dragul meu!… Tocmai povesteam procurorului ce mi-ai telefonat şi nu ne venea deloc să credem... À propos, să-ţi prezint pe procurorul Săvulescu! Un băiat foarte de ispravă şi cu atât mai atins de întâmplarea asta nenorocită, că doar tu, pe când erai la justiţie, l-ai adus în Bucureşti…

    Faranga îi dădu mâna şi zise foarte încet:

    — Să vă conduc să vedeţi...

    — Cât te compătimesc, dragă Poly, şopti prefectul întradevăr mişcat şi simţind nevoia să-şi spună durerea.

    Acolo stătură numai câteva minute, umplute de explicaţiile franco-române ale tantei Matilda care plângea şi vorbea, chema mărturia jupânesei, evoca amintiri din viaţa ei şi scene de iubire dintre Madeleine şi Puiu, apoi iar plângea şi iar vorbea. Faranga încercase să-i mai stăvilească avântul, dar în zadar. Ea continua cu mai mare dezinvoltură pentru că prefectul, amabil, o admira, iar procurorul, timid, o aproba.

    În cele din urmă, Faranga îi pofti în biroul său, lăsând acolo pe Matilda cu jupâneasa. Intrarea lor îngrozi pe Puiu atât de mult că şi uită să se scoale. Prefectul se duse la dânsul, îi luă mâna, i-o scutură şi spuse tare, ca şi când ar fi vrut să risipească puţin atmosfera grea ce stăpânea:

    — Ce-a fost asta, Puiule?...Nu, stai jos, nu te scula! Îmi închipui cât trebuie să fii de zdrobit!.. (Se întoarse către procuror.) Bietul băiat! Ce nenorocire!... Vezi, asta se cheamă ceasul rău, dragă procurorule!

    Puiu se uită furiş la procurorul care părea tânăr, cam şi prea serios pentru vârsta lui. Avea nişte ochi căprui cuminţi şi potoliţi. Era blond şi foarte sfios. Nu ştia ce să facă. Purta respect şi recunoştinţă bătrânului Faranga a cărui bunăvoinţă i-a consolidat cariera încât s-a putut căsători cu o fată bogată. Se gândea că s-ar cuveni să se apropie şi el de copilul lui Faranga, să-i zică două vorbe bune, dar pe de o parte nimeni nu făcuse prezentările obişnuite şi, de altă parte, el se afla aici în exerciţiul funcţiunii şi deci nu putea să înceapă relaţii cu un inculpat, chiar dacă inculpatul era fiul binefăcătorului său.

    În schimb, prefectului Nicolae Spahiu nu-i tăcea deloc gura. Prieten din copilărie cu Faranga, avea totdeauna ţinuta militărească (era chiar colonel în retragere) şi inimă de aur.

    — Stăteam gata să plec la Palat când mi-ai telefonat, povestea dânsul. Dacă întrebai peste cinci minute, nu mă mai găseai... De altfel văd că şi voi... Se zice că, fiind primul bal, va fi relativ puţină lume, numai miniştri, diplomaţi, înalţi demnitari, în sfârşit, tot ce există mai select... Dar ce să ne mai gândim acuma la balul Curţii? O, Doamne, bietul băiat… Uite aşa pică nenorocirile pe capul omului, când nici nu le aştepţi... În sfârşit, să ne întoarcem la datorie! Datoria mai presus de toate! Nu-i aşa, dragă procurorule?... Ei, vasăzică, eu aş propune să simplificăm pe cât se poate formele!… Pentru că e vorba de o întâmplare nenorocită atât de evidentă şi având în vedere că e la mijloc copilul lui Faranga, ar trebui, cred, să încheiem repede un proces-verbal în care să înregistrăm toate împrejurările şi apoi, pe baza procesuluiverbal, să clasăm afacerea fără întârziere, ca să nu mai sporim durerea oamenilor prin tărăgăneli plictisitoare... N-am zis bine, domnule procuror?

    Procurorul schimba feţe-feţe. Nu îndrăznea să zică nu, dar nici nu-şi putea însuşi uşurinţa cu care prefectul lichida o chestie atât de gravă. Prefectului îi venea lesne să vorbească, fiindcă nu avea nici o răspundere, pe când el... Din fericire, Faranga interveni îndată cu toată energia:

    — Nu, dragă Nicule, asta nu e o soluţie! Oricât ar fi de evidentă nenorocirea, legea rămâne lege şi trebuie respectată! Dacă nu e vorba de o crimă ca oricare alta, nu e mai puţin adevărat că un om a suferit o moarte violentă... de mâna altui om... Fireşte, o clipă de rătăcire, dar... Înainte de toate deci făptuitorul trebuie internat într-un sanatoriu, cred eu, ca să fie examinat asupra responsabilităţii penale. Pe urmă se va vedea întrucât şi ce alte măsuri vor fi de luat...

    — Exact, excelenţă! izbucni procurorul uşurat, cu o vioiciune aproape nefirească.

    Prefectul însă se supără:

    — Fugi, Poly, nu umblaţi cu d-astea! Se poate? Băiatul lui Faranga internat în casă de sănătate!... Mă jigniţi dacă insistaţi... Nu-i el, săracul, destul de prăpădit sufleteşte?… Nu, zău, Poly, dar ai nişte idei!... Nu zic, recunosc, e frumoasă atitudinea ta de senator roman, gata să-şi osândească propriul copil numai ca să se respecte legea... Dar nu uita că vremea senatorilor romani s-a isprăvit şi gestul tău n-ar face decât să ofenseze o familie nobilă şi unică în România!

    Faranga rămase inflexibil, spre marea bucurie a procurorului, care începuse a se teme că, în toată afacerea asta, s-ar putea să ajungă el ţapul ispăşitor, încât să se pomenească transferat din oficiu în cine ştie ce târguşor din fundul Basarabiei. În cele din urmă cedă şi prefectul, dar nu din convingere, ci numai în semn de admiraţie pentru atitudinea de senator roman a prietenului Faranga. Aşa apoi hotărâră să instaleze pe Puiu în sanatoriul Demarat de la Şosea.

    — Bravo! strigă prefectul. La Demarat!... Ne-a fost doar şi coleg la Sfântul Sava, îţi aduci aminte, Poly?... Acolo sunt sigur că băiatul are să fie foarte bine îngrijit... Aşa da, suntem de perfect acord!

    Bătrânul puse la dispoziţie maşina lui ce se afla chiar la scară şi destul de încăpătoare pentru toţi.

    — Atât mai bine! zise prefectul înviorat de tot. Că maşina mea, adică a prefecturii, a ajuns obiect de muzeu, aşa-i de hodorogită...

    Puiu tăcuse toată vremea, deşi prefectul încercase în câteva rânduri să-l atragă în conversaţie. Numai în momentul plecării spuse tatălui său că ar vrea să se schimbe puţin. Prefectul se oferi să aştepte, dar Faranga, doritor să sfârşească mai repede, răspunse că acuma e prea târziu şi că mâine dis-de-dimineaţă îi va aduce chiar dânsul tot ce-i trebuieşte.

    În hall, în capul scării, se întâlniră cu Matilda, sosită tocmai să se intereseze şi să afle ce au stabilit. Când auzi că Puiu pleacă, îi veni să leşine, se aruncă în braţele lui, îl sărută cu multe lacrimi şi declară apoi categoric că numai peste corpul ei vor trece. Pe Faranga scena îl enervă pentru că Tilda se făcea de râs în faţa servitorilor. Trebui intervenţia gentilă a prefectului ca s-o potolească:

    — Soyez tranquille, chère madame, tout a fait tranquille! Ce n'est rien?... Une petite formalité, vous savez, enfin, un rien!...7

    Îi sărută degetele cavalereşte, bătând din călcâie ca un sublocotenent de roşiori. Matilda se înduioşă. Era foarte sensibilă la amabilităţile bărbaţilor. Totuşi mai vărsă câteva rânduri de lacrimi până să-i dea drumul. Grupul coborî pe scara de marmoră albă. Sus, Matilda plângea şi murmura neîncetat:

    — Oh, pauvre, pauvre petit8 Puiu.

    V

    Puiu luă loc pe strapontina din spatele şoferului; alături, pe cealaltă, o ocupase procurorul. Bătrânul Faranga poruncise de cum ajunsese jos:

    — La sanatoriul Demarat, Alexandre!

    Maşina porni cu o uşoară smucire. Pe Puiu, el însuşi experimentat conducător, îl supără greşeala şoferului:

    “Ce-o fi având Alexandru astă-seară?” îşi zise dânsul, abia stăpânindu-se să nu-i facă observaţie în faţa tuturor. Apoi, numaidecât, revenindu-şi, urmă în sine: “Dar ce mă mai interesează pe mine acuma lucrurile astea? Trebuie să fiu smintit să-mi bat capul cu fleacuri, când pe conştiinţa mea apasă o crimă. Poate că chiar şoferul din pricina asta e emoţionat.”

    În aceeaşi clipă observă că mai este cineva lângă Alexandru. “Cine-o fi?” se gândi el, şi întrebarea, ca o muscă obraznică, îl urmări stăruitor şi cu atât mai mult că acuma, în automobil, nimeni nu mai scotea un cuvânt, parc-ar fi fost un convoi funebru. Numai motorul alerga năbuşit şi indiferent, ca un cal bătrân şi cuminte.

    Automobilul aluneca, tăcut şi grăbit, pe Bulevardul Colţei. Zăpada mare din ajun lăsase pe macadam bălţi, pe care roţile maşinii le împrăştiau cu fâşâituri vertiginoase. Farurile îşi proiectau luminile albe pe subt rarele felinare electrice suspendate în văzduh. Din Piaţa Victoriei trecură pe Şosea şi apoi în câteva minute maşina coti într-o stradelă tăcută, întunecoasă şi opri înaintea unei case cu grilaj înalt şi cu un bec aprins deasupra porţii.

    Toţi coborâră, numai Puiu rămase în spatele şoferului, oprit acolo de mâna bătrânului.

    — Sună, băiete, mai sună! insistă glasul prefectului nerăbdător.

    În poartă, subt lumina becului, apăru o soră de caritate, tânără şi puţin speriată. Prefectul schimbă cu ea câteva cuvinte, apoi cu Faranga. Apoi ceilalţi intrară înlăuntru, iar bătrânul veni la maşină, murmurând:

    — Aide, Puiule!...

    Portiera rămase deschisă. Pătrunseră într-un coridor larg, curat, cald, în care paşii lor răsunau gol. În dreapta şi în stânga, uşi albe cu numere negre. Apoi, în pragul unui hall luminos, ajunseră din urmă pe prefectul care parlamenta cu un tânăr în halat alb, înalt, slab, blond, plictisit, dar silinduse să fie foarte amabil. Şi porniră cu toţii mai departe pe coridor, înainte, până în fund. Altă soră de caritate, grasă şi bătrâioară, preceda grupul. Dădură într-o încăpere cu anticameră. Puiu o cuprinse dintr-o ochire. Avea o singură fereastră largă şi înaltă, cu gratii dese şi groase. Un lavabou de fier, vopsit în alb. Patul de asemenea alb şi de fier. Între fereastră şi pat, lipită de perete, o masă învelită cu o faţă albă peste care era întinsă o muşama cu flori mici; pe masă o garafă de apă şi două pahare. Câteva scaune de trestie. Un cuier cu picior în colţul de lângă fereastră...

    — Asta ar fi, mă rog, camera de observaţie, zise doctorandul, uitându-se pe rând la toţi ca şi când ar fi vrut să ghicească pentru cine trebuieşte camera.

    Prefectul se învârti de ici-colo în odaie şi, drept încheiere, strâmbă din nas:

    — Nu prea e strălucită, dar în sfârşit...

    Internul ridică din umeri:

    — Regret, domnilor... Atâta avem, atâta putem oferi.

    Faranga, încurcat şi jenat, se uita împrejur, în vreme ce procurorul, în uşă, părea că cercetează mereu gratiile de la fereastră... Prefectul se apropie de domnul în halat alb:

    — Ascultă, tinere... Mă cunoşti? Eu sunt prefectul poliţiei, iar dumnealui e domnul Policarp Faranga, fostul ministru al justiţiei... Prin urmare, vă pun în vedere să aveţi grijă ca de ochii din cap de clientul d-voastră, uite, dumnealui!

    Arată pe Puiu cu un gest triumfal. Internul răspunse jignit:

    — Noi aici ne facem datoria în toată conştiinţa, domnule prefect!

    — Ce datorie, domnule! se încruntă prefectul. Datoria să v-o faceţi cu clienţii adunaţi de pe uliţe! Acuma e vorba de chiar fiul domnului Faranga şi deci trebuie să vă daţi osteneala să se simtă la dumneavoastră ca acasă!

    Şi fără să mai aştepte vreun răspuns, se întoarse la Faranga:

    — Acuma, dragă Poly, pe mine să mă ierţi, trebuie să plec. Ştii, nu pot lipsi de la Palat, înţelegi situaţia mea... De întârziat tot am întârziat, dar pentru un prieten vechi...

    — Da… da, şopti bătrânul. De altfel plecăm cu toţii. Puiu, deocamdată, nu mai are nevoie de nimeni. Mâine dimineaţă voi trece eu pe-aici şi...

    Se întrerupse. Avu o şovăire. Apoi îmbrăţişă lung pe Puiu, murmurând:

    — Courage, mon enfant!... Sois sage et... à demain!9

    Ieşi îndată din odaie, fără să mai întoarne capul… Prefectul, mişcat, strânse cu putere mâna lui Puiu:

    — Sus inima, Puiule!... Fii militar şi n-ai nici o grijă!...

    Ca să nu rămână mai prejos, şi de altminteri mulţumit că lucrurile s-au isprăvit cum trebuia, încât nu-i mai era frică de nimic, procurorul se grăbi să strângă şi el mâna tânărului Faranga.

    Doctorandul îşi mai roti ochii prin odaie, să vază dacă toate sunt în ordine, şi trase brusc uşa.

    Puiu se pomeni singur, în acelaşi loc, fără a fi rostit o vorbă. Mai stătu un răstimp aşa, apoi îşi puse maşinal paltonul şi pălăria în cuier şi începu să se plimbe prin odaie. Se simţea atât de frânt ca şi când toată ziua ar fi tăiat lemne. Se opri lângă noptieră, cu ochii spre uşă. Îl dureau picioarele, şi în ceafă avea o strânsoare de cleşte rece. Se dezbrăcă repede şi se vârî în aşternut. Nu putea gândi nimic. În creieri parcă i s-ar fi adunat o mlaştină în care se scufundau fără urme toate crâmpeiele de imagini. Becul electric atârnat în tavan îl supăra. Îl trecu ca o fulgerare să se dea jos, să-l stingă. Ochii, instinctiv, îi alunecau pe pereţi să vadă unde e comutatorul, dar, privind, uită ce caută, se întoarse cu faţa spre zid şi închise pleoapele. Îi rămase fluturând în minte că niciodată n-a putut adormi cu lumina aprinsă şi o teamă că nici acum nu va putea... Şi adormi îndată.

    VI

    Spre dimineaţă în somn îi înflori un vis... Era acasă, acolo, în budoarul Madeleinei. Ea şedea pe aceeaşi sofa, cu mâinile în poală, cu privirea pierdută, ca totdeauna, parc-ar fi căutat ceva în trecut. El, foarte vesel, îi povestea nimicuri, despre balul de la Curte, despre... Şi, vorbind, sorbea frumuseţea ei tăcută. Niciodată n-a fost însă mai frumoasă ca astă-seară. Trupul zvelt, sănătos şi fraged, ca de fecioară, braţele goale, decoltajul tulburător, toate îl aţâţau. Aşteptau sosirea tantei Tilda ca împreună să plece la Palat. Deodată se întrerupse şi şopti rugător:

    “Madelon, nu vrei mai bine să rămânem acasă?”

    Ea nu răspunse. Surâse. Avea surâsul melancolic ca şi ochii.

    “Madelon, te doresc...”

    Se apropie de la spate, o cuprinse peste braţe şi o sărută lung între sâni. Parfumul ei îl ameţea. Nu mai vedea. Îi murmura cuvinte moi ca nişte gâdilări şi ea râdea molcom, fără a întoarce ochii spre el...

    Sosi ca un vârtej tante Matilda gâfâind şi suspinând: “Voyons, mes enfants10, sunteţi gata?... Il me semble que nous sommes deja en retard, oh, mon Dieu!11... Dar până ce m-am gătit, cu jupâneasa mea neroadă! Apoi şi şoferul vostru e aşa de mogăit... Enfin!12... Veniţi însă acuma degrabă că Poly ne aşteaptă în hall şi e nerăbdător...”

    Se urniră. În maşină se aşeză lângă şofer, ca să se răcorească, dar gândurile lui toate mângâiau mereu pe Madeleine... Balul e foarte reuşit... Lume... Regele însuşi se opreşte să vorbească cu Madeleine, şi-i zâmbeşte cu nişte ochi în care luceşte o poftă abia reţinută. Puiu vede lucirea ochilor regali şi gelozia comprimată îi roade inima ca un cariu flămând. Muzica îl enervează şi mai cu seamă bărbaţii care toţi parcă râvnesc pe Madeleine şi o pângăresc cu priviri lacome. Nu mai poate sta. Minte că-l doare cumplit capul, că nu se simte deloc bine, şi pleacă împreună cu Madeleine, lăsând acolo pe tatăl său cu tante Matilda. În automobil apoi o ia în braţe nebuneşte şi o sărută pe buze atât de pătimaş ca şi când ar vrea să-i soarbă dintr-o dată sufletul întreg. Murea să ajungă mai curând acasă şi maşina mergea atât de încet, ba încă şoferul parcă a greşit şi drumul.

    “Ce faci, Alexandre, dormi?... Unde mergi?...” strigă dânsul furios.

    În clipa aceea însă trăsura opreşte în faţa unei case străine, într-o stradă întunecoasă. Frânele scrâşniră prelung ca un ţipăt disperat. Vru să sară jos enervat, dar o mână îl atinse pe umăr, împiedecându-i mişcarea. Coborâră ceilalţi, iar el trebui să aştepte... Apoi veni tatăl său şi-i zise:

    “Aide, Puiule...”

    Lăsă portiera deschisă. Depărtându-se, murmură:

    “Dar Madeleine...”

    Îi era frig. Zbârnâia o sonerie, strident.

    “Aici, aici!” răsună iar glasul bătrânului. “Intră, Puiule!”

    Nu vedea pe unde merge şi-i era frică să nu se lovească de ceva în întuneric. Se frecă la ochi, să vadă mai bine. Şi, din întuneric, se desprinde deodată o fereastră lată şi înaltă, cu gratii, în care bate o lumină sură. Frigul îi stăruie în oase şi în gând repetă întrebarea de adineaori:

    “Dar Madeleine?”

    Atunci, dezmeticindu-se, răspunde singur:

    “Madeleine n-a putut fi în maşină…”

    Observă că becul din tavan e stins.

    “Trebuie să fie ziuă, are să vie doctorul şi mă găseşte în pat... Sus, sus!...”

    Pe noptieră îşi văzu mărunţişurile ce le avusese în buzunar: un carneţel cu creion de aur, nişte chei, bani, o batistă, un portofel subţire, ceasul de platină cu capacul deschis… Se uită la ceas: şapte... Începu să se îmbrace. Se culcase în cămaşa de frac care acuma era mototolită ca o zdreanţă.

    “Ce are a face!” se consolă dânsul.”Mai important decât cămaşa este să nu-mi pierd capul!...”

    VII

    Măsura necontenit odaia de la noptieră la fereastră şi de la fereastră la noptieră, ca un lup în cuşcă. Avusese timp să cerceteze mai bine încăperea în care va trebui să stea poate o săptămână sau o lună, dacă nu şi mai mult. Se oprise îndelung la fereastra cu privelişte spre grădina sanatoriului, mică, încât printre copaci se vedea zidul împrejmuitor apărat cu o ghirlandă de sârmă ghimpată, desigur ca să nu poată sări nimeni peste el. Urme de cărări şerpuiau vătuite cu zăpadă proaspătă, străjuite de arbuşti cărunţi. Apoi, plimbându-se mereu, a zărit în lighean apa murdară, cu care se spălase foarte grăbit, şi alături prosopul boţit. În pat perna răvăşită şi tartanul întors pe dos cum îl aruncase dânsul cu piciorul când s-a trezit din vis. În cuier paltonul lui atârna stingher, cu jobenul deasupra, lucitor, strâmb şi batjocoritor ca în capul unui chefliu.

    Acuma însă, alergând de ici-colo, nu mai vedea nimic. Atenţia lui întreagă era concentrată înlăuntru. Mii de gânduri şi de planuri îi roiau în minte, printre care se plimba neîncetat, provocator şi plictisitor în cele din urmă, visul cel deşteptase din somn. Voia cu orice preţ să-şi ordoneze gândurile, căci altfel toată construcţia bătrânului s-ar prăbuşi ca un ridicol joc de cărţi. Ar fi îngrozitor dacă încercarea ar da greş. Toată lumea ar putea spune, şi cu dreptate, că Puiu Faranga, după ce a asasinat, a fost aşa de laş încât a vrut să simuleze nebunia spre a scăpa de urmările crimei.

    Îşi zicea, din ce în ce mai convins, că şi-a luat o sarcină imensă. E uşor să zici, ca bătrânul, ”fii nebun”, dar cine te crede? Iată, acuma, de la prima întâlnire cu doctorul ar trebui să-i dea impresia că are de-a face cu un om care a săvârşit, cu adevărat, o faptă gravă, care însă nu poate fi făcut răspunzător în faţa legii şi a oamenilor, pentru că a săvârşito într-un moment de tulburare extremă, vrednică numai de milă şi iertare. Cum să înşele el pe un doctor, el care în viaţa lui nici n-a văzut un om într-adevăr nebun? Barem de-ar fi citit vreodată ceva în legătură cu lucrurile acestea! Cui să-i treacă prin cap că Puiu Faranga va ajunge în situaţia să aibă nevoie de cunoştinţe de psihiatrie?

    Speranţa îi era în bunăvoinţa medicului. Evident, trebuia să dea şi el o mână de ajutor, să facă ceva, cel puţin un gest... Era tocmai la fereastră şi cerceta, pierdut şi nu ştiu a câta oară, grădina sanatoriului. Îi trecu prin gând să izbească o dată cu amândoi pumnii în geamuri încât să alarmeze toată lumea. Ar fi un gest?... Îl înlătură îndată cu dispreţ:

    “Un gest ridicol, da... S-ar vedea cât de colo că e o prefăcătorie grosolană!”

    Aici nu poate fi vorba de o nebunie veritabilă şi permanentă, ci de justificarea unui moment nenorocit. Trebuie dar o simulare inteligentă, ceva aproape imperceptibil, ceva exprimat în oarecare nuanţe suspecte sau în vreo atitudine grotescă.

    În orice caz, de prima întâlnire depinde tot. Căută deci să şi-o închipuiască, eventual să o pregătească. I se părea sigur că doctorul, când îi va auzi numele, va tresări sau va surâde amical sau îl va mângâia. Îl şi auzea întrebând: “Cum s-a putut întâmpla una ca asta?... Dumneata, fiul fostului ministru Faranga!” Apoi îl va pune negreşit să-i istorisească amănunţit cum s-a petrecut nenorocirea...

    Îşi ticlui îndată o povestire în care întâmplările reale să se îmbine cu mici bizarerii socotite necesare pentru a uşura sarcina doctorului. La sfârşit va clătina din cap şi-i va spune trist: “Nervii, domnul meu, nervii reclamă şi ei îngrijire, stimate domn!”

    Chiar în clipa aceasta îi răsună brusc în urechi propriul său glas cu întrebarea din vis:

    “Dar Madeleine?...”

    Se spăimântă ca şi când ar fi auzit o imputare din altă lume. N-a vrut să se gândească acuma la ea, deşi numele ei se vâltora mereu în suflet cu o mustrare lină. De ce să se mai gândească? Ea e liniştită acum acolo. Moartea e o împăcare. Pe când viaţa lui, de care totuşi se cramponează atâta, ce urâtă şi chinuită se înfăţişează! Dacă ar fi avut inspiraţia, atunci, îndată, să urmeze pe Madeleine, acum nar mai aştepta cu înfrigurare şi ruşine sosirea doctorului.

    Tresări. În anticameră se auzeau glasuri. Încremeni lângă pat. Uşa se deschise fără zgomot.

    VIII

    — Dumneata?

    — Mă numesc Puiu Faranga şi am fost însoţit aseară aici pentru că...

    Ezită o secundă. În ochii medicului întâlnise o indiferenţă deconcertantă. Apoi totuşi continuă cu aceeaşi voce albă:

    — ... pentru că am sugrumat pe nevastă-mea...

    Doctorul, parcă nici nu l-ar fi auzit, nu clipi măcar. Cu toate acestea îl ascultase şi, ascultând, îl privise întâi drept în ochi, apoi îi amănunţise pe rând coafura neîngrijită, costumul neobişnuit aici, frac, cămaşă cu pieptul tare, boţit ca şi gulerul, cravata albă pusă strâmb, fără oglindă, escarpinii de lac... După două secunde văzu patul neaşternut, cu urmele unui somn agitat, şi încruntă uşor din sprâncene. Internul, care observase încruntarea, interveni repede:

    — Am avut indicaţii categorice să aşteptăm hotărârile dvoastră şi de-aceea vedeţi aşa...

    Puiu Faranga adăugă şi el, cu o schiţă de surâs nepotrivit:

    — A trebuit să vin cum m-am nemerit. Fusese vorba să-mi aducă schimburi pe urmă şi chiar mă mir că n-au sosit.

    Probabil însă că mi le aduce tata pe care desigur îl cunoaşteţi...

    — Bine! murmură doctorul, scurt, măsurându-l iarăşi de sus până jos, ca şi când nu ar fi auzit sau nu l-ar interesa deloc ce spune.

    O clipă păru totuşi că vrea să întrebe ceva, dar apoi se întoarse brusc şi ieşi urmat de doctorandul blond şi respectuos. În deschizătura uşii se ivi silueta greoaie a gardianului, cu capul negru-creţ, cu mustăţi mari şi nişte ochi sclipitori ca două mărgele. Pe urmă uşa de sticlă groasă, verzuie şi zgrunţuroasă se închise cu un lunecat uşor, sfârşit în plescăitul broaştei exterioare. Un vazistas rotund de alamă lucea în uşă ca un ochi galben de veghe.

    Puiu rămase pe loc, uitându-se nedumerit la uşă. Tocmai băgase de seamă că e de sticlă, că se deschide lateral pe şină, fără clanţă pe dinăuntru şi că are un vazistas ca la închisoare… Auzi afară un amestec de glasuri scăzute, în anticamera gardianului. Făcu doi paşi în vârful picioarelor şi-şi lipi urechea de uşă, reţinându-şi respiraţia. Nu putu percepe decât un mormăit confuz. De altfel zgomotul se stinse de tot în curând. Paşii doctorilor se depărtară, iar alături gardianul ori stătea îngândurat, ori plecase după ei.

    “Despre mine au vorbit”, îşi zise Puiu, revenind în mijlocul camerei ca şi când ar mai fi aşteptat ceva.

    Tăcerea însă îl sili să se dezmeticească şi atunci fu cuprins de disperare. Toate planurile şi închipuirile cu care-şi împodobise anticipat întâlnirea aceasta se spulberaseră. O îndoială arzătoare îi săgetă inima:

    “Dar dacă tata s-a înşelat când s-a grăbit să mă aducă aici?... Dacă doctorul va fi absolut dârz şi de neînduplecat?”

    Îşi reluă plimbarea dinainte de venirea doctorului mai furios şi mai nenorocit. Avea impresia că se clatină tot în jurul său. Gândurile ce-l frământaseră înainte de întâlnirea aceasta îl năpădiră din nou. Pe când însă atunci toate i se înfăţişau trandafirii, acuma îi aduceau numai perspective negre şi primejdii.

    “Şi ce frumos pregătisem tot!” îşi zise oprindu-se în locul unde-l aşteptase.

    Închise ochii şi îndată îi reapăru doctorul, rece, indiferent, ursuz.

    —Are o mutră de ţăran încăpăţânat, murmură printre dinţi şi porni iar de ici-colo. Nu ştiu cum a putut bătrânul să mă vâre aici, în vizuina asta. Sau poate că nici n-o fi ăsta profesorul?... Se poate. Ar fi şi prea tânăr, şi prea bădăran pentru un adevărat profesor.

    Îşi aminti că de fapt a fost primit prost aici chiar de la intrare. Internul a fost atât de indolent, că a trebuit să-l admonesteze prefectul. Parcă nu-i convenea sosirea unui pacient mai distins. La despărţire toţi au fost mişcaţi, până şi procurorul străin, numai doctorandul a stat ca o momâie, somnoros şi imbecil. Fireşte, el, Puiu Faranga, n-are să-şi facă sânge rău pentru nedelicateţea unui viitor doctoraş, care ar trebui să se simtă măgulit dacă un Faranga s-a coborât să-i întindă mâna. Aseară nici n-a observat amănuntul acesta. Era atât de sfărâmat sufleteşte! El, care, în treizeci de ani, n-a avut să-şi impute nici o brutalitate, mâinile lui, îngrijite, manicurate, fine ca nişte mâini de femeie, mâinile lui au fost în stare să...

    Zbuciumându-se, îşi simţi mâinile încleştate la spate, le desfăcu, vru să şi le privească, dar se răzgândi brusc şi le ascunse în buzunarele pantalonilor.

    Era zdruncinat ca o maşină care şi-a pierdut cârma. Îi mai răsăreau planuri noi în minte. Le izgonea. Ce planuri, când nimic nu mai depinde de dânsul, când el a ajuns o jucărie stricată aruncată între patru ziduri. Mânia i se îndrepta din ce în ce împotriva bătrânului, cel ce l-a îndemnat, ba chiar i-a poruncit să vie aici...

    Un glas nou răsună:

    — Poftiţi la domnul doctor!

    Nu auzise când s-a deschis uşa. Era gardianul, în halat ce-i venea rău, cu o figură bănuitoare de agent secret. Puiu îl privi o clipă, apoi răsuflă uşurat şi se repezi afară atât de furtunos, parc-ar fi plecat pentru totdeauna. În coridor îl aştepta internul, să-l însoţească.

