Editura Global Info / Literatură

Liviu Rebreanu

Dincolo

În miercurea aceea de iunie am fost abătut, fără niciun motiv, toată ziua. Mă deşteptasem de dimineaţă cu o nelinişte vagă în suflet şi cu un simţământ de apăsare plumburie. Pe urmă, din când în când, aveam senzaţia că o mână imaterială îmi strânge inima ca într-un cleşte, rărindu-i şi încetinindu-i palpitaţiile, până aproape să le oprească. Atunci, apoi, mă cuprindea o spaimă mare şi mi se părea că o primejdie se pregătea undeva să se năpustească asupră-mi.

Mă sileam să nu iau seama, să uit şi să mă scutur de ameninţarea stranie ce mă împresura. Încercam să vorbesc mai mult ca de obicei, să fiu vesel şi nepăsător. În zadar. Acul veninos mi se împlânta tot mai adânc în conştiinţă.

Eram profesor. Deşi împlineam treizeci şi cinci de ani, îmi păstrasem intactă pasiunea pentru meseria ce-mi alesesem. Mă socoteam, în sine-mi şi în taină, un fel de mic apostol al luminării neamului. (Au trecut numai cinci ani de-atunci, şi-mi dau seama cât de naiv eram şi cât de ridicol). Intram cu emoţie în clasă. Îmi iubeam elevii întocmai ca pe copilaşii mei proprii, unul de zece şi cellalt de opt ani… în miercurea aceea, poate întâia oară în cariera mea, am fost distrat pe catedră, plictisit, nervos. Ascultând răspunsurile elevilor — eram în epoca examinărilor finale — mintea mea căuta alte explicaţii: de unde şi ce rost să aibă tulburarea care mă hărţuieşte necontenit? Şi fiindcă nu găseam nimic, şi fiindcă spaima necunoscută mă tortura, mă răcoream bruftuluind pe bieţii şcolari, îngroziţi şi altfel de emoţiile examenului.

La prânz, acasă, am găsit o scrisoare de la tata. O clipă mâna duşmană parcă-mi sfârtică inima. În creieri simţeam cum se îmbulzea să încolţească închipuirea unei nenorociri, care totuşi nu mai avu răgaz să prindă rădăcină, căci în acelaşi timp văzui şi-mi dădui seama cât ar fi fost de absurdă. Din moment ce scrisoarea era desfăcută, însemna că nevastă-mea a citit-o şi că nu cuprindea nimic grav, altminteri nu mi-ar fi întins-o atât de simplu. Urmele spaimei însă izbucniră într-o întrebare răguşită:

— S-a întâmplat ceva?

Femeia mă privi nedumerită. I se părea ciudat că o scrisoare de la părinţii mei poate să mă uluiască. Răspunse, după o ezitare, puţin dispreţuitor:

— Nu… Ce să se fi întâmplat?

— Nu ştiu, dragă… Am întrebat aşa… Sunt şi plictisit…

Bolboroseam fără noimă. Îmi era ruşine de închipuirea neisprăvită, ca şi de întrebarea pripită. Mă apucai îndată să citesc slova bătrânească, în vreme ce nevastă-mea, în tonul ei obişnuit de cicăleală, mă copleşea cu mustrări:

— Are dreptate săracul tata să fie mâhnit!… Auzi, să nu-i scrii tu niciun rând de şase luni de zile! Un străin să fie, şi n-ar merita să te porţi aşa… Numai eu de câte ori te-am îndemnat: „Alexandre, nu e frumos să-ţi neglijezi părinţii, scrie-le şi tu măcar două vorbe, să ştie de soarta noastră”… în loc să mă asculţi, te mai şi supărai, parcă ţi-aş fi cerut cine ştie ce sacrificiu pentru mine! Şi baremi dacă ţi-ar da ghes ocupaţiile! Dar, slavă Domnului, timp ai destul…

