Editura Global Info / Literatură

Liviu Rebreanu

Dintele

I

Într-o noapte, dăscăliţa Aglaia Bujor se trezi leoarcă de sudori, gemând şi bâiguind ca un om bolnav:

— Vai de mine şi de mine!... Oare ce-i?... Aaa...

I se părea că nu i-e bine, dar nu-şi putea da seama ce o doare. Se uită împrejur, cuprinsă de o frică neînţeleasă. În odaie stăpânea un întuneric tulbure, cenuşiu, din care deabia se desluşeau cele trei geamuri, ca nişte lespezi muruite cu leşie, şi o tăcere limpede, subţire ca pânza de păianjen, tremurată de respirările tihnite ale celor ce dormeau.

— Uf!... uuuf! suspină dăscăliţa după un răstimp de aiureală, pipăindu-şi tâmplele. Apoi bâjbâi cu mâna pe scaunul din preajma căpătâiului şi, găsind un chibrit, aprinse în pripă lumânarea. Valuri-valuri de raze sprintene se împrăştiară prin toate ungherele, în vreme ce femeia, ridicându-se în pat, îşi făcu cruce dârdâind şi începu a murmura frânturi de rugăciuni cu ochii aţintiţi la o iconiţă sfântă din perete.

Pe urmele luminii, răsăriră în casă o droaie de umbre ciudate, care se alungau, se lungeau şi scădeau, împestriţând pereţii cu chipurile lor jalnice. Tavanul, cu grinzile joase măslinii, parcă, se legăna şi el agale peste vălmăşagul de haine şi mobile încremenite care pe unde le apucase cea dintâi bătaie de aripă a nopţii. Numai cuptorul, culcat întrun colţ ca un bivol, se holba neclintit spre fereastră cu ochiul său negru ca o prevestire urâtă.

— Patru! şopti Aglaia privind la ceasornicul ce ţăcănea morocănos pe scaun. Mai este un ceas bun până la ziuă… Doamne, păzeşte-ne de toate relele!

Se închină iar, acuma împăcată, se dădu jos din pat, bău de duşcă un pahar de apă şi pe urmă vru să se culce. Îşi şterse tălpile cu palma, îşi potrivi pernele şi se întinse pe spate. În clipa aceasta însă un junghi, subţire ca un ac, o fulgeră prin falca de jos, îi zgâlţâi de câteva ori gingiile şi dinţii, şi apoi încetă numaidecât, lăsând în urmă o amorţeală grea, năbuşitoare.

Dăscăliţa Aglaia dintru-ntâi nu putuse zice nici vai. Se apucase numai cu pumnii de gură, apăsând şi strângând cu deznădejde. Dar, după ce se dezmeteci şi i se mai potoli durerea, îşi trecu mâinile peste faţă, îşi netezi părul ce i se încâlcise pe frunte şi şoşăi cu buzele uscate:

— Aaa... vai de mine! Ce-i asta? Vai de mine! Uite, afurisitul de dinte cum începe să mă chinuiască! Uite!... Tot ăsta m-a sculat şi adineaori, da, da... Vaaai de mine!...

Bolborosind mereu, scoase de sub pernă o năframă gălbuie şi-şi înfăşură fălcile, gura şi nasul.

“Ce, Doamne, o mai fi având? se gândi dăscăliţa, zgârcindu- se înfrigurată sub plapomă. O fi dintele cel de aseară, de bună seamă că numai acela trebuie să fie... Vezi, vezi! S-o fi smintit când am muşcat din cojiţa ceea uscată de pâine. Se clătina, ciolanul naibii, mai demult şi mă necăjea, dar acu îşi face de cap... de cap îşi face... Dacă m-o ţinea tot aşa, nu ştiu ce Dumnezeu să…"

Junghiul însă o arse din nou, mai prelungit, mai păgâneşte. Capul dăscăliţei începu a clocoti de durere, parcă i l-ar fi strâns în nişte benzi de fier înroşit.

— Vaaai! gemu dânsa cu doi stropi mari de lacrimi în colţul ochilor. Oare ce vrea dintele ăsta? Ce-e-e vreaaa? Aşa ceva n-am mai pomenit de când trăiesc. Un dinte blestemat să-ţi facă atâta pacoste?... Ooof!... Pesemne i-e să cază, Doamne fereşte! De, omul îmbătrâneşte şi...

Se întrerupse scurt, înspăimântată de gândul acesta.

— Încă nu, încă nu! şopti apoi îndurerată. Nu vreau să rămân ştirbă, mai bine moartea. Ş-apoi tocmai dintele din faţă! Să ai tu colo în loc de dinte un loc negru... fff! Încaltea de-ar fi o măsea, treacă-meargă, dar... Nu pot! Mai degrabă să ştiu că are să-mi bubuie capul ca o căldare de smoală aprinsă decât să rămân ştirbă de tânără…

Era de treizeci şi nouă de ani.