    IX

    Doctorul făcu semn internului să-i lase singuri. Cu un gest exagerat de amabil oferi pacientului un fotoliu de lemn, iar el însuşi trase alt scaun alături, ca să-i poată vedea bine faţa.

    — Aş dori să stăm puţin de vorbă, zise apoi aşezânduse, cu un glas oficial, nici prietenos, nici duşmănos. Am fost pus în curent aici cu... chestia dumitale, fireşte, atât cât am putut... în linii mari... Îţi închipui, cred, că cele ce mi s-au spus nu m-au lămurit nici pe departe şi că, poate chiar în interesul cauzei dumitale, am nevoie de oarecare date precise pe care să-mi întemeiez o convingere...

    Vorbind, se uita fix în ochii lui Puiu pe care privirea stăruitoare îl zăpăci puţin, neştiind dacă tebuie s-o înfrunte sau s-o ocolească. Se grăbi să răspundă foarte politicos şi cu o tristeţe firească în voce:

    — Sunt şi trebuie să fiu cu totul la dispoziţia dumitale, domnule doctor! Promit să-ţi dau orice lămuriri mi-ai cere şi oricât de delicate. După cele întâmplate îmi dau seama că nici un amănunt nu poate fi de prisos şi nu poate rămâne ascuns...

    I se păru că pe figura doctorului tremură o umbră de ironie. Deşi ar mai fi vrut să adauge ceva despre fatalitatea unor momente, încetă brusc, gândindu-se că acest om nu merită onoarea sincerităţii sufletului său. Doctorul însă mai aşteptă câteva clipe liniştit, privindu-l mereu ţintă, iar când văzu că pauza se prelungeşte prea mult, reluă cu acelaşi glas incolor:

    — Chiar adineaori am primit o adresă de la parchet în privinţa dumitale... Mi se spune că eşti învinuit de omucidere, că ar fi însă oarecare indicii că crima s-a săvârşit întrun moment de criză nervoasă care face necesară examinarea dumitale medicală, spre a se constata dacă responsabilitatea legală, în cazul de faţă, e deplină, parţială sau eventual nulă.

    Parcă ar fi vrut să încerce efectul cuvintelor, tăcu. Pacientul asculta cu o vădită încordare, clipind foarte repede. Doctorul urmă cu un accent mai grav:

    — Ţin deci să-ţi comunic, dacă cumva încă nu ştii că te afli aici sub observaţie şi în stare de arest preventiv de fapt, şi nu formal.

    Puiu se sculă în picioare, tulburat, ca şi când ar fi vrut să protesteze. Apoi se aşeză iar şi bâlbâi încurcat:

    — Nu ştiam asta... Mi se spusese că... A, vasăzică arestat totuşi?... În sfârşit, credeam că... Atunci gardianul care se află în anticamera mea?...

    — Da, e agent poliţienesc, aprobă medicul, dând şi din cap. Fiindcă sanatoriul e particular, n-aş fi primit să adăpostesc un arestat oficial şi nici să facem observaţii medicale subt controlul poliţiei. Pentru asemenea lucruri justiţia are mijloacele şi instituţiile ei. Dar, fiindcă era un caz special, am admis, excepţional, ca agentul de pază să stea în sanatoriu subt forma de gardian al dumitale, care să ţină locul surorii de caritate. De aceea chiar vreau să te previn că nu poţi părăsi camera decât în tovărăşia paznicului.

    — O, în privinţa asta... nici nu era nevoie de avertisment! zise Puiu cu o mândrie pe care o simţi îndată deplasată şi de care se ruşină, încât adăugă mai domol: De altfel, situaţia mea e atât de lamentabilă, atât de ...

    Doctorul strânse din umeri. Puiu, încurajat de gestul lui, întrebă schimbând iar tonul:

    — Cel puţin, doctore, spune-mi, cât are să dureze observaţia asta?

    Medicul zâmbi:

    — De, ştiu eu?... După împrejurări: o săptămână, două… cel mai mult şase... Dacă voi putea dobândi o convingere fermă mai curând, asta atârnă mult de dumneata, atunci vom sfârşi mai curând! În orice caz noi nu avem nici interesul, nici dorinţa să tărăgănăm lucrurile. Apoi cu alt glas: Dar să revenim... Până acuma ştiu doar că dumneata ţi-ai ucis soţia. Vrei sau poţi să-mi povesteşti cum şi mai cu seamă de ce ai ucis-o?… Te rog să nu te mire acest amestec al meu în, să zicem aşa, intimităţile dumitale... Deşi nu-s judecător de instrucţie, trebuie să cunosc împrejurările ca să pot cântări motivele!

    Puiu tuşi încurcat. De clipa aceasta i-a fost frică, de clipa explicaţiilor, şi iată că acum a sosit. Zise rugător:

    — Da, desigur, doctore, dar întrebările dumitale mă strâng de gât chiar din momentul care a urmat nenorocirea şi totuşi nu sunt în stare să găsesc răspunsurile. Doctore, nu sunt în stare!

    Doctorul insistă simplu:

    — Le vom găsi împreună, trebuie să le găsim... Să reconstituim deci desfăşurarea evenimentelor cât se poate mai clar!

    — Da, doctore, da, murmură Puiu ca un copil devenit cuminte după o păţanie urâtă. Dar amintirile-mi sunt aşa de şubrede tocmai despre momentele cele mai îngrozitoare! Toate s-au petrecut în câteva minute, doctore, în foarte puţine minute... Şi eu eram aşa de rătăcit, aşa de...

    Ochii i se împainjeneau şi glasul îi era înăbuşit.

    — Aţi avut vreo neînţelegere atunci sau vreo ceartă? întrebă medicul.

    — Nu, doctore, se repezi Puiu. Nu! Şi asta e mai spăimântă tor!... Dar de ce insişti, doctore? Te rog. Te implor… Am să-ţi spun tot... vreau să-ţi spun... Ar fi şi pentru sufletul meu o uşurare... Şi nu ştiu... Era să mergem la balul de aseară de la Curte. Ne îmbrăcasem. Cum vezi, sunt şi acuma… Madeleine era tăcută, ca totdeauna. Am întrebat-o ceva, nu ştiu ce. N-a răspuns. Am repetat întrebarea şi ea s-a uitat la mine parc-ar fi fost absentă. N-avea nici o răutate, nimic provocator, nimic supărător, ci numai o absenţă, şi cu toate astea m-a cuprins o mânie, îmi aduc aminte, ceva ce nu mai simţisem niciodată. Îmi vâjâiau urechile şi mi se părea că ea ţipă şi mă insultă, nu ştiu de ce mi se părea. În acelaşi timp îmi dădeam totuşi seama că ea tace, că n-a scos un cuvânt, că doar se uita la mine, poate puţin mustrător, în sfârşit… Poate că privirea ei s-a schimbat în sufletul meu în ţipătul cela care-mi vâjâia mereu în timpane, ştiu eu... nu ştiu... Şi atunci n-am mai putut îndura ţipătul şi m-am năpustit asupra ei... Voiam să-i curm ţipătul ca să nu-mi spargă urechile sau nu ştiu... Iar ea, uluită de gestul meu, nu s-a clintit din loc şi nici nu s-a apărat. Dacă s-ar fi apărat, desigur mi-aş fi revenit şi nu s-ar fi întâmplat nimic... Dar nu s-a apărat şi asta m-a înfuriat mai tare ... şi... şi... furie, furie...

    I se încurcă limba. Nu mai putu continua. Izbucni într-un plâns nervos, fără lacrimi, cu sughiţuri dureroase şi dese. Doctorul aşteptă să se liniştească, apoi mai prietenos:

    — Am avut onoarea să fiu prezentat odată soţiei dumitale, la o serbare de binefacere. Doamna probabil nici nu mi-a reţinut numele, iar dumneata nu erai acolo... A fost o femeie foarte frumoasă. Nu spun eu, ci spunea toată lumea pe-acolo… Atunci poate că...

    Puiu sări ca şi când l-ar fi lovit:

    — A, nu, doctore, te opresc! Nu voi permite sub nici un cuvânt să-i fie ofensată memoria, nici măcar cu o întrebare! Madeleine a fost femeia cea mai corectă din lume. Pe cât am fost eu de păcătos, ca toţi bărbaţii, pe atât a fost ea de exemplară. A fost prea bună, prea îngăduitoare şi de-aceea...

    Imperturbabil, medicul reveni:

    — Nu mă gândeam câtuşi de puţin la ceea ce bănuieşti dumneata! Întrebarea te privea numai pe dumneata... Adică, doamna, fiind o femeie atât de frumoasă, şi, probabil, mult admirată, s-a putut stârni în inima dumitale o gelozie din care, târziu sau inconştient, ca un efect al geloziei, a izvorât actul de aseară?... Asta am vrut să te întreb!

    Puiu se potoli numaidecât. Explicaţia doctorului îi oferea gata o justificare la care el nici nu s-ar fi gândit. Un instinct ascuns care ţâşneşte spontan, irezistibil, iată ceva ce poate scuza tot! Vru să zică da şi, în clipa când încercă să rostească cuvântul, nu putu. I se păru că ar fi o minciună prea ruşinoasă şi nedemnă de dânsul. Astfel răspunse liniştit:

    — Nu, nu... nici vorbă! Eu, gelos!... Eu, care am înşelat-o, fără pic de pudoare, chiar cu femei ce n-ar fi fost vrednice măcar să-i sărute picioarele!... Vezi, doctore, nu mă sfiesc de dumneata şi-ţi mărturisesc toate păcatele mele!... Gelozie însă nu, din fericire sau din nefericire, nu!

    Doctorul nu mai zise nimic. Îşi examină degetele gânditor un răstimp. Apoi se sculă repede:

    — Nu vreau să te mai obosesc astăzi. Eşti şi aşa destul de deprimat. Vom sta de vorbă, despre toate, pe îndelete. Numai să cauţi să te calmezi. De altfel aici vei avea linişte completă şi sunt sigur că în puţinele zile nervii dumitale se vor destinde mult... Aşa!...

    Sunase fără ca Puiu să fi observat. Se ivi doctorandul.

    — Însoţeşte pe domnul în camera sa! îi zise medicului, adăugând către Puiu: La revedere!

    În coridor aştepta şi gardianul. Internul însă, după ce închise uşa, şopti:

    — Adineaori a sosit domnul Faranga... Uite-l că şi vine!… Doreşte să vorbească cu domnul doctor...

    Bătrânul, palid, cu ochii roşiţi, îşi îmbrăţişă copilul:

    — Ţi-am adus de toate! Feciorul le-a dus în camera ta… Courage, mon enfant, courage!13... Vin şi eu îndată la tine, numai să văd pe prietenul nostru doctorul!...

    Între timp internul îl şi anunţase şi acuma îl pofti înlăuntru.

    — A tantôt!14 murmură Faranga cu un surâs silit, dispărând.

    Puiu se învioră, parcă ar fi scăpat de toate necazurile.

    Porni înainte, zâmbind către gardianul care-l urma ca o umbră urâtă.

    X

    Camera nu i se mai păru tristă. Îşi frecă mâinile, aproape radios, şi nici nu observă că uşa s-a închis în urma lui. De altfel, cât a lipsit dânsul, se făcuse ordine şi curăţenie, iar pe pat găsi, aranjate frumos, haine, rufe, obiecte de toaletă.

    “Bravo, bravo! se încântă el, privind cu plăcere lucrurile. Înainte de toate însă să ne facem toaleta ca să avem o înfăţişare omenească!”

    Îmbrăcându-se, îşi recapitulă întrevederea cu doctorul şi o găsi mulţumitoare. Nu era chiar atât de îndrăcit cum îi păruse la inspecţia medicală. Are negreşit ceva enigmatic în felul de a fi, o şiretenie tăinuită în ochii puţin bulbucaţi îi trădează originea rustică, de aceea face impresia de om bănuitor şi viclean. Totuşi nu i se poate tăgădui o rectitudine cinstită şi demnă.

    “Cu asemenea oameni dau greş prefăcătoriile vulgare! îşi zise Puiu cu convingere. Ce penibil de ridicol aş fi fost dacă mă apucam să simulez...”

    Se bucură că n-a amplificat povestirea nenorocirii, aşa cum şi-o pregătise de dimineaţă. Mai bine aşa: adevărul şi numai adevărul... La urma urmelor nici nu ar fi capabil să mintă şi să-şi încarce conştiinţa. Are nevoie tocmai de uşurare, iar minciuna i-ar complica în zadar situaţia şi l-ar face să se dispreţuiască singur. De aceea şi cu gelozia a refuzat să mintă, oricât l-ar fi servit poate momentan minciuna. Lasă că însăşi întrebarea doctorului a fost aşa de nelalocul ei! Dar, în sfârşit, acuma toate astea n-au nici o importanţă. De vreme ce pentru sărmana Madeleine nu se mai poate face nimica, cel puţin el să fie salvat din încleştarea în care l-a aruncat soarta. Nu întrebările doctorului contează, ci intenţiile lui. În privinţa asta doctorul rămâne însă un sfinx. Mare lucru nu e de aşteptat de la dânsul. Până acuma, în orice caz, l-a tratat ca pe un om oarecare de pe drumuri, dacă nu chiar mai rău. Ia spus doar destul de clar că prezenţa lui aici nu-i prea plăcută, deoarece astfel de cazuri pot compromite reputaţia sanatoriului.

    “Bătrânul a fost rău inspirat când m-a adus aici, socoti Puiu, întunecându-se iar din ce în ce. Graba lui ecesivă ar putea să-mi fie funestă. Nu era momentul să mă abandoneze în mâinile unui om cu totul străin sau chiar ostil...”

    Trecând în revistă gesturile şi cuvintele medicului, descoperi curând în toate urmele unei vrăjmăşii ascunse. Găsi şi motivul: din felul cum spusese că a cunoscut pe Madeleine înţelegea acuma, cântărind mai bine tonul, o iubire tainică… Fireşte, o iubire din depărtare, căci Madeleine, cât a fost de delicată, nu s-ar fi coborât niciodată până la acest doctor care nu e nici frumos, nici inteligent, nici măcar simpatic. El însă n-ar fi de mirare s-o fi adorat. Şi iubirile acestea sunt cele mai primejdioase. Amanţii necunoscuţi sau ascunşi sunt capabili de toate josniciile şi răzbunările.

    “Extraordinar! se cruci Puiu. Uite ce duşman am ales să hotărască de soarta mea!”

    Fu cuprins de o nerăbdare apăsătoare. Trebuie să scape de aici fără întârziere, să se mute într-alt sanatoriu, în grija unui om care cel puţin să nu umble să se răzbune... Era convins că doctorul i-a fost rival şi-l urăşte de moarte.

    — Şi tata care nu mai vine! suspină dânsul amărât.

    Se întoarse spre uşă. Abia atunci văzu că e închisă. Se repezi furios şi începu să bată cu pumnii în sticla zgrunţuroasă.

    — De ce încui uşa? se răsti la gardianul care deschisese îndată.

    — Noi avem ordin şi trebuie să... răspunse omul, speriat şi aproape umil.

    — Nu vreau să mai încui uşa până nu ţi-oi porunci eu! strigă Puiu. Îmi trebuie aer, înţelegi? Mă înăbuş în văgăuna asta!

    Bătrânul Faranga apăru în anticameră:

    — Qu'est-ce qu'il y a, Puiule?... Soyons calmes, voyons!15… Aidem înlăuntru, c-avem de vorbit...

    Puiu aruncă o privire dispreţuitoare gardianului, zicând:

    — Mă enervează grozav idiotul ăsta! Apoi, retrăgânduse în cameră, adăugă: Acuma da, acuma închide, măgarule!

    XI

    — Lasă, Puiule, dragă, nu te aprinde! murmură Faranga cu un zâmbet blând subt care voia să ascundă o emoţie mare.

    Îşi aşeză blana şi căciula în cuier, apoi îşi şterse fruntea şi creştetul cu o batistă, uitându-se împrejur:

    — Ştii că nici nu e aşa de rău aici la tine, Puiule? Aş putea spune chiar că e simpatic...

    Îl îndemnă să şadă pe pat şi-şi trase un scaun lângă dânsul. Îl privea cu o atenţie discretă şi plină de milă. Şi numaidecât începu să-i spună cum a aflat încă de-aseară, îndată după ce l-a instalat, că profesorul Demarat nu e în Bucureşti. Acuma, de la doctor, a mai aflat că nici n-are să se întoarcă acasă până peste vreo trei luni. E dus în Germania într-o misiune medicală, trimis de guvern... Adevărat, citise şi el zilele trecute în jurnale despre aşa ceva, dar aseară i-a scăpat! Ar fi plecat de vreo săptămână.

    — Lipsa profesorului n-are, fireşte, nici o importanţă, adăugă bătrânul cu o superioritate prin care voia să fie mai convingător. Locţiitorul lui trebuie să mă servească cu aceeaşi promptitudine!

    În realitate bătrânul era foarte îngrijorat. Cu vechiul său coleg de bancă altflel ar fi tratat chestia: i-ar fi cerut direct sprijinul şi l-ar fi avut fără înconjur. Doctorul nu-i făcuse impresie tocmai bună, dar Puiu nu trebuie să afle şi de aceea începu să-l laude:

    — Mi se pare un om de treabă... M-am informat şi am primit relaţii mai mult decât bune. E un medic foarte distins, asistentul lui Demarat la facultate şi moştenitorul lui prezumtiv la catedră. Se zice de altfel că şi când e profesorul acasă, Ursu conduce efectiv sanatoriul. A, da, uitam să-ţi spun: se numeşte Ion Ursu şi e fiu de ţăran. Foarte corect şi foarte conştiincios; are singurul cusur că e cam stângaci, cam colţuros, încât nu inspiră mare simpatie, cel puţin la început, până ce îl cunoşti mai de aproape.

    Puiu, dornic de mângâiere, uitase repede bănuielile de adineaori şi sorbea cu lăcomie cuvintele bătrânului. Când auzi pe urmă cum, fără să-şi ia vreun angajament precis, doctorul ar fi spus totuşi că vrea să isprăvească repede şi mai ales ar fi lăsat a se înţelege că trebuie să fi fost la mijloc o mare zdruncinare nervoasă, întrebă înviorat şi încălzit:

    — Vasăzică, pot spera, tată, nu-i aşa?... Tu, personal, ce crezi?

    — Mai încape vorbă? zise Faranga mişcat, cu lacrimi în colţul ochilor. Numai să fii răbdător. Îţi trebuie multă, multă răbdare, Puiule!... Ce vrei? Când primeşti o lovitură atât de crâncenă, trebuie să ştii să o suporţi cu demnitate.

    Puiu ceru să-i povestească de la început şi cu toate amănuntele întrevederea cu doctorul. Bătrânul se execută fără şovăire, având însă grijă să intercaleze cât mai multe lucruri care să-i întărească speranţele şi să treacă subt tăcere pe cele rele.

    — Trebuie să ştii, tată, că nici eu nu m-am prefăcut deloc! zise Puiu. Nici nu văd cum m-aş putea preface... Poate şi asta e pricina că nu-mi vin în fire şi că mă apasă mereu ceva pe suflet. Mă gândesc, fără să vreau şi tot mai des, ce va fi dacă, până în cele din urmă, voi fi declarat zdravăn pur şi simplu? Atunci?

    — Linişteşte-te, Puiule, nu exagera lucrurile! îl mângâie bătrânul. Trăim doar între oameni şi cu oameni... E destulă pedeapsă pentru nişte oameni ca tine şi ca mine faptul că avem să suportăm urmările morale ale nenorocirii ce s-a abătut asupra noastră. Apoi fii sigur că, la nevoie, nu voi permite eu însumi să se desfăşoare cazul decât aşa cum trebuie! Deocamdată însă nu pot să mă ocup exclusiv de tine, Puiule dragă! Gândeşte-te că mai avem obligaţii faţă de sărmana Madeleine...

    Tânărul plecă fruntea amărât şi rosti din adâncul inimii:

    — Adevărat, tată, adevărat! O, Doamne, cât sunt de egoist şi de ticălos!

    Ca să-i risipească mâhnirea, Faranga aduse iar vorba despre doctor şi-i spuse că i-a admis cea mai mare libertate: să citească ce doreşte, să se distreze, să primească vizite când va fi mai liniştit, să facă plimbări în grădină cu gardianul… Va lua masa cum îi place, fără nici o restricţie, i se vor procura ziare... În sfârşit să se poată simţi ca acasă. Bătrânul se gândise chiar să-i trimită un fecior care să-l servească; doctorul însă zice că asta ar fi împotriva regulamentului sanatoriului, trebuie să se mulţumească cu serviciile gardianului, care-i stă în permanenţă la dispoziţie.

    — Sper că Matilda ţi-a trimis tot de ce ai nevoie? Eu, mărturisesc, n-am avut răgaz nici să-mi arunc ochii. Dacă-ţi lipseşte ceva, pune să-mi telefoneze, sau telefonează-mi tu… De altfel eu voi veni în fiecare zi, afară de vreo întâmplare extraordinară... Biata Tilda a fost nenorocită şi a plâns că nam luat-o şi pe ea. Degeaba, nu se putea. Trebuia să rămâie cineva lângă Madeleine, nu-i aşa?...

    — Sunt aşa de trist, tată, că nu pot fi şi eu măcar la înmormântare! oftă Puiu deodată, cu glasul amărât de adineaori.

    Faranga se înduioşă de tot şi se gândi că, în fond, Puiu e un băiat bun şi o inimă minunată. A greşit grav de data asta, evident, dar nu din răutate, ceea ce o dovedeşte imensa şi sincera părere de rău care izbucneşte atât de spontan din sufletul lui.

    — Acuma tu să te îngrijeşti numai de tine, îi zise bătrânul, învăluindu-l într-o privire de dragoste atotcuprinzătoare.

    Şi apoi îi mai povesti de pe-acasă. Se plânse cât a trebuit să lupte aseară şi azi-dimineaţă cu jurnalele, ca să nu facă gălăgie în jurul cazului. Fireşte, nu a urmărit să oprească orice ştire cinstită, dar să nu se exagereze, să nu se dea proporţii de scandal, să se înţeleagă că nu e o crimă senzaţională, ci o mare nenorocire. Prefectul, fiind în graţiile presei, i-a dat o bună mână de ajutor, totuşi a trebuit să apeleze şi la ministrul de interne pentru orice eventualitate.

    Observă însă îndată că lucrurile acestea nu interesează deloc pe Puiu. Tăcu şi el. Îşi dădeau seama amândoi că nu mai au ce să-şi spună. În curând Faranga se ridică de plecare, aşteptând totuşi ca Puiu să-l mai oprească.

    — Nu-ţi închipui câte alergături mai am...

    Puiu îl ajută să se îmbrace fără a mai zice nimic.

    XII

    Se simţi mai mulţumit singur. Gardianul nu încuiase uşa; îi ceru el s-o închidă.

    Stătu multă vreme întins pe spate, în pat, cu ochii în tavan. Îi venea mereu să plângă. Pe piept avea o povară grea care totuşi îi dădea o senzaţie plăcută. Liniştea ce-l înconjura era atât de deasă încât se scălda în ea ca într-o baie caldă şi binefăcătoare. Avea impresia că se află şi el pe catafalc şi o bucurie că în sfârşit a scăpat de toate.

    Apoi, într-un târziu, se sculă, parcă l-ar fi obosit catafalcul. Scularea însă îl obosi mai tare. Trase lângă fereastră scaunul pe care stătuse tatăl său. Zăpada albă, curată din grădină îi mulcomi iar inima. Acolo îl găsi vremea mesei, când gardianul sosi cu tava pe care erau aranjate mâncările.

    — Nu mi-e foame, zise Puiu foarte încet. Mănâncă tu!

    Omul şovăi. Vru să stăruie şi nu îndrăzni. Puiu însă se reîntoarse spre fereastră şi, în cele din urmă, gardianul trebui să iasă, închizând binişor uşa.

    Stătea de câteva ceasuri în acelaşi loc, neclintit, şi mintea îi era goală ca un burete uscat. Din când în când îşi schimba poziţia pe scaun, scaunul pârâia şi apoi iar urma tăcerea albă întocmai ca zăpada din grădină.

    Pe urmă afară începu să ningă, lin, cu fulgi mari şi leneşi ca o ploaie de fluturi albi. Crengile copacilor se îndoiau cum se încovoaie toamna pe vremea culesului, subt povara rodului. Pe zidul împrejmuitor se agăţau vălurele, se îngroşau puţin şi se năruiau...

    Puiu se simţea bine aşa, fără gânduri. Vremea trecea peste dânsul ca o apă curgătoare, într-un murmur prelung, moleşitor. Ochii lui sorbeau numai albul lin în care se topeau începuturile de gânduri ca nişte băşicuţe de spumă pe oglinda unui lac adânc.

    Şi totuşi, peste un răstimp, ca şi când i s-ar fi deschis în suflet o portiţă a trecutului, se văzu deodată, cu două săptămâni în urmă, stând tot aşa, la fereastră, într-o cameră de hotel, la Sinaia, privind fulguirea iernii. Fusese ziua marelui concurs de ski pentru doamne. El venise numai de dragul domnişoarei Lia Dandopol, fiica unui proaspăt îmbogăţit, foarte modernă, sportivă şi destrăbălată, care, în sfârşit, după o lună de curte insistentă, îi dăduse oarecare speranţă. Învingătoare la concurs, domnişoara capitulase în faţa lui Puiu, iar acuma, pe când ea îşi odihnea în pat, goală şi frântă, osteneala sportului şi a iubirii, el, cu remuşcări pe care nu le putea alunga, dezgustat, se întoarse cu inima şi gândul acasă, la Madeleine... Se simţea vinovat şi murdar. Îl rugase s-o ducă şi pe ea la concursul de ski, singura dată când îl rugase s-o ia undeva. Şi el a refuzat. A minţit că are afaceri urgente la Cluj şi nu poate. A fost chiar atât de energic, dacă nu şi brutal, în refuz, că ea nici n-a mai insistat. Şi acuma îi părea rău şi-i era dor de Madeleine...

    Apoi, ca într-un caleidoscop, îi apărură numai scene cu zăpadă din viaţa lui. Se vedea mititel, de vreo cinci ani, în costumaş alb de lână, înfofolit până-n vârful nasului, călare pe o săniuţă agăţată de sania cea mare, în care tante Tilda îi zâmbea încurajator, înfricoşată totuşi să nu se răstoarne odorul, iar odorul scotea nişte ţipete de indian, când de veselie şi când de groază, încât răsuna Şoseaua... Serbarea pomului de Crăciun, în salonul cel mare la tante Matilda, în cinstea Puişorului abia intrat la liceu. Un brad uriaş, înconjurat de alţii modeşti, toţi înzăpeziţi şi încărcaţi cu luminiţe aprinse, încât păreau o pădurice în flăcări. Pe jos numai zăpadă şi subt brazi numai cadouri pentru el şi pentru toţi colegii lui invitaţi înadins. Şi de sus ningea mereu, niciodată nu şi-a putut explica cum a făcut tante Tilda minunea asta... Se înserează, în Cişmigiu. Pe o bancă el, acuma în clasa a şasea, alături de o fetiţă cu născiorul în vânt şi nişte ochi de veveriţă, primul amor. Banca era subt un copac bătrân cu crengile pleoştite. Ea aranjase întâlnirea aici ca să fie mai romantică, iar el curăţase zăpada de pe bancă. Se ţineau îmbrăţişaţi strâns şi le era cald şi el o săruta mereu pe buze şi pe ochi, căci buzele erau tot atât de fierbinţi pe cât de reci ochii. Din când în când câte-o creangă îşi scutura zăpada peste ei şi ei se bucurau... Apoi e sublocotenent, în vremea războiului, aghiotant vag într-un birou, prin stăruinţa bătrânului care astfel îl ferea de primejdia frontului. Strada Păcurari, la Iaşi, într-o odăiţă strâmtă, cu multe poze, cu sobă caldă, în amurg. Şade pe un jilţ vechi, larg, hodorogit, şi în poală ţine pe Adina Fulgeru, o actriţă foarte tânără şi pasionată, pe care de curând şi-o luase amantă, cheltuind cu ea atât de mult că speriase pe bătrânul. Ea era într-o cămaşă de mătase, scurtă, care-i alunecase în sus, încât el îşi încopciase palmele pe şoldurile ei goale. Cu braţele moi petrecute după gâtul lui, cu obrajii lipiţi de obrajii lui, îşi auzeau amândoi respiraţia şi priveau tăcuţi pe strada murdară cum treceau încet căruţe scârţâitoare cu cadavre de exantematici, prin ninsoarea deasă. Când el pleca ochii, privirea îi cădea chiar între sânii ei goi, rotunzi şi fragezi, de unde se înălţa un parfum îmbătător care-l făcea să-şi înfunde nasul între ei, gâdilând-o, încât ea, cu gâtul întins şi bărbia ridicată, izbucnea în gâlgâiri de râs irezistibil...

    Atunci uşa se deschise cu zgomot. Puiu tresări speriat, parcă l-ar fi surprins cu actriţa în poală. Internul întrebă grăbit:

    — Doriţi ceva?

    — Nimic, zise Puiu, fără să se scoale, întorcând numai capul.

    — Dacă credeţi, uşa poate rămâne deschisă, continuă doctorandul imperturbabil ca o morişcă. Aţi avea mai mult aer şi aerul...

    — Da, îl întrerupse Puiu rece, cu faţa însă iar spre fereastră.

    Internul încetă, dar mai stătu două secunde parc-ar fi aşteptat să-şi exprime totuşi vreo dorinţă. Ieşi. Uşa era deschisă. Puiu îl auzi spunând ceva gardianului. Se ridică repede. Îşi curmă îndemnul şi, în loc să meargă la uşă, începu să se plimbe prin odaie parc-ar fi vrut să-şi mai dezmorţească oasele. Apăru gardianul:

    — V-am adus ziarele...

    — Ce ziare?... Cine ţi-a spus să-mi aduci? întrebă Puiu bănuitor.

