Editura Global Info / Literatură

Liviu Rebreanu

Cupeul fermecat

Trecuse de mult miezul nopţii. Dintr-o broboadă de ceaţă deasă, cadranul roşu, luminos al unui ceasornic rânjea la mine parcă ar fi fost faţa arămie şi zbârcită a vreunui tovarăş de beţie. Îmi veni pofta să mă cert cu cineva şi începui a mă hărţui cu ceasornicul.

— I-ascultă, ăsta! Degeaba te mai schimonoseşti aşa! Cutele alea de pe fruntea d-tale încruntată, alea care vreau să-mi arate că sunt orele două, pentru mine sunt şmafu, ai înţeles? Je m’en jous, madam la Lune Rousse!...

Cu siguranţa instinctivă a beţivanilor de profesiune simţeam însă că picioarele n-o să mă mai slujească multă vreme, şi deci dădui să găsesc o birje, care să mă ducă acasă. Nu ştiu cam pe unde voi fi umblat, dar birje, ca-n palmă! O luai înainte şi, cu chiu, cu vai, nimerii pe o stradă bătrână, pustie şi hopuroasă.

Deodată, în mijlocul unor grozave pocnete de bice, un glas de aramă îmi vui în urechi:

— Heee! Heeep!…

Caii erau cât p-aci să mă calce, deşi mergeau numai la pas. Mă clătinai puţin pe picioare, pălăria îmi căzu jos, dar, de voie, de nevoie, mă îndreptai şi făcui semn vizitiului să oprească. Ajunsei trăsura din urmă şi tocmai vrui să urc, când, uitându-mă la vizitiu, văzui că are un guler alb şi fardat şi o pălărie tricornă, foarte caraghioasă. Dar ceea ce mă miră mai mult era că purta nişte pantaloni scurţi, care se pierdeau subt ciorapii lungi şi albi, şi nişte pantofi cu cătărămi. Îl privii mai bine, şi atunci băgai de seamă că hainele îi sunt aşa de pestriţe şi de roase, ca penele unui papagal bătrân, bătut de furtună.

Vizitiul de altmintrelea era un moşneag gârbov, cu părul ca argintul. Dumnezeu ştie ce o fi avut, dar era atât de zbârcit, că nu mai avea nici ochi, nici gură; se poate că nici nu mai vedea, nici nu mai auzea, ci bâjbâia doar aşa, în beznă.

Dar şi caii erau nişte dobitoace cum nu se mai găsesc astăzi. Poate că şi hamurile îi făceau mai stranii de cum erau aievea, oricum însă părea că sunt cel puţin de două sute de ani.

Trăsura era şi mai ciudată. Era galbenă ca o coajă de lămâie. Avea ferestre rotunde, cu sticlă concavă, aşa că nu puteai vedea înlăuntru. Roatele erau mari şi înalte, cu arcurile lungi, ca picioarele de lăcustă. Coperişul era încins cu un grilaj, ca la vechile căruţe de poştă care duceau şi bagaje. Vizitiul stătea cocoţat sus, în vârful trăsurii, iar la dreapta lui, într-o toartă de bronz, clipocea flacăra de ulei a unui felinar.

— Ce fel de vizitiu eşti d-ta? întrebai pe moşneagul de pe capră, dar el nu mă luă în seamă.

Pusei piciorul pe scara cupeului, care era, de asemenea, foarte înaltă. Atinsei clanţa. Uşa se întoarse în balamale cu un suspin înăbuşit.

Intrai.

— Pardon! zisei politicos, căci în cupeu zării pe cineva.

Dar nu primii niciun răspuns, aşa că repetai mai răspicat.

— Pardon!

Nici acuma nu-mi răspunse nimeni. Totuşi, fiind obosit mort, luai loc în trăsură.