De-acuma însă durerea i se încuibă în fălci şi n-o mai slăbi deloc. Clocea acolo, pâlpâia şi sfârâia ca un vierme ce roade fără încetare. Junghiurile din ce în ce mai înteţite o cutremurau din creştet în tălpi, făcând-o să închidă ochii şi să-şi încleşte dinţii. Iar ea gemea, din când în când, ofta şi se lovea cu pumnii în piept mormăind:

— Vrea să mă omoare, afurisitul!... vrea să-mi scurteze zilele...

În sfârşit începu a mătăhăi prin casă cruciş şi curmeziş, ţinându-se cu mâinile de fălci şi suflând din greu, parc-ar fi purtat o povară în spate. Îşi iuţea paşii când durerea o prea cotropea, apoi iar şi-i domolea, îngândurată şi totuşi mai liniştită.

Deodată însă se opri în mijlocul odăii, încurcată, şovăind ca o nălucă. O teamă nebună îi picura în suflet, teama aceea grozavă, pe care o simţi când eşti singur şi neputincios în faţa unui duşman năprasnic. Liniştea, ce stăpânea de jur împrejur mai grea decât plumbul, îi strângea inima, îi învâltora minţile şi le rotocolea în jurul unui singur gând, care o umplea de spaimă. Simţea cum gândul acesta i se înfige şi se încolăceşte în suflet, cum i se împrăştie încet prin toate mădularele şi ea nu poate să se împotrivească, să se apere cel puţin.

Se apropie de fereastră, scuturându-se buimăcită, parcă s-ar fi deşteptat dintr-un vis urât. Şi, vroind să-şi gonească din creieri gândurile ce o chinuiau mai mult decât durerea, îşi răzemă fruntea înfierbântată de geamul uns cu o pânză de aburi albăstrii. Răceala însă o făcu să tresară. Se uită afara lung, cu ochii sticloşi şi, băgând de seamă că se crapă de ziuă, îi veni în minte slujnica. O sculă numaidecât să mulgă vacile. Fata se urni bosumflată şi se îmbrăcă, frecându-ş i ochii cu pumnii şi bodogănind ceva din care nu se înţelegea decât “dimineaţa... Dumana... lapte...”. Dăscăliţa Aglaia o privi mai întâi necăjită, apoi, clipă cu clipă, tot mai înseninată. Părea că, văzând în jurul ei o fiinţă care se mişcă şi mormăieşte, se simţea şi ea mai uşurată. Încercă să intre în vorbă cu dânsa, ca să mai uite de suferinţă şi să se îmbărbăteze. Servitoarea însă n-avea chef de taifas. Răspundea scurt, morocănos, ca toţi oamenii somnoroşi şi, luând doniţa de pe cuptor, ieşi afară, lăsând să se furişeze în odaie o dâră de aer proaspăt, care pe dăscăliţă o făcu să se înfioare.

Dar îndată ce rămase iar singură, durerea îşi arătă şi mai avan colţii, silind-o să alerge prin odaie de ici-colo ca o nebună şi să suspine neîncetat:

— Aaah... Vaaai de mine! Vai de mineeee!...

În gemătele acestea se deşteptă şi dascălul şi, văzând-o în aşa hal, o întrebă cu un glas în care era mai multă mirare decât milă:

— Ce-i cu tine, băbucă?... Ce te-ai pus să te plimbi în cap de noapte ca huhurezii?

— Mă omoară dintele, omule, mă omoară, bătu-l-ar fi Dumnezeu să-l bată! urlă dăscăliţa deodată scoasă din fire şi se trânti pe un scaun.

— Dă-mi oleacă de apă, mormăi dascălul nepăsător, adăugând apoi mai moale: Şi nu te necăji, băbucă, din pricina dintelui, că ţi-l scot eu cât baţi din palme... Ce mai şi ţii în gură vechituri hodorogite să-ţi facă zile fripte? Uite-acu ţil scot, dacă vrei, şi mai poţi să şi tragi un puişor până de dimineaţă... Haide repegior!

Dascălul era dentistul satului, vestit că scoate dinţi, măsele, dintr-o singură smucitură, fără pic de durere.

Aglaia însă se opri deodată, parc-ar fi lovit-o cineva în moalele capului, şi-i strigă cu voce aspră, dojenitoare:

— Nu ţi-e ruşine obrazului, om bătrân şi fără minte? Ai vrea să mă vezi ştirbă, ai? Bată-te mânia lui Dumnezeu, urâtule şi zevzecule!...

Bărbatul se ridică într-o rână şi se uită la dânsa o clipă foarte serios, dar apoi vorbi iar şăgalnic:

— Da ce, băbucă, te-ai supărat? Ei, hai, pupă-mă... Fuga!… Nu-nţelegi?...

— Să-ţi fie ruşine, prăpăditule, a-ţi bate joc de suferinţa oamenilor... Că tu habar n-ai ce înseamnă suferinţa! Mânânci, bei, te culci ca un dobitoc şi încolo nu te mai sinchiseşti de nimic...

— Ei, lasă, băbucă!... Ce...