    — Mi-a lăsat poruncă boierul cel mare să vi le aduc regulat şi seara, şi dimineaţa, să nu vă fie urât! zise gardianul.

    — Bine, bine, murmură Puiu liniştit, reluându-şi plimbarea.

    Gardianul puse ziarele pe noptieră, se retrase până la uşă şi aşteptă un moment potrivit ca să întrebe iar:

    — Domnul doctor îmi spuse adineaori să aflu ce obişnuiţi să luaţi la cinci şi să vă aduc ce poftiţi...

    Puiu se opri în faţa lui şi răspunse mâhnit:

    — De ce nu mă lăsaţi voi în pace, măi băiete? Mişcat parcă de mâhnirea lui, gardianul zise umil şoptind:

    — De, conaşule, noi trebuie să executăm ordinele. Dar d-voastră să mă iertaţi...

    Sinceritatea înduioşă pe Puiu care mai făcu câţiva paşi şi apoi, întorcându-se la dânsul, îl bătu pe umăr prieteneşte:

    — Aşa-i... dar vezi, eu sunt cam nervos... Uite, adă-mi atunci un ceai, numai să fie foarte fierbinte!

    — Apoi aşa da, boierule, făcu gardianul prinzând curaj şi limbă. La supărare omul trebuie să mănânce că altfel supărarea te roade mai rău şi te doboară.

    Se duse bodogănind bucuros. Puiu se îvioră. Luă un jurnal, îşi aruncă ochii pe titluri. Într-un colţ zări: “Crimă conjugală în lumea mare.” Lepădă foaia murmurând:

    — Nu vreau să ştiu nimic... Nu mă interesează nimic...

    XIII

    Sorbind din ceai, Puiu nu-şi lua ochii de la gardianul care stătea în uşa camerei, radios, mulţumit, ca şi când astfel, prin înfăţişarea lui, ar fi vrut să-i mai alunge urâtul şi supărarea. Compătimirea aceasta primitivă şi discretă i se părea lui Puiu minunată şi-i făcea mai bine decât chiar mângâierile tatălui său. Aici era un om străin, simplu, care înţelegea nenorocirea altuia şi căuta, cum îl tăia capul, să-i uşureze situaţia. El, până acuma, cu oamenii de teapa gardianului, a avut numai relaţii de la stăpân la servitor. Niciodată n-a stat de vorbă de-aproape şi nu şi-a închipuit că în asemenea suflete ar putea să se adăpostească sentimente deosebite. Ca să-i răsplătească inima, îl întrebă cu glas prietenos:

    — Cum te cheamă pe tine, băiete?

    — Andrei Leahu, boierule, răspunse, bucuros, gardianul.

    — Şi de pe unde eşti? continuă Puiu. Din ce judeţ?

    — Din Argeş, boierule, comuna Ciofrângeni.

    — Argeş? făcu Puiu cu o uşoară tresărire. Am umblat şi eu mult prin Argeş. Un unchi de-al meu din partea mamei are o moşie la Măneşti.

    — O fi având, cum nu, aprobă gardianul. Că prin partea noastră sunt multe moşii boiereşti. Şi la noi, la Ciofrângeni, erau doi doieri mari, dar acu a mai rămas numai unu, că cellalt s-a prăpădit în război ş-apoi cucoana, cum s-a făcut pacea, a vândut tot şi s-a mutat la oraş, la Piteşti. Moşia au cumpărat-o ţăranii...

    Parcă l-ar fi împins nişte amintiri puternice, Puiu, după o pauză, întrebă cu mare vioiciune:

    — Da pe la voi este Ciuleandra?

    — Ciuleandra? zâmbi Leahu. Cum să nu fie, boierule? Da pe la noi îi zicem Şuleandra, c-aşa am apucat... Tare frumos joc, adăogă apoi dânsul. Parcă nici nu-ţi mai vine să te opreşti dacă l-ai început... Aţi jucat poate şi dumneavoastră Şuleandra, boierule?

    — Da... adică... bâlbâi Puiu neaşteptându-se la întrebare, şi acuma cu o părere de rău că, fără nici un rost, a adus vorba despre Ciuleandra.

    Gardianul observă încurcătura boierului şi tăcu, mai ales văzând că nici nu mai mânca şi socotind că se sfieşte din pricina lui pentru că-i numără bucăţile. Îl bătea gândul să se retragă binişor şi să-l lase singur, să îmbuce în tihnă. Puiu însă îi schimbă planul cu o nouă întrebare:

    — Pe tine când te-au trimis aici? Chiar aseară?

    — Aseară, boierule, întări Andrei Leahu. Fusei doar şi eu pe maşina d-voastră, lângă şofer, când aţi venit încoace… Mă luase domnul prefect că, zice, poate o fi nevoie. Pe urmă, după ce v-au aşezat pe d-voastră aici, când plecarăm, ce s-a sfătuit domnu prefect cu domnu procuror şi boierul cel bătrân, că-i şi spuseră domnului doctor să-mi dea degrabă şi mie halat alb, ca la spital, şi să rămâi acolea să vă îngrijesc pe d-voastră...

    Puiu îşi aduse aminte cum s-a întrebat aseară cine o fi lângă şofer şi numaidecât adăugă:

    — Vasăzică, ştii pentru ce sunt aici?

    — Apoi cum să nu ştim, boierule? zise gardianul clătinând din cap compătimitor. Aşa-i năpasta, cucoane, te pândeşte şi te pândeşte până ce se abate, Doamne fereşte! ( Se închină cu evlavie.) Am auzit!

    Intrigat să afle întreaga părere a unui astfel de om simplu despre fapta lui, Puiu stărui:

    — Bine, dar de ce crezi că m-au pus aici între bolnavi, în loc să...

    Nu avu totuşi curajul să sfârşească întrebarea. Leahu însă înţelese şi răspunse jovial:

    — Apoi că doară nu era să vă ducă la închisoare în rând cu toţi hoţii şi borfaşii, vai de mine! Ar fi şi ruşine... Dar bun e Dumnezeu şi are să vă ajute să scăpaţi repede. Că în procese d-astea numai prevenţia e ce e, încolo judecata e pe seama juraţilor şi juraţii totdeauna iartă când vine vorba despre păcate din dragoste.

    Se uită drept în ochii lui, urmărid efectul şi gata să schimbe vorba dacă nu i-ar fi pe plac ce spune. Tânărului însă îi plăcea şi, ascultându-l, dădea din cap încet:

    — Da... da... da...

    Şi, după o tăcere mai lungă, îl măsură de sus până jos cu simpatie şi îi zise cu o dojană prietenească:

    — Te văd om dezgheţat şi cu scaun la cap, Leahule… Cum ai ajuns tu din fundul Argeşului tocmai în mijlocul Bucureştilor, şi încă în poliţie?... Tu n-ai casă, pământ, ca oamenii?

    Gardianul se scărpină în ceafă îngândurat:

    — De, boierule, cum să nu vă miraţi, că de mirare-i să-şi lase alde om în toată firea coarnele plugului şi să se apuce de slujbe pe care nu le-a pomenit neam de neamul lui... Aşa e! Dar, vedeţi dumneavoastră, multe-s în lume păcatele şi necazurile şi nimeni nu fuge de bine de-acasă... Dacă oameni ca dumneavoastră, cu belşug şi învăţătură, şi încă aveţi câte-un necaz, d-apoi noi?

    — Cine te-a băgat în poliţie? îl stârni mai departe Puiu.

    — Tot necazul, boierule, cine să mă bage? urmă Andrei Leahu cu amărăciune stăpânită. Eram aşezat şi eu, însurat bine, cu căsuţa mea şi cu niţel pământ, ca oamenii de treabă.
    Apoi când a venit războiul ne-a luat pe toţi pe de-a rândul şi ne-a ţinut acolo la datorie, cât au vrut boierii. Am avut noroc şi mi-a ajutat Dumnezeu de-am scăpat numai cu o prizăritură la pulpa dreaptă, nimica toată, de-abia se mai cunoaşte. M-am făcut sergent, că m-am purtat bine şi ştiam şi o ţâră de carte. Apoi, când s-a pus pacea şi m-am liberat, de-am mers acasă, aflai pe nevastă-mea cu un copilaş în braţe; îl făcuse cu un neamţ ce fusese în sat la comandă. Ba, după aia, se mai înhăitase şi cu un rumân, îl adusese în casă şi iar îi crescuse burta de parcă purta un bostan subt şorţ… Ce să vă mai povestesc ce fierbea în inima mea? O luai la răfuială: “Măi muiere, ce-ai făcut?” Şi tot ea cu gura mare: că aflase de pe la oameni că m-am prăpădit prin cele bătălii şi, dacă m-am prăpădit, ce să facă ea, biata muiere, singură pe lume, fără cap de bărbat?... Minţea, boierule, de-mi stătea s-o omor! Apoi, dac-am văzut că şi-a bătut joc de mine, mam lipsit de toate, şi de casă şi de pământ, că ale ei erau, de zestre şi mi-am luat lumea-n cap şi am nimerit tocmai la Bucureşti. Aci m-am dus la domnul locotenent pe care l-am avut la companie şi l-am rugat să nu mă lase pe drumuri, că şi eu îi scăpasem viaţa odată în război. Dumnealui m-a îndemnat pe urmă să iau slujbă la poliţie, că am dreptul să iau dacă fusesem sergent... Şi iacă aşa, boierule!

    Interesul lui Puiu se oprise asupra unui singur punct din povestea gardianului. Îl descusu cu o curiozitate lacomă:

    — Şi nu i-ai zis nimica muierii tale când ai găsit-o cum îmi spuseşi?

    Andrei Leahu se posomorî de tot şi murmură grav:

    — Ba cum să nu-i fi zis, boierule! I-am zis şi eu multe de toate, i-am tras şi o sfântă de bătaie să mă pomenească până la moarte... Da pe urmă tot am plecat ca să nu mă puie Necuratul să cad într-un păcat mai mare, că, Doamne păzeşte, omul la mânie şi la supărare îşi pierde socoteala şi-mi era frică să nu fac moarte de om şi să înfund ocna pentru o zdreanţă de femeie...

    Strânse pe tavă serviciul de ceai şi plecă la bucătărie, fără să mai adauge ceva, abătut, ca şi când amintirile i-ar fi răscolit o rană adâncă. Puiu îl urmări cu privirea până ce dispăru.

    “El s-a putut stăpâni când a trebuit, se gândi dânsul. Şi ce lovitură mare primise!”

    Simţea cum vălul de linişte ce-i înfăşurase sufletul de la plecarea bătrânului se sfârşea brusc, subt năvala gândurilor:

    “Un simplu ţăran a fost în stare să renunţe la tot, să înfrunte necunoscutul unei vieţi noi, numai ca să evite tentaţia de-a suprima viaţa unei femei ticăloase!”

    XIV

    Seara refuză masa... Gardianul crezu potrivit să-l îndemne:

    — Ar fi bine, conaşule, să vă siliţi să gustaţi niţică mâncare, chiar dacă n-aveţi poftă!... Omul supărat nu-i bine să stea nemâncat, că destul îl roade supărarea, ş-apoi dacă...

    Nu putu continua. Puiu Faranga, înfuriat parcă l-ar fi insultat, izbucni:

    — Cine ţi-a cerut ţie sfaturi, nerodule?... Şi cum îţi permiţi să mă plictiseşti mereu cu fonfăielile tale stupide?... Aide, ieşi afară şi să nu-ţi mai văd mutra până ce nu te-oi chema eu!... Poftim, cine se găseşte să mă povăţuiască!

    Andrei Leahu, speriat, închise uşa pe dinafară şi se închină.

    Puiu mai tună singur câteva momente, apoi se trânti pe pat sforţându-se, prin imobilitate trupească, să-şi redobândească liniştea sufletească de adineaori. Zbuciumul însă îl chinuia cu atât mai tare că nu-i putea descoperi rădăcinile. Îşi repeta mereu că trebuie să aibă răbdare, cum îi recomandase toată lumea, până şi zevzecul de gardian. Situaţia lui nu e tocmai aşa de rea cum putea să fie. În loc să fie într-o celulă de puşcărie, se află într-o cameră de sanatorui. N-are deci decât să aştepte deznodământul. Să-şi închipuie că ar fi bolnav, că ar avea să sufere o operaţie grea care l-ar ţinea, nu numai în odaie, ci chiar în pat, o lună, două… Raţionamentul i se părea foarte just şi totuşi nu-l mulţumea deloc. În minte i se îmbulzea tot mai stăruitor, ca o săgeată ruptă, o frântură de întrebare arzătoare:

    “De ce…?”

    Nu-i trebui mult până să o completeze: “De ce am omorâto?” Dar completată era şi mai enervantă, pentru că cerea un răspuns, şi răspunsul nu se ivea. În sfârşit, nemaiputând răbda, se sculă şi strigă tare, parcă ar fi vrut să izgonească o stafie:

    — Nu ştiu!... Nu ştiu!... Nu ştiu!...

    Răspunsul şi glasul strident cu care îl rostise îl zăpăciră mai rău. Se uită şi ascultă spre uşă să nu-l fi auzit cumva gardianul care l-ar putea crede nebun de-a binelea dacă a început să vorbească tare singur. Îşi reluă fatala plimbare în sus şi-n jos, zicându-şi deodată ca din senin:

    “Oare de câte mii de ori am să mai fac plimbarea asta înainte de-a...”

    Nu apucă să sfârşească; ajuns la fereastră, îi răsări o idee de care se agăţă ca de o punte salvatoare:

    “Dacă nu m-am putut stăpâni nici cât gardianul, înseamnă că am avut în mine instinctul criminal înnăscut!”

    De-aici apoi urmează că nu el poate fi vinovat de ceea ce s-a întâmplat, ci soarta care i-a turnat în sânge pornirea neînfrânată spre crimă. El a purtat zeci de ani boala aceasta într-însul, a înăbuşit-o eroic atâta vreme. În cele din urmă însă, într-o clipă de slăbiciune, instinctul crâncen l-a surprins, i-a adormit puterea morală de rezistenţă şi l-a împins să ucidă spre a satisface porunca destinului. Cum a omorât pe Madeleine, ar fi omorât atunci pe oricine, pe tante Matilda, de sosea la timp, poate chiar pe tatăl său însuşi. Instinctul nu-i cerea să omoare pe cutare anume, ci să omoare pe cineva, indiferent cine. Şi vina lui, dacă poate fi vină, rămânea aceeaşi. Crima presupune cel puţin o voinţă. Dar fapta lui?... În locul instinctului de ucidere s-ar fi putut să moştenească instinctul de sinucidere. Atunci n-ar mai fi luat viaţa Madeleinei, ci în clipa când l-ar fi îndemnat sângele bolnav, s-ar fi zvârlit pe fereastră sau şi-ar fi vârât capul în jăratecul căminului...

    Acuma i se păru că înţelege multe lucruri bizare din trecut, asupra cărora nu s-a oprit fiindcă viaţa lui s-a consumat în mărunţişuri mondene şi n-a avut niciodată răgaz să-şi consulte serios conştiinţa. Chiar purtarea bătrânului faţă de dânsul a fost un şir lung de capricii a căror explicaţie deabia azi i se dezvăluie. De pildă cum a căutat mereu să-l ferească de contactul cu prieteni violenţi, sau cum numai târziu şi călcându-şi pe inimă i-a dat voie să se ocupe cu vânătoarea. Îşi aduce aminte, deşi atunci n-a luat seama, că-i zicea deseori: “Nu e bine să te obişnuieşti a vărsa sânge şi a ucide, nici chiar sălbătăciuni!” Iar odată, mai târziu, tot el i-a zis :”La urma urmelor, poate că e mai bine să-ţi împlineşti pofta de-a ucide împuşcând iepuri şi prepeliţe!” Cu câtva timp înainte de-a se însura, era tocmai logodit de curând cu Madeleine, a avut un conflict serios cu Costel Plagino, un prieten vechi altfel, din pricina unei femei, fireşte. Îl pălmuise, şi deci trebuiau să se bată în duel. Bătrânul a aflat de-abia când martorii stabiliseră spada şi hotărâseră pentru a doua zi întâlnirea pe teren. El mergea cu inima uşoară la luptă: era un spadasin excelent şi avea o lovitură a lui specială, pe care încă nimeni nu izbutise să o pareze. Spusese, glumind, unui martor al său că are să-i aplice lui Costel o crestătură chiar în numele Tatălui, poate să-i şi comunice, ca să se înveţe minte să nu mai fie altă dată obraznic în lume cu nimeni. Bătrânul, evident, ştia că e scrimor redutabil şi, cu toate acestea (acuma ar trebui să zică: din pricina aceasta), s-a făcut luntre şi punte şi a izbutit să împiedece ieşirea pe teren. Seara i-a spus net: “Nu vreau să am copil asasin, nici măcar în duel!”

    Puiu era convins acuma că bătrânul ştia cu ce stigmat îngrozitor e împovărat unicul lui vlăstar şi de-aceea a căutat să-l apere cât a putut.

    “Bietul tată! se înduioşă dânsul. Mult a trebuit să sufere din cauza mea!... Şi totuşi dacă m-ar fi prevenit, poate că era mai bine!... Aş fi putut să mă lupt şi eu împotriva răului din mine!”

    Chemă pe Leahu să-i facă patul. Se întunecase de mult, dar nu aprinsese lumina. Ţinea minte cât de repede a adormit aseară şi voia să adoarmă la fel şi acuma ca să-i treacă uşor noaptea şi mai cu seamă gândurile. Ba, cât gardianul îi potrivea aşternutul, îşi zise ce bine ar fi dacă s-ar culca şi nici nu s-ar mai trezi până peste trei luni când se vor fi aranjat toate într-un fel sau altul.

    Se vârî subt plapomă. Porunci să stingă becul electric. Se întoarse spre perete, ca şi aseară. Până să adoarmă însă mai căută să-şi găsească în trecut momente în care s-a manifestat instinctul vărsării de sânge. Prea puţin avu să scormonească şi se spăimântă de multele dovezi ce se perindau în oglinda amintirii. Plăcerea grozavă de-a privi, de pe când era un prichindel, la ţară, când se tăiau păsările pentru bucătărie. Cum se năpustea să pună mâna pe corpul fără cap ce se zvârcolea şi sărea de ici-colo împroşcând cu sânge în toate părţile. Se vedea şi retrăia cu scârbă o clipă când a plâns amarnic, pentru că guvernanta l-a reţinut cu forţa să nu se apropie de o găină decapitată... Apoi pornirea lui stranie şi irezistibilă, când poseda o femeie, de-a o ucide într-o îmbrăţişare supremă sau cu o sărutare care să-i oprească definitiv respiraţia. Multe femei i-au spus, mai în glumă, mai în serios, că se poartă în iubire ca un criminal sadic. Pe Madeleine iarăşi, de când a văzut-o întâia oară, i-a venit mereu s-o strângă la piept până-şi va da sufletul în braţele lui. Şi încă socotea că dorinţa aceasta perversă însemna un excses de iubire...

    Tot răscolind prin amintiri după dovezi care să-i sprijine convingerea, se sucea în pat, când pe o parte, când pe alta, fără să observe că somnul nu vine deloc. De-abia pe la miezul nopţii îşi porunci:

    “De-acuma trebuie să adorm!”

    Până să adoarmă însă îi mai apărură zeci de dovezi, încât în cele din urmă toată viaţa lui de până azi o văzu ca un şir lung de încercări neizbutite de-a ucide...

    Când în sfârşit aţipi se pomeni în salinele de la Târgul-Ocna pe care le vizitase odinioară, cu mai mulţi prieteni, într-o excursie plină de peripeţii nostime. Acuma însă era şi el printre condamnaţi, în costumul vărgat, murdar şi trenţăros, cu tichia de ocnaş în cap, tăind greu dintr-un bloc uriaş de sare alături de câteva figuri monstruoase, care îl batjocoreau. Ocările hoţilor îl dureau ca nişte împunsături de cuţite. Apoi deodată se înfurie într-atâta că ridică ciocanul şi, răcnind răguşit “taci, taci, taci!”, se repezi asupra unuia să-l trăsnească. Atunci toţi ocnaşii săriră, îl trântiră la pământ, îl zdrobiră cu picioarele, iar câţiva se plecară peste faţa lui cu gurile căscate, clămpănind nişte colţi de fiare, gata să-l sfâşie. El se zbătea subt dânşii şi nu-i putea scutura... Încerca barem să închidă ochii, să nu vadă, şi nu putea, parcă pleoapele, micşorate şi deschise, i s-ar fi lipit pe bulbii umflaţi de spaimă. Sudorile reci îi brăzdau obrajii şi-l enervau mai rău decât groaza...

    XV

    Nu mai îndrăzni să adoarmă, dar nici nu se sculă din pat până ce veni gardianul cu ziarele de dimineaţă. Se îmbrăcă şi trecu îndată în odăiţa de-alături ca să se poată face curăţenie temeinică în camera lui, să se deschidă şi fereastra; primenindu-se aerul poate că se vor mai risipi şi stafiile multe şi supărătoare ce se îmbâcsiseră acolo. Până atunci se aşeză la mescioara gardianului şi se apucă să răsfoiască jurnalele. Deschisese Universul şi se oprise, fără să vrea, tocmai la pagina penultimă unde sunt de obicei şi anunţurile mortuare. Sări cu privirea peste diferitele cruci, căutând una anume pe care o descoperi tocmai jos, modestă “Mădălina”...

    “Cine să fi conceput necrologul de a pus-o cu numele ei de-acasă?” se gândi Puiu, cuprins de o agitaţie nouă.

    Citi începutul: “Puiu Faranga, Policarp Faranga...”

    “Tocmai pe mine m-au pus în frunte, deşi eu…”, îşi zise dânsul întrerupând brusc citirea.

    Îşi închipuia restul cu “nemărginita durere” şi alte vorbe banale care transformă un mare zbucium sufletesc într-un spectacol modern hibrid pentru bătrânii care urmăresc rubrica morţilor.

    “Săraca Madeleine!” oftă iarăşi Puiu. “Măcar moartă şi-a reluat numele ei care i-a fost atât de drag!”

    Încercă să mai citească totuşi din diversele întâmplări ce umpleau paginile ziarelor. Astfel voia să-şi distreze puţin gândurile. Ochii lui însă alunecau peste literele negre parcar fi fost nişte hieroglife. Citea mecanic fără a cuprinde înţelesul cuvintelor. Iar după un răstimp privirea i se întoarse singură în acelaşi colţ, unde imediat prinse sfârşitul: “Înmormântarea va avea loc marţi, 13 februarie, ora 3 d.a.”.

    “Vasăzică, mâine! adăugă Puiu în sine. Mâine se va isprăvi tot, tot...”

    Ridică ochii gânditor. În grădină, în aceeaşi clipă, un cârd de ciori se coborî cârâind pe copacii grei de zăpadă, ca un stol de gânduri negre. Puiu se sculă repede de pe scaun, enervat, şi se întoarse cu spatele ca să nu vadă ciorile care totdeauna l-au îngreţoşat, iar acuma, tocmai când citise despre Madeleine, i se păreau nişte prevestiri sinistre.

    Andrei terminase curăţenia în cameră. Puiu trecu înapoi, să aştepte vizita doctorului, aruncă ziarul pe masă, desfăşurat, şi începu să se mişte. Îşi propusese, încă de azinoapte, să povestească doctorului, fireşte, după ce se va fi consultat cu bătrânul, cum a descoperit cauzele crimei şi să-i ceară părerea. Acuma însă socotea că e mai bine să amâie pe mâine comunicarea aceasta. În ziua înmormântării ei asemenea mărturisire va fi o uşurare şi pentru sufletul lui şi o pietate faţă de memoria ei... Îşi aduse aminte cât a fost de nepriceput ieri când a bănuit pe bietul doctor că a fost îndrăgostit în taină de Madeleine şi că din pricina asta are să se răzbune pe dânsul. Îi păru bine că nu s-a mai apucat să istorisească şi bătrânului bănuiala neroadă, că s-ar fi umplut de ridicol...

    Doctorul sosi tot grăbit, tot sumbru, şi întrebă scurt:

    — Ce mai e nou?

    — Nimic afară de cele de ieri, răspunse Puiu, căutând să pară cât mai calm.

    Medicul însă iar ascultase absent, ca şi ieri. Se uită împrejur cercetător, văzu ziarul pe masă, se apropie, descoperi anunţul funebru şi-l citi foarte atent. Când sfârşi, se întoarse la Puiu şi, cu o clipire ciudată din ochi şi cu o intonaţie ce nu era nici întrebare, nici afirmare, făcu încet:

    — Mădălina?!

    Puiu vru să-i dea numaidecât explicaţia, dar nu apucă să deschidă gura, căci doctorul ieşi, urmat de toţi ceilalţi, zicând apăsat şi parcă semnificativ:

    — La revedere!

    În urechile lui Puiu răsună apoi multă vreme cuvântul pe care-l rostise doctorul, cu intonaţia aceea neobişnuită, silindu-se să ghicească ce a vrut să zică. Poate i s-o fi părut curios că în necrolog nu s-a pus numele ei aşa cum era cunoscut în lume, adică Madeleine? Atunci de ce n-a avut răbdare, căci el i-ar fi dat fără înconjur toate lămuririle... Sau a vrut să-şi bată joc de franţuziţii din lumea bună care numai la moarte îşi aduc aminte de numele lor adevărate, de teamă că Dumnezeu nu-i va recunoaşte în lumea cealaltă fără numele creştinesc de botez? Poate însă că doctorul ştie perfect ce e cu Madeleine şi Mădălina, şi, prin observaţia lui misterioasă, n-a căutat decât să-l prevină: “Ştiu tot, degeaba încerci să te ascunzi de mine...” Dacă ar fi aşa, atunci doctorul nu străluceşte prin inteligenţă. Chestia e doar foarte simplă şi o cunoaşte multă lume, în orice caz lumea cu care Madeleine a avut legături mai apropiate. Nu s-a făcut niciodată secret din chestia asta, încât putea prea bine să o fi aflat şi doctorul. Şi totuşi intonaţia lui a vrut să însemne ceva...

    Toată ziua îl frământă acest singur cuvânt şi doctorul. Din ce în ce i se cristaliza în suflet că doctorul e un om straniu. Avea simţământul că îl urăşte. Îi era ruşine să şi-l mărturisească, i se părea că trebuie să fie ceva bolnăvicios, ca mania persecuţiei. De aceea căuta să-l alunge şi se înfricoşa constatând că nu reuşeşte...

    La vizita de după-amiazi veni iarăşi numai internul, carei spuse:

    — Mi s-a telefonat de la dumneavoastră de-acasă că azi nu va putea veni nimeni să vă vadă, căci toată lumea e ocupată cu înmormântarea. Mâine însă, după ceremonie, se vor întoarce de la cimitir aci...

    — Mulţumesc! şopti Puiu.

    XVI

    A doua zi fu cuprins de mare înfrigurare. Se aştepta că doctorul îi va mai zice ceva şi-i era teamă că nu se va putea stăpâni să nu-i ceară explicaţii pentru aluziile neînţelese cu care îl sâcâie. Doctorul însă fu şi mai sobru ca de obicei. Era îmbrăcat în negru. Se uită câteva clipe mohorât la Puiu şi nu-i adresă nici un cuvânt.

    “Şi-a dat seama că ieri a făcut o gafă“, socoti Puiu mulţumit.

    Mai târziu găsi suspectă şi această purtare a doctorului. De ce nu i-a vorbit nimica?... Şi de ce s-a îmbrăcat în haine negre tocmai în ziua înmormântării ei?...

    În curând uită pe doctor şi nu se mai gândi decât la înmormântare. Se simţea amărât că nu i s-a spus cel puţin cum va fi ceremonia funebră. Şi cu cât se apropia ora trei, cu atât parcă minutele treceau mai anevoie. Apoi, când sosi în sfârşit momentul în care trebuia să înceapă serviciul religios, Puiu se aşeză în genunchi, lângă fereastră, cu fruntea spijinită pe pervaz, şi prinse să se roage fierbinte. Nu mai ştia nici o rugăciune afară de Tatăl nostru, dar şi aceasta îi ajungea acuma. O repetă de sute de ori, cu evlavie, cu lacrimi şi cu însetare. În răstimpuri se întrerupea şi suspina din profunzimile inimii:

    — Iartă-mă, Madeleine, fie-ţi milă de mine!

    Genunchii, neobişnuiţi, îi amorţiră. Dureri de cuţite îl junghiau prin încheieturi. Stătea însă neclintit, ca ţintuit acolo. Suferinţa o simţea ca o uşurare.

    Aşa îl găsiră, târziu, când se întoarseră de la cimitir, bătrânul Faranga şi Matilda. În cameră era întuneric şi Puiu murmura, lângă fereastră, ghemuit, zgribulit de frig, cu buzele vinete, aceeaşi rugăciune simplă. Trebui să-l ajute bătrânul să se scoale şi să-l ducă până la pat.

    — Ce-i asta, Puiule? întrebă Faranga îngrijorat.

    — Am însoţit-o şi eu pe Madeleine până la groapa în care eu am aruncat-o, şopti dânsul liniştit, cu o tristeţă întipărită pe faţă.

    Ochii roşiţi ai bătrânului se umplură de lacrimi, iar Matilda, ştergându-şi nasul, bolborosi printre sughiţuri:

    — S-a sfârşit sărăcuţa Madeleine... Oh, mon Dieu, mon Dieu!16

    — Soyez calme17, Tilda! îi zise Faranga cu imputare. Maintenant c'est fini! Elle du moins se repose bien, tandis que nous autres18...

    — Pauvre, pauvre Puiu, comme tu as change!19 reveni Matilda cu o nouă năvală de plâns.

    — Matilda! Assez!20 făcu bătrânul cu severitate.