Pe patru pagini tata îmi făcea, în altă formă, aproape aceleaşi imputări. Era preot în Prislop, pe valea Izei, în Maramureş. Cine nu cunoştea prin partea locului pe popa Hortopan? Bun slujitor al bisericei, harnic gospodar, suflet cinstit şi drept, aşa îl judeca toată lumea şi aşa era aievea. Nu l-am auzit niciodată plângându-se şi nici în scrisoarea asta nu-şi arăta direct mâhnirea. Spunea că e voinic şi sănătos, din mila lui Dumnezeu, cu toate că a intrat în al şaizeci şi cincilea an de viaţă grea şi plină de necazuri; preoteasa, însă, adică mama, a început să se tânguiască mai des, când de una, când de alta, încât n-ar fi de mirare „să ne pomenim într-o zi eu fără preoteasă, şi voi fără mamă şi bunică”. Nu i-e frică bătrânei de moarte, dar are o mare tristeţe: că tocmai feciorul ei cel mai mare şi mai scump a dat-o uitării şi n-o învredniceşte cel puţin cu o întrebare de sănătate din an în paşti…

— Încetează cu morala şi hai să ne aşezăm la masă! zisei brusc nevestei mele, care continua să-mi demonstreze cât sunt de vinovat.

Mă rodeau suficient remuşcările, nu mai era nevoie de insistenţele ei. Cum am putut ajunge în aşa hal tocmai eu, cogeamite profesorul şi educatorul tineretului? Adevărat, în general aveam un fel de repulsie fizică faţă de hârtia de scrisori albă. Cu asta îmi şi scuzam toate neatenţiile şi necuviinţele în relaţiile cu lumea mică în care mă învârteam. Dar cu părinţii?… Pare a fi devenit un loc comun că tinerii au dreptul să răspundă prin ingratitudine la dovezile de dragoste ale părinţilor. Eu însă mă revoltam şi pretindeam că fac excepţie. Frumoasă excepţie! Ea fel vor răspunde desigur şi copiii mei când vor fi mari, şi eu nu voi avea curajul de-a mă plânge nici măcar în forma blajină cum făcea acuma tata…

Oricât mă acuzau aparenţele, în realitate îmi iubeam părinţii mai mult decât alţii şi mai ales decât cei ce-şi proclamă iubirea în gura mare. În căsuţa mea bunicul Vasile şi bunicuţa Maria erau pomeniţi zilnic cu o duioşie aproape idolatră. Pentru mine tata rămânea părintele ideal, iubit şi respectat mai presus de toate. L-am iubit parcă, în anume privinţi, mai mult decât pe mama, deşi n-a fost sentimental cu noi nici când eram mici, nici pe urmă. Părea distant şi mândru, şi de fapt era un timid, iar răceala lui relativă era sfiala de a-şi manifesta sentimentele…

Abia azi sunt capabil să preţuiesc deplin virtuţile unor părinţi care au avut curajul să crească şapte copii, dintre care patru încă în viaţă. Şi totuşi, acuma bătrânii erau tot atât de singuri, ca şi când n-ar fi crescut pe nimeni. Din doi băieţi, niciunul n-a vrut să se facă preot şi urmaşul tatii la Prislop. Eu profesor la Bucureşti, cellalt avocat la Dej. Din două fete niciuna n-a vrut să rămâie acasă, să se mărite cu un „teolog” şi să devie preoteasă, să continuie pe moşioara părintească. Pe cea mai mare a luat-o un farmacist de la Zalău, pe cea mică, Florica, am luat-o eu, la mine, la Bucureşti. Mai cu seamă din pricina acesteia s-au întristat rău bătrânii. Ar fi dorit s-o aibă cel puţin pe ea mai aproape. Putea să înveţe şi la Sighet, unde începuse şi urmase şase ani. Baremi până va lua bacalaureatul… N-a fost chip. Fetiţa ţinea morţiş la capitală, pentru că apucasem a-i promite c-o iau. Voinţa ei s-a impus, fireşte.