Cuvântul “băbucă“, pe care dascălul îl arunca blajin, dar prea des, o ustura, ca şi când i-ar fi dat palme. I se părea că bărbatul într-adins îşi bate joc de dânsa. De ani de zile n-o mai scoate din băbucă. Ea nu se supărase până acuma, pentru că ştia că vrea s-o răsfeţe cu vorba aceasta. Azi însă o durea mai rău ca dintele... Aruncă o privire de ură şi de dispreţ dascălului, care zâmbea cu bunătate, aprinzându-şi o ţigară. Nepăsarea lui o făcea să sufere şi mai mult. Îi venea să sară la dânsul, să-l apuce de gât şi nici să nu-l lase până nu-i va smulge din minte vorba asta scârboasă, până nu-l va face să simţă şi el ce înseamnă a suferi. Dar îi era teamă de braţele osoase ale bărbatului şi de pumnii lui uscaţi. Îşi aduse îndată aminte cum a bătut-o odată de a lăsat-o aproape moartă, şi asta o făcu să-şi înăbuşe furia. Ca să nu mai fie silită să-l mai vază, se îmbrăcă la repezeală şi ieşi buzna afară.

— Ia seama, băbucă, să nu răceşti! Prea te îmbraci subţire ca o fată mare şi-i cam răcoare acuma, dimineaţa...

Dăscăliţa Aglaia îl blestemă înţepată şi coborî în curte, unde începu iar a se plimba cu paşi apăsaţi, milităreşte, căci durerea în falcă o cuprinsese din nou, şi mai vrăjmaşă ca înainte. În curând însă obosi. Picioarele i se tăiară în genunchi şi tot corpul i se moleşi de o toropeală grea, apăsătoare. Se aşeză pe laviţa de sub părul din mijlocul curţii, hotărând, în gândul ei, să nu mai crâcnească deloc, oricât ar durea-o, până ce nu vor înceta junghiurile de la sine. Se propti cu spatele de trunchiul încrestat al pomului şi, în vreme ce deasupra ei frunzele ruginite, moarte, zuruiau legănate de vânt, dânsa, cu pleoapele închise, scăldate în lacrimi de durere, asculta cum ronţăie vitele în grajd, cum vâjâie din când în când o suflare aspră prin frunzişul copacilor din grădină şi cum toate astea se amestecă într-un zgomot ciudat, monoton, ce seamănă foarte bine cu povestea unei vieţi triste.

Un strat întins de ceaţă tomnatică, murdară, învelea întreg cuprinsul. Coamele dealurilor, îngrămădite unele peste altele, păreau acoperite cu scamă pospăită. Un colţ de pădure răsărea în faţă, ca o pată mare de cerneală, sub care dormea satul ascuns într-o groapă, într-un noian de fum şi de negură, prin care se zvârcoleau câteva licăriri de lumină palidă, tremurată, gata să moară. Ici-colo coperişele caselor se ridicau negre, posomorâte, ca muşuroaiele pe un câmp troienit cu zăpadă stătută. Singură biserica de lemn, cu turnul plecat într-o parte, se înălţa mai mândră, desenându-se pe cerul leşiatic, ca un om mic la cap şi gros la trup.

Dăscăliţa Aglaia se gândi deodată că, aşa cum e priveliştea asta mohorâtă, întocmai aşa este şi viaţa ei. Un ogor înţelenit, în care n-a intrat plugul niciodată, pe care n-au crescut decât buruieni şi mărăcini, care a fost vecinic înecat într-o ceaţă tristă şi plictisitoare.

Ce viaţă-i aceasta? Şi ce rost are o astfel de viaţă?... Anii trec în goană, unul câte unul, fiecare întocmai ca şi celălalt. Nici o zi de fericire adevărată, nici măcar un ceas. Şi omul doar ar avea dreptul să ceară cel puţin un ceas de fericire de la viaţa care-l frământă cum îi place, îl aruncă unde se nimereşte şi face dintr-însul ce vrea...

Viaţa, ei nu i-a adus nimic. S-a măcinat aşa, ca o moară pustie, fără să scârţâie barem roţile... A pornit la drum frumoasă, tânără, veselă, dornică de-a se zbuciuma, de-a trăi. Sufletul ei era ahtiat după viaţă, şi totuşi a trebuit să lâncezească mereu într-o aşteptare nelămurită şi nepricepută. Zile întregi stătea visând, şi gândurile îi alergau departe, într-o lume închipuită, într-o goană nebună după ceva ce parcă nu voia deloc să sosească.

Cât ce a răsărit, a dat peste dascălul Vasile Bujor care, pe atunci, era şi el tânăr. Şi inima ei a pornit să zvâcnească şi mai puternic. Credea că de-acuma într-adevăr o să înceapă să trăiască, să i se împlinească ceea ce aştepta cu atâta patimă... Dascălul îi aducea zaharicale, o privea blând şi drăgăstos, îi vorbea cu glas moale. Ea era tânără şi doritoare de iubire. El sau altul, unul trebuia să vie şi s-o iubească. El a venit cel dintâi, el a iubit-o.

Dar în curând fu nevoită să-şi dea seama că s-a înşelat, că golul ce-l purtase în suflet o frământă tot aşa ca şi mai înainte. A trecut o săptămână, o lună şi atunci a văzut că n-a găsit ceea ce a căutat. Dascălul nu mai era blând şi drăgăstos, nui mai vorbea cu glas moale. Dascălul era om aşezat, omul tihnei. Lui îi plăcea să mănânce bine, să doarmă mult şi să stea la palavre cu ţăranii. Ce se sinchisea dânsul de visurile ei copilăreşti? Visurile sunt bune numai pentru cei ce nu iau viaţa în serios, căci ele te fac să trăieşti mai mult în gând decât aievea.