    Puiu le ceru să-i povestească cum s-a desfăşurat ceremonia şi astfel Matilda putu să se manifeste în toată voia. Mai plângând, mai zâmbind, îi zugrăvi amănuntele cele mai neînsemnate. Înşiră pe îndelete, parcă le-ar fi învăţat pe dinafară, numele tuturor persoanelor distinse care au venit să vadă pe Madeleine pe catafalc. Era atât de frumoasă, scumpa de ea, chiar moartă, că nimeni n-a putut-o contempla fără o exclamaţie de durere şi fără a vărsa o lacrimă sinceră pentru pierderea unei fiinţe aşa de fermecătoare. Descrise coroanele, dricul urmat de zece preoţi şi un episcop, doi miniştri, cinci diplomaţi şi tot ce au Bucureştii mai select. Încă de ieri de la prânz a fost transportată la Biserica Albă, lăcaşul de rugăciune favorit al răposatei. Cincizeci de mii de lei s-au împărţit între săraci. Peste şaptezeci de cupeuri şi automobile au întovărăşit pe pauvre Madeleine21 până la Belu unde acuma se odihneşte în cavoul familiei Faranga, alături de mama lui Puiu...

    — Ştii că am zărit şi pe doctorul tău în biserică, observă bătrânul când abundenţa verbală a Matildei se mai potoli.

    — Da? îngălbeni Puiu. A fost şi el?

    — Ça l'honore!22 se repezi Matilda. Ça signifie qu'il est un homme vraiment très sensible!23

    Apoi, în vreme ce Puiu rumega spăimântat ştirea aceasta, ea continuă cu mai mult elan să-i spună inscripţiile tuturor coroanelor, detaliile costumelor tuturor doamnelor, mărcile automobilelor tuturor participanţilor... Volubilitatea ei prodigioasă făcu pe Puiu să uite chestia cu doctorul şi în cele din urmă chiar să o întrebe dacă s-a interesat cineva şi de dânsul? Matilda, fericită că a fost stârnită, izbucni furtunos:

    — Cineva? Întreabă mai bine cine nu s-a interesat!... Oh, mon petit Puiu24, nici nu-ţi închipui cât te compătimeşte toată lumea şi n-ai idee câţi prieteni devotaţi s-au dovedit în împrejurările astea triste... În nenorocire se căleşte prietenia, foarte adevărat!... Ei bine, toţi, dar absolut toţi prietenii tăi m-au asaltat cu întrebări despre tine şi vor să vie să te vadă!...

    Puiu ascultă cu un surâs trist asigurările ei vertiginoase. Îşi dădea seama că Matilda exagera micile gesturi de politeţe convenţională. El cunoştea lumea şi ştia că nu va avea o situaţie tocmai plăcută, tocmai între prieteni. De altfel bătrânul însuşi la fel a văzut când, din primul moment, i-a spus că va trebui să trăiască în străinătate câţiva ani, până se vor mai uita lucrurile...

    În sfârşit Matilda, epuizând întrucâtva subiectul, se grăbi să schimbe vorba:

    — Dar acuma să ne mai ocupăm şi de tine, Puiule!... Poly îmi spuse că ai început să te obişnuieşti puţin aici... Et, vraiment, tu as raison25...

    — Evident, zise Puiu ironic. Se împacă omul şi cu mai rău...

    Faranga, care tot timpul îl observase, interveni puţin mustrător:

    — Cum, dragul meu, iar eşti abătut?... Bine, înţeleg să nu fii încântat, dar situaţia ta, oricum, în împrejurările date, e destul de bună, nici nu cred că ar putea fi mai bună!… Dacă doctorul s-a crezut obligat să vie la înmormântare, înseamnă că-şi dă seama cu cine are de-a face...

    — Probabil, murmură Puiu cu o tresărire.

    — Şi totuşi te văd parcă mai trist ca alaltăieri, insistă bătrânul. Ai vreo nemulţumire specială? Îţi lipseşte ceva?

    — Poate că alaltăieri nu-mi dădeam încă seama! zise Puiu gânditor. În două zile un om, singur cu sufletul lui, între patru ziduri, înţelege mai mult decât altfel în douăzeci de ani!

    Matilda, surprinsă de glasul lui, se amestecă repede ca o mamă care ar vrea să oprească pe copil să facă o prostie:

    — Puiu, je te prie, il faut être sage, tu comprends?26

    — Oui, oui, tante Tilda, il faut être très sage!27 surâse Puiu, atât de posomorât că Faranga se sperie.

    — Dragul meu — declară cu o energie impunătoare, tu, de azi înainte, n-ai decât un singur lucru de făcut: să aştepţi liniştit! Restul mă priveşte pe mine şi numai pe mine! Înţelegi?... Dacă va fi nevoie, voi merge chiar la rege!

    — Bravo, Poly, ça... c'est beau, c'est héroïque et c'est superbe!28 izbucni Matilda cu admiraţie.

    Puiu însă clătină din cap şi, după o pauză, murmură:

    — Et mon coeur?... Et le combat douloureux que je dois livrer tous les moments avec ma conscience qui m'accuse et qui me reproche un crime abominable?29

    — Fără îndoială, zise bătrânul mişcat şi căutând totuşi să se stăpânească. Mais c'est déjà autre chose!30 Pentru moment trebuie să lichidăm partea, ca să zicem aşa, materială a afacerii, iar pe urmă...

    — Tată, tată, gemu Puiu deodată plângător, am eu însumi conştiinţa că sunt criminal!

    Faranga, încurcat, nu reuşi să articuleze decât:

    — Eh, eh, voyons!31

    Matilda însă se supără aproape:

    — Nici să nu te aud cu vorbe d-astea urâte, Puişor, că mă faci să mă îngrozesc! Ce sont des blagues! Farceur, va!32

    — Germenul crimei a fost în mine, a crescut, m-a urmărit până ce m-a învins! adăugă Puiu zdrobit.

    — Tu es malade, mon enfant!33 zise Faranga blând, cu o privire spre Matilda care însă nu înţelese nimic. Ar trebui să stai în pat... După o zguduire nervoasă atât de cumplită, nu e de mirare... Am să vorbesc şi cu doctorul...

    — Te rog, tată, mult, să nu mai vorbeşti nimica cu doctorul! vorbi Puiu deodată atât de energic, că părea alt om. Am motive foarte serioase să-ţi cer asta! Lasă-l să-şi facă datoria cum va crede de cuviinţă! Eu nu vreau să-i datorez niciodată nimic!

    Gardianul îi aduse masa. Vru să o refuze, dar ei nu-l lăsară până ce nu mâncă bine din toate felurile. Apoi puseră pe gardian să-i facă patul, îl aşteptară să se vâre în plapomă şi numai după aceea îşi luară rămas bun.

    XVII

    Faranga venea în fiecare dimineaţă la sanatoriu, vorbea întâi cu doctorul şi pe urmă se urca la Puiu.

    Doctorul însă nu-i spunea mai nimica. “Răbdare şi iar răbdare!” Observaţia, mai cu seamă în asemenea cazuri, cere răbdare şi timp. Deocamdată a luat măsuri să i se facă diverse analize: de-abia după ce va cunoaşte rezultatele va putea hotărî în ce direcţie să pornească examinarea. Pacientul însuşi e încă foarte agitat. Orice mare zdruncinare sufletească e urmată de o şi mai mare agitaţie. Numai criminalii vulgari sunt lipsiţi de zbuciumări, fiindcă la ei lipseşte însăşi posibilitatea sensibilităţii. Desluşirile doctorului erau foarte politicoase, dar de o politeţe rece, fie din pricina unui calcul, fie din pricina timidităţii.

    — Totuşi care este impresia dumitale până azi? stărui într-o zi Faranga pe un ton mereu delicat, dar subliniat de un imperativ.

    Doctorul Ursu se roşi puţin şi ripostă îndată cu aceeaşi politeţe, dar mai sec:

    —Ecelenţă, mă iertaţi... Eu aici am de răspuns cu conştiinţa mea de om şi de medic, şi ţin deopotrivă la amândouă. Am obiceiul să-mi fac datoria totdeauna cât mai corect; cu atât mai mult doresc să mi-o fac în cazul fiului dvoastră. Dar nu pot scăpa din vedere că un tribunal mi-a încredinţat o însărcinare deosebit de gingaşă şi că de răspunsul meu depinde aplicarea dreptăţii sociale. În astfel de împrejurări impresiile mele subiective trebuie să amuţească. Oricât ar vrea ele să fie de simpatice, nu se poate să influenţeze câtuşi de puţin obiectivitatea absolută a rezultatului observaţiilor mele!

    Bătrânului îi plăceau oamenii cu demnitate, de astă dată însă se simţea puţin jignit. Îi mulţumi totuşi, îi strânse mâna bărbăteşte şi-l felicită pentru seriozitatea ce o pune în împlinirea datoriei.

    Începu să fie îgrijorat. Mândria lui nu-i permitea să insiste mai mult la un medic tânăr şi complet străin. Ceea ce aştepta dânsul nu se putea cere făţiş decât unui prieten. Ursu a putut să înţeleagă rostul vizitelor lui asidue şi deci ar trebui să-l servească acuma, dacă ar fi dispus să-l servească, fără alte explicaţii. Faptul că se înconjoară statornic de conştiinţă şi datorie avea o semnificaţie şi desigur nu era de bun augur.

    Simţindu-şi astfel planul ameninţat, Faranga se hotărî să ia informaţii, în mod discret, despre acest doctor Ursu. De pretutindeni primi relaţii strălucite: un medic deosebit de capabil, foarte harnic, citeşte mult şi ştie mult şi, mai presus de toate, un model de conştiinciozitate şi corectitudine. Mai află că e băiat de la ţară, din părinţi ţărani, sărac, ajuns numai prin muncă şi sârguinţă; apoi e foarte tânăr, cel mult cu doi-trei ani poate să aibă mai mult ca Puiu. Cu astfel de om era greu să facă vreun compromis.

    Şi totuşi Puiu trebuie salvat! O modalitate ar fi să-l mute în alt sanatoriu, în seama unui medic cu care să poată vorbi deschis. Dar o mutare ar putea stârni vorbe, poate chiar un scandal. Ursu însuşi, cine ştie, s-ar putea simţi ofensat. Apoi ar fi nevoie şi de autorizaţia parchetului...

    — Dacă va trebui, vom recurge şi la asta! îşi zicea Faranga, deşi deocamdată era încă hotărât să mai aştepte. Acţiunile bruscate le vom aplica mai târziu şi numai la timpul potrivit!

    Nu încetă deci de a vedea mereu pe doctorul Ursu şi de a se interesa de toate amănuntele ce priveau pe Puiu. El însuşi medita mult asupra crimei săvârşite şi încetul cu încetul, cumpănind împrejurările, ajunse la convingerea că e rezultatul unei deformări sufleteşti subite. Adică tocmai de ce se temuse dânsul, efectul năprasnic al eredităţii unui neam cu sângele prea vechi şi neprimenit... Astfel Puiu nu mai era decât victima întâmplătoare, pe când vinovaţii adevăraţi sunt strămoşii cei mulţi care, întrecându-se să păstreze neprihănit sângele neamului, au acumulat şi germenii pierzaniei. Ar fi o nedreptate strigătoare să fie osândit bietul Puiu, să ispăşească un păcat de care el, după orice dreptate omenească, nu poate fi făcut răspunzător.

    XVIII

    Puiu avea acuma o mască permanentă de surâs amar pe faţă. Îşi dăduse seama, din ziua înmormântării Madeleinei, că trebuie să găsească numai în sufletul său mângâierea şi liniştea spre a putea lupta cu primejdiile din afară şi din lăuntru. Atât bătrânul, cât şi tante Matilda, deşi fiinţele cele mai apropiate de dânsul, s-au dovedit în fond străini de suferinţele lui adevărate. În clipele cele mai grele, tocmai atunci, omul e sortit să rămână singur. De-abia atunci i se lămureşte că el constituie o lume separată, complicată, fără legături cu ceilalţi oameni şi restul lumii, decât doar materiale. Oamenii comunică între ei prin semne convenţionale şi astfel şi-au făcut iluzia deşartă că se înţeleg. În realitate fiecare atribuie celorlalţi ceea ce simte dânsul şi atâta tot. Legături directe omul numai cu Dumnezeu poate să aibă, de la care a şi dobândit conştiinţa existenţei. Tragediile ca şi bucuriile cele mari omul le trăieşte totdeauna în deplină singurătate şi de aceea, când îşi simte sufletul mai sfâşiat, îşi simte şi singurătatea mai mare.

    Descoperirea aceasta era şi mai dureroasă pentru el, a cărui viaţă nu-l poftise niciodată, până acuma, să se coboare în sine însuşi. Viaţa lui s-a petrecut toată şi mereu numai la suprafaţă. Fericirile ca şi nenorocirile lui au fost în funcţie de mici întâmplări din afară. Idealul lui cotidian se epuiza în cucerirea unei femei, şi doar ca o ţintă neguroasă şi foarte depărtată îi plutea dorinţa de-a merge pe urmele bătrânului, adică de-a intra în politică şi poate chiar de-a ajunge ministru. Făcuse exact atâtea studii cât sunt strict necesare spre a dobândi o diplomă de care nu avea să se folosească niciodată. Îi trebuia cel mult un titlu pentru viaţa “serioasă“ de mai târziu. De la majorat bătrânul îi pusese la dispoziţie întreg venitul din moştenirea mamei sale, care-i permitea să trăiască larg, să-şi satisfacă toate capriciile, să ducă o viaţă cum visează cei mai mulţi tinrei: petreceri, femei, sporturi… Cartea nu i-a plăcut decât ca stupefiant contra insomniei. Barem specialitatea lui îl plictisea de moarte... Asemenea viaţă nu cunoaşte explorările introscopice, nici măcar îndoielile. Conflictele ei de conştiinţă privesc numai oportunităţile morale codificate în legile suple ale cavalerismului monden.

    De când i s-a rostogolit însă în calea vieţii o catastrofă, a trebuit să se obişnuiască a-şi privi sufletul faţă-n faţă. Zile întregi s-a zbuciumat până a izbutit să lepede trecutul şi să înţeleagă aievea prezentul. Aşa a ajuns să-i fie ruşine de timpul când toată grija i se concentra numai asupra sa însuşi, când nu s-a gândit şi s-a frământat decât cum să scape el din strânsoare, prin înşelăciune, prin protecţie, prin orice mijloace, când durerea lui cea mare era în fond regretul de-a trebui să renunţe vremelnic la plăcerile vieţii de până atunci. Pe-atunci, de Madeleine, căreia el îi curmase zilele şi care zăcea încă pe catafalc, de-abia îşi aducea aminte, ba chiar încerca să-i înăbuşe amintirea. Nici remuşcări sincere şi profunde n-a avut, căci toată preocuparea lui a fost el şi numai el.

    Tocmai în ziua înmormântării a început să se dezmeticească puţin. Atunci, lângă fereastră, în genunchi, în frântura de rugăciune şi-a găsit sufletul întâia oară. De-atunci, amintirea ei nu-l mai spăimânta, ci îi înfrumuseţa singurătatea. Îndată ce închidea ochii, o vedea pe Madeleine, şi ziua şi noaptea. Ea sosea, se aşeza lângă el, îl contempla blând cu privirea ei voalată, melancolică, şi privirea aceasta îi picura în suflet un balsam mai binefăcător. Era tăcută cum fusese şi în viaţă; nu-i vorbea niciodată. Numai el o asalta cu întrebări, o descosea şi mai ales o ruga cu lacrimi fierbinţi să-l ierte. Ea îi zâmbea trist şi, drept răspuns, îl săruta pe frunte cu buze reci. Cu sărutarea aceasta şi ochii umezi se deştepta totdeauna. Astfel amintirea Madeleinei îi devenise singura alinare.

    XIX

    A şaptea zi Puiu fu chemat iarăşi în cabinetul doctorului Ursu. Fără să-şi dea seama îl cuprinse o nelinişte. Persista într-însul impresia că doctorul îl urăşte şi-i răspundea instinctiv printr-un sentiment de frică amestecată cu repulsiune. Vizitele cotidiene le primea indiferent; se obişnuise cu întrebarea lui stereotipă “ce mai nou” şi cu privirea lui sfredelitoare. Acuma însă ştia că iar va începe chestionarea, iar îl va chinui cu cercetări în trecut. Pentru sufletul lui simţea că ar avea nevoie numai de pace şi tăcere.

    Doctorul însă apăru de data aceasta mult mai înviorat şi mai prietenos. Îi vorbea mai onctuos, zâmbea chiar din când în când. Doar privirea îi era cea veche, bănuitoare şi rece.

    — Ei, domnul meu, îi zise, după ce-l aşeză pe acelaşi scaun, cu un glas care-i pipăia inima, se pare că te-ai mai liniştit şi deci vom putea sta de vorbă mai pe îndelete?

    — Da, mormăi Puiu, scurt şi apăsat.

    Ursu îi vorbi apoi de analize, despre vizitele domnului Faranga, despre cum îşi petrece timpul, despre lecturi, sărind de la un subiect la altul fără nici o legătură, parcă frazele ar fi fost rostite numai pentru a-i masca privirea care căuta să-l surprindă sau să-l sugestioneze. Puiu nici nu lua în seamă înţelesul spuselor lui, îi urmărea însă ochii ca şi când i-ar fi fost frică să nu-l străpungă. În aceeaşi vreme îşi simţea sângele înfierbântându-se. Era sigur că doctorul ştia tot: că nare nimic, că e sănătos tun şi deci complet responsabil de crima săvârşită, dar nu vrea să se descopere şi caută să-l torture. Se întreba pentru ce, nu găsea nuci un motiv şi se înfuria.

    — Acuma iar am să te rog să-mi dai unele lămuriri, poate indiscrete, dar absolut necesare pentru a-mi putea forma convingerea asupra... În sfârşit! zise Ursu frecându-şi mâinile şi, pentru că nu-şi terminase gândul, se duse până la birou, unde răsfoi nişte hârtii.

    Cabinetul era al profesorului Demarat. Luminos, încărcat cu diverse aparate şi multe cărţi, avea la mijloc o masă de consultaţii ce semăna cu un pat de campanie, iar în colţ, lângă fereastră, un birou, prea mic faţă cu mărimea odăii. Pe pereţi atârnau diferite tabeluri şi grafice, portretul profesorului şi, deasupra biroului, o fotografie care atrăsese atenţia lui Puiu încă de rândul trecut: o figură cam pătrată, colţuroasă, tinerească, cu nişte ochi severi şi pătrunzători.

    — Poftim! răspunse dânsul mişcându-se nervos pe scaun.

    Doctorul, la birou cu capul plecat, părea că-şi rânduieşte întrebările sau poate se sfieşte. Deodată însă se apropie, şezu lângă Puiu şi zise moale, insinuant:

    — Din anunţul mortuar am văzut că soţia dumitale se numea şi Mădălina…?

    Puiu tresări, îi veni să se scoale şi să refuze a răspunde. Îşi aminti exclamarea doctorului când a zărit în odaia sa, în Universul, necrologul. Şi iată-l că revine... Rosti vexat:

    — Era numele ei...

    — Dar ştiam că o chema Madeleine? stărui medicul. În orice caz lumea o cunoştea sub numele de Madeleine!?

    Puiu nu se mai putu stăpâni şi făcu dârz:

    — Nu văd ce legătură poate avea numele nevestei mele cu cercetările dumitale medicale?

    Obrajii doctorului se împurpurară, iar în ochi izvorî o lucire aspră, nervoasă. Ripostă totuşi cu voce calmă:

    — Legătura îmi permit să o văd eu... De altfel nu vreau să crezi că prin întrebările mele caut să te plictisesc sau să-ţi smulg vreo mărturisire dezagreabilă pentru dumneata sau familia dumitaletale. Îţi spusei şi data trecută: ca să pot stabili gradul de responsabilitate într-o anume situaţie, trebuie să-mi dai posibilitatea să cunosc toate lucrurile, oricât ar părea de neînsemnate, care ar lumina într-un fel sau altul momentul critic... Fireşte, dacă vreo curiozitate de-a mea crezi că atinge anume taine care trebuie să rămână taine, n-ai decât să nu răspunzi şi eu nu voi insista.

    Bănuiala aceasta jignea mai rău pe Puiu. I se părea nesuferit ca cineva, şi mai cu seamă doctorul, să-şi închipuie că ar putea fi cine ştie ce secret ruşinos în trecutul Madeleinei sau al lui. Răspunse îndată cu un surâs silit şi dispreţuitor:

    — Te înşeli, onorate domnule doctor, dacă bănuieşti ceva, şi mă ofensezi! Şi nu e deloc cavaleresc să mă ofensezi când mă aflu subt scutul dumitaletale!

    — Pardon, pardon! protestă Ursu cu vioiciune. Aici nu poate fi vorba nici de bănuială, nici de ofensă şi cu atât mai puţin de cavalerism. În faţa doctorului şi a duhovnicului încetează cavalerismul şi începe spovedania!

    — Nici nu m-am dat în lături! replică Puiu mai enervat. Mi s-a părut doar curioasă insistenţa dumitale asupra unor lucruri… Dar dacă vrei, îţi spun bucuros tot! Să ştii însă că povestea e cam lungă, doctore!

    — Spune-o pe scurt! apăsă Ursu mulţumit.

    Crezu că vede în ochii doctorului o îndoială ironică şi asta îl îndârji. Începu brusc, nervos, sacadat:

    — Toată chestia porneşte dintr-un capriciu al tatălui meu, numai din capriciul lui... Vei vedea şi dumneata şi ai să-mi dai dreptate!... Fiindcă nu m-a avut decât pe mine, i-a intrat în cap să-şi asigure prin mine urmaşi mai solizi de cum am fost eu... (Râse nervos şi se îndreptă pe scaun.) El, bătrânul adică, are o teorie nostimă, poate să fie şi ştiinţifică, te pomeneşti… Ei bine, zice că neamul nostru e condamnat să se stingă fiindcă de atâtea generaţii nu şi-a mai împrospătat sângele şi că împrospătarea se poate face prin amestecul cu un sânge nou, sănătos, tânăr, plămădit cu pământ... Brrr!... Şi aşa, cum eu eram singurul Faranga, eu aveam datoria să mă sacrific pentru neam şi să mă însor cu o fată de la ţară pe care mi-o va alege dânsul la timp. Sacrificiul, spun drept, nu mi se părea tocmai atât de acablant. Îmi închipuiam că nu voi fi silit să păstrez o fidelitate excesivă, ba din contra, viitoarei mele neveste. Apoi planul avea ceva romantic şi atrăgător: să cutreieri satele căutând o ţărăncuţă nostimă pentru un boier ca s-o ia de nevastă. Dar astea sunt consideraţii generale, ca să zic aşa, şi ţi le-am expus numai ca să înţelegi restul! (Se opri deodată cu ochii mari, uluit, ca şi când n-ar mai fi ştiut să continue. Apoi îşi reveni şi surâse.) Ei da! M-am întors după război sublocotenent, ca toată lumea. Nu făcusem nimic, fireşte, nici nu văzusem frontul. Tata veghease sever asupra mea ca nu cumva să devin erou. Şi, îndată ce am lepădat uniforma, m-a prevenit că, pentru orice eventualitate, ar dori să mă vadă aşezat, adică însurat! Prea bine! Să-mi găsească mireasă şi sunt gata!... Până să-mi găsească însă... (Făcu un gest cu mâna.) Cum socotea el să dibuiască o fată pe placul lui şi al meu, habar n-am. Nici nu l-am întrebat niciodată... În sfârşit, într-o duminică, bătrânul hotărâse să plecăm cu maşina la moşia unui unchi de-al meu, în Argeş, la Măneşti, să petrecem acolo vreo trei zile. Trebuia să plecăm devreme, ca să ajungem acolo cam pe la amiazi. Fiindcă bătrânul a avut nu ştiu ce afaceri neprevăzute, am plecat târziu, aproape la prânz. Contam totuşi să sosim pe la trei. Din pricina şoselelor proaste şi a anvelopelor uzate, căci tata totdeauna se zgârceşte la cheltuielile maşinii, am avut o serie de pane de cauciucuri enervante, încât de-abia la cinci izbutirăm să debarcăm într-un sat de unde mai trebuia să facem cel puţin o oră până la Măneşti. Camerele de rezervă ne erau epuizate, iar noi muream de foame. În şosea nimerim un han, mizerabil, de altfel ca şi satul. Ce are a face! Oprim puţin să luăm ceva şi, între timp, şoferul să-şi pregătească, pentru orice eventualitate, câteva camere. Hangiul, un tip foarte insinuant se oferă numaidecât să ne improvizeze o masă princiară, iară până se face masa ne îndeamnă să vedem hora satului, că, zice, sunt fete tare frumoase aici şi hora e chiar în bătătura din dosul hanului. Fiindcă nu ne vedea entuziasmaţi, hangiul deveni mai stăruitor: “Mai ales trebuie să vedeţi, zice, Ciuleandra care nicăieri nu se joacă mai straşnic ca la noi. Avem şi lăutari anume... E ceva fain de tot!”

    — Da, Şuleandra, murmură, foarte încet, doctorul care asculta calm, cu o privire rece.

    — Ai auzit şi dumneata de jocul acesta curios? se întrerupse Puiu brusc, mirat parcă şi în acelaşi timp încântat.

    — Nnda... repetă doctorul, cu o imperceptibilă tresărire, ca şi când i-ar fi părut rău că i-a scăpat cuvântul.

    Se făcu o pauză. Puiu zâmbea confuz şi mai aştepta să spună ceva doctorul. Pe urmă tăcerea îl supără şi porni mai nervos:

    — Ei da... Ciuleandra... În sfârşit hangiul ne conduce într-un cerdac de unde într-adevăr puteam privi hora ca dintr-o loje de teatru ... La început, poate pentru că-mi era şi foame, nu mi s-a părut nimic deosebit. Hora ca toate horele, fetele aşa ş-aşa, flăcăii să nu mai vorbim. De altfel jucau o horă obişnuită, fără nici un haz ... Apoi a venit Ciuleandra. Ei bine, doctore, cine n-a văzut Ciuleandra nu-şi poate închipui ce înseamnă beţia dansului! (Se aprinse. Ochii îi luceau într-un zâmbet fierbinte.) Porneşte ca o horă oarecare, foarte lent, foarte cumpătat. Jucătorii se adună, se înşiră, se îmbină, probabil după simpatii, ori la întâmplare, indiferent. Pe urmă, când se pare că oamenii s-au încins puţin, muzica prinde a se agita şi a se iuţi. Ritmul jocului accelerează, fireşte. Jucătorii, cuprinşi de după mijloc, formează un zid compact de corpuri care se mlădie, se îndoaie, se răsuceşte şi tresaltă cum poruncesc lăutarii. Cu cât se aprind mai tare jucătorii, cu atât şi muzica se aţâţă, devine mai zvăpăiată, mai sălbatică. Picioarele flăcăilor scapără vijelios, schiţează figuri de tropote, sărituri de spaimă, zvâcniri de veselie. Apoi deodată, cu toţii, cu paşii săltaţi şi foarte iuţi, pornesc într-un vârtej. Zidul viu se avântă când încoace, când încolo, lăutarii pişcă vehement strunele însă înăsprind şi ascuţind sunetele cu câte un chiot din gură, la care încearcă să răspundă altul, din toiul jucătorilor, curmat însă şi înghiţit de năvala ritmului. Acuma şirul, tot încovoindu-se şi strângându-se, ca un şarpe fantastic, începe să se încolăcească, să se strângă, să se grămădească până ce se transformă parcă într-un morman de carne fierbinte care se zvârcoleşte pe loc un răstimp, ca apoi, pe neaşteptate, să se destindă iarăşi, ostenit ori prefăcut, în tact cuminte, lăsând să se vadă feţele roşite şi vesele ale jucătorilor. Dar lăutarii se înfurie că s-a înmuiat jocul, îşi întărâtă iar cântecul, mai puternic, mai stăruitor. Şiragul de jucători, parc-ar vrea să sfideze şi să stârnească pe lăutari, se repede mai furtunos, picioarele hurducă pământul cu bătăile, vârtejul porneşte din nou, mai strâns, mai încăpăţânat, se încolăceşte iar şi se descolăceşte şi, în cele din urmă, se încheagă într-un vălmăşag de trupuri zdrobite. Aşa, pe loc, câteva minute, nu ştiu cât timp, în acelaşi ritm nebunesc, flăcăi şi fete se frământă, tremură, tropăie. De câteva ori clocotul de patimă e străpuns de chiote prelungi, ţâşnite parcă din străvechimea vremurilor, sau de vreun ţipăt de fată cu sânii aprinşi de strânsoare... Şi aşa, jocul pare că va continua până ce toţi jucătorii îşi vor topi sufletele într-o supremă înflăcărare de pasiune dezlănţuită. Dar, brusc, ca şi când l-ar fi tăiat cu foarfecele, cântecul se frânge şi îngrămădirea de tineri se risipeşte într-un hohot de râs sălbatec ca geamătul unei imense plăceri satisfăcute, încât chiar văile se umplu de un cutremur, parcă furia patimei omeneşti ar fi deşteptat până şi instinctele de amor de mult înţelenite ale pământului...