De doi ani, adică exact de când le-am luat pe Florica, eu n-am mai fost de loc prin Maramureş. De altfel, şi sora mea numai în vacanţa mare a plecat acasă şi numai o lună a stat la Prislop. Bătrânii trăiau singuri şi se simţeau, desigur, uitaţi de toată lumea, şi în primul rând de proprii lor copiii.

— Vacanţa mare o petrecem toată la Prislop, cu bătrânii! am declarat deodată pe la sfârşitul mesei, după ce, negreşit, toată vremea vorbisem numai despre scrisoarea tatei şi despre „bieţii bunici”.

Declaraţia mea a fost primită cu mare bucurie, în special din partea copiilor, care nicăiri nu erau mai răsfăţaţi ca sub ocrotirea bunicilor. Toată după-amiaza s-au făcut planuri şi combinaţii: cu ce tren vom pleca, ce toalete să ia nevastă-mea şi Florica, dar copiii, ce program de distracţii se impune?… Participam şi eu la dezbateri, mai ales ca arbitru, când se ivea vreo divergenţă de păreri. Eram mulţumit şi aveam impresia că prin hotărârea enunţată mi-am ispăşit păcatul cu nescrisul. Neliniştea de dimineaţă parcă se mai împrăştiase ca o ceaţă nestatornică în bătaia vântului.

Pe seară, şi ca o concluzie a proiectelor discutate, nevastă-mea găsi totuşi cu cale să mă avertizeze:

— Sper că acuma cel puţin n-ai să mai tărăgăneşti, Alexandre? În orice caz, oamenii trebuie să fie anunţaţi din vreme că mergem… Suntem cinci persoane pe capul bătrânilor, şi nu e glumă…

— Lasă, frate, nu-mi bate capul, că ştiu eu mai bine ca tine ce trebuie să fac!

După ciorovăiala de rigoare, mă retrăsei în biurou să „compun” scrisoarea. Mă treceau sudori reci, chinuindu-mă. Nu eram în stare să găsesc un început care să nu mă silească a minţi şi nici a spune adevărul… Pe când îmi munceam astfel zadarnic creierii, auzii deodată din prag:

— Salve, domnule profesor Hortopan!

Era Iulian Moga, dascăl ca şi mine, având însă catedra la Sighet, în ţara noastră. Ne cunoşteam şi eram ca fraţii. Prislopean şi dânsul, băiatul notarului mi-a fost tovarăş în toate, din copilărie până la universitate. Înalt, subţirel, slăbuţ, cu părul foarte negru şi o bărbuţă de faun, cu nişte ochi foarte vii şi sfredelitori, părea o arătare mefistofelică… Făcea politică, fireşte, cu mare pasiune, ca toţi maramureşenii. Partidul său fiind la putere, s-a găsit şi pentru dânsul o vagă însărcinare de inspector, graţie căreia putea face naveta între Bucureşti şi Maramureş, având conştiinţa împăcată şi credinţa că serveşte ţara. De când era inspector şi venea prin Bucureşti, ne întâlneam iarăşi mai des. Îl invitai să rămâie la cină.

— Rămân bucuros, Alexandre, cum să nu rămân la voi! strigă Moga patetic. Dar să nu crezi că am venit pentru asta, Alexandre. Te rog!… Sosesc de la Sighet direct şi am un mesagiu pentru tine din partea părintelui Vasile. De aceea am tras de la gară glonţ în strada Toamnei, la tine!

— Ai fost prin Prislop?… Ai văzut şi pe mama?… Ia spune…

— Domol, domol!… N-am mai trecut prin Prislop cel puţin de un an, fiindcă nici nu mai am ce căuta acolo. Pe mama, ştii bine, am… mutat-o la mine, la Sighet, alte neamuri n-am…