Pe dăscăliţa Aglaia însă viaţa aceasta o sugruma, o făcea să-şi blesteme uneori soarta şi să urmărească cu mai multă râvnă clipa aceea de fericire curată, care dă un preţ vieţii. Dar apoi s-a pomenit copleşită de copii. A venit unul, s-a necăjit cu dânsul, l-a ridicat; a venit al doilea, s-a necăjit şi cu acela... Anii acuma treceau mult mai repede, deşi cu aceeaşi înfăţişare şi neastâmpărând golul ce-i frământa sufletul. Nădăjduia totuşi mereu că, după ce vor creşte mari copiii, va putea să trăiască şi dânsa. Nădejdea aceasta o mângâia în toate împrejurările, îi dădea putere să se lupte cu toate neajunsurile ce i le aducea viaţa.

Şi acuma, când şi al şaptelea şi cel din urmă copil e mărişor, când în sfârşit ar putea urma şi ea să-şi trăiască viaţa cea visată totdeauna, iată că acuma...

Dăscăliţa îşi trecu mâna peste frunte, parcă ar fi vrut să-şi alunge din creieri gândurile care năvăleau s-o chinuiască întocmai ca nişte stafii nemiloase. O rană mare i se deschise în inimă, care sângera, care-i umplea toată fiinţa de o durere nedesluşită, dar cu atât mai istovitoare.

“Sărmana, sărmana mea viaţă!” se gândi ea, ştergându-şi cu poala şorţului lacrimile ce o podideau.

Se cutremură ca deşteptată dintr-un vis şi se sculă în picioare, bâlbâind încăpăţânată:

— Nu-l scot şi nu las să-l scoată nici moartă!

În gingii însă junghiurile începură a fierbe tot mai straşnic. În jurul rădăcinii dintelui părea că se învârteşte, cu o iuţeală ameţitoare, un fir de sârmă înroşită, care sapă şi arde neîncetat măduva osului. Dăscăliţa Aglaia nu mai simţea durere, ci o gâdilare grozavă, atât de grozavă, încât ajungea să-i fie plăcută. Încleştă pumnii şi şopti iar, suspinând:

— Nu... nu...

Urechile îi ţiuiau. Capul îi huruia de durere. I se părea că-i clocotesc creierii.

— Uuuff!...

Şi în vreme ce pe banca de sub păr dăscăliţa Aglaia gemea şi sâsâia, ghemuită în junghiuri năstruşnice, de după biserică soarele tomnatic îşi înălţa încetinel, greoi capul roşcovan şi se uita cu milă la dânsa, prin ceaţa ce se frământa în bătaia vântului de dimineaţă...

2

A doua zi era duminică şi dăscăliţa Aglaia se sculă veselă, împăcată. Toată durerea îi trecuse, parcă i-ar fi luat-o cineva cu mâna. Se simţea atât de bine, încât vroia să muncească orice, ca o roabă, numai să n-o apuce iar dintele. Îşi îmbrăcă copiii, bărbatul, şi-i porni pe toţi la biserică, până şi pe servitoare.

— Bravo, băbucă, bravo! Ei, vezi, aşa-mi placi şi mie… aşa! zise dascălul văzând-o mai voioasă.

— Acu nici tu nu mă mai slăbeşti din “băbucă“, parcă aş fi o hoaşcă de o sută de ani...

În geamuri băteau razele ofilite, arămii, ale începutului de toamnă. Lumina aceasta se potrivea atât de bine cu voioşia sufletului rănit al dăscăliţei, încât îi venea s-o soarbă, s-o îmbrăţişeze ca un om îndrăgostit de soare. Îşi scăldă faţa în tremurările razelor, apoi se întoarse să-şi vază de lucru.

Căuta să nu-şi mai aducă aminte de dintele care o căznise ieri toată ziua şi toată noaptea. Zadarnic, însă, căci gândurile ei, cu voie, fără voie, se învârteau mereu în jurul suferinţelor îndurate.

Odată apoi, tot cu gândul la durerea suferită, lăsă toate lucrurile baltă, se şterse pe mâini şi, repezindu-se la pat, scoase de sub pernă un ciob de oglindă rotundă, mică, cum se găsesc la bâlciuri pentru câţiva gologani. Se aşeză la masă şi se puse să-şi vază dinţii.

— Sunt cam îngălbeniţi, şopti dânsa închizând gura o clipă. I-a îngălbenit vremea...

Stătu pe gânduri un răstimp şi pe urmă adăugă:

— Şi ce frumoşi şi albi erau odată!

În sfârşit începu să-şi pipăie dintele cu pricina. Îl atinse mai întâi cu vârful degetului, ca nu cumva să-l smintească.

Nu o durea. Atunci îl prinse cu două degete şi-l mişcă cu băgare de seamă. Dintele se clătina puţin, altmintrelea însă nu se deosebea de loc de ceilalţi.