Şi cupeul porni iarăşi în tactul cumpătat pe care îl urmează aceia cărora li-e indiferent când şi unde vor ajunge. Tovarăşul meu de drum nu-mi răspundea la întrebări şi, astfel, crezui că voi face mai bine dacă voi sta şi eu frumos şi voi tace ca peştele. Mă gâdâlea parcă voluptatea liniştei şi a vastităţii ce mă cuprinse şi mă moleşea în acest cupeu straniu. Nici vorbă, miroase puţin a putred pe dinăuntru, dar cu mirosul te obişnuiai îndată. În schimb, simţeam o adevărată beţie să mă tolănesc pe pernele moi de mătase; toate oasele, toate încheieturile simţeau că sunt înfăşurate în ceva moale şi nespus de plăcut.

Situaţia aceasta romantică, mie unuia, îmi plăcea. Stăteam într-un cupeu cu un om necunoscut şi tăcut ca moartea, şi-mi puteam închipui orice. Nu mă tulbura nimeni şi nimic. Mă neliniştea doar un sentiment de aşteptare. Sau aşa ceva. Parcă tot aşteptam să ştiu cum se vor sfârşi toate acestea. Îmi veneau în minte fel de fel de întorsături romantice pe care le citisem sau le auzisem undeva. Cupeul însă mergea mereu, parcă de nenumărate veacuri niciodată nu s-ar fi oprit…

Pe cât îmi îngăduia lumina amorţită a felinarului ce pâlpâia afară, începui a cerceta pe tovarăşul meu de drum. Prea de tot tânăr nu putea fi, căci purta nişte haine care astăzi nicăieri nu se mai poartă: o redingotă, croită pe talie, de subt care se vedea puţin vesta de brocat, pantaloni deschişi, poate chiar albi, strâmţi, încât se întindeau pe picioare, în cap un joben negru de mătase, mare şi inform, de subt care se rostogolesc pe umeri şuviţele de păr răsucite în formă de suluri. Părul poate că era cărunt, dar totuşi mai curând pare a fi blond. Figura nu i-o vedeam: dormea. Iar cupeul uruia necontenit.

Mergeam pe străzi întunecoase şi pustii. De câte ori mă uitam pe fereastră, vedeam acelaşi tablou: o stradă murdară, moartă sau poate adormită. Nicăieri ţipenie de om. Paşii ţăcăniţi ai cailor, zuruitul geamurilor cupeului şi respiraţia regulată, fără expresie, a tovarăşului meu de drum: atâta era tot zgomotul care făcea şi mai monotonă tăcerea mare ce mă apăsa.

De unde venea cupeul acesta? Unde merge? De când e pe drum? Ce scop urmăreşte? Îmi puneam mii de întrebări, dar nici la una nu puteam răspunde. Cupeul de altmintrelea mergea atât de încet, că oricând m-aş fi putut da jos fără ca cei dinlăuntru să observe. Această soluţie însă nu mă mulţumea… De ce să duc eu în spinare o taină neînţeleasă şi nedezlegată? Am rămas deci aşteptând ce va urma.

Dar n-a urmat nimic. Aceeaşi uniformitate, aceeaşi nesiguranţă, acelaşi întuneric în care de abia clipocea un opaiţ funinginit. Mă simţeam cum mă simt deseori, în vis, când ceva îmi cuprinde inima aşa că nici nu mai poate bate, parc-aş fi mort. Atunci toate întâmplările, toate amintirile, toţi oamenii se contopesc şi trec peste mine, cum trece apa, cum trec valurile.

De unde am venit? Unde merg? De când sunt pe drum? Ce scop urmăresc? Pentru ce trăiesc? Îmi puneam mii de întrebări, dar la niciuna nu puteam răspunde. Cupeul, de altmintrelea, mergea atât de încet, că oricând m-aş fi putut da jos fără ca cei dinlăuntru să observe. Nu se sinchisea de mine şi nu răspundeau la întrebările mele. Eram supărat.