— Asta n-ar fi un motiv să te înstrăinezi de satul natal, de locurile care…

— Romantism ieftin şi perimat, domnule profesor! făcu Moga cam teatral, cum obişnuia când credea că spune ceva important. S-a isprăvit cu satul natal şi poezia rurală! Noi vrem maşini azi, nu pământ! Suntem în secolul televiziunii, nu uita!… (Continuă cu alt glas, simplu.) M-am întâlnit la Sighet cu bătrânul tău, chiar ieri-dimineaţă. M-a întovărăşit până la gară, până a pornit trenul… Ce om admirabil, Alexandre! Ţi-e mai mare dragul să te întreţii cu dânsul! Te înviorează şi te întinereşte, zău aşa! E plin de viaţă, de sănătate, de încredere… Iacă, prietene, ăştia sunt românii adevăraţi, sănătoşi, pe care se poate clădi o ţară solidă!… Şi vioi, şi tânăr, mai tânăr ca noi, pe onoarea mea! Dacă n-ar avea puţină brumă în păr şi în barbă, aş putea jura că ţi-e frate, şi încă frate mai mic! (Schimbă iar tonul.) Totuşi, ieri am observat o urmă de amărăciune. Bătrânul e amărât din pricina ta, Alexandre! Iartă-mă că ţi-o spun fără înconjur, suntem prea vechi prieteni şi…

— Chiar adineaori am primit o scrisoare de la dânsul, murmurai jenat. Ştiu, e trist şi e singur…

— Cred că n-ar simţi aşa de multă singurătatea dacă nu s-ar adăuga impresia că e părăsit şi uitat de copii… De, asta e durerea tuturor părinţilor, iar copiii sunt egoişti şi ingraţi, toţi, fără excepţie… Mi-a cerut cu mare, mare insistenţă, până în ultimul moment, să-ţi spun, negreşit, îndată ce voi sosi la Bucureşti, că preoteasa vă doreşte mult, că e slabă şi mâhnită şi îngrijorată din pricina voastră… Vorbea numai despre preoteasa, înţelegi, Alexandre, numai despre ea… Asta m-a impresionat mai puternic!

Până la vremea cinei ne-am pierdut în evocări de amintiri, călătorie în trecut inevitabilă între prieteni din copilărie, când se întâlnesc şi au timp de cheltuit.

Printre altele, la un moment prielnic, i-am amintit şi despre neliniştea ce m-a obsedat toată ziua. S-a uitat lung la mine, a râs:

— Dacă aş fi spirit ştiinţific ca tine, ţi-aş spune că ai o depresiune nervoasă, pentru că ţi-ai încărcat stomacul, sau un dezechilibru hormonal, sau aşa ceva… în realitate, cred că n-ai nimic. Stările astea sunt mai frecvente decât îţi închipui, numai că oamenii nu le prea iau în seamă. Şi mie mi s-a întâmplat de atâtea ori să simt brusc o spaimă inexplicabilă sau o bucurie mare, tot atât de misterioasă şi nemotivată. Sunt senzaţiile cele mai preţioase, fiindcă vin dintr-o lume neexplorată încă şi care poate va rămâne pururi inexplorabilă. Degeaba, omul nu e un simplu motor, cum încercaţi să-l înfăţişaţi voi în dorinţa neroadă de a mecaniza şi nivela toată viaţa noastră. Nu, omul, dimpotrivă, e mai curând o minunată cutie fermecată. Sufletul nostru are vibraţii şi rezonanţe pe care nicio ştiinţă nu le va putea codifica şi explica şi standardiza vreodată, pe care numai inima noastră le simte şi le dezleagă în limbajul ei tainic. Sufletul comunică permanent cu cosmosul întreg, dincolo de timp şi spaţiu, dincolo de materie şi neant. Într-însul trecutul şi viitorul îşi lămuresc tainele peste viaţa şi moartea efemeră. El e trăsătura de unire între spirit şi materie, prin el suntem în legătură cu cei ce au fost şi cei ce vor veni după noi, între cei ce rămân şi cei ce pleacă, între dincoace şi dincolo, în sfârşit, între fiinţă şi nefiinţă!