“Ai zice că-i sănătos tun”, se gândi dăscăliţa Aglaia.

Cercetându-şi dinţii aşa, cu de-amănuntul, îi veni în minte deodată un vis rău, ciudat, visul care o chinuise astă-noapte îndată ce închisese ochii. Visase anume că-i căzuse dintele şi era ştirbă; apoi părea că se uită în oglindă, ca şi acuma, şi plângea, plângea să se prăpădească...

Se gândi mult şi cu teamă la visul acesta şi se posomorî din ce în ce mai greu.

“Dintele înseamnă moarte în casă“, îşi zise dăscăliţa Aglaia, ascunzând repede oglinda.

Clătină din cap, ca şi când ar fi vrut să se împotrivească duşmanului nevăzut, iar buzele îi bâlbâiau, înfricoşate:

— Poate să fie vreo prevestire?...

Simţea parcă lămurit că se petrece o schimbare mare în sufletul ei, fără însă ca schimbarea aceasta să fie cea aşteptată de dânsa. I se părea chiar că n-ar avea decât să întinză mâna şi ar putea pipăi de-a binelea schimbarea aceasta grozavă, care o durea şi o tulbura în toată fiinţa ei. Dar încă nu se încumeta şi nu voia să pună degetul pe rană. Se agăţa cu deznădejde de gânduri de bine, încercând să înăbuşe pe cele rele, să le facă să amuţească. În acest chip, însă, încetul cu încetul, se pomeni că iar o doare dintele. Dar acuma toată durerea i se îngrămădea în suflet şi din suflet izvorau, parcă, şi boabele de lacrimi amare ce se aninau pe pleoapele ei obosite, ca roua pe frunzele florilor veştede...

Tocmai în clipele acestea de răstrişte, se nimeri să sosească de la biserică, în fuga mare, copilul cel mai mic al dăscăliţei Aglaia, un pici durduliu ca un pepene, cu obrajii îmbujoraţi de oboseală, strigând cât îl ţinea gura:

— Musafiri, măicuţă!... Vin musafiri!...

Dăscăliţa tresări speriată de ţipetele vesele ale copilului. Îl măsură o clipă din ochi cu o privire de necaz, apoi deodată se răsti la dânsul furioasă si-l goni pe uşă afară. O ură amară îi cuprinse brusc sufletul, ură împotriva tuturor celor ce i-au încătuşat visurile şi n-au lăsat-o să-şi trăiască viaţa.

— Voi sunteţi de vină! răcni aprinsă dăscăliţa Aglaia, gândindu- se la copii şi la bărbat. Mi-aţi omorât sufletul, ucigaşilor... mi-aţi strivit viaţa!...

Apoi, privirile ei căzură fără voie asupra ceasornicului, care arăta ora unsprezece, şi furia i se potoli, numaidecât, ca prin farmec. Se uită lung la limba de aramă ce se bălăbănea neobosită încoace şi încolo, ascultă tictacurile ei aspre şi şoşăi foarte domol, cu o părere mare de rău în glas:

— Cum mai trece vremea!... Ce repede trece!... Întocmai ca şi viaţa...

Şi, uitându-se la minutarele ce stăteau nemişcate şi totuşi se mişcau neîncetat, se gândi să oprească în loc ceasul, ca astfel să oprească poate şi mersul vremii. Dar când vru şă ridice mâna, auzi paşii şi râsetele dascălului şi ale copiilor, care se întorceau de la biserică. Şi zgomotele o făcură să-şi revie în fire.

— O să ne vie musafiri, băbucă! rosti dascălul intrând în casă. O să vie preoteasa cu notăreasa... Du-te de te îmbracă şi tu niţel, să nu te afle în aşa hal...

Dăscăliţa Aglaia rămase însă mută, mototolită, pe un scaun, cu obrajii strânşi în palme, pleoştită şi îndurerată ca o zi de ploaie.

— Da ce-i, băbucă? Iar te necăjeşte dintele? zise bărbatul, oprindu-se în faţa ei cu braţele încrucişate pe piept.

— Ţie ţi-e uşor să tot baţi din gură, strigă dăscăliţa amărâtă. Că tu n-ai grijă de necazuri... Ţie puţin îţi pasă de ce îndur eu. Te-ai săturat de mine, hai, găseşti altele!... Dar eu, sărmana de mine, eu? Ce fac eu? Ce s-alege din viaţa mea, din visurile mele?... Mi-aţi omorât viaţa, voi mi-aţi omorât-o, nu vă rabde pământul!...

Şi începu a plânge cu hohot, izbindu-se cu pumnii peste cap, sughiţând şi bolborosind întruna:

— Mi-aţi omorât viaţa, hoţilor, ucigaşilor!...

Văzând-o aşa, dascălul stătu trăsnit, fără să ştie ce să-i răspundă. Apoi aşeză el prin odaie, ca să poată primi musafirii cum se cuvine, deschise larg uşa, se propti în prag şi se uită nedumerit la femeie.