— Dragă domnule doctor, zisei furios către tovarăşul meu de drum, felul d-tale de-a te purta e cât se poate de îngrozitor. Nu spui nimic, aşa că sunt nevoit să ghicesc eu singur ce se petrece cu mine. De ce nu vorbeşti? D-ta trebuie să te plimbi mai de multă vreme în hodorogitura asta învechită, şi deci poţi să ştii mai multe decât mine. Sau poate tocmai prin tăcerea d-tale vrei să zici că nici d-ta n-ai putut afla mai mult decât mine?… Vrei poate să-mi demonstrezi, prin aceasta, că aşa e şi viaţa? Că plecăm la drum, singuri nu ştim de ce; mergem, habar n-avem de ce, şi ne dăm jos, murim, fără a fi găsit răspunsul la vreuna din întrebările noastre? D-ta poate că eşti însuşi Trecutul? Trecutul, de la care nu putem învăţa nimic?…

Tovarăşul meu însă rămase mut, iar cupeul se urnea înainte mereu, nepăsător.

Poate că ăştia vreau să-şi bată joc de mine? Da? Atunci să le arăt că şi eu ştiu să fiu tot atât de nepăsător şi de tăcut ca şi dânşii. Şi, într-un sfert de oră, simţii ce repede te obişnuieşti cu tăcerea aceasta încăpăţânată, cu acest nimic mut, care sfârâie, sfârâie mereu şi fără zgomot, ca nisipul, ca lumea însăşi.

Pe cer luceau puzderie de stele mari şi luminoase, care păreau mult mai mari ca altădată. Luna părea că se uită mai prietenoasă în cupeu, ne acoperi cu un văl de dantele argintate, iar felinarul începu a; arde cu flacără mare, scrumoasă, ca un candelabru de doliu. O adevărată înmormântare, fără clopot.

— Nu, nu! strigai deodată, încă nu vreau să mor!

Deschisei larg uşa cupeului şi înghiţii lacom aerul proaspăt ce năvălea înăuntru. Încetul cu încetul, îmi revenii şi făcui o mişcare cu piciorul, ca şi când aş fi vrut să mă cotorosesc de zăbranicul cu horbote de argint. Mă opintii din răsputeri, mă sculai şi mă dădui jos din cupeu. Cupeul trecu încet şi mut până ce îl pierdui din vedere…

Eram iar în stradă şi un vânt răcoros îmi mângâia obrajii. Îmbrăţişam cu deznădejde un stâlp de felinar. Poate stâlpului acela am să-i mulţumesc că astăzi mai sunt în viaţă. Mă agăţam de dânsul ca o lipitoare, altmintrelea, poate şi acuma aş şedea colo, în cupeul galben.

Simţeam cum mi se uşurează pieptul, cum mi se umflă plămânii, cum mi se reîntoarce sângele în vine, cum încep să mi se mişte iar bulbii ochilor, cum începe să lucreze iar mintea şi pot să deosebesc, încetul cu încetul, casele dimprejur, porţile, străzile.

Mă apropiai cu băgare de seamă de vardistul care sforăia răzimat de peretele unei băcănii.

— Ce stradă-i asta? îl întrebai cu aerul unui om grăbit, dar când aflai numele străzii, rămăsei cu gura căscată, căci eram tot acolo de unde plecasem.

— Bine, dar n-ai văzut d-ta, p-aici, un cupeu, înalt, mare şi larg, ca un dric de clasa întâi?

— Cupeu galben? Dric? făcu vardistul frecându-şi ochii cu pumnii. Un cupeu galben?… Nu… Sunt de un ceas şi jumătate aici, dar n-am văzut niciun cupeu galben…

Mă privi mirat şi când mă depărtai, văzui, cu coada ochiului, că clatină din cap necrezător.

La urma urmelor, se poate ca vardistul să nu-l fi văzut. Căci, de obicei, aceia care l-au văzut şi s-au urcat într-însul călătoresc mult mai departe ca mine şi nici nu se mai întorc înapoi, aşa că nu ne pot spune: unde mergem? de unde am venit? de ce trăim? şi de ce murim?

TE-AR MAI PUTEA INTERESA