Auzisem de mult că Moga a prins slăbiciune pentru multe superstiţii, că s-a pasionat pe rând după grafologie, chiromanţie, astrologie, că a fost şi spiritist înfocat într-o vreme, că, în sfârşit, credea în toate semnele, întocmai ca ultimul ţăran din Maramureş. Tocmai când perora mai patetic, l-am întrerupt cu un surâs sceptic:

— Nu ştiu cât e de interesant ce spui tu, dragă Iuliene, dar te asigur că e foarte confuz…

Nu s-a supărat. A râs. Şi pe urmă şi-a continuat expunerea, iar la masă s-a înverşunat să mă convingă întâi pe mine, apoi toată familia, inclusiv pe copii, că trăim într-o lume de umbre, că realitatea lucrurilor e inaccesibilă pentru raţiunea mecanică şi că numai intuiţia sufletului… „Filozofia” aceasta ameninţa să ne adoarmă pe toţi; a trebuit să intervin:

— Nu vezi, omule, că ne-ai ucis cu atâtea mistere?… Mai bine povesteşte ceva despre tata, cum l-ai întâlnit, ce ţi-a spus de pe acasă…

S-a executat imediat. Era foarte vorbăreţ. Şi a stat până după miezul nopţii, evocând sumedenie de lucruri despre părinţii mei, şi îndeosebi despre tata, care a fost bun prieten cu notarul cel bătrân, tatăl lui Iulian, mort cu vreo zece ani în urmă. Era un subiect care ne interesa pe toţi. Chiar şi pe copii. Ne-am antrenat, de nici n-am observat cum au trecut ceasurile.

În sfârşit, Moga se retrase, scuzându-se că a palavragit atâta, noi însă am continuat depănarea amintirilor din viaţa de toate zilele a bătrânului de la Prislop. Erau numai întâmplări şi fapte mici, fără altă însemnătate, decât că s-au petrecut acolo şi că la ele a participat tata…

— La culcare, copii! Destul! Mai povestim şi mâine! Ajunge!

Soră-mea totuşi mai spuse copiilor cum obişnuieşte bunicul să citească seara, în pat, ziarul, cu luminarea aprinsă pe mescioara de noapte şi cum regulat adoarme citind şi uită luminarea aprinsă. Târziu apoi se trezeşte de zgomotul mototolirii ziarului şi mormăie supărat cine ştie ce, se scoală, se duce cu luminarea în mină, ca o stafie, să bea apă şi, în sfârşit, se culcă de-a binelea…

Până am stins eu lumina s-a făcut ora două. M-am mai zvârcolit totuşi puţin înainte de a-mi veni somnul. Tocmai când să adorm, când eram între vis şi realitate, mi-am amintit o întâmplare de demult,. Din copilărie. Într-o noapte, m-am deşteptat brusc din somn şi am zărit lumină în uşa deschisă a camerei în care dormea tata. Am tras cu urechea şi am auzit zgomot de paşi. Nu ştiu de ce m-a cuprins o frică cumplită. În clipa aceea însă a răsunat glasul mamei din odaia de alături: „Ce-i, Vasilică? Nu dormi?” Şi îndată răspunsul tatei, puţin sugrumat, dureros: „Vai, rău mi-e!” Pe urmă a apărut în uşă, în cămaşa de noapte, cu luminarea în mână, ca o stafie… Spaima de atunci o simţeam acum ca o prăbuşire în somn…

A doua zi, după prânz, mă trântisem pe sofa să aţipesc puţin. Soneria zbârnăi deodată strident, parcă ar fi vrut înadins să-mi tulbure moleşeala. Apăru servitoarea:

— Telegramă…

Am iscălit nervos recipisa, apoi am citit:

„Vasile mort. Înmormântarea sâmbătă. Veniţi, Mama.”

Seara eram îngrămădiţi cu toţii în trenul de Maramureş. Am ajuns vineri noaptea în Prislop. Biata mama, slabă şi neputincioasă cum era, făcuse toate pregătirile pentru ceremonia din urmă. Era mai oţelită sufleteşte ca noi toţi. Sâmbătă după amiazi, precum hotărâse dânsa, s-a făcut înmormântarea, cu doisprezece preoţi, cum se cuvenea.