Dăscăliţa Aglaia nu se dezmetici decât când intrară musafirii în casă. Atunci se ridică cu ochii plânşi, se sărută întâi cu preoteasa, pe urmă cu notăreasa, şi după astea se porni din nou pe bocete. Preoteasa era o femeie mică şi groasă ca un butoi de bere, cu obrajii încrustaţi de bătrâneţe şi dogorâţi de soare, plină de pistrui pe sub ochi, cu doi dinţi afumaţi şi găunoşi în falca de jos şi unul în cea de sus. Crezând că dăscăliţa s-a certat cu bărbatul, luă pe dascăl deoparte şi începu a-l povăţui să fie mai bun şi mai blând cu femeia, că altmintrelea o să-l pedepsească Dumnezeu, că femeile sunt slabe şi simţitoare şi le prăpădeşte rău plânsul… Notăreasa, zăpăcită, îşi trase scaunul aproape de dăscăliţa Aglaia, şi, neştiind cum s-o mulcomească, începu a plânge şi dânsa, ştergându-şi ochii din când în când cu o batistă pestriţă, boţită între degete.

— Aş, aş, mormăi dascălul mirat de potopul de sfaturi cu care îi bătea capul preoteasa. Nu-i nimic, cucoană, nimica-n lume! D-ta trebui să ştii că eu sunt un bărbat de zahăr! Din pricina mea dânsa n-a avut nici atâtica supărare toată viaţa ei. De douăzeci de ani de când o cunosc, nici fă-te-ncolo nu i-am zis... Şi tocmai acuma să... Aa, să mă ierţi...

— Ei, lasă, îl întrerupse preoteasa trăgând şireată cu ochiul. Ştim şi noi prea bine cum sunt lucrurile astea... înţelegem noi...

— Dar nu vezi că mă omori cu înţelesurile d-tale? Ce-nţelegi? La urma urmelor nu poţi înţelege nimic... căci n-ai ce-nţelege. Nici eu nu înţeleg nimic... Iaca, o doare un dinte şi atâta tot... Şi nu mă lasă să i-l scot... Ce să-nţelegi d-aci?…

Preoteasa rămase o clipă buimăcită, cu buzele pungă, apoi deodată se întoarse la Aglaia:

— Scoate-l, dragă, scoate-l şi-l aruncă la gunoi! Uite, fă aşa cum am făcut şi eu şi alţii de vârsta noastră… Căscă gura şi-şi alunecă degetul cu mândrie peste gingiile goale. Eu n-am ţinut niciodată la hodorogituri, Doamne fereşte! Unu-doi, le-am dat afară. Ce naiba? Să mă mai chinuiesc şi cu d-astea, n-am eu destule necazuri pe cap?… Popa mă sfătuia că pe dincoace, că pe dincolo... să-mi pun dinţi falşi, să... Auzi tu? Dinţi falşi! Dar nu l-aş fi ascultat să-mi fi dat aur! Şi-mi pare bine că nu l-am ascultat... bine, zău. Adică ce? Să mă fac de râs... I-auzi, pentru un dinte să rabzi tu atâta şi să plângi şi să te omori? Aaaa...

Bătu în palme de mirare, strânse din ochi şi deschise gura, parcă, într-adins, ar fi vrut să se mândrească cu cei trei dinţi înnegriţi, care răsăreau din gingiile lucii ca nişte pociumbi putrezi pe o cărare cleioasă.

Notăreasa, tânără şi frumoasă ca o păpuşă din fereastră, cu ochi mari, albaştri ca peruzeaua, cu părul galben şi moale ca mătasa, se zgribuli de groază auzind cuvintele preotesei şi clătină din cap, ca şi când nu i-ar fi putut intra în minte cum e în stare cineva să-şi scoată dinţii şi să rămâie ştirb pentru totdeauna!

— Da, draga mea, uite, aşa-i cum îţi spun... Tu ce zici, Elenuţo? urmă preoteasa întorcându-se brusc spre notăreasă, pe care întrebarea o tulbură atât de mult, încât nu putu rosti nici o vorbă. Pe urmă însă, îmbărbătându-se, spuse şi ea cu glas tare şi zâmbind, ca să i se vază bine dinţii albi ca zăpada:

— Mai bine să mor decât să rămân ştirbă!...

Şi făcu un gest larg cu mâna, în vreme ce preoteasa guralivă începu iar a torăi:

— Tac-pac... mai bine să mor!... Aşa sunteţi voi, cele tinere: frumuseţe-ncoace, frumuseţe-ncolo... Dar, la urma urmelor, ce faci cu frumuseţea? Spune, ce faci?... Se trece, dragă, se duce cum se duce apa la vale... Să ai ce băga-n gură şi cu ce să-ţi înveleşti goliciunea, asta-i asta. Încolo, toate sunt mofturi şi copilării. Toate le uiţi, mai târziu, când ai dat faţă cu viaţa, când te-ai izbit de dânsa şi când, mai ales, te-ai luptat cu dânsa. Ce frumuseţe?... Eu ştiu bine, bine de tot, că am păţit, of, Doamne, ce n-am păţit? Am fost şi frumoasă, şi drăguţă, şi şireată, tot ce vrei... Şi toate au trecut. Mi-au mai rămas, uite, ştirbiturile astea şi trăiesc totuşi, poate chiar mai bine ca pe-atunci... Acu noi nu mai umblăm cu frumuseţe şi cu mofturi. Punga porunceşte... buzunarul porunceşte… Când îmbătrâneşte omul, cum am îmbătrânit noi cu Aglaia, nu-mi mai arde de nebunii. Atunci îi pare bine că trăieşte...