    Puiu se opri. Era schimbat la faţă, cu ochii înflăcăraţi, cu obrajii umezi de o sudoare invizibilă, cu buzele arse de un fior. După câteva clipe, parcă de-abia atunci ar fi descoperit prezenţa doctorului, se cutremură, îşi trecu amândouă mâinile prin păr şi reluă, căutând să-şi tempereze avântul:

    — Nu ştiu ce impresie ţi-a făcut dumitale Ciuleandra asta, spuneai adineaori că o cunoşti, dar eu, mărturisesc fără înconjur, şi azi după atâţia ani, numai amintindu-mi-o mă simt cuprins de o patimă cumplită. Chiar tata, care e destul de bătrân să nu-l mai impresioneze orice, mi-a spus atunci aproape extaziat şi pe franţuzeşte, căci el toate definiţiile entuziaste numai în franţuzeşte le formulează, zice: “C'est quelque chose comme une tarentelle collective ou comme une danse de guerre d'un clan sauvage!”34 În orice caz eu şi azi cred că singură Ciuleandra, din câte jocuri cunosc, poate să explice extazul dansului, al dansului ca o manifestare a adoraţiei supreme, ba chiar al dansurilor religioase care se sfârşeau prin mutilări sau sacrificii umane... În sfârşit eram vrăjit şi terifiat. Aşteptam cu o înfrigurare dureroasă reînceperea jocului şi-mi era teamă că nu va reîncepe din pricina extenuării participanţilor. Cârciumarul pe care nu mă putui stăpâni să nu-l întreb, mă asigură, râzând viclean, că aici numai Ciuleandra merge acuma până se înnoptează, c-aşa-i obiceiul, doar să se odihnească puţintel lăutarii. Aveam emoţie ca la un examen absolut nepregătit. Şi deodată chemarea lăutarilor: strunirea instrumentelor! Ciuleandra reîncepea. Nu mai avui răbdare. Şoptii tatălui meu: “Je veux essayer cette danse, papa, qu'en dites vous?”35 Mi-a răspuns zâmbind: “Vas-y!”36 Până să-mi răspundă mă şi repezisem. M-am agăţat în horă la întâmplare. Am avut totdeauna o credinţă fanatică în puterea hazardului. Sunt convins că hazardul, cu capriciile lui, e promotorul adevărat al tuturor faptelor mari din istoria omului, aş zice al întregii civilizaţii omeneşti, ba chiar stăpânul real al întregului univers. Ei bine, acest misterios diriguitor al destinelor noastre mi-a dăruit la dreapta o vecină extraordinară, o fetişcană de vreo paisprezece ani, o brună nespus de delicată, coborâtă parcă dintr-un tablou de Grigorescu, cu nişte ochi albaştri, umezi şi fierbinţi care mi-au aruncat o privire atât de stranie, că mi-a răscolit dintr-o dată toate străfundurile inimii. Era înăltuţă, bine făcută, capul gol cu părul desfăcut în două coade lăsate pe spate. Iam trecut braţul pe după mijloc. Avea carnea ca piatra. Ea mi-a cuprins gâtul cu stânga. Îi simţeam mâna aspră, mă frigea şi mă alinta ca o dezmierdare. Întorsei capul spre ea. Iia albă şi înflorită ascundea doi sâni abia împliniţi ai căror muguri se zbuciumau sfios pe borangicul ieftin. Se uită şi ea la mine şi râse ciudat, cu o gură minunată şi cam batjocoritoare. Pe urmă repede suci capul în cealaltă parte, ca şi când i-ar fi fost ruşine de mine sau de oameni pentru că s-a uitat la mine. Dar jocul începuse. Nu-l ştiam şi nici nu aveam nevoie. Ritmul muzicii şi pornirea celorlalţi mă duceau ca un şuvoi irezistibil. Uneori corpul fetişcanei mă atingea şi atunci eu îi strângeam şi mai tare mijlocul. Ea răbda strânsoarea mea, însă cu o uşoară strâmbătură parc-ar fi vrut să-mi demonstreze că nu-i face plăcere. Aceasta mă îndârjea. O ţărăncuţă ca asta să mă respingă pe mine care în saloanele bucureştene aveam reputaţia de mare cuceritor de inimi femeieşti? În furia jocului ajunsese să se lipească de mine atât de mult, că-i simţeam respiraţia. Eram ameţit de vârtejul Ciulendrei ca şi de pofta lacomă ce mi-o stârnise îndrăcita de fetiţă. Am întins gura şi am sărutat-o repede pe colţul buzelor. Surprinsă şi neputându-se apăra altfel, şi-a înfipt dinţişorii în obrazul meu, ca o pisică supărată, şi apoi a dat un ţipăt scurt, de mulţumire. Un flăcău strigă râzând gros: “Nu te lăsa, boierule!” Am râs şi eu prosteşte, a râs şi fata, roşită, aprinsă de osteneală. Iar peste câteva clipe, la altă învălmăşeală, am sărutat-o din nou şi ea n-a mai putut să-mi răspundă, ci doar s-a încruntat cu necaz. Pe urmă, când s-a isprăvit Ciuleandra şi în vreme ce toţi se risipeau, eu am rămas de mână cu ea. “Cum te cheamă, fată frumoasă?” “Mădălina!” murmură ea, ruşinată, privindu-mă pe subt gene. “Mădălina şi mai cum?” “Mădălina Crainicu”, şopti scurt atunci, se smulse din mâna mea şi alergă într-un suflet subt un copac unde, la umbră, chicotea un cârd de fete. Stătui acolo, pe loc, câtva timp, fascinat, cu ochii după ea. Fascinat de joc şi fascinat de fată. Când îmi revenii puţin în fire, urcai în cerdac la tata şi-i zisei cu hotărâre şi însufleţire: “Papa, j'ai trouvé ce que vous désirez!”37 Bătrânul primi cu oarecare răceală declaraţia mea. Nu era de-ajuns să-mi placă mie, important era să-i placă lui. Totuşi ceru îndată informaţii de la hangiu. Aflarăm că Mădălina e fata unei văduve cu încă patru copii, femeie săracă, dar harnică şi cinstită. “Fata e cum se cade?” întrebă tata. Cârciumarul se închină: “Se poate, boierule?... Apoi n-o văzurăţi că e chiar copil, să tot aibă vreo treisprezece-paisprezece ani. Că s-a prins şi ea în horă? E primit aşa, mai mult de haz, că-i fată dezgheţată şi joacă bine... Altfel însă se poate...?” Bătrânul totuşi stărui implacabil: “Tatăl ei din ce cauză a murit?” “În război, cucoane, un glonţ nemţesc l-a omorât la Predeal!” Atunci tata dori s-o vadă mai de aproape. Hangiul, îndatoritor, strigă numaidecât: “Ia chemaţi încoace, măi oameni, pe Mădălina Crainicului, s-o vadă boierii!” Şi urmă către tata: “Dacă aţi vrea s-o angajaţi la d-voastră, v-aţi face mare pomană, că maică-sa de-abia mai ştie cum să-şi ţie zilele cu atâţia copii pe cap...” Mădălina fu adusă mai mult cu forţa până la scara cerdacului, de unde cârciumarul o luă de mână şi se apropie cu ea, dojenind-o: “Nu fi neroadă, fato, când vor boierii să-ţi vază mutra!” Tata, examinând-o cu mare atenţie, îi puse câteva întrebări, la care răspunse pe jumătate ea, pe jumătate hangiul. Toată lumea de la horă se adunase în jurul cerdacului să afle ce vor boierii cu Mădălina. Ca să evite aglomeraţia, deşi altfel simţeam c-ar fi dorit s-o mai descoase, bătrânul îi dădu drumul, să umble sănătoasă. Rămase gânditor, iar când ne mai slăbi puţin hangiul cu explicaţiile şi insistenţele, îmi zise grav: “Fata e drăguţă, nici vorbă, dar trebuie să mai chibzuim!” “Să ştii, tată, că eu pe asta o vreau!” Am observat că insistenţa mea nu-i displăcea, precum nu-i displăcuse nici fata. Peste un sfert de oră plecarăm mai departe şi sosirăm cu bine, fără nici o altă pană, la Măneşti. Două zile cât stăturăm acolo, bătrânul nu-mi mai şopti nimic despre Mădălina. Îl simţeam totuşi că numai la ea se gândea şi că-şi întocmea planul de bătaie. A treia zi, la întoarcere, oprirăm iar în Vărzari. Hangiul ne călăuzi la mama Mădălinei şi pe drum ne povesti, cu mare aparat de amănunte, că tatăl fetei a fost omul cel mai voinic din sat, un bărbat straşnic şi bun ca rădăcina de leac, încât toată lumea îl regretă: “Mai bine piereau zece alţii şi se întorcea dânsul!” Când ne văzu mama Mădălinei intrând în ogradă, să se topească de zăpăceală. Ne pofti totuşi, cu ajutorul hangiului, în casă. O murdărie şi o sărăcie cum numai la noi la ţară se găseşte. Mădălina se silea să mai ascundă ce se putea, să nu găsească musafirii prea urât. Şezurăm. Tata, solemn şi grav, spuse îndată verde, fără ocoluri, că doreşte să ia pe Mădălina şi să o mărite cu mine. Vădana căzu pe laviţă de spaimă. Însuşi hangiul deveni perplex, căci la aşa ceva nu se aşteptase. Se uită chiar pe furiş puţin bănuitor la noi, dacă n-am fi cumva nişte înşelători cum umblă atâţia de ademenesc femei ca să le precupeţească pe urmă cine ştie pe unde. Bătrânul însă continuă cu amănunte: Mădălina va fi adoptată după toate formele de mătuşa Matilda, va primi o educaţie distinsă şi, mai târziu, când va sosi timpul, va deveni soţia mea. Speră că fata are să mă iubească. Pe lângă adopţiunea Mădălinei, mai constituia o zestre de cincizeci mii lei pentru fetiţa cea mai mică a vădanei... Femeii nu-i venea a crede nimica, zâmbea mereu tâmpit, se ştergea la gură cu colţul năframei şi, printre picături, ocăra pe cei doi copilaşi care se hârjoneau după cuptor. În sfârşit, să nu mai lungim vorba degeaba. O oră de tratative şi târguială sa terminat cu o învoială categorică. Femeia dădu mâna cu tata şi cu mine, în vreme ce Mădălina, care mai ieşise peafară de câteva ori, acuma ghemuită lângă uşă, începu să plângă, bâlbâind speriată, aproape îngrozită: “Mămucă, nu mă da! Nu mă da, mămucă!”... Ca să nu fie nici o îndoială în privinţa seriozităţii afacerii, merserăm întreg alaiul la primărie, unde tata repetă declaraţia despre intenţia mătuşei Matilda de-a adopta pe Mădălina şi promisiunea lui că va înzestra pe o copilă de-a văduvei, drept care depune în mâinile ei şi în faţa primarului zece mii de lei, restul urmând să fie vărsat după ce se vor fi împlinit toate formele adopţiunii Mădălinei... Pe urmă Mădălina fu îmbrăcată în straiele de sărbătoare, în cele de la Ciuleandra, pe urmă o luarăm între noi în maşină şi ne întoarserăm la Bucureşti...

    — Da! zise atunci doctorul Ursu cu glas aspru şi ciudat.

    Puiu se opri nedumerit, ca şi când glasul doctorului i s-ar fi părut suspect.

    — Te-am întrerupt numai pentru că te văd prea ostenit! adăugă doctorul imediat, observând impresia ce a făcut-o întreruperea lui.

    Faţa lui Puiu se lumină. Atenţia doctorului îl măgulea. Nu simţise nici oboseală, dar acuma parcă o toropeală începea să-l încerce. Totuşi, vrând să răspundă la amabilitate cu amabilitate şi apoi socotindu-se negreşit dator să lămurească chestia Madeleinei încât să nu mai poată rămânea nici un fel de bănuială în sufletul doctorului, Puiu reluă îndată cu un surâs recunoscător:

    — Mulţumesc, doctore, eşti foarte drăguţ, dar mă simt foarte bine... Şi, vasăzică, sosim în Bucureşti şi tragem direct la tante Matilda, căreia tata îi încredinţase pe Mădălina cu avertismentul să vegheze asupra ei ca ochii din cap şi mai cu seamă s-o ferească de mine ca nu cumva... Ei, biata mătuşă Matilda înmărmuri când se pomeni aşa din senin cu o fiică adoptivă, culeasă cine ştie de unde, dar se îmblânzi îndată ce tata îi spuse că zestrea Mădălinei rămâne în sarcina lui personală şi deci tante Tilda, cam avară din fire, să nu-şi teamă moşioara şi celelalte, căci le va putea lăsa cui doreşte, dacă nişte nepoţi obscuri vor merita, fireşte, mai mult dărnicia ei, decât fetişcana asta adorabilă. În zilele următoare au fost conciliabule grave şi interminabile între tata şi tante Matilda asupra Mădălinei. Discuţia privea, evident, educaţia ce avea s-o primească fata. O nemţoaică straşnică fu angajată, înainte de a cădea ei de acord, ca s-o cioplească deocamdată cât e necesar pentru a o putea expedia apoi în străinătate. Într-o lună Mădălina era de nerecunoscut. Devenise o domnişoară încântătoare tocmai prin stângăcia ei. Mătuşa îi schimbase numele în Madeleine chiar de a doua zi. Zicea că-i vine mai la îndemână, căci tante Tilda are o slăbiciune aproape bolnavă pentru tot ce e franţuzesc şi crede că orice femeie bine crescută trebuie să vorbească perfect franţuzeşte şi cu accent parizian. Fata, fireşte, nu se împotrivi nici la schimbarea numelui, cum nu se împotrivise la nimic. Mie mi-a mărturisit totuşi, peste câteva zile, că-i plăcea mai bine Mădălina, fiindcă era mai dulce, ceea ce într-adevăr mi se părea şi mie şi a recunoscut apoi şi tata. Dar atâta concesie merita şi tante Matilda, mai ales că îndrăgise grozav pe Madeleine şi avea acuma ambiţia să scoată din ea cea mai distinsă domnişoară, căci, zicea, în Madeleine e stofă de adevărată cucoană. Cum se împlini luna, mătuşa şi tata urcară fata în tren şi o însoţiră în Elveţia, la un pension din Zürich, cel mai bun din toată Elveţia — tata spunea că din toată lumea — unde, cu profesoare speciale şi cu program special, într-un an de zile urma să se rafineze şi să înveţe franţuzeşte şi nemţeşte. În răstimp de un an tante Tilda s-a dus de vreo cinci ori să o vadă şi să constate progresele, şi de câte ori se întorcea, nu contenea cu laudele: “C'est une petite merveille, Poly!”38 Pe mine, acuma, când îi făceam vreo mojicie, mă ameninţa foarte serios că n-are să-mi mai dea pe Madeleine, că eu nici n-aş merita o fată ca ea. Deşi programul iniţial fusese să stea acolo numai un an, iar apoi să treacă un an la Paris şi încă un an la Londra, tata hotărî să o mai ţie un an la Zürich ca să câştige o bază cât mai solidă. Cum bătrânul purta toate cheltuielile, până şi drumurile mătuşei Tilda, hotărârea lui fu urmată întocmai, oricât tante Matilda, spălându-se pe mâini, obiecta că anul suplimentar fata l-ar fi făcut mai cu folos în Franţa, singura ţară unde se pot însuşi manierele civilizate şi unde sufletul omului se poate rafina aievea... Între timp trebuise să plec şi eu la Paris să-mi iau un doctorat ca să fiu la înălţimea aspiraţiunilor bătrânului. O singură oară am putut-o vedea la Zürich în prezenţa mătuşei care venise cu mine ca să mă instaleze. Ne abătuserăm înadins pe la Madeleine. Ei bine, tante Matilda nu exagerase deloc de data asta. Madeleine era într-adevăr o minune. E inexplicabil ce repede se adaptează femeile! Îţi făcea impresia că s-a născut principesă, atâta delicateţă avea în toată înfăţişarea, atâta simplitate şi firesc în gesturile şi atitudinea ei. Am vorbit, evident, numai franţuzeşte şi am remarcat, spre ruşinea mea, că ea vorbea infinit mai bine ca mine care, de când am deschis gura în lume, sporovăiam aproape numai în limba lui Voltaire. Pe urmă, când am stat la Paris, cu toate că în al doilea an o aduseseră şi pe ea acolo, nu mi-a fost permis so văd decât de două ori, o dată cu tante Tilda şi a doua oară cu tata. În sfârşit, când eu am venit acasă cu diploma în buzunar, ea a trecut în Anglia, ca să se împlinească întocmai programul stabilit. În toamna următoare apoi s-a întors şi ea. Tante Matilda, mândră şi încântată, a introdus-o numaidecât în lume şi profeţiile ei s-au împlinit într-adevăr, căci într-o singură seară a cucerit Bucureştii. Am constatat că mătuşa putea foarte lesne să-şi ţie ameninţarea: în orice moment, zece pretendenţi cel puţin, toţi mai buni ca mine, ar fi fost gata să se prosterneze la picioarele Madeleinei. Fireşte, era o deosebire mare între Mădălina de odinioară, de la Ciuleandra, şi Madeleine de azi, o deosebire nu numai în ceea ce se vedea, ci mai ales în sufletul ei. Mădălina fusese veselă, exuberantă, aproape sălbatică, pe când Madeleine era blândă, discretă şi melancolică, o melancolie care punea un mister în ochii ei, în surâsul ei, în glasul ei, şi care, cel puţin aşa spunea lumea, o făcea mai ispititoare. În aceeaşi iarnă tata mi-a reamintit că am douăzeci şi şapte de ani, că Madeleine are optsprezece, şi că deci a sosit momentul… Eram fericit. Niciodată vreo comunicare de-a bătrânului nu mi-a produs mai multă bucurie. În cei patru ani îmi făcusem de cap, încercasem toate amorurile, dar Madeleine rămăsese în inima mea o icoană sfântă. O adoram cu atât mai profund cu cât despărţirea de patru ani mi-o împodobise cu nimbul unei taine. Şi aşa, după toate formele şi pregătirile de rigoare, după o logodnă ceremonioasă, cununia s-a putut celebra îndată după Paşti, acum patru ani...

    Puiu stătu câteva clipe gânditor ca şi când evocarea l-ar fi strămutat în altă lume. Se uită la doctorul Ursu, care îl privea nemişcat, zâmbi şi urmă:

    — Vezi dar bine acuma că nu e nici un secret inavuabil!… Cum s-ar fi putut ascunde lumii asemenea lucru şi de ce să-l fi ascuns? Toată lumea care se interesa cunoştea povestea noastră. Fireşte, nu-mi putea cere nimeni şi n-aveam nici un motiv să-i dau publicitatea cea mai largă, poate chiar prin Monitorul Oficial ori prin Universul. Era doar o chestie intimă, a noastră, care ne privea numai pe noi! Mie nu putea să-mi fie ruşine de Madeleine, precum nici ea n-avea pentru ce să se ruşineze de Mădălina!

    Doctorul, cu o vioiciune nefirească, insistă:

    — Foarte frumos, dar tot n-am înţeles de ce s-a pus în necrolog Mădălina?

    — Eu, de-aici, cum să ştiu, doctore? zise Puiu abătut că povestirea lui n-a izbutit să suprime toate obiecţiile doctorului. Îmi închipuiesc însă că tata a pus din delicateţă pentru amintirea ei. Căci noi, în familie, când o răsfăţam, îi ziceam Mădălina, iar ei îi plăcea. Şi noi găseam că i se potrivea mai mult acuma, când era atât de blândă şi de dulce, ca odinioară când fusese altfel...

    Ursu tăcea, puţin încurcat. Părea că mai rumegă vreo întrebare sau filtrează cele auzite. Puiu se roşise, dar ochii i se limpeziseră. În toată înfăţişarea lui era întipărită o reverie care pe doctor, când o observă, îl făcu să se scoale şi să zică brusc:

    — Mulţumesc... Desigur ai obosit...

    — Nu, nu, protestă Puiu cu însufleţire sinceră. Mi-ai făcut un mare bine, doctore, nici nu-ţi închipui! La început da, mă cam enervase întrebarea dumitale, recunosc şi te rog să mă ierţi. Nu-mi dădeam seama că astfel mă îndemnai să-mi reamintesc nişte momente atât de fericite, să le retrăiesc, să descopăr iarăşi pe mica mea Mădălina, s-o reîndrăgesc. E tot ce puteai să-mi oferi mai plăcut! Îţi mulţumesc, mulţumesc!

    Se repezi furtunos la doctorul Ursu, îi apucă mâna şi i-o strânse puternic.

    Doctorul, după ce îl conduse şi-l dădu în grija internului, se spălă pe mâini, parcă i-ar fi fost frică să nu se infecteze.

    XX

    De-aci înainte Puiu aştepta cu drag vizitele doctorului, ca pe-ale unui prieten vechi şi binevoitor. Îi zâmbea cu încredere mereu, deşi doctorul nu-i răspundea la fel, ba parcă devenise mai mohorât. Puiu însă nu voia să ia în seamă nimica. Îşi zicea că sunt închipuiri de-ale lui pe care are să le regrete cum regretă acuma că l-a bănuit odinioară din pricina Madeleinei. În războiul ce-l ducea aici cu sine însuşi, e fatal să exagereze importanţa fiecărui gest, să i se pară că descoperă duşmanii... În cele din urmă însă ajunse să vadă că toate au fost excrescenţe de-ale minţii lui înfierbântate, de-ale sensibilităţii lui bolnăvicios de ascuţite...

    Într-o zi, când se simţea mai mulţumit, bătrânul Policarp Faranga sosi mai agitat ca de obicei. Trimise îndată pe gardian să se plimbe pe coridor, fiindcă trebuie să vorbească ceva particular cu Puiu. Avea un aer misterios şi indignat care pe Puiu îl făcu să surâdă indulgent:

    — S-a întâmplat ceva grav, tată?

    — Puiule, e într-adevăr foarte grav! zise Faranga în picioare, într-o ţinută aproape marţială. Ce docteur est une canaille! Tu entends? Une canaille!39

    — Exagerezi, tată!

    — Du tout, du tout!40 se enervă bătrânul. Am şi hotărât: cu orice riscuri şi stăruinţi trebuie să te scot de-aici, să intri în observaţie în alt sanatoriu, la un om cumsecade! Voilà!41

    — Tocmai acuma când am început să mă simt mai bine? zise Puiu tot calm, tot îngăduitor.

    — Şi mai bine ai să te simţi între nişte medici umani şi între prieteni, nu ca aici, duşmani! strigă Faranga, stăpânindu-se însă şi adăugând mai încet: De altfel m-am sfătuit azi mult şi cu Tilda. E şi ea absolut de părerea mea: trebuie să te mutăm de-aici, să te scăpăm din ghearele acestui doctor mizerabil!... Eu te-am adus aici contând pe Demarat, în grija căruia te puteam lăsa cu toată încrederea. Nu mi-am închipuit însă că...

    Vorbind, iar se înfierbântase. Se întrerupse, îşi smulse barba, ceea ce însemna culmea enervării, făcu câţiva paşi şi se întoarse la Puiu, mai potolit:

    — Aseară, la club, am stat de vorbă cu profesorul Dordea. M-a întrebat ce mai faci, cum îţi merge şi aşa am ajuns să discutăm şi despre doctorul Ursu. Dordea îl cunoaşte perfect, l-a avut elev. Ei bine, ştii ce-mi spune Dordea? “Merituos, chiar excelent ca medic, zice, dar ca om cu desăvârşire imposibil!” Ai înţeles? Ce-mi pasă mie de calităţile lui profesionale dacă altfel e execrabil? Zice că de prin Universitate nu scăpa nici o ocazie să-şi arate ura cea mai neagră împotriva ciocoilor, înţelegând prin ciocoi, fireşte, pe toţi oamenii de treabă care nu poartă iţari şi opinci. Mania asta a lui era atât de cunoscută că Dordea l-a şi întrebat odată cum se poate, un intelectual ca el, să afişeze nişte concepţii atât de barbare? Dar, zice, n-a putut smulge dintr-însul decât că ciocoii i-au zdrobit inima şi alte asemenea bazaconii. Prin urmare, vezi: e de ajuns să fii ciocoi, ca acest specimen primitiv să te urmărească cu ura lui maniacă!

    — Şi Dordea o fi exagerând sau l-a înţeles greşit, murmură Puiu nezdruncinat.

    — Deloc! se încăpăţânează bătrânul. Dordea nu vorbeşte niciodată fleacuri şi nici nu se ţine de clevetiri. Dacă mi-a spus lucrurile acestea, a vrut cu siguranţă să mă previe în mod fin să nu mă culc pe o ureche în privinţa ta şi să-mi iau măsurile din vreme. Evident, medic şi el, n-a putut să vorbească prea deschis. Şi de altfel cuvintele lui despre el se coroborează cu diverse păreri ce a adunat Matilda de pe la prietene de-ale ei, dintre care unele au fost internate aici, în sanatoriu, şi l-au putut cunoaşte din contact direct, iar altele au avut prietene bolnave aici, şi venind mai des să le viziteze, l-au cunoscut indirect. Ei bine, nimeni nu spune decât că e un mojic fără pereche. D-na Ferentaru, o ştii, a fost bine inspirată când a zis că niciodată n-a văzut om cu nume mai potrivit ca acest Ursu nesuferit!

    Totuşi Puiu rămase neclintit în bunele-i păreri despre doctorul Ursu şi nici nu voia să audă despre mutarea în alt sanatoriu.

    — Bine, Puiule, îl dăscăli Faranga, dar să nu uiţi că de el depinde viaţa ta! De referatul lui!... Nu e prudent să-ţi laşi viitorul în mâinile unui om care e adversar declarat al clasei sociale din care faci parte!

    Apoi, după multe zadarnice stăruinţi, bătrânul îi destăinui că, în contra voinţei lui de-a face vreo intervenţie, el, Policarp Faranga, a fost aproape în fiecare zi la Ursu şi, cu toate aluziile lui, discrete, fireşte, n-a reuşit să-i scoată măcar un cuvânt liniştitor, necum binevoitor.

    — Nu-ţi mai spun că o dată a fost chiar nedelicat! sfârşi el cu amărăciune. N-am făcut caz pentru că orice gest al meu s-ar răsfrânge asupra ta care te afli în puterea lui. Destul că a îndrăznit să nu fie cât trebuia de cuviincios faţă de mine, om bătrân şi cu o situaţie care ar merita să-i comande cel puţin respect!

    Nimic nu putea însă să clatine convingerea lui Puiu care, în cele din urmă, zise îndurerat:

    — Ce rău mai mare să-mi facă el decât mi-am făcut eu însumi prin ceea ce am făcut? Că are să-mi dea un certificat de responsabilitate? Ei şi? Ar fi oare asta o catastrofă mai grea decât moartea Madeleinei?

    — Ar fi şi moartea ta, Puiule! tresări bătrânul. Ar fi a doua crimă ce m-ar fi lovit şi pe mine! Una ajunge, Puiule. A doua trebuie evitată cu orice preţ! Însăşi Mădălina, sărmana, n-ar dori să fie astfel răzbunată!

    I se umpluseră ochii de lacrimi. Se întoarse spre fereastră, scoase batista şi, prefăcându-se că-şi şterge nasul, îşi opri plânsul ca nu cumva să-l vadă copilul şi să-şi strice dispoziţia.

    — Nu te-am adus aici, continuă apoi, ca să sfârşeşti acolo unde puteai să începi! Te rog dar să cumpăneşti bine când persişti într-o atitudine sentimentală absolut nepotrivită cu împrejurările!

    Puiu ripostă deodată, ca şi când l-ar fi jignit:

    — Bine, tată, dumneata vorbeşti parcă acuma ar mai avea vreo importanţă micile trucuri avocăţeşti! Parcă de-aici încolo m-ar mai putea interesa lumea din afară! Ca să mă împac cu lumea aceea, ar trebui să înşel, să mă prefac că sunt nebun... Ei, asta nu se mai poate, tată, cu nici un preţ! Nu vreau să înşel, să-mi mai încarc conştiinţa şi cu o înşelăciune spre a scăpa de urmările unei crime! Nu pot! Şi chiar dacă aş fi atât de ticălos să vreau, n-aş şti cum să simulez, iată! Prin urmare, stau aci, cum aş sta oriunde, şi aştept liniştit să vie ceea ce trebuie să vie!

    — Într-adevăr, ai dreptate, zise bătrânul Faranga încet. Tu ai aici atâtea frământări şi eu mai vin cu... C'est fini!42

    Plecă apoi amărât, precum şi Puiu rămase amărât. Fiecare se plângea în sine de celălalt că nu vrea să înţeleagă.

    “Eu să-mi văd de cele prezente, căci cele viitoare vor veni la timpul lor!” îşi zise Puiu resemnat şi totuşi mândru că nu s-a lăsat înduplecat.

    — Il faut agir, Tilda, mais sans plus compter sur lui!43 zise trist bătrânul Faranga ajungând acasă la Matilda.

    Şi Matilda aprobă cu înflăcărare:

    — C'est ça, mon vieux Poly! Il faut le sauver malgré lui.44

    XXI

    Fiindcă lui Puiu îi era silă să citească ziarele, i le citea gardianul şi astfel deveneau amuzante. Andrei Leahu mai mult silabisea decât citea şi tocmai asta îi plăcea lui Puiu. Grăbit nu era deloc; dimpotrivă, încetineala fără voie în citire a gardianului umplea mai mult timpul, scurtându-l. Şi cum noutăţile nu-l interesau, asculta numai glasul cela cu intonaţii de şcolar silitor, cu repeţiri de silabe până să ghicească un cuvânt, cu câte-o observaţie printre fraze completând conţinutul, mai deseori presupus decât înţeles aievea. Leahu însuşi se bucura mai cu seamă când descoperea în gazetă ceva despre Argeş, judeţul lui; iar odată când, din întâmplare, văzu şi satul său într-o înşirare de comune, vizitate de un ministru excesiv de activ, toată ziua, de zeci de ori, s-a întors la pagina respectivă, oftând gânditor şi cu mare părere de rău:

    — Va să zică, a umblat şi pe la noi!... Oare ce s-o fi întâmplat de a trecut?

    De altfel Puiu, fiindcă observase câtă plăcere îi face, îl punea mereu să-i povestească de pe-acasă orice îi venea în minte. Leahu începea totdeauna, sfios şi nehotărât, despre boierii pe care-i cunoştea: c-au fost aşa şi au dres aşa, că în cutare an oamenii nu s-au putut învoi, că odată au venit pălmaşi străini tocmai din secuime... De-abia pe la sfârşit scotea la iveală povestirile despre păţaniile ţăranilor în privinţa cărora amintirea lui era inepuizabilă.

    Acuma, după ce plecă bătrânul, ca să-şi alunge cu totul urâtul ce-i apăsa sufletul mai rău ca totdeauna, trecu în anticameră, se întinse pe patul gardianului, ca de obicei, şi porniră să tăifăsuiască. După un răstimp însă, chiar când Leahu se înfierbântase cu povestea unei fete de la ei, care rămăsese însărcinată cu unul şi s-a dus tocmai la Piteşti să lepede şi apoi să se bage acolo la stăpân, că în sat o arătau cu degetul oamenii de omenie, Puiu îl întrerupse deodată, ridicându-se pe jumătate, şi cu nişte priviri tulburi:

    — Dar la voi cum se joacă Ciuleandra, Andrei?