Abia duminecă, după ce s-a terminat tot, după ce casa noastră bătrânească şi-a reluat înfăţişarea obişnuită, am putut întreba pe mama cum şi în ce împrejurări s-a stins bătrânul.

— N-a fost bolnav de loc, ne-a povestit mama. Marţi s-a dus la Sighet la târg, să cumpere bucate şi câte altele. S-a întâlnit acolo cu Iulian al notarului şi au luat masa împreună. Miercuri iarăşi a muncit pe-acasă, ca de obicei. Dar toată vremea s-a frământat şi s-a zbuciumat de dorul vostru: că de ce nu-i scriţi nimic, că de ce v-aţi înstrăinat aşa rău… Ba într-un rând, după amiazi, mă pomenesc că-mi spune că s-a hotărât: o să plece neapărat la Bucureşti, să-şi vază nepoţii. Cine ştie ce i s-o fi abătut şi lui! Poate că moartea i se arăta şi-l zorea… Altfel, a mâncat bine ca întotdeauna şi s-a culcat aşa, pe la zece, cu jurnalul, obiceiul lui. A citit ce a citit, şi pe urmă a stins luminarea. Încă m-am şi mirat, că doar ştiţi voi cum făcea dânsul de adormea mereu cu lumina la cap, de-mi era şi groază să nu se întâmple odată să ia foc şi casa… Am aţipit şi eu. Pe la miezul nopţii, cum m-oi fi trezit nu ştiu, am văzut lumină în odaia popii. „Ce să fie?” mă gândeam. Am stat niţel şi am ascultat şi mi s-a părut că-l aud gemând. Vai de mine, zic, doar nu i-o fi venit rău popii? „Vasile, dormi?” am strigat pe urmă speriată. A ieşit din odaie cu sfeşnicul în mână, în cămaşă, după apă. „Vai! rău mi-e!” mi-a spus pe urmă, întorcându-se în odaia lui. Am sărit friptă din pat şi m-am dus după dânsul. „Ce te doare, Vasilică?” l-am întrebat. „Nu ştiu, mi-e rău, aşa”… S-a culcat, s-a învelit şi mi-a făcut semn să mă culc şi eu, să-l las să se odihnească. Lumina a rămas aprinsă pe mescioară. Nu ştiu cât o mai fi trecut, un ceas, două… M-am deşteptat năucită, fiindcă mi s-a părut prin somn că aud horcăituri din odaia lui. Am alergat; zăcea de-a curmezişul patului. A mai suflat de câteva ori. Se vede că se sculase iar, dar nu l-au mai ţinut picioarele şi s-a prăvălit înapoi…

Ascultam şi plângeam şi mă învinovăţeam, ca şi când numai din pricina mea s-ar fi întâmplat ceea ce s-a întâmplat. Şi câte zile am mai zăbovit în Prislop, am întrebat mereu pe mama despre miercurea aceea când m-a tulburat neliniştea fără motiv, când am stat de vorbă despre tata, cum poate nu mai făcusem niciodată, până târziu după miezul nopţii… În sufletul meu, însă, rămâneau întrebările la care nimeni nu mi-a mai răspuns: de ce în miercurea aceea, pe când eu eram neliniştit la Bucureşti, pe tata îl frământa aceeaşi nelinişte mare la Prislop? De ce în ceasurile când acolo, la o distanţă de o mie de kilometri, sufletul tatei se despărţea de lumea asta, noi, copiii şi nepoţii, familia întreagă îl îmbrăţişam cu gândurile şi cuvintele noastre, atât de stăruitoare, ceasuri întregi, până la ultima suflare? Poate să fie simple coincidenţe. Desigur. Dar de ce atâtea coincidenţe? De ce? Ce înseamnă coincidenţele acestea stranii? N-au ele niciun rost?… Nu înseamnă oare nimic?… Nu cumva…?

TE-AR MAI PUTEA INTERESA