Dăscăliţa Aglaia îşi înăbuşise lacrimile şi asculta în neştire vorbele preotesei. Se uita curioasă la gura aceea largă, la buzele lătăreţe care se mişcau repede şi fără nici o noimă şi în colţul cărora se bolboceau în răstimpuri buburuze de spumă alburie, la limba care se ivea uneori printre gingiile umede. I se părea că e pe altă lume, într-o lume ciudată, unde nu se vede altceva decât cei trei dinţi găunoşi ai preotesei şi obrajii rumeni, sănătoşi, ai notăresei, unde nu se aude altceva decât vocea hodorogită a preotesei... Şi se simţea atât de singură şi de nenorocită, cum nu s-a mai simţit niciodată...

3

După-amiazi durerea se făcu stăpână deplină pe dânsa. Avea friguri şi i se părea că o mână rece, aspră, îi netezeşte fără încetare şira spinării, strecurându-i fiori în carne, în oase, în suflet. Iar mâna aceasta părea că e mâna preotesei care-i spunea mereu:

“Să ai ce băga în gură şi cu ce să-ţi înveleşti goliciunea… Încolo, toate sunt mofturi şi copilării. Toate, toate! Până şi frumuseţea, până şi tinereţea…”

Se trânti, îmbrăcată cum era, pe pat, închise ochii, îşi împreună mâinile pe piept şi aşteptă aşa, singură nu ştia ce. Prin creieri îi roiau sumedenie de gânduri, îşi închipuia fel de fel de lucruri, care de care mai ciudate, mai năprasnice. Se gândea când la copiii care de când o doare pe ea dintele de-abia mai îndrăznesc să se mişte prin casă, când la dascălul care o necăjeşte întruna să-i scoată dintele şi n-o slăbeşte deloc din “băbucă“. Apoi îşi aduse aminte iar cum un ţăran lung, sfrijit şi spân, venise odată cu falcile legate, încovoiat de durere, să-i scoată o măsea şi cum dascălul, în loc de cea vătămată, îi smulse una teafără. Ea atunci a crezut că ţăranul are să se ducă acasă şi să moară, şi s-a minunat mult văzându-l a doua zi că umbla ţanţoş şi fluierând pe uliţă.

“Nu mai mor nici oamenii aşa, tam-nisam”, îşi zise dăscăliţa Aglaia în gând.

Aceasta însă o făcu să-şi amintească şi de nevasta unui învăţător din Vărarea, care se prăpădise mai deunăzi şi de care lumea spunea c-ar fi murit din pricina unui dinte beteag.

— Când ţi-e scris să te duci, trebuie să te duci, de vrei, de nu vrei, bolborosi dăscăliţa fără să se mişte. Şi mai bine să te duci iute, dintr-o dată, decât să te munceşti cu durerile şi cu suferinţele...

Începu a se gândi mai înadins la moarte, căutând să-şi închipuie cum ar fi dacă ar muri ea acuma, acuma, în clipa aceasta. Se minuna şi ea că gândul morţii nu o înspăimântă, ci dimpotrivă îi face o plăcere stranie, cum n-a mai avut niciodată în viaţa ei. Se vedea parcă întinsă pe un catafalc alb, albă şi ea ca peretele, frumoasă şi nemânjită de străşnicia vremii. În jurul ei, copiii îngenuncheau cu ochii roşiţi de lacrimi, cu buzele învineţite, iar la picioare, dascălul o privea nedumerit, ca totdeauna, şi clătina din cap a jale. Auzea plânsorile înăbuşite, întrerupte de sughiţuri, cuvintele de durere care fâşâiau prin aerul îmbâcsit al odăii şi îi părea rău că a murit...

Apoi se gândi la zilele de mâine, când ea nu va mai fi în lumea aceasta. Şi parcă vedea că lumea nu s-a schimbat deloc, cu toate că ea lipseşte dintr-însa. În odaie pluteşte acelaşi miros necăcios de sfarog şi de varză acră, numai cât ea nu-l mai poate mirosi. Casa, grădina, satul, câmpurile, toate au rămas la locul lor, oamenii îşi văd de treburi, ca şi când nu s-ar fi întâmplat nimic, ca şi când n-ar lipsi nimeni. Şi din ea n-a mai rămas decât o mână de cenuşă care, încetul cu încetul, se face una cu pământul...

Închipuirile acestea o îngroziră. Adică cum? Lumea să rămâie tot lume şi când ea n-o mai fi? Şi de ce să nu mai fie şi dânsa? De ce să moară numai ea singură şi lumea să trăiască înainte, să treacă peste ea ca peste un vierme strivit în picioare? Pentru ce să mai fie lumea lume când ea n-o să se mai poată bucura de dânsa, când numai alţii o să trăiască într-însa?