    — De, conaşule, zise gardianul puţin uimit că-l întrerupe şi mulţumit de întrebare, Şuleandra e joc greu şi trebuie să fie mulţi jucători şi lăutari buni care să ştie şi ei jocul... Greu!

    Puiu vru să-l roage să continue povestea cu fata şi, împotriva voinţei, se pomeni spunând:

    — Tu ai jucat vreodată Ciuleandra?

    — Cum să nu fi jucat, boierule! se făli Andrei. Câte opinci n-am rupt cu ea, Doamne păzeşte! Că parcă omu-i şi nebun la Şuleandra, şi alta nu!

    — Straşnic joc! observă Puiu cu o pornire ce nu se lăsa stăpânită. Şi eu am jucat Ciuleandra o dată, o singură dată, la Vărzari... A fost foarte frumos! Atunci mi-am ales şi nevasta, de la Ciuleandra. Ştii, ceea pe care am sugrumat-o, înţelegi?... Ciuleandra şi nevasta!

    Îşi dădea seama că spune lucruri pe care nu vrea şi totuşi le spunea cu un glas straniu, încât însuşi gardianul se uita la dânsul nedumerit. Totuşi, ca să fie cuviincios, Leahu aprobă:

    — Apoi prin partea noastră mai toţi flăcăii de la Şuleandra se însoară. Acolo se adună fiecare cu fata de-i place şi mi se strâng şi se oţăresc la joc, până ce-şi pierd minţile... Aşa-i jocul, boierule!

    Ascultând distrat cuvintele gardianului, Puiu se chinuia să-şi reamintească melodia Ciulendrei şi, pentru că nu izbutea, se simţea profund nenorocit. Îi trecu prin gând că ar trebui să schiţeze paşii ca să-şi amintească mai repede. Îşi dădu seama că gândul e bolnăvicios, îl alungă şi-şi zise ruşinat că gardianul l-ar crede smintit. În acelaşi timp însă nu se putu opri să nu întrebe:

    — I-ascultă, Andrei, tu poţi să-mi şuieri Ciuleandra?

    — Ba să mă iertaţi, conaşule, răspunse Leahu atât de speriat parcă l-ar fi îndemnat la ceva extraordinar de ruşinos, că eu de când sunt n-am şuierat, că nici n-am avut de la Dumnezeu dar de cântece.

    — Păcat! murmură Puiu, în picioare, cu o figură imobilă, plină de hotărâre. Aş fi vrut să văd cum o joci tu, dar nu-mi pot aminti melodia, că ţi-aş şuiera-o eu foarte bucuros!

    — Apoi că eu tot n-aş juca, boierule, zise gardianul cu un râs silit prin care vroia să-şi ascundă neliniştea. Nici nu miar şedea bine, zău aşa, că Şuleandra e cu multa săritură şi eu, de, port în spate ani mulţişori! Joc de tineri, boierule, cu puteri de haram, iar eu am risipit ce-am avut, şi în război şi în alte necazuri, de mă mulţumesc să-mi ţin zilele...

    — Ba eşti zevzec, Leahule! bufni Puiu cu mânie reţinută anevoie. Te lauzi că ştii şi nu ştii nimic!

    — Nu, zău, boierule, să nu vă supăraţi! se rugă Andrei, căutând să-l mulcomească. S-a şi întunecat, boierii din alte camere sunt bolnavi, nu ca d-voastră, şi se culcă devreme şi nu suferă gălăgia... Apoi de m-ar prinde cineva ţopăind peaici, ar fi vai ş-amar ce-aş pătimi de la domnul doctor!

    Cu o sforţare dureroasă, Puiu se stăpâni să nu mai stăruiască. Vedea bine cât de ciudată e dorinţa lui subită cu Ciuleandra şi mai ales imposibilitatea lui de a-şi înfrâna gura. Ca să scape de ispita ce scotea mereu capul în sufletul său, puse pe Leahu să-i facă patul, să se culce. Se obişnuise să doarmă cu uşa spre anticameră deschisă. Acuma ceru s-o închidă. Peste împotrivirea lui, în fundurile minţii îşi zicea că trebuie să mai încerce să-şi rememoreze melodia blestemată. Se dezbrăcă, se sui în pat şi, parc-ar fi vrut să înăbuşe pornirea ce creştea într-însul vijelios, închise ochii şi îşi trase tartanul peste cap. Crâmpeiele de melodie însă îl urmăreau acuma ca nişte albine întărâtate. Răsărea câte-o măsură de undeva, îi fâşia în ureche, se stingea şi lăsa în locul ei o dorinţă mai poruncitoare de a-şi aduce aminte. Subt învelitoare începu să fluiere în surdină altă frântură de arie apărută din nou în creierii lui.

    Încetă repede. Era falsă. Şi atunci, furios, sări din pat şi, în vârful picioarelor goale, se porni să îmbine nişte paşi de joc, fără zgomot, să nu-l audă de-alături gardianul, să-şi închipuie că a înnebunit. Se trudi vreun sfert de ceas şi nu izbuti să închege Ciuleandra. Când se vârî iar în pat, asudat, se simţi mai mulţumit şi-şi zise:

    “Am să mi-o reamintesc... N-am să mă las!”

    XXII

    După o noapte zbuciumată de visuri multe şi ciudate, Puiu se trezi foarte liniştit şi cu o hotărâre fermă în suflet. Îşi făcu toaleta cu mai mare grijă ca alte dăţi. Se privi lung în oglindă şi-şi găsi o înfăţişare demnă. Faţa palidă, slăbită, pielea întinsă, lucioasă pe umerii obrajilor şi zbârcită puţin în colţurile gurii, apoi ochii rătăcitori şi mai adânciţi în orbite îi arătau un om nou, cu totul deosebit de fostul dandy veşnic pudrat, parfumat şi pomădat. Îşi zise că acestea sunt urmele suferinţei, se simţea încântat că a suferit atâta şi socotea că prin suferinţă s-a apropiat de Madeleine.

    Fixă oglinda cu picior pe masă aşa încât, trecând, să se poată vedea şi admira mereu, până va sosi doctorul pe carel aştepta azi mai încrezător ca totdeauna.

    În sfârşit Ursu apăru cu alaiul obişnuit şi-i adresă întrebarea cunoscută:

    — Ce mai nou, domnule Faranga?

    Îl măsură o clipă, aruncă o privire împrejur şi se pregăti să plece. Puiu însă îl reţinu cu vioiciune:

    — Doctore, te rog, am să-ţi fac o destăinuire foarte importantă!

    Ursu se uită la el cercetător.

    — Poftim! Te ascult!

    — A, nu! se apără Puiu aproape protestând. E ceva particular şi doresc să ţi-o comunic numai dumitale, între patru ochi... Ţin foarte mult, doctore!

    Doctorul îl mai privi puţin şi încheie:

    — Bine, am să te chem îndată ce voi termina vizitele.

    Puiu fu cuprins de o înfrigurare mânioasă. Alerga de ici-colo, mormăind frânturi de cuvinte, parcă şi-ar fi aranjat un discurs, trecea în anticameră la gardianul care se aşternuse să descifreze Universul, iar se întorcea în odaia lui... De câteva ori trimise apoi pe Leahu să vază dacă nu s-au sfârşit încă vizitele. Răspunsurile îl supărau căci erau invariabil aceleaşi: mai e niţel... Când fu chemat în sfârşit, îşi luă brusc o ţinută rigidă şi porni cu paşi solemni, urmat de nedespărţitul gardian ca de un aghiotant.

    — Ei, s-auzim! îl întâmpină doctorul Ursu în picoare, scoţându-şi halatul alb.

    În faţa lui, Puiu se simţi atât de emoţionat, că vorbi cu glas înecat:

    — Doctore, am descoperit pentru ce am omorât pe Madeleine...

    Ursu tresări. Aruncă halatul pe un scaun şi se apropie bănuitor.

    — Ai descoperit? Dumneata? Nu se poate!

    — A fost greu, fireşte, surâse Puiu, satisfăcut de neîncrederea lui. Nici nu mă mir că nu mă crezi. Cu toate astea am descoperit. După lupte grele şi mari zbuciumări sufleteşti. A trebuit să-mi scrutez trecutul, faptele, gesturile cele mai mici... A fost o muncă titanică!

    Doctorul nu-şi putea ascunde uimirea. Avea o şovăire care arăta că nu ştie ce să creadă. Îl aşeză şi-l invită să-i povestească. Şi Puiu, cu multă introducere şi copioase amănunte, spuse cum a ajuns să-şi dea seama că e împovărat cu o cumplită ereditate criminală şi cum aceasta a tot râvnit să se manifeste până ce a izbucnit în uciderea Madeleinei. Povestind se făcuse mai palid, îi tremurau puţin mâinile, păstrând însă pe faţă mereu un surâs de martir.

    — Acuma toate sunt clare în mine ca lumina soarelui, adăugă cu o strălucire extatică. Nu-ţi închipui şi nimeni nu-şi poate închipui ce îngrozitor a fost când a trebuit să-mi dau seama! Nu e puţin lucru să simţi categoric într-o bună zi că eşti un criminal născut şi că toată viaţa ta a fost un lanţ de porniri criminale, de crime oprite la timp numai prin voinţa şi educaţia ta, că ai trăit atâţia ani cu povara asta imensă în suflet! Azi mă mir cum am putut trăi aşa, cum na fost nimeni să-mi deschidă ochii!

    Ursu îşi regăsise stăpânirea. După o pauză îi zise liniştit:

    — Totuşi asta încă nu ne spune de ce tocmai pe soţia dtale ai ucis-o?

    — Curios eşti, doctore! se enervă deodată Puiu. Am ucis-o pe ea, fiindcă ea s-a nimerit să fie atunci acolo! Nu pricepi? Dacă-mi ieşea în cale jupâneasa, aş fi omorât pe jupâneasă, ori dacă erai chiar dumneata în faţa mea, străin cum eşti, fii sigur că pe dumneata te sugrumam!

    Foarte agitat, făcu un gest cu mâinile, încleştându-şi degetele convulsiv. Doctorul urmări gestul şi întrebă brusc, aspru:

    — Aşa ai sugrumat-o şi pe ea?

    — Probabil, răspunse Puiu repede; apoi ca şi când s-ar fi încurcat, continuă mai domol: Exact însă nu-mi aduc aminte... Ştii, în momentele acelea singur instinctul e conştient şi activ, restul se supune orbeşte!

    După o mică tăcere, cu alt glas, aproape stins, zise:

    — De altminteri toată înfăţişarea mea, când eram furios, avea ceva din cruzimea bestială a primitivului. Cineva mi-a spus odată, nu ştiu cine, dar vorbele mi le amintesc perfect, mi-a spus, evident, glumind, că la mânie seamăn ca două picături de apă cu omul din caverne!

    — Nda, murmură doctorul pierdut, cu gândurile aiurea.

    — Din toate astea trebuie să reţii, doctore, reluă Puiu apoi cu un nou avânt, că motivul crimei e o dispoziţie criminală foarte puternică, înţelegi? Eu, când m-au adus aci, în primele momente de tulburare, nu-mi dădeam seama cum am putut săvârşi o crimă atât de odioasă. Ei bine, azi, după trei săptămâni de meditaţii necontenite, sunt lămurit. Adevărul adevărat e că sunt nebun! M-am constatat eu însumi, doctore! Nu o clipă de nebunie, cum credea sau voia să facă să se creadă bietul tata, ci o nebunie definitivă şi iremediabilă! Din nenorocire, asta e realitatea, doctore!

    Avu un râs scurt, nervos, sec, care răsună în odaie ca o scuturare de cioburi sparte. Doctorul Ursu se cutremură, parcă l-ar fi atins o undă neaşteptată de frig...

    XXIII

    — Ascultă, Andrei, tu crezi că eu sunt bolnav? Ori nu crezi? Spune drept! întrebă în aceeaşi seară Puiu, cu un râs straniu, pe gardianul care-i aşternea patul.

    — Ce boală, boierule? zise gardianul răspunzând cu râs la râsul lui. Boală boierească! Aşa-i totdeauna când boierul dă de o belea mare, o întoarce degrabă pe chestia boalei şi s-a isprăvit toată încurcătura.

    Leahu ştia, cum ştia tot sanatoriul, că boierul lui vrea să se facă nebun ca să scape de puşcărie. De aceea nici nu lua în seamă unele ciudăţenii, dându-şi cu socoteala că, prin ele, boierul, şiret, umblă să-l lege şi pe el la gard. Altminteri i se părea foarte de treabă, bun la vorbă şi la inimă. În sinea sa, deşi poliţist, îi admira şmecheria: adică pentru că a greşit de a omorât o femeie (care femeie nu-i vrednică să fie omorâtă, zicea dânsul deseori de când a păţit ruşinea cu nevastă-sa), să tai capul unui om cumsecade? Mai cunoştea el cazuri de la armată când unii, ba ca să scape de tot de oaste, ba de vreo pedeapsă grea, încercau să se prefacă nebuni. Dar acolo nu mergea ca aici, căci ţi-i punea în cearceafuri reci şi ţi-i muştruluia de le trecea repede pofta de-a simula.

    Puiu, începând întrebările, se gândise să povestească gardianului ce-a vorbit azi cu doctorul. Acuma se răzgândi şi-l puse pe el să-i spună cazuri de crime, doar el, ca poliţist, trebuie să cunoască multe. Ascultă un răstimp liniştit, apoi deodată îl opri:

    — Stai, stai, Andrei, să vezi cum s-a întâmplat cazul meu.

    În ziare n-aţi putut vedea mare lucru, că nu ştie nimeni afară de mine cum a fost chestia. Dar să-ţi spun eu, ca să ştii şi tu!

    — Adică în chestia cuconiţei? întrebă gardianul.

    — Da... Ţie pot să-ţi spun, că acuma noi suntem ca fraţii, de peste trei săptămâni de când stăm împreună, ştii, camarazi ca la război, cot la cot...

    Uită însă ce a vrut să-i spună şi se întrerupse zăpăcit. Înainte de a-şi aminti şirul, îi veni altă întrebare:

    — Măi Leahule, tu ai fost în război, pe front, aşa-i?… Atunci spune-mi, dar să nu minţi, câţi oameni ai omorât tu în război?

    Gardianul răspunse râzând:

    — Apoi, boierule, războiul nu se socoteşte la omoruri, că-n război omul nu omoară de bunăvoie, fără poruncă de la cârmuire. Dar eu, uite crucea, tot nu ştiu să fi omorât, nici în război, pe nimeni. De tras cu puşca trăgeam până se roşea ţeava câteodată şi eram bun ţintaş. Dar cu mâna mea nu ştiu să fi omorât nici măcar un bulgar!

    Nemulţumit, Puiu urmă:

    — La asalt n-ai fost niciodată?

    — Ba fost, cum nu, că nădejdea noastră cea bună tot în baionetă ne-a fost. Dar nici acolo nu ştiu, zău cruce, boierule… Că eu în luptă întorceam puşca şi loveam mai mult cu patul, că-mi venea mai la îndemână. Am plesnit eu aşa de mulţi, dar de omorât m-o fi ferit Dumnezeu, căci nici în război, spune şi la teorie, nu-i nevoie să omori pe inamic, ci să-l cotonogeşti, să nu mai poată face rău.

    Puiu se arătă foarte decepţionat şi zise cu dispreţ:

    — De-aceea n-ai omorât tu nici pe nevastă-ta când şi-a bătut joc de tine, vezi!

    — Ba eu zic bodaproste, boierule, că n-am trăsnit-o, că-mi putrezeau oasele prin ocne pentru o muiere blestemată! făcu Leahu încet, închinându-se.

    — Ei vezi, eu mi-am sugrumat nevasta, cu toate că nu mi-a făcut nici un rău! reluă Puiu triumfător, cu o lucire aspră care-i mărea ochii.

    Cum gardianul, în loc de răspuns, se mulţumi a strânge din umeri, Puiu continuă:

    — Ba aş putea spune că nevastă-mea a fost un înger, băiete! Dar eu am fost osândit de Dumnezeu să ucid şi soarta a căzut tocmai asupra ei, săraca... Eu, vezi tu, toată viaţa aş fi ucis dacă nu-mi ţineam firea! Eu, de-aş fi fost pe front, omoram cel puţin o mie de nemţi!

    — D-apoi că nici nemţii nu se lăsau aşa să-i omori cu una cu două! observă Leahu cu gravitate.

    — Ori se lăsau, ori nu se lăsau! se înfurie Puiu. Eu îi împuşcam pe toţi şi gata! Că de-i ucideam pe ei, nu aveam să omor pe nevastă-mea, pricepi? Aşa stă chestia: de omorât trebuia să omor pe cineva... Acuma, dacă am stins un suflet de om, mi s-a împlinit osânda şi nu mai trebuie să omor pe nimeni, s-a isprăvit! Toată nenorocirea cu nevastă-mea însă vine numai de la tata, că el n-a lăsat să fiu trimis pe front!

    — Păcatele pentru oameni sunt, murmură gardianul foarte umil, dar Dumnezeu iartă pe om.

    — Iartă, iartă şi trebuie să ierte, şopti Puiu tainic, şi cum să nu ierte, când ştii cum să rogi pe Dumnezeu... Dar când nu ştii? Că rugăciunea să n-o schimbi mereu, ci s-o ţii întruna...

    Deodată îşi dădu seama că vorbeşte fără şir, se întrerupse, îşi netezi fruntea şi părul, şi zise trist:

    — Aidem la culcare, Andrei, că-i târziu!... Greu e păcatul pe suflet, Andrei, şi tare apasă! Uite, eu câteodată îl simt mai greu ca o piatră de moară!

    — Lăsaţi, boierule, că bun e Dumnezeu... încercă gardianul să-l mângâie.

    — Chiar dacă e bun Dumnezeu şi te iartă, păcatul rămâne şi apasă, apasă şi nu vrea să te ierte! Zi mai bine Doamne fereşte, Andrei!

    — Doamne fereşte!

    — Noapte bună!

    XXIV

    A doua zi ceru să se plimbe în grădina sanatoriului. Gardianul îl îmbrăcă bine cu blana care i se adusese de-acasă mai de mult.

    Aerul aspru al începutului de martie îl învioră. Zăpada se topise, de-abia ici-colo mai dăinuia câte-o pată albă-cenuşie pe huma neagră ruginită. Copacii îşi scuturau crengile amorţite, parcă duhul primăverii ar fi revărsat valuri-valuri de întindere. Mirosul de reveneală, ca un parfum viu al pământului, îi deştepta în suflet puteri noi şi noi îndemnuri de viaţă. Păşea înveselit şi sprinten pe cărările umede, ascultând cu plăcere cum îi scârţâia sub picioare prundişul fin, dezgheţat.

    — Vine primăvara, Andrei! susură Puiu într-un târziu cu nările gâdilate de o respiraţie plină.

    — Vine, conaşule, mormăi gardianul cu mare nostalgie în glas. Pe la noi oamenii îşi curăţă plugurile...

    Tocmai ajungeau la grilajul dinspre stradă. Un tramvai gol trecea; în mijlocul vagonului conductorul îşi făcea socotelile sugând desperat creionul. Un automobil veni din partea opusă şi dispăru sunând prelung din claxon. Puiu îşi zise că e exact sunetul claxonului de la maşina lui. Doi copilaşi, pe trotuar, se opriseră şi se uitau, printre gratii, ca într-o grădină din basme; când văzură însă pe Puiu cu însoţitorul său, o luară la fugă, speriaţi, parc-ar fi văzut nişte arătări. Chiar în acelaşi loc poposi pe urmă Puiu să privească pe strada care acuma era pustie de tot. Peste drum, o casă cochetă, cu poarta de fier, cu trei ferestre la faţadă, albă, avea un surâs primăvăratec. Puiu o mângâie din ochi şi-şi aminti că întocmai aşa a fost şi casa în care au stat ei la Iaşi, în timpul războiului. Pe peretele curat, lângă poartă, erau două tăbliţe, mici, una a societăţii de asigurare, iar subt ea alta, cu fond albastru, indicând numărul casei în cifre albe. Din distracţie se sili să citească şi deodată tresări, ca şi când ar fi descoperit o veste urâtă.

    — Ce număr are casa, Andrei, că eu nu-l văd bine? zise către gardian încet.

    — Treisprezece! răspunse Leahu cu mândrie, după câteva secunde.

    — Treisprezece? repetă Puiu. Aşa citise şi el, dar, fiindcă îi trecuse brusc un fior prin inimă, încercase să se înşele că n-o fi citit bine. Nu avusese niciodată aversiuni superstiţioase. Uneori, în lume, pentru că şi alţii pozau cu groaza de numărul fatal, se prefăcuse şi el că nu-l poate suferi. În realitate îi fusese indiferent orice număr, precum în general indiferent îl lăsau toate lucrurile problematice. Nici un argument însă nu-i putea alunga acuma simţământul vag şi cu atât mai tulburător de nelinişte ce începuse să-i înfăşoare sufletul ca într-un văl din ce în ce mai gros. După trei săptămâni de singurătate chinuitoare, pentru ce, când a ieşit întâia oară, a trebuit să vadă o casă cu numărul treisprezece? Întrebarea nu cerea răspuns, dar îi sfârâia în creieri, ca o durere ascunsă.

    Continuă plimbarea prin grădină, mai mult ca să nu se lase copleşit de o apăsare tot mai împovărătoare. Îi era silă însă acuma de plimbare. Aerul i se părea umed şi înecăcios. Pământul cleios i se agăţa de şoşoni. Pretutindeni ochii lui descopereau numai urâţenie şi murdărie: crengi uscate şi rupte, bucăţi de hârtie, coji de fructe, urmele iernii, pe care topirea zăpezii le dezvelea ca nişte bube pe un obraz bolnav.

    — Ajunge, Andrei! zise Puiu deodată, aproape înfuriat.

    Intră zgribulit şi plictisit. Deasupra uşii, pe pervaz, la odaia în care stătea de atâta vreme, observă o tăbliţă cu numărul şaptezeci şi şase.

    “Bine că nu mai am şi aici pe treisprezece!” se gândi dânsul.

    Dezbrăcându-se însă, repeta fără voie în minte numărul citit şi peste un răstimp se pomeni zicând:

    — Şaptezeci şi şase, adică şapte cu şase tot treisprezece.

    Hotărî să nu se mai gândească la coincidenţele acestea copilăreşti. E o depresiune nervoasă care-l face să vadă acuma în toate numai semne rele. Deoarece numai proştii pot crede în semnificaţia unor astfel de potriviri întâmplătoare, îşi zise că el, om civilizat, trebuie să se ridice mai presus de ele şi să le dispreţuiască. Dar, pe când se îndemna aşa, un gând ascuns i se sfredelea în trecut să mai dibuiască asemenea coincidenţe. Îi apăru îndată în minte necrologul din ziar şi reciti clar, văzând perfect şi caracterele tipografice, data înmormântării Madeleinei: “Marţi, 13 februarie...”

    Când vru să-şi spună că mai doveditor ar fi fost dacă ziua morţii ei ar fi căzut într-o zi de treisprezece, îşi aminti fulgerător că cea dintâi întâlnire a lui cu Mădălina, acolo, la Vărzari, cu Ciuleandra şi toate celelalte, a fost tot într-o astfel de zi predestinată: duminică, 31 iulie. În aceeaşi clipire îşi mai aduse aminte cum cineva i-a explicat odată că cele două cifre ale numărului fatal sunt mai primejdioase când se inversează. Efectele lui treisprezece simplu pot fi anihilate, pe când cifrele inversate prevestesc totdeauna un rău ce nu se poate evita prin nici o sforţare omenească.

    “Chiar aşa a fost cu biata Mădălina”, îşi zise Puiu, apucându-se acuma să caute ce date din viaţa lui s-au petrecut în puterea numărului blestemat.

    Însăşi ziua naşterii lui a fost la treizeci şi unu martie. Cifrele anului în care a murit maică-sa dădeau, adunate, tot treisprezece, iar el a terminat liceul în o mie nouă sute treisprezece...

    Îl enervară atât de mult descoperirile acestea, încât, ca să le curme, trecu în anticameră, să stea de vorbă cu gardianul şi să-şi schimbe gândurile. Leahu însă plecase la masă. Pe când voia să se supere că nu l-a găsit, îi veni în minte că şi numărul maşinii lui, o mie trei sute treizeci şi unu, are un treisprezece simplu şi unul inversat.

    — Şi totuşi n-am avut nici cel mai mic accident, mormăi dânsul râzând şi întorcându-se în camera lui. Ceea ce însemna că tocmai numărul fatal mi-a purtat noroc!

    După un răstimp însă se gândi că aici trebuie să fie la mijloc o anihilare reciprocă a efectului celor două numere. Iar dacă o fi şi noroc, norocul e al bătrânului, căci bătrânul ia trecut lui numărul de la maşina cea veche.

    Iar încerca să-şi risipească gândurile acestea, zicându-şi că sunt nişte scrânteli datorite enervării fireşti pe care a produs-o izolarea atât de îndelungată. El, aici, dacă chibzuieşte bine, a fost de fapt mai rău ca într-o închisoare, căci a avut parte de un observator care seamănă cu un director de temniţă, mai curând decât cu medicul unui bolnav de nervi, cum trebuia să-l considere, chiar dacă n-ar fi crezut. N-a fost supus nici unui examen serios, afară de nişte analize obişnuite în sanatorii. Observaţia s-a mărginit la un interogatoriu asupra faptei, ca şi când fapta şi împrejurările l-ar fi interesat mai mult ca făptuitorul. Toată purtarea doctorului demonstrează o vrăjmăşie ascunsă, cum foarte bine spusese bătrânul deunăzi. A fost veşnic tăcut, morocănos, parcă înadins ar fi căutat să-l exaspereze. Impresia lui dintâi nu la înşelat şi, de şi-a înăbuşit-o, a fost numai pentru că-i era frică să nu fie o închipuire bolnavă. Dar azi nu mai încape nici o îndoială. Tatăl său a avut perfectă dreptate. Dacă nu-şi mai poate stăpâni nervii acuma, de-a ajuns să se sperie de cifre fatidice, vinovat e doctorul singur care l-a tiranizat în loc să-l menajeze.

    — Până şi cununia mea cu Madeleine a fost într-o zi nenorocoasă, se întrerupse brusc Puiu, ca şi când în timp ce voise să alunge gândul stăruitor, acesta s-ar fi oploşit într-un colţ, ca să crească şi să se umfle în tihnă, şi acuma ar fi izbucnit mai stăruitor. Adică la treizeci şi unu martie, iar logodna noastră la treisprezece februarie. Şi exact patru ani după logodnă, în aceeaşi zi înmormântarea!... Apoi să nu aibă toate acestea nici o semnificaţie?... Sărmana Madeleine! De la prima până la ultima întâlnire cu mine, toate subt vraja numărului catastrofal! Am fost ursiţi amândoi, se vede, să îndurăm împreună un destin îngrozitor. Poate că şi ea s-a născut într-o zi de treisprezece?... Adevărat, nici nu ştiu în ce zi s-a născut. Nici măcar anul. Dar anul l-aş putea calcula: patru de căsnicie, patru în străinătate, de patrusprezece ani era atunci. Degeaba, ziua n-o ştiu...

    Toată ziua se chinui cu socoteli şi interpretări în jurul numărului, iar când, după-amiazi, veni bătrânul, îl întâmpină nerăbdător:

    — Tată, în ce zi a fost născută Madeleine?

    — Ultima zi a ultimei luni a anului! răspunse Faranga prompt, cu un surâs îngăduitor. Sper că am fost cât se poate de categoric?

    — Ultima... adică treizeci şi unu decembrie! murmură Puiu galben. Treisprezece inversat... ca şi mine!

    Bătrânul Faranga tăcu câteva clipe nedumerit, apoi zise cu imputare:

    — Puiule dragă, mă superi rău dacă începi acuma cu lucruri d-astea! Nu mai ştiu ce să cred de tine, dragul meu!

    — Nici eu nu ştiu, tată! zise Puiu profund abătut. Toată ziua m-a preocupat un număr, toată ziua! Parcă un cui mi s-ar fi înfipt în cap şi nu-l mai pot smulge!

    — Copilării, Puiule! îl mângâie bătrânul foarte palid. Trebuie să mai ai răbdare, numai câteva zile! Am făcut demersuri pentru mutarea ta în alt sanatoriu şi cred că în puţine zile nu vei mai fi aici! Prin urmare...

    Puiu îndreptă nişte ochi rătăcitori spre tatăl său şi deodată izbucni, implorând:

    — Da, tată, da! Mută-mă de-aici, te rog! Nu mai pot! Simt că mă pierd de tot aici, îmi pierd şi minţile, tată!… Doctorul! Doctorul, tată!... Mă urmăreşte, să ştii, e adevărat! E duşmanul meu! Am încercat să-l îmblânzesc, m-am stăpânit, m-am umilit, în zadar. Vrea să mă distrugă, tată! În fiecare noapte îl visez cum mă înţeapă în creieri cu ace lungi, fără milă, mereu...

    Plângea cu sughiţuri mari, cu capul pe pieptul bătrânului, iar bătrânul, cuprins de o înfiorare grea, îl bătea blând pe umăr şi murmura:

    —Voyons, Puiule, voyons!45

    XXV

    Pe urmă Puiu se linişti din nou, parcă plânsul i-ar fi spălat sufletul. Perspectiva mutării îl umplea de încredere. Aştepta ziua ca o mântuire. Bătrânul spusese: câteva zile; să fie şi o săptămână, numai să scape de urmărirea doctorului. În aceeaşi seară zise cu bucurie gardianului:

    — Ei, Leahule, în curând scăpăm de-aici, amândoi!

    — Să v-ajute Dumnezeu, boierule, că se-mplineşte luna de când vă chinuiţi aci, răspunse potolit gardianul. Eu ca eu, că mie mi-a fost mai bine ca acasă, c-am avut de toate din belşug şi muncă mai nimic. Dar pentru d-voastră...

    — Ne ducem, Andrei, oriunde, numai aici nu mai stăm! adăugă Puiu cu atâta mulţumire, că i se îmbujorară obrajii, uitându-se cu o bunătate care pe gardian îl umilea.

    Andrei Leahu îl îndrăgise tocmai din pricină că-l vedea mai mult supărat. Înţelegea el că nu putea să aibă inimă uşoară omul care a luat viaţa altuia şi încă a nevestei cu care trăise numai bine, dar i se părea că totuşi prea se zbuciuma acuma când orice zbuciumare era de prisos. Pentru el singura atitudine potrivită ar fi fost tăcerea, care însemna împăcarea cu lovitura soartei.

    Puiu, ca totdeauna când se simţea înviorat, avea chef de vorbă. Spre deosebire de altădată însă, acuma îi venea să tăifăsuiască tot despre lucruri din sanatoriu şi mai cu seamă despre doctorul Ursu.

    — E tare ursuz, îndrăzni să observe şi gardianul mai târziu, când se încredinţă că boierul ocărăşte cu tot dinadinsul pe domnul doctor.

    — Îmi închipuiesc că e rău şi cu personalul, îl îndemnă Puiu. Omul rău se cunoaşte de la prima vedere. Uite, parcă şi acuma îl văd colea, în dimineaţa ceea, cum a intrat, posac, cum m-a fulgerat din ochi cu ură şi cum n-a zis nimica...

    Andrei Leahu nu suferea, în sinea lui, deloc pe doctorul Ursu, pentru că nu i-a vorbit niciodată frumos, ci numai cu huiduială şi ocară. În fiecare dimineaţă a găsit să-i facă vreo observaţie, de faţă cu toată lumea. Se simţea jignit în demnitatea lui, căci el nu era nici servitor, nici de pe drumuri, ci în serviciu, cu ordin de la domnul prefect. Nu arătase însă nimănui simţămintele lui, nici lui Puiu, deşi îl pipăise de la început că nici dânsul nu se are de bine cu doctorul. Îşi zicea că-i mai bine să-şi ţie gura; boierii se ceartă, tot ei se împacă; cel puţin să nu se împace pe spinarea lui. Apoi, oricâte jigniri şi chiar bătăi să fi îndurat, lui îi plăcea serviciul aici. Îi rămânea neatinsă întreaga leafă, în afară de bacşişurile grase ce i le arunca boierul bătrân, care, adunate, mai făceau o leafă, dacă nu şi mai mult, căci bătrânul, de câte ori venea, şi nu s-a întâmplat să lipsească nici trei zile, niciodată nu uita să-l cinstească, şoptind mereu şi numai atâta: “Să-l serveşti, băiete, cum ştii mai bine!” De aceea şi acuma, îi păru rău că a scăpat vorba către Puiu şi căută să scape cu răspunsuri mai în doi peri.

    — Tocmai şi oamenii se miră cum de-i aşa de aspru domnul doctor, că doar şi dumnealui a ieşit tot din opincă, observă dânsul, zicându-şi că, repetând ce-a auzit de la alţii, el s-a pus la adăpost.

    — Sigur! aprobă Puiu. Am aflat şi eu că-i fecior de ţăran.

    — Aşa, boierule, adăugă Leahu. Îmi spuse şi mie bucătarul de-aici, de la spital, că-l cunoaşte pe domnul doctor de când era la şcoală. Îl ştie bine de tot, că au fost împreună la spitalul cel mare Brâncovenesc, că bucătarul acolo a slujit înainte de a se băga aici. Şi zice că domnul doctor să fie chiar din oameni săraci, şi încă de prin judeţul nostru, din Argeş.

    — Din Argeş? Cum din Argeş? întrebă Puiu deodată cu voiciune.

    — Da, conaşule, apăsă gardianul. Chiar din Argeşul nostru, dintr-o comună prin care am umblat şi eu, îi zice Vărzari.

    — Care Vărzari? reveni Puiu uimit.

    — Apoi eu numai un sat Vărzari cunosc în Argeş, zise Andrei puţin încurcat de insistenţa boierului, pe şoseaua cea mare de la Piteşti la Râmnic!

    — Aşaa? Din Vărzari? repetă Puiu gânditor. Curios.

    Andrei se uită la boier şi, văzându-l îngândurat, i se păru că o fi spus ceva ce nu se cuvine. Ar fi vrut s-o dreagă şi nu ştia cum. Vinovat însă nu se simţea, căci nu spusese nici minciună şi nici nimic rău. De altfel, domnul doctor însuşi se lăuda, chiar către servitori, că e băiat de ţăran.

    Puiu vru să mai vorbească cu gardianul, să-i treacă vremea, dar trebui să renunţe, căci gândurile lui toate se învârteau numai în jurul ştirii pe care o aflase. Vasăzică, doctorul Ursu e din satul Mădălinei! De aceea s-a interesat atâta, mereu şi numai de ea! Şi totuşi când i-a povestit, deunăzi, a ascultat parc-ar fi fost străin şi parcă nici n-ar şti că există Vărzari pe lume. Doar la Ciuleandra a intervenit şi el, ca şi gardianul, pronunţând “Şuleandra”, ca localnicii, cu o îndulcire moldovenească.

    — Ciudat! murmură iar Puiu, retrăgându-se. Acuma, la urma urmelor, nu mai are nici o importanţă.

    XXVI

    — Am să te rog să mai vii azi pe la mine! îi zise doctorul Ursu a doua zi cu glas aproape mieros care i se păru mai antipatic decât cel aspru obişnuit.

    Puiu se stăpâni perfect. Îşi propusese, după ce cumpănise îndelung cum să utilizeze vestea aflată, să fie indiferent, să nu-i pomenească nimic, deoarece în curând tot va fi mutat de-aici şi spera să nu se mai întâlnească niciodată cu Ursu.

    Fu chemat iar târziu, probabil după ce doctorul isprăvi toate vizitele. Acuma însă a aşteptat liniştit, nu ca rândul trecut.

    Doctorul Ursu îl primi amical, îi strânse mâna şi vorbi cu un surâs ca un rânjet:

    — Ei, domnule Faranga, sper că foarte curând calvarul dtale se va sfârşi!

    Puiu îşi închipui îndată că doctorul o fi aflat despre intervenţia bătrânului, totuşi tăcu şi doar strânse din umeri.

    — Cum, nu te bucuri deloc? se miră doctorul, cu glas dulce.

    — Acuma mi-e egal, zise Puiu morocănos.

    Ursu îl privi lung, scrutător, parc-ar fi vrut să-şi mai verifice o convingere deplină formată, şi apoi râse ca o zgârietură de ferestrău:

    — Astea-s vorbe, domnul meu! Nimeni, în situaţia dumitale, nu primeşte cu indiferenţă asemenea comunicare!

    Pentru că Puiu stăruia în nepăsare, doctorul, în loc să-i spună cum se va sfârşi calvarul, urmă confidenţial:

    — Ştii, domnule Faranga, că Ciuleandra dumitale m-a urmărit şi pe mine cum trebuie să te fi obsedat atunci pe dumneata!

    Puiu îl măsură cu dispreţ o clipă, apoi răspunse tot calm:

    — Doctore, pomeneşti despre Ciuleandra... Bine. Mărturisesc că pe mine m-a obsedat şi mă obsedează Ciuleandra ca o fatalitate. Dar nici dumitale n-a putut să-ţi fie Ciuleandra tocmai străină, doctore?

    — Cum? tresări Ursu surprins.

    — Dumneata nu eşti din ţinutul unde se joacă Ciuleandra? urmă Puiu.

    — Ei şi?

    — Nu eşti chiar din satul Vărzari, unde am jucat şi eu Ciuleandra odată şi unde am întâlnit pe Mădălina.

    — Şi? repetă acuma foarte sec doctorul.

    — Şi, şi, îl imită Puiu cu un calm nezdruncinat. Asta înseamnă că atunci când îţi vorbeam despre satul dumitale, despre jocul dumitale…

    Se întrerupse brusc parc-ar fi amuţit din senin. Îşi aduse aminte cum se hotărâse să nu-i impute nimic. Faţa lui păstra aceeaşi linişte, iar privirea îi rămase tot înflorită cu puţină ironie.

    Pe Ursu îl supără mai mult întreruperea, decât imputările. Se roşise şi nările îi tremurau. Aşteptă câteva clipe să continue. Puiu se scufunda mai tare în tăcere.

    — Crezi că eram şi eu obligat să-ţi fac destăinuiri intime? făcu doctorul cu o scânteiere aspră în ochi şi cu glasul dur ca bolovanii rostogoliţi. Uiţi că eu am fost în dreptul meu şi chiar dator să-ţi cunosc intimităţile!... Să nu intervertim deci rolurile!

    Îşi luă seama şi se potoli îndată. Figura i se destinse, în ochi îi reapăru lucirea obişnuită, cercetătoare, iar pe buze îi răsări un zâmbet silit:

    — Ai reuşit să mă faci să-mi pierd cumpătul... şi doar firesc este ca eu să mi-l păstrez totdeauna, nu?

    — Probabil, zise Puiu rece.

    — Dar dumneata mi-ai adus o acuzaţie care e aproape o insultă pentru mine ca medic, urmă Ursu stăpânit. Dumneata îţi închipui, se pare, că întrebările mele asupra unor chestii delicate din trecutul dumitale aveau vreun scop străin de obiectul observaţiei pentru care dumneata te afli în grija mea… Da, da, am înţeles că asta îţi închipui! Ei bine, trebuie să ştii că te înşeli rău, domnule Faranga! Şi trebuie cu atât mai mult că ţi-am mai explicat o dată pentru ce sunt obligat să insist cu asemenea întrebări. Dovada cea mai bună de altfel o constituie faptul că, în povestirile dumitale am găsit puncte de sprijin foarte importante pentru argumentaţia din referatul meu asupra cazului dumitale.

    Puiu tăcu. După o pauză, doctorul reluă:

    — Iacă, Ciuleandra! Te-a enervat când am stăruit. Ei bine, sunt convins că Ciuleandra are un rol în fapta dumitale! Aşa cum mi-ai zugrăvit-o şi cum o cunosc şi eu...

    — Spune, doctore, te rog, ai jucat-o şi dumneata? întrebă deodată Puiu cu o lăcomie ce-i sfărâma toate hotărârile.

    Doctorul Ursu îl scrută un moment, ca şi când ar fi vrut să se încredinţeze dacă întreabă serios sau batjocoritor. Ochii lui Puiu pâlpâiau ca două lumini de licurici în amurguri târzii.

    — Da, fireşte c-am jucat-o! zise doctorul rar, apăsat, ţintuindu-şi privirea. Şi mi-a plăcut!

    — E un joc uluitor, doctore, e formidabil! se aprinse Puiu. E un vârtej spăimântător pe care nu-l mai poţi uita până la moarte!

    Avu o tresărire parc-ar fi vrut să se ridice de pe scaun, să fugă. Se stăpâni încruntat şi continuă cu o însufleţire aproape mânioasă, tremurându-şi fără voie genunchii:

    — Şi tocmai satul dumitale e cuibul Ciulendrei, doctore! Am auzit că nicăieri nu se joacă aşa de frumos ca acolo, să ştii, am auzit!

    Sări brusc în picioare, nemaiputând şedea nemişcat pe scaun, şovăi puţin şi apoi zise foarte confidenţial:

    — Acum trebuie să plec, doctore, negreşit! Dar înainte de-a pleca, te rog, dumneata trebuie să ştii, că doar eşti de la obârşie, spune-mi, te rog, cum începe melodia Ciulendrei? Mă frământ mereu să mi-o reamintesc şi nu izbutesc deloc, absolut deloc... Şi e o melodie atât de caracteristică! Din, nefericire eu nu-s meloman şi poate de aceea n-am reţinuto şi nu-s capabil să mi-o împrospătez. Nu-ţi închipui ce plăcere mi-ar face! Mădălina mi-o cânta la pian câteodată, avea o ureche admirabilă, şi eu jucam după cântecul ei, adică mai mult ţopăiam aşa...

    Îi venea să-i arate cum ţopăia. Se opri ruşinat şi obosit, căci vorbise foarte repede, parcă l-ar fi alungat cineva, cu un glas rugător şi cu faţa luminată de o mulţumire mare. Doctorul vru să-l reţie, zicându-i:

    — Nici eu nu-s meloman şi deci nu ţi-aş putea fi folositor. Dar, dacă ţii neapărat, voi încerca să-ţi procur melodia. Să vedem, poate reuşesc...

    — O, îţi mulţumesc foarte mult, doctore, din toată inima, crede-mă! strigă Puiu într-un elan de entuziasm. Prin asta mi-ai dovedit că eşti un suflet bun! Mi s-a spus că eşti pătimaş şi răzbunător, şi, iată, mărturisesc, am crezut şi eu, dar acum sunt convins până-n rărunchi că ai fost calomniat… În sfârşit mă retrag, scuză-mă! Poate că până să mi-o procuri dumneata, o să-mi reamintesc eu Ciuleandra, cine ştie? Norocul omului vine când nici nu crezi...

    Plecă atât de grăbit, că gardianul abia îl putu ajunge din urmă.

    XXVII

    — Andrei, închide bine uşa! şopti Puiu intrând în anticameră. Închide, închide, că trebuie să facem o încercare!

    Gardianul încuie uşa nedumerit, uitându-se la boierul care continuă foarte vesel şi misterios:

    — Doctorul mi-a dat o idee, Andrei! Fără să vrea, fireşte, că altfel e mare pehlivan. A refuzat să-mi fluiere Ciuleandra, s-a prefăcut că n-o ştie... Tocmai el să n-o ştie!... Crede că fără el n-am să mi-o reamintesc! Zice: “Am să ţi-o procur eu”, şi e sigur că m-a legat la ochi! Parcă Ciuleandra ar fi un Charleston, pe note şi-n saloane. Ei bine, vreau să-i arăt eu domnului că pe mine nu mă poate purta de nas şi chiar mâine îi voi juca Ciuleandra, ca să crape de necaz! Numai să mă ajuţi şi tu. Andrei, auzi? Să nu te prefaci şi tu că n-o ştii, că eşti argeşean, ce Dumnezeu, şi argeşenii se nasc cu Ciuleandra în sânge!

    Îşi freca mâinile, fericit, în vreme ce gardianul se tot ferea şi bâlbâia împăciuitor:

    — Lăsaţi, boierule, c-o nimerim noi, numai să nu ne pripim.

    — Bine zici, Andrei! aprobă Puiu încântat. Să nu ne pripim! S-o luăm domol şi cu plan! Numai oamenii cu plan reuşesc în lume, ca şi doctorul nostru!

    Trecu în odaia lui să se schimbe. Îmbrăcându-se, fluiera şi fredona neîncetat numai arii de dans, când mai lente, când mai accelerate, iar printre ele se corecta nervos:

    “Nu-i asta, tinere!... Fals, fals, opreşte!”

    Odată îi veni să râdă de încercările lui şi-şi zise cu glas tare:

    — Puiule, eşti idiot!... Ce te-a apucat cu Ciuleandra?… Prostie! Prostie!... Astâmpără-te! Numai Ciuleandra îţi lipseşte acuma?

    Alături gardianul se aşezase domol pe pat şi asculta fră-mântările boierului şi-i era milă de el. De cum a ieşit de la doctor, a văzut că nu e bine ce e cu dânsul. Îi părea rău că într-adevăr nu ştia cântecul Ciulendrei, altfel i l-ar fi şuierat şi poate s-ar fi mulţumit.

    — Ia mai dă-o dracului de Ciuleandră! zise Puiu apărând în pervazul uşii într-un halat cafeniu cu şireturi; faţa îi era obosită, blândă şi surâzătoare.

    Leahu se sculă îndată bucuros:

    — Prea bine ziceţi, boierule. Atunci eu m-aş duce să vedem de masă până una-alta?!

    — Du-te, du-te, Andrei! vorbi Puiu linguşitor. M-a cuprins o foame de-mi vine să te mănânc şi pe tine!

    Gardianul râse voios şi plecă blagoslovindu-l.

    "Aşa! Scăpai şi de tine! murmură Puiu, respirând uşurat. De ce m-aş fi dat în spectacol înaintea unui om simplu care ar putea crede că nu sunt zdravăn la cap? Dar nici doctorului nu-i pot tolera să-şi bată joc de mine că nu sunt în stare să-mi reamintesc Ciuleandra... Nu, asta niciodată! Încă nu m-am cretinizat de tot!"

    Se retrase în camera lui şi, fluierând o melodie aproximativă, începu să facă paşi de horă, corect, măsurat, mlădiindu-se uşor din şale, cu braţele întinse parc-ar fi ţinut de mijloc o jucătoare închipuită.

    După un răstimp se dojeni blajin:

    "Nu-i aşa, domnule!"

    Încercă altă arie, cu alt ritm, cu alţi paşi. Iar fu nemulţumit şi iar schimbă. Apoi deodată, ca şi când ar fi avut o revelaţie, îşi zise:

    "Procedeul e greşit din temelie! Nu melodia importă, ci paşii, adică jocul în sine! Întâi a fost mişcarea, deci dansul, şi abia mai târziu a venit cântecul ca un sprijinitor al ritmului! Prin urmare, melodia trebuie să se adapteze mişcării, nu invers! Iată de ce nu reuşeam şi nici nu puteam ajunge vreodată la un rezultat satisfăcător!

    Porni numaidecât. Mişca picioarele şi braţele, îşi răsucea corpul şi fredona câte-o frântură de arie întâmplătoare. Continuând mereu, îşi zicea ca o încurajare:

    "Iac-aşa!... Ei vezi?... Melodia infamă, jocul bun!"

    Ritmul deveni tot mai viu. Se pleca înainte, se îndoia înapoi, picioarele îi sfârâiau, parc-ar fi avut jar subt tălpi. Sudori fierbinţi îi îmbrobonau fruntea, i se scurgeau pe tâmple şi, prin sprâncene, pe obraji. Din când în când, câte-un chiot chinuit îi ţâşnea din baierele plămânilor şi faţa i se aprindea de o bucurie imensă.

    Aşa ţinu vreun sfert de ceas până ce, zdrobit de osteneală, se prăvăli pe pat şi rămase nemişcat acolo, cu ochii închişi, respirând greu, având însă pe faţă aceeaşi încântare şi în inimă un simţământ de triumf încât buzele-i uscate bolboroseau:

    "În sfârşit, i-am găsit meşteşugul!"

    Când pe urmă sosi gardianul cu masa, Puiu, mai odihnit, dar fără să se clintească de pe pat, îl întâmpină cu o mândrie răguşită:

    — Andrei, s-a făcut!

    — Ce s-a făcut, boierule? întrebă Leahu.

    — Ciuleandra, băiete! explică Puiu. Am prins-o! Straşnic!... Ehe, credeaţi voi că n-am s-o prind şi iaca! Am să ţi-o arăt, dar nu acuma, altă dată...

    Îi era foame. Înghiţi repede câteva bucături şi apoi se culcă şi numaidecât adormi şi nici nu se mai trezi până târziu după-amiazi, când veni bătrânul Faranga, care se bucură că-l găseşte în pat, odihnindu-se. Nu-l lăsă să se scoale.

    — Stai culcat, Puiule, şi adună puteri! De altfel nici n-am să zăbovesc mult. Am trecut doar să te anunţ că am reuşit definitiv: Parchetul a admis să treci, pentru observaţie, la sanatoriul Crucea Albă al profesorului Dordea, ştii, cel care mi-a vorbit despre tine şi despre doctorul Ursu. Aprobarea s-a şi făcut pentru ziua de treisprezece martie, adică răspoimâine ca să avem timp să pregătim toate cum trebuie!

    Puiu se cutremură şi murmură pierdut deodată:

    — Treisprezece... iar treisprezece...

    Faranga se enervă:

    — Mais tu es maniaque, mon enfant!46... O ţii lanţ cu superstiţiile, bune pentru doici şi babe bolnăvicioase.

    — Tată, je te prie, je te prie beaucoup47 — zise Puiu cu glas plângător, nu vreau să mă mut la treisprezece! Mai bine nu mă mut deloc!

    Ca să nu-l contrazică, bătrânul reveni îndată împăciuitor:

    — Bine, atunci să te mutăm la paisprezece, fiindcă ţii numaidecât! De vreme ce aprobarea este pentru treisprezece, n-are nici o importanţă dacă mutarea va mai întârzia o zi!

    Puiu însă clătină din cap, trist:

    — Ba are, tată, mare importanţă, căci la treisprezece se împlineşte exact o lună de la înmormântarea Madeleinei...

    — Ei şi?! făcu Faranga puţin încurcat. Mais ce sont des enfantillages grotesques!48 Nu-ţi închipui ce rău îmi pare că te-am ascultat şi n-am făcut lucrul acesta mai demult, îndată ce am observat că doctorul de aici e inabordabil! Azi poate s-ar fi terminat tot şi ai fi început să te refaci sufleteşte!

    — Refacere sufletească! zâmbi Puiu, mai abătut. Da… refacere...

    Spre seară se plimbă îndelung, gânditor, când prin camera lui, când prin anticameră şi spuse deodată gardianului care-l privise tăcut:

    — Am chibzuit, Andrei, şi am cumpănit bine, bine de tot: nu mă mai mut deloc de-aci!... Tata îmi spuse că răspoimâine, că au şi făcut formele... Dar eu zic că tot mai bine-i aici, că m-am obişnuit acuma cu toate!

    Leahu nu ştia ce să răspundă ca să-i fie pe plac. Tăcu.

    — Tu ce crezi, Andrei? întrebă Puiu după o pauză.

    — Eu zic cum ziceţi dumneavoastră, făcu gardianul cu prudenţă. Dumneavoastră ştiţi mai bine, că sunteţi om învăţat...

    — Nu mă mut, Andrei! reluă Puiu cu îngrijorare. Te pomeneşti că acolo iar aş uita Ciuleandra şi pe urmă va trebui să-mi bat capul şi picioarele până să o nimeresc din nou!… Nu, nu, e mai bine aici!

    În ochi îi izvorâse iarăşi o lucire stranie. Îşi continuă plimbarea tot mai agitat. Peste un răstimp reveni la gardian!

    — Andrei, acum nu te las până nu-mi joci şi tu o Ciuleandră.

    — Aoleu, boierule, eu am îmbătrânit şi nu mă mai ţin picioarele! se scuză Leahu.

    — Ia să nu-mi umbli mie cu minciuni, că doar eşti voinic cât un urs!

    — Degeaba, boierule, că nu mai am multă putere, zise gardianul. Noi ne prăpădim iute, conaşule, nu ca boierii. Trai greu, muncă multă, hrană slabă.

    — Atunci, să-ţi arăt eu, băiete, cum se joacă Ciuleandra! strigă Puiu cu dispreţ.

    Se sfărâmă pe loc câteva minute, apoi se întrerupse nemulţumit:

    — Nu merge... Aici nu-mi vine... Sau am scăpat-o iar… Aidem dincolo, în camera mea, acolo trebuie să meargă!

    Acolo Puiu se porni pe joc şi jucă, vesel, transfigurat, până căzu iarăşi frânt de oboseală. Acuma însă odaia se învârtea cumplit şi toată lumea parcă se clătina. Rămase ca un mort. Gardianul se retrase în odăiţa lui şi se închină.

    XXVIII

    Internul veni, foarte grăbit, să-l poftească la domnul doctor.

    Era de dimineaţă; încă nici nu se începuse vizitele. Puiu, istovit, refuză:

    — Nu merg... M-am săturat.

    Doctorandul se înspăimântă. Cum se poate să refuze invitaţia domnului doctor? Dacă-l cheamă, probabil are să-i facă vreo comunicare importantă. În orice caz, el nu ar îndrăzni să ducă un răspuns şefului că pacientul nu vrea să asculte chemarea. Mai mult înfăţişarea speriată a internului, decât argumentele lui, convinseră pe Puiu în cele din urmă.

    Pe coridor înaintea biroului, văzu o ţărancă, cu o legătură în spinare, cu sumanul ros, cu opincile înnăclăite, cu o privire ciudată. Fără să se gândească, se opri o clipă în dreptul ei. I se părea că o cunoaşte, mai ales însă privirea ei îl intriga. Ţăranca de asemenea părea că-l cunoaşte, dar nu cuteza. Deodată Puiu o întrebă nervos:

    — De unde eşti, femeie?

    — Din Argeş, boierule, de la Vărzari, răspunse ea plângător.

    Puiu primi răspunsul ca o lovitură de bici. I se făcu lumină: trebuie să fie mama Mădălinei.

    “Ce caută aici mama ei?" îi trecu prin minte fulgerător, dar nu mai zise nimic, ci intră brusc în cabinetul doctorului. Fără să aştepte vreo întrebare, se repezi la doctorul care-l aştepta în halat, gata să pornească la vizitele de dimineaţă:

    — Doctore, doctore, cine-i femeia din coridor?

    Surprins de izbucnirea lui şi ferindu-se, doctorul îl îndemnă să se liniştească mai întâi. Iar după ce îl aşeză pe scaun, îi spuse:

    — Acuma putem vorbi!... Tocmai pentru femeia aceasta te-am poftit. E mama răposatei dumitale soţii.

    — Mama Mădălinei! strigă Puiu, sărind în picioare. Am recunoscut-o. Vasăzică, ea era!... După ochi am recunoscuto… Dar ce vrea aici?... Pe mine mă caută?

    — Domol, domol, îi zise doctorul aşezându-l iar jos, aproape cu forţa.

    Puiu, parcă ivirea acestei femei i-ar fi răscolit viaţa din temelii, se făcu palid şi îşi muşcă sângeros buzele ca să se poată stăpâni şi să asculte. Doctorul îi explică tacticos, ca niciodată, că femeia, cum fac de altfel mai toţi oamenii din Vărzari când au vreun necaz prin Bucureşti, a venit la dânsul să-i ceară un sfat. Fiindcă întâmplarea a vrut să se găsească încă aici însuşi soţul răposatei, el, doctorul, a crezut mai nimerit să le înlesnească o întrevedere, ca să se lămurească mai bine şi mai repede lucrurile. Dacă deci Puiu primeşte, va introduce imediat pe mama Mădălinei să spună ea singură ce doreşte. Puiu nu voia să vorbească cu femeia aceasta, îl îngrozea chiar numai gândul că ar putea să vorbească cu ea şi totuşi răspunse repede că da, doreşte să o asculte. Doctorul se arătă satisfăcut şi o strigă din uşă:

    — Ia vino încoace, lele, vino!

    Femeia intră sfioasă şi bănuitoare şi rămase în colţ, lângă uşă, mormăind:

    — Sărut mâna...

    Puiu o privi aprins ca şi când ar fi căutat pe Mădălina în trăsăturile ei ofilite. O clipă femeia îi întâlni ochii, dar se întoarse repede către doctorul Ursu care, revenit în mijlocul cabinetului, începuse să-i vorbească:

    — Iaca, lele, dumnealui e bărbatul Mădălinei dumitale!

    — Păi chiar aşa mi s-a părut şi mie adineaori afară, când m-a întrebat dumnealui, dar tot nu-mi venea să cred, zise ea începând încetinel şi continuând din ce în ce mai cu inimă. Tare s-a schimbat boierul de când a fost pe la noi de mi-a luat pe săraca Mădălina...

    — Lasă că şi dumneata te-ai schimbat, interveni Puiu, simţind o nevoie poruncitoare să spună ceva.

    — Apoi cum nu, boierule, că vai! mult amar m-a mâncat şi pe mine de-atunci, zise femeia clătinând grav din cap. Of, Doamne! Ş-apoi acu, peste toate, şi moartea Mădălinei. Numai sufleţelul meu de mamă ştie cât m-am perpelit când mi-au spus oamenii că mi s-a prăpădit sărmana fată şi încă de mâna boierului care mi-a luat-o de-acasă mândră şi frumoasă ca floarea cea albă...

    Sfârşi plângând şi morfolind un colţ de năframă printre buze şi peste ochii lăcrimaţi. Cei doi bărbaţi tăceau. Puiu aruncă o privire spre Ursu, dar şi-o ascunse îndată să nu-l prindă. Tăcerea ţinu un răstimp frământată de bocetul aspru şi puţin forţat al femeii care pe urmă continuă, mereu plângător:

    — Că ea sărăcuţa cât m-a rugat să n-o dau şi eu am dat-o şi n-am ascultat-o şi, de n-aş fi dat-o, azi n-ar fi în pământ draga mamii, printre străini, ca vai de ea...

    Puiu izbucni înăbuşit, nemaiputându-se stăpâni:

    — Şi ce vrei acuma, femeie? Spune repede ce vrei!

    Femeia, parcă asta ar fi aşteptat, îşi şterse lacrimile şi răspunse îndată fără urme de plâns în glas:

    — Apoi când s-a auzit la noi în sat ce-a pătimit Mădălina şi cum a fost de oropsită, oamenii m-au învăţat să vin la dvoastră care mi-aţi luat-o şi să vă cer pagube pentru că mi-aţi omorât-o... Şi de-aceea venii.

    Tăcu scurt şi se uită întâi la Ursu, pe urmă la Puiu, cu o privire în care şiretenia se îmbina cu tristeţea. Puiu stătea ca pe spini, se uita la ea neputincios, deschise gura să zică ceva, se răzgândi şi numai după o nouă tăcere spuse timid, dibuind:

    — Bine, dar Mădălina a fost luată de suflet de mătuşa mea. Mădălina nu mai era fata dumitale şi dumneata nu mai aveai nici un drept asupra ei...

    — Păi de suflet, vezi bine că de suflet, se îndârji femeia. Că doar n-am dat-o să mi-o ucideţi, că, de ştiam că vreţi s-o omorâţi, apoi nici pentru toate comorile lumii nu v-o dădeam... C-apoi aşa uşor ar veni, să iai de suflet copiii oamenilor şi pe urmă să-i strângi de gât, să le storci sufletul. Da inima mea de mamă care am făcut-o şi m-am căznit de-am crescut-o mare să nu mi se frângă când îşi vede odrasla ucisă aşa ca un pui de găină? Străinului nu-i pasă, vezi bine, dar mama tot mamă e până la moarte!

    Doctorul Ursu avu un gest involuntar de silă şi întoarse spatele, pe când Puiu, uluit şi zdrobit, se uita împrejur, parcar fi căutat un sprijin. Femeia îi simţise slăbiciunea şi torăia întruna, când cu lacrimi, când cu imputări, până ce doctorul, plictisit, interveni:

    — Destul, lele! Dumnealui are acuma alte griji mai mari şi mai grele!