Şi deodată îi veni o poftă nebună de viaţă... Vroia să trăiască... Oricum, numai să nu lipsească din lume, dintre oameni. Nu-i mai păsa dacă va rămânea şi ştirbă ca preoteasa, dacă nu va avea decât ce să bage-n gură şi cu ce să-şi ascundă goliciunea, chiar dacă nu va avea nimic, numai să trăiască, să simtă că e în viaţă.

Se ridică repede din pat şi începu a pipăi toate lucrurile din casă, ca şi când ar fi vrut să se încredinţeze că într-adevăr trăieşte, că n-a murit. Mirosul odăii, care altădată o năbuşea şi o supăra, acuma i se părea dulce ca un parfum. Copacii desfrunziţi, dealurile negre, cerul mohorât, toate păreau că zâmbesc. Pretutindeni vedea şi simţea viaţa care e bună, oricât de rea ar fi, pentru că trebuie să fie.

În sufletul ei se sălăşlui o bucurie mare, mută, bucuria aceea pe care o simţi după o lovitură grozavă, bucuria vieţii. Acuma nici durerea nu i se părea atât de ameţitoare. Durerea nu mai era pentru dânsa decât un semn mai mult că trăieşte. Trebuia s-o îndure cu resemnarea cu care eşti nevoit să primeşti tot ce îţi dăruieşte viaţa...

— Ei, băbucă, ţi-e mai bine? o întrebă dascălul văzând-o atât de schimbată.

— Mai binişor... Acu, parcă, nu mai mă chinuieşte aşa, rosti Aglaia domol şi apoi adăugă deodată: Şi zici că ar fi bine să-l scot, ai?

— Fireşte că bine, nevestico, răspunse dascălul, din ce în ce mai mirat. Ai scăpa de un ciolan care nu mai face două parale...

— Atunci, vino de mi-l scoate!... Vrei?

— Foarte bine! Foarte bine! Dar să nu ţipi dacă te-o durea...

— Aş, ce durere... Sunt deprinsă cu suferinţa.

Alergă ea însăşi să caute cleştele rece şi cam ruginit cu care dascălul scotea dinţii bolnavi ai sătenilor. Simţea o plăcere la gândul că va suferi, căci şi suferinţa înseamnă viaţă. Numai inima îi mai slăbi puţin când îşi închipui că peste câteva clipe are să fie ştirbă şi bătrână.

“Hai, hai”, se grăbi dăscăliţa Aglaia, ieşind în cerdac şi aşteptând pe bărbatul său cu gura deschisă şi cu ochii închişi strâns.

— Ţine-te bine! porunci dascălul, potrivindu-i cleştele pe dintele pricinos.

Dăscăliţa Aglaia se apucă cu amândouă mâinile de parmaclâcul cerdacului. Simţi cum fierul rece îi atinge gingiile, apoi o smucitură şi un pârâit scurt, parcă i-ar fi înfipt un cuţit în gât. Pe urmă gura i se umplu de sânge cald.

— Bravo, nevestico! Ai scăpat, strigă dascălul mândru şi voios, învârtind cleştele cu dintele prins în vârf.

Aglaia mormăi ceva cu buzele încleştate şi apucă repede paharul cu apă. Apoi, după ce îşi opri sângele şi i se închegă rana, cercetă cu de-amănuntul rădăcina dintelui, pe care mai atârnau câteva firicele de sânge înnegrit şi fărămituri de carne vie trandafirie...

Într-un târziu, când casa se linişti, dăscăliţa Aglaia luă iar oglinda de sub pernă şi se privi într-însa lung, cuprinsă de amărăciune. Locul dintelui se holba la dânsa negru, ca gura unui mormânt, lămurindu-i lucrurile pe care până acuma nu vroise înadins să şi le lămurească. Acuma, poate pentru întâia oară, băgă de seamă că în jurul ochilor i se urzise o ţesătură de cute mărunte, subţiri ca pânza păianjenului, că ochii ei cei mari şi negri ca tăciunele îşi pierduseră văpăile de altădată, că pe la tâmple, pe lângă urechi, printre şuviţele de păr castaniu, se amestecau multe fire albe şi urâte.

— Cum am îmbătrânit! oftă dăscăliţa Aglaia, înăbuşindu-şi anevoie lacrimile.

Simţea desluşit că i se desprinde ceva din suflet şi se duce, o părăseşte pentru totdeauna, şi că despărţirea aceasta o doare şi o înfurie. Apucă iute oglinda şi o trânti de pământ. Sticla se sparse în mii de bucăţi, care se împrăştiară prin toată casa, privind-o de pretutindeni ca nişte ochi vrăjmaşi, furioşi.

Dăscăliţa Aglaia se zgudui de mai multe ori, ca şi când ar fi fost cuprinsă de un frig grozav, apoi deodată simţi că lacrimi îi udă obrajii, că buzele îi tremură şoptind:

— Bătrână, oricum, dar cel puţin trăiesc!...

Întunericul nopţii o învălui în doliu. În casă se zvârcolea o linişte adâncă şi un suflet amărât. În aer sfârâia, se măcina vremea…

1910

TE-AR MAI PUTEA INTERESA