    — O fi având dumnealui griji, dar pagubele mele de mamă?...

    Atunci Ursu se indignă:

    — Să-ţi fi adus aminte că eşti mamă când ai dat-o pe Mădălina, nu acuma când e moartă! Ai înţeles?... Şade urât să umbli a mai trage foloase şi din moartea Mădălinei! Uite-aşa, lele!

    Femeia se zăpăci şi bâlbâi:

    — Apoi oamenii tocmai la dumneata mă trimiseră...

    — La mine? M-ai ascultat dumneata atunci pe mine? zise Ursu roşind şi cu o emoţie nouă în voce. Şi acuma ai vrea să te învăţ eu să înşeli lumea?... Eu n-am înşelat niciodată pe nimeni, lele! Numai alţii m-au înşelat, dar eu m-am ţinut totdeauna de vorbă!

    Puiu nu mai recunoştea pe doctorul Ursu. I se părea că e alt om cel care vorbeşte, cu un suflet chinuit ca şi al lui.

    — Pentru că ai venit până aici şi ţi-ai cheltuit banii pe drumuri, urmă doctorul iarăşi mai aspru, să te duci la domnul Faranga, la tatăl dumnealui, boier mare şi bogat, şi să-l rogi să te miluiască cu ceva! Ai înţeles?... Şi dumnealui, suflet bun şi darnic, n-are să te lase să pleci cu mâna goală, măcar în amintirea şi de sufletul Mădălinei. Dar să nu te apuci cumva să vorbeşti de pagube, că acolo ai s-o păţeşti urât de tot cu asemenea neobrăzări!

    — Da, da! zise brusc şi Puiu, parcă doctorul ar fi vorbit din sufletul lui. Să se ducă la tata şi să-i spună că vreau eu să-i dea ceva, să-i dea mult, de sufletul Mădălinei! Fă-mi plăcerea asta, doctore! Ea nu merită, dar de sufletul Mădălinei să-i dea negreşit!

    Plângea fără să-şi dea seama, lacrimile i se scurgeau pe obraji, îi picurau pe piept, încet. Simţea o durere continuă în creieri, o muscă enervantă, vârându-se prin toate colţurile. Dar şedea nemişcat, parcă i-ar fi fost teamă de dureri mai crâncene care nu aşteptau decât un prilej ca să se năpustească asupra lui.

    Femeia, ruşinată, îşi şterse gura cu dosul palmei, se duse la Puiu, îi apucă mâna şi o sărută bolborosind:

    — Să trăieşti, conaşule, sărut mâna, şi să-ţi dea Dumnezeu sănătate şi alinare...

    Puiu nu răspunse nimica şi nici nu se mişcă. Pe mână îi rămase urma buzelor femeii ca o pată rece.

    Ursu o luă uşor de spate şi o duse spre uşă:

    — Aşa, vezi, lele... Acuma o să-ţi dau un om să te îndrepte acolo!... Şi să nu mai umbli cu astfel de treburi, că nu şade frumos, leliţo!

    Ieşi cu ea pe coridor.

    XXIX

    Peste câteva clipe, întorcându-se, găsi pe Puiu în aceeaşi poziţie, cu ochii tot atât de umezi privind într-un punct fix. Doctorul observă că se uită tocmai la fotografia lui din perete, deasupra biroului. Îi zise domol, parcă n-ar fi vrut să-i risipească brusc gândurile:

    — Ce oameni!... N-am mai putut, a trebuit să intervin, mă scandalizase şi pe mine...

    Glasul i se părea că vine din altă lume peste gândurile lui care vagabondau în trecut scormonind amănunte amorţite şi străduindu-se să închege din ele viaţă vie sau măcar amintiri legate. Îşi dădea seama că ar trebui să răspundă şi nu-i venea în minte nimic. Apoi deodată se cutremură ca şi când ar fi vrut să sece izvorul lacrimilor. Strânse pleoapele, ultimii stropi de apă sărată i se rostogoliră pe obraji şi ochii îi rămaseră ca spălaţi, cu lumina vie, cu privirile când fierbinţi, când rătăcitoare ca pâlpâirile unei flăcări gata să se stingă. Şi îndată gândurile se înşirară cuminţi, limpezi şi lucitoare ca nişte mărgele colorate pe o aţă subţire, iar glasul i se făcu vibrant ca după o răguşeală supărătoare:

    — Îţi mulţumesc, doctore! Ai fost atât de bun pe cât team crezut eu de rău!

    Doctorul Ursu surâse cu un gest vag.

    — Ba da! ai fost bun până şi cu mama Mădălinei! zise Puiu, adăugând apoi moale: Cât de bine vă cunoaşteţi! Ai cunoscut şi pe Mădălina, doctore, nu-i aşa?

    — Da, murmură Ursu, întunecându-se.

    — Trebuie să o fi cunoscut bine, înaintea mea, mult înainte? stărui Puiu.

    — Eram vecini şi fireşte c-am cunoscut-o de copilă, spuse doctorul cu un glas înfundat. Dar eu am fost mai mare ca ea, mult, cu vreo zece ani...

    Puiu ardea acuma. Întrebările i se îmbulzeau în minte tumultuos şi nu îndrăznea să le aştearnă toate deodată în faţa doctorului, de teamă să nu redevină cel de altădată, închis şi zgârcit ca un inchizitor. Lăsă să se prelingă câteva clipe până ce zise iar:

    — Atunci desigur ştii când am fost noi în Vărzari, cu Ciuleandra, doctore?

    — Eram student şi în vacanţă, răspunse Ursu.

    — Acuma ştiu tot, doctore, tot! strigă Puiu, pierzându-şi stăpânirea şi alergând la fotografia de lângă birou. Dumneata erai de faţă când am jucat eu Ciuleandra şi când am sărutat pe Mădălina! Erai acolo şi Mădălina se uita spre dumneata, îmi amintesc perfect. Stăteai în picioare, lângă un copac, mai la o parte, şi te uitai drept la mine, numai la mine, şi ai văzut când am sărutat-o. Atunci eram aprins şi nu mă interesa decât Ciuleandra şi Mădălina şi te-am zărit doar ca prin vis, dar acuma te văd clar, parc-ai fi fost alături de mine. Uite, aveai exact înfăţişarea din fotografia asta, de-aceea m-a obsedat fotografia de când am intrat aici întâia oară. E adevărat, doctore? Spune! Spune!

    — Adevărat, recunoscu doctorul, simplu.

    Puiu se lăsă pe scaunul de la birou, copleşit parcă de lumina crudă ce-l înconjura. Emoţia îl gâtuia. Mai avuse atâtea întrebări pregătite şi toate i se spulberaseră. Una singură îi ţâşni din inimă ca o săgeată:

    — Doctore, dumneata ai iubit pe Mădălina?

    Şi doctorul Ursu, ca şi când ar fi aşteptat-o, cu mâinile încrucişate la spate, în faţa lui, legănându-se câte puţin pe picioare, răspunse fără nici o sfială:

    — Am iubit-o mult, da... Era numai o copilă, dar am iubit-o şi ca pe o soră, şi ca pe o soţie... Pe-atunci eram însă sentimental şi aveam idealuri burgheze. Culmea fericirii o socoteam să ajung medic de plasă în judeţul meu, să iau de nevastă pe Mădălina, s-o fac cucoană, să ne iubim, să avem copii şi să trăim şaptezeci de ani. Am stat de vorbă cu ea şi m-a înţeles, deşi părea, altfel copilăroasă. M-am învoit şi cu mă-sa, cu femeia asta care a mai îndrăznit să vie la mine să-i dau o mână de ajutor ca să te şantajeze pe dumneata cu moartea Mădălinei. Din sărăcia mea am ajutat-o de multe ori şi pe ea, ca pe viitoarea mea soacră, pe femeia asta. Toate mergeau bine. Mai aveam doi ani până să ies om cu pâinea în mână. Şi deodată ai picat dumneata la Ciuleandra ceea. Am avut imediat presimţirea că are să mi se întâmple un rău mare din clipa când v-am zărit apărând în cerdacul cârciumii. Apoi, când ai intrat în horă şi te-ai prins lângă Mădălina, am înţeles că de-aici îmi va veni răul. Am încercat să lupt, să mă împotrivesc. Când au chemat-o s-o vadă boierii, n-am vrut s-o las. Mi-au luat-o oamenii cu sila. Aţi plecat, am răsuflat. Credeam că am scăpat. Totuşi a doua zi am vorbit mai mult cu Mădălina, am prins-o de mână, mâna ei fierbinte şi aspră, m-am uitat în ochii ei: “Să nu te duci, Mădălino! Să nu mă laşi singur!” Şi ea mi-a răspuns din inimă: “Nu mă duc!” Pe urmă aţi venit, eu nu eram acasă, şi aţi luat-o. N-am plâns niciodată, n-am plâns nici atunci. Cârciumarului însă i-am căutat pricină şi l-am umplut de sânge. Auzisem că el fusese mijlocitorul şi că primise un bacşiş gras de la boieri. Şi aşa s-au risipit visurile mele de fericire conjugală burgheză. Nu mai aveam de ce să râvnesc la postul de medic rural şi în schimb am ajuns aici. Numai pe Mădălina n-am putut-o şterge din inimă. Am aflat norocul ei, succesele ei în lume, şi niciodată n-am căutat să mă apropii de ea. Trăiam, nu ştiu de ce, cu iluzia că ea, în taina sufletului ei, tot numai pe mine mă iubeşte şi-mi era frică, mărturisesc, să nu mi se spulbere şi iluzia asta. Soarta m-a adus odată, împotriva voinţei mele, în faţa doamnei Faranga. I-am fost prezentat ca orice străin. A tresărit scurt, mi-a întins mâna şi mi-a spus câteva vorbe convenţionale. Atât. Dar eu eram mulţumit, căci în ochii ei, acuma îţi pot spune chiar şi dumitale, am văzut că nu mă uitase şi am înţeles că ar schimba toate bogăţiile şi succesele ei pentru circumscripţia ceea rurală pe care o visasem odinioară împreună. Am mai zărit-o pe urmă de câteva ori, totdeauna de departe, ea în limuzină elegantă, eu în vreo birjă hodorogită, căci drumurile noastre erau despărţite ca şi lumile noastre. O salutam respectuos şi-mi răspundea simplu. Eram două cunoştinţe fugare. Poate că în adâncul inimii tot mai speram într-o minune care-mi va reda odată pe Mădălina, poate că şi ea tăinuia vreo speranţă pentru mine. Într-o dimineaţă însă, acum o lună şi două zile, când am sosit la serviciu, doctorandul mă vesteşte că în noaptea trecută, după insistenţa prefectului poliţiei, a internat aici pe fiul fostului ministru Faranga care, într-o criză nervoasă, şi-a sugrumat nevasta. Nu ştiu ce mutră voi fi făcut, dar sufletul meu se răsucea ca o râmă strivită. Se sfârşise definitiv orice speranţă chiar într-o minune!

    Ursu nici nu mai căuta să se stăpânească. Glasul avea tremurări pe care zâmbetul permanent le sublinia cu o ironie cruntă. Pe Puiu fiece cuvânt îl aţâţa. Se făcuse umed de sudori. Cu ochii lipiţi pe buzele lui, sorbea însă până şi modulaţiile glasului, parc-ar fi auzit o revelaţie. Apoi deodată izbucni în extaz:

    — Eu totuşi am iubit-o mai mult, doctore! Am iubit-o atât de mult, încât am şi omorât-o!

    Doctorul îl privi cu o milă colorată de ură:

    — Ai dreptate... Ai omorât-o chiar de două ori; întâi i-ai ucis sufletul când ai luat-o şi a doua oară i-ai ucis şi trupul! Aşa e!

    Puiu, în picioare, cu ochii holbaţi, strigă:

    — Acum ştiu şi de ce am sugrumat-o, doctore! Acuma înţeleg că din pricina dumitale am omorât-o! Numai din pricina dumitale!

    — Pentru că nici nu ştiai că exist? observă Ursu batjocoritor.

    — Nu ştiam, dar te simţeam fără măcar să-mi dau seama! răspunse Puiu, triumfător. Când mă uitam în ochii ei, nu mă vedeam pe mine, dar simţeam pe cineva! Şi ochii ceia frumoşi mie nu mi-au surâs niciodată! Melancolia ei nu mă cuprindea pe mine, ci regreta pe celălalt. Sufletul ei se închidea în faţa mea oricât încerca să se prefacă. Şi atunci, când am înţeles că e ursită să-mi rămână totdeauna străină, pentru că nu mai puteam spera s-o câştig niciodată, decât să fie a altuia, mai bine am sfărâmat-o!... Vezi deci că mi-am descoperit singur motivele pe care dumneata te-ai silit atâta vreme în zadar să le lămureşti? Pentru bolile sufleteşti nu există doctor mai bun decât bolnavul însuşi!

    Încet-încet doctorul Ursu îşi recăpătase calmul său firesc. Vorbi acuma rece, aproape oficial:

    — Aşa, domnule Faranga... Deunăzi îmi slăveai farmecul hazardului. El a făcut ca într-o clipă atât de grea a vieţii dumitale să ajungi tocmai subt scutul meu medical. În preajma despărţirii îmi pot permite să-ţi spun că, fără să ştii şi fără să vrei, ai fost ucigaşul fericirii mele. Evident, n-ai nici o vină şi totuşi ai fost unealta soartei împotriva mea. O clipă am fost ispitit, numai o clipă, mi-a trecut prin gând să te fac să simţi cât mai lovit. Medicul a fost însă mai tare decât durerea. Acuma, când medicul şi-a terminat chemarea, a putut să vorbească şi omul. Referatul meu e făcut; rămâne doar să-l comunic Parchetului. Eşti tot atât de puţin răspunzător de fapta ceea cât ai fost de cea dintâi, când ai luat pe Mădălina din Vărzari!

    Puiu nu înţelegea bine cuvintele doctorului, dar se crezu dator să răspundă cu mândrie:

    — Am fost doi adversari fără să ne cunoaştem!

    Doctorul Ursu îl întrerupse mai aspru:

    — Am fost medic şi pacient. Asta e important. Restul fum. Ai suferit, s-a risipit şi n-a rămas nimic decât pacientul în faţa medicului şi medicul în faţa conştiinţei.

    Puiu ieşi clătinându-se pe picioare, ca şi când genunchii i s-ar fi înmuiat. Merse pe coridor agale, cu braţele moarte, parcă i-ar fi fost străine. Doctorul Ursu îl petrecu până afară şi se uită după el până ce dispăru.

    XXX

    Toată ziua Puiu Faranga şezu posomorât lângă fereastră, privind cum ţârâia în grădină o ploaie măruntă, sâcâitoare, cernută prin site. Îi era indiferentă şi ploaia, şi grădina, şi toată lumea. Alte vedenii i se perindau prin faţa ochilor, estompate ca nişte năluci stranii pe care nu le putea opri şi care de asemenea nu-l interesau. Câte-un gând începea să dănţuiască brusc în mintea lui; îi urmărea sinuozităţile, undulările un răstimp şi apoi îl pierdea, plictisit...

    Când veni înserarea, îşi aduse aminte ceva, se ridică, se duse până aproape de uşă şi se uită în anticameră. Gardianul, cu un ziar în mână, citea încet, silabisind în sine ca să nu tulbure liniştea boierului. Făcu un pas spre el, hotărât, şi se opri în prag, ca şi când ar fi greşit drumul. Se întoarse, ajunse iar la fereastră, văzu cum coboară întunericul şi simţi în picioare mişcări uşoare, săltăreţe, irezistibile. Zâmbi mulţumit şi îndată începu să fredoneze. Nimeri melodia dintr-o dată. Şi jocul de asemenea...

    Seara fu atât de istovit, că gardianul trebui să-i ajute să se dezbrace şi să-l urce în pat ca pe un copil. Figura îi era surâzătoare şi suptă, cu urmele sudorilor încrustate pe obraji.

    A doua zi se deşteptă greu, dar îndată ce se dădu jos din pat se simţi ca fulgul. Porni vesel prin odaie de ici-colo, aruncând în răstimpuri câte-o întrebare gardianului care, dincolo, deretica şi aranja în aşteptarea vizitei medicale şi răspundea numai în monosilabe. De altfel pe el răspunsurile nu-l interesau, căci punea întrebările doar ca, subt pavăza lor, să-şi poată construi mai în tihnă un plan gigantic care-i încolţise de curând în creieri şi de la care avea să-i vie mântuirea cea mare.

    În sfârşit, dinspre coridor, prin uşile deschise, auzi paşii doctorului. Îl cuprinse deodată un cutremur şi groaza că n-are să reuşească. Inima i se zvârcolea de moarte. Îşi încrucişă mâinile pe piept ca să-i acopere bătăile. Apoi doctorul apăru închis, sever, adulmecând în toate părţile. În anticameră, lângă uşă, gardianul încremeni în poziţie militărească. În urma doctorului acelaşi intern, lung şi antipatic, şi o soră de caritate nouă, bătrână, cu un registru în mână şi cu ochelari pe nas.

    — Ce mai nou?... Ne simţim bine? întrebă doctorul, convenţional.

    — Foarte bine, doctore, excelent! zise Puiu stăruitor şi, după o mică pauză, adăugă clipind cu înţeles: Mai ales mă simt vesel pentru că sunt aşa de uşor încât aş putea juca Ciuleandra două ore neîntrerupt şi fără să ostenesc deloc!

    Internul îşi înăbuşi un surâs în vreme ce Ursu aprobă cu interes:

    — Aşa?... Atunci nu mai ai nici o grijă?

    — Ba da, am o grijă mare, doctore! răspunse repede Puiu. Şi tocmai în privinţa asta ţineam negreşit să-ţi vorbesc.

    — Vrei să-mi spui acuma sau preferi între patru ochi? făcu medicul îngăduitor.

    — Ce patru ochi? zise el dispreţuitor. Mântuirea adevărată nu se obţine cu declaraţii între patru ochi. Numai spovedania publică spală păcatele, doctore!

    Îşi drese glasul, îşi compuse o poză teatrală şi continuă patetic:

    — Când am venit aici la dumneata, ştie lumea pentru ce, am avut nişte gânduri foarte urâte. Pot să mărturisesc acuma fără înconjur şi fără sfială, mai cu seamă că ideea pornise de la tata şi eu am acceptat-o mai mult inconştient. Venisem la dumneata, doctore, după ce săvârşisem ştii ce, să mă prefac că sunt nebun şi astfel să te înşel pe dumneata şi justiţia. Dumneata ai fost de bună-credinţă, trebuie să recunosc, şi mi-ai făcut analize şi m-ai descusut ca să… Acuma, însă, fiindcă trebuie să se sfârşească odată comedia asta greţoasă, eu nu mai vreau să perseverez pe calea înşelăciunii, domnule doctor, nu mai pot! De-aceea m-am hotărât să declar, în faţa tuturor, pe conştiinţa mea şi pe cuvânt de onoare, că nu sunt nebun şi că pentru ce am făcut doresc să ispăşesc!

    Doctorul Ursu rămase două clipe gânditor, murmurând:

    — Da... da…

    Şovăirea şi glasul lui absent întărâtară pe Puiu. Se simţi obligat să accentueze mai energic:

    — Nici o ezitare, domnule doctor! Te rog să iai notă imediat că eu nu sunt nebun!

    — Fireşte că nu eşti... negreşit, dar... zise doctorul iar împăciuitor.

    Atunci Puiu Faranga se dădu înapoi şi, cu ochi scânteietori, şopti:

    — Vasăzică, nu vrei să crezi că nu sunt nebun? Vasăzică...

    Deodată se repezi ca o fiară la gâtul doctorului, cu mâinile încleştate, răcnind:

    — Taci!... Taci!... Taci!...

    Internul şi gardianul săriră în ajutorul doctorului care de altfel apucase braţele pacientului şi-l imobilizase. Sora de caritate fugi îngrozită. În braţele gardianului acuma, Puiu gemea întruna:

    — Taci!... Taci!...

    Doctorul Ursu îşi recăpătă îndată calmul complet, se retrase în anticameră şi, îndreptându-şi gulerul şi halatul, porunci celorlalţi:

    — Daţi-i drumul şi închideţi uşa!

    Puiu fu zvârlit din pat, dar se destinse ca un resort şi se aruncă spre uşă urlând:

    — Nu sunt nebun!... Nu sunt nebun!... Nu sunt nebun!

    După câteva momente însă tăcu, parcă şi-ar fi dat seama, se duse şovăind până la fereastră, se uită în grădină şi începu să fluiere încet. Îndată simţi iar o mişcare în picioare şi murmură mulţumit:

    — Ciuleandra...

    Ursu deschise vazistas-ul uşii şi-l urmărea. Când îl văzu jucând, strânse din sprâncene, se dădu la o parte şi zise internului:

    — Telefonează dumneata numaidecât domnului Faranga din partea mea să treacă negreşit azi pe la sanatoriu la o oră când voi fi şi eu aici... Să zicem, pe la patru!

    — Foarte bine! răspunse internul însemnându-şi ordinul într-un carnet.

    XXXI

    La ora patru precis bătrânul Faranga intră în cabinetul doctorului Ursu. Avea respiraţia puţin ostenită, fiindcă se grăbise, şi se aşeză numaidecât cu un gest de scuză explicativă către doctorul care îi oferea scaunul.

    — V-am rugat să treceţi, excelenţă...

    Faranga, uitându-şi osteneala, întrerupse cu vioiciune:

    — Eram să trec chiar nepoftit, scumpe domn. Pentru că aveam să-ţi comunic o veste referitoare la soarta băiatului meu. Trebuie să ştii, doctore, acuma îmi permit să-ţi spun, că de astă singură dată când ai avut prilejul şi onoarea să mă serveşti, nu mai mult decât printr-o mică amabilitate, am dobândit impresia şi apoi convingerea că te codeai. De aceea am intervenit şi, bineînţeles, am obţinut ca fiul meu să se mute într-alt sanatoriu unde mi se va arăta, sper, ceva mai multă înţelegere şi, ca să zic aşa, simpatie. Chiar azi ar fi trebuit să-l mut, dar, fiindcă azi e treisprezece martie şi băiatul meu, în starea-i sufletească explicabilă, nu-i aşa, a prins o aversiune superstiţioasă contra acestui număr, am amânat pe mâine mutarea. Precum vezi, aveam oricum obligaţia să trec şi să-ţi comunic decizia Parchetului. Cu acest prilej îmi voi lua libertatea să-ţi amintesc, vârsta şi experienţa de viaţă mă îndreptăţesc s-o fac, că medicul nu poate să uite niciodată că, mai presus de toate, e dator să fie om!

    — Am fost de la început, excelenţă, şi am rămas până la urmă! zise Ursu cu o fluturare ironică pe buze.

    — Drept să-ţi spun, n-am prea observat! replică Faranga cu acelaşi ton.

    — Atunci nu pot decât să regret! accentuă doctorul mai apăsat. Cât despre mutarea în alt sanatoriu, cred că v-aţi ostenit zadarnic...

    — Cum? Ce vrei să zici? se ridică bătrânul, înfricoşat deodată că acest sălbatic ţine cu orice preţ să-i nenorocească băiatul cu un referat distrugător.

    — Vreau să zic, excelenţă, că fiul dumneavoastră e grav bolnav şi trebuie internat negreşit într-o casă de sănătate! spuse doctorul Ursu cu o seriozitate care nu admitea nici o îndoială.

    Bătrânul Faranga rămase năucit, neştiind dacă trebuie să se bucure ori să se întristeze. Se uită nedumerit în ochii doctorului care, observându-i perplexitatea, adăugă:

    — De acum două săptămâni credeam că sunt deplin edificat asupra cazului fiului dumneavoastră, excelenţă! Atunci am şi făcut referatul, uite-l colo, pe birou, în care conchideam la o iresponsabilitate rezultată dintr-o zdruncinare trecătoare de nervi! Am continuat observaţia mai mult pentru a putea hotărî dacă va fi nevoie de o internare provizorie, de câteva luni, în vreun sanatoriu special, sau dacă fiul dumneavoastră îşi va putea relua îndată viaţa-i normală. Ieri aş fi opinat pentru a doua eventualitate. Mi s-a părut liniştit, raţional, normal. Azi însă mi s-au răsturnat constatările, chiar şi referatul la care am muncit până să-i dau o formă...

    Palid şi zdrobit, bătrânul se ridică în picioare, murmurând:

    — Doctore, pot să-l văd?

    — Vă conduc, excelenţă! zise Ursu sprijinindu-l, căci bătrânul începuse a se clătina.

    În anticameră gardianul salută bătând din călcâie ca un recrut.

    — Ce face domnul? întrebă Ursu arătând spre odaia lui Puiu.

    — Joacă, domnule doctor, trăiţi! Doctorul deschise vazistas-ul şi pofti pe Faranga să se uite.

    Puiu, în pijamaua descheiată, cu pieptul gol, cu faţa asudată şi veselă, tropăia pe loc, fredonând sacadat o arie închipuită. După câteva minute bătrânul nu se putu stăpâni şi-l strigă pe nume. Fără a se opri din joc, Puiu întoarse capul, surâse către tatăl său si-i răspunse:

    — C'est “Ciuleandra”, vous savez?... Vous m'avez permis, n'est ce pas? C'est vous qui m'avez dit: “Vas-y!” Alors vous ne pouvez pas être fâché, papa! Et puis c'est très amusant... oui... très...49

    Bătrânul Faranga se lăsă pe marginea patului gardianului. Era cu desăvârşire prăpădit. Ochii lui plângeau singuri cu lacrimi mari ce-i înmuiau barba stufoasă şi foarte îngrijită. Lângă dânsul, doctorul Ursu căuta să-l consoleze cu termenii tehnici care sunau complicat şi nu-i spuneau nimic. Într-un târziu bătrânul întrebă:

    — Nu mai e nici o speranţă, doctore? Nici una? Doctorul Ursu ridică din umeri:

    — Minuni face numai Dumnezeu!

    De alături se auzeau paşii lui Puiu, neosteniţi, într-un ritm săltăreţ, stimulaţi de o melodie gâfâită, ca respiraţia unui bolnav de moarte.

    Note

    1. Eşti nebun? (fr.)

    2. Dar vorbeşte odată, hai, vorbeşte! Ce ai? (fr.)

    3. Ah, ce nenorocire teribilă, sărăcuţul Puiu! (fr.)

    4. Desigur, desigur, (fr.)

    5. Biata Madeleine!… Oh, sărăcuţa! (fr.)

    6. sărăcuţul (fr.)

    7. Fiţi linistită, scumpă doamnă, n-aveţi nici o grijă! Nu-i nimic!… O mică formalitate, ştiţi, în sfârşit, o nimica toată! (fr.)

    8. Oh, săracul, sărăcuţul (fr.)

    9. Curaj, copilul meu!… Fii cuminte şi… pe mâine! (fr.)

    10. Ei, copii (fr.)

    11. Mi se pare că suntem deja în întârziere, oh, Dumnezeule! (fr.)

    12. În sfârşit! (fr.)

    13. Curaj, copilul meu, curaj! (fr.)

    14. Pe curând! (fr.)

    15. Ce s-a întâmplat, Puiule?… Ei, hai să fim calmi! (fr.)

    16. Doamne, Dumnezeule! (fr.)

    17. Linişteşte-te (fr.)

    18. Acum s-a sfârşit! Ea cel puţin se odihneşte, în timp ce noi ceilalţi (fr.)

    19. Bietul, bietul Puiu, cum te-ai schimbat! (fr.)

    20. Ajunge! (fr.)

    21. săraca Madeleine (fr.)

    22. Asta îl onorează! (fr.)

    23. Asta înseamnă că este un om cu adevărat foarte sensibil! (fr.)

    24. Oh, micul meu Puiu (fr.)

    25. Şi, într-adevăr, ai dreptate (fr.)

    26. Puiu, te rog, trebuie să fii cuminte, înţelegi? (fr.)

    27. Da, da, mătuşă Tilda, trebuie să fiu foarte cuminte! (fr.)

    28. asta… e frumos, e eroic şi e superb! (fr.)

    29. Şi inima mea?… Şi lupta dureroasă pe care trebuie să o dau în toate clipele cu conştiinţa mea care mă acuză şi care îmi reproşează o crimă abominabilă? (fr.)

    30. Dar asta e deja altceva! (fr.)

    31. Eh, eh, hai! (fr.)

    32. Astea sunt glume! Farsorule, las că te ştiu eu! (fr.)

    33. Eşti bolnav, copilul meu! (fr.)

    34. E ceva ce aduce cu o tarantelă jucată în grup sau cu un dans războinic al unui trib sălbatic! (fr.)

    35. Vreau să încerc dansul ăsta, tată, ce zici? (fr.)

    36. Du-te! (fr.)

    37. Tată, am găsit ce îţi doreşti! (fr.)

    38. Este o mică minune, Poly! (fr.)

    39. Doctorul ăsta este o canalie! Înţelegi? O canalie! (fr.)

    40. Deloc, deloc! (fr.)

    41. Iată! (fr.)

    42. S-a sfârşit! (fr.)

    43. Trebuie să acţionăm, Tilda, dar fără să ne mai bazăm pe el! (fr.)

    44. Asta e, dragă Poly! Trebuie să îl salvăm, în ciuda lui! (fr.)

    45. Ei, hai, Puiule, hai! (fr.)

    46. Dar tu eşti maniac, băiete! (fr.)

    47. … te rog, te rog mult (fr.)

    48. Dar astea sunt caraghioslâcuri groteşti! (fr.)

    49. E Ciuleandra, ştii? Dumneata mi-ai dat voie, nu-i aşa? Dumneata mi-ai zis: "Du-te!" Aşa că nu poţi să fii supărat, tată! Şi-apoi e foarte amuzant… da… foarte... (fr.)




    TE-AR MAI PUTEA INTERESA

    Dimitrie Anghel: Excelsior!
    George Topîrceanu: Broasca ţestoasă
    Dimitrie Bolintineanu: Mihai în Transilvania
    Ion Luca Caragiale: Revoltă în sec
    Nicolae Volenti: Plăcerile vieții câmpenești
    Gafiţa blestemată de părinţi