Editura Global Info / Literatură

Liviu Rebreanu

Familia misterioasă

Până mai dăunăzi am fost vecin cu o familie foarte misterioasă, de care nu mă despărţea decât un perete subţire ca hârtia; săptămâni, luni de-a rândul, nu făceau mai mare zgomot ca un şoarece care zuruie printre petice de hârtie aruncată. Niciun cuvânt mai răspicat, nici uruit de vase sau de mobile, nici măcar baterea în perete a unui cui nu tulbura liniştea, îngrozitoare parcă, ce stăpânea dincolo. Uneori părea că toată familia ar fi murit şi că în mijlocul pereţilor goi nu mai trăieşte decât veşnica tăcere, veşnicul gol…

Când şi când, totuşi întâlneam pe câte cineva din familie. Erau nişte oameni modeşti, fricoşi, nu îndrăzneau să te privească în ochi şi se lipeau de perete, să facă drum, când treceai pe lângă dânşii. Învederau neputinţa, neştiinţa de a trăi, tulburarea copilărească ce o simt toţi cei care stau fără dinţi şi fără gheare faţă-n faţă cu lupta năprasnică a vieţii.

Cu cât vedeam mai mult pe oamenii aceştia, cu atât mi se furişa mai adânc în suflet compătimirea şi curiozitatea. Vecinătatea lor mă făcea sentimental şi nervos. Am ajuns să-mi fac uneori imputări că nu aud prin zid plânsorile lor mute, că nu mă duc la dânşii chiar nepoftit, că nu-i ajut pe oamenii aceştia, care nu îndrăznesc şi nu ştiu să ceară şi să se înghesuiască.

În casă, slugile, proprietarul, chiriaşii, toţi făceau mare haz de mizeria familiei. Chiria n-o puteau plăti decât în rate săptămânale, şi chiar aşa mergea greu şi neregulat. La băcănie au cumpărat pe datorie pâinea, într-o bună zi băcanul le-a tăiat scurt creditul. Acuma nu mai mâncau decât pâine şi dovleac, căci brutarul din colţ, un om bun la inimă, le-a deschis cont nemărginit pentru pâine şi dovleac. Aşa trăiau, şi toată casa îi ştia şi-i batjocorea.

Într-un târziu, am înţeles ce însemnează zgomotul de şoarece care se auzea din vecini uneori, când era linişte desăvârşită. Tuşea bărbatul. Tuşea încet, timid, discret, ca o cucoană foarte fină, şi parcă vedeam mâna străvezie, ca de pergament, cum o ţine la gură. Niciodată nu pomenisem un ofticos atât de pudic, atât de răbdător. Şi, desigur, tot el împrăştia în casă acea atmosferă atonă, a cărei tristeţă parcă se strecura prin perete până la mine.

Odată, pe scară, am întâlnit o fetiţă blândă, fricoasă, sfioasă. Doar m-am uitat la ea, şi am ghicit că e din familia cea misterioasă şi tristă. Cu iuţeală, fericit, am băgat mâna în buzunar, am scos un franc şi i l-am dat: „Cumpără-ţi bomboane!”

Fetiţa roşi, dar în clipa următoare ochii i se aprinseră şi se aţintiră la banul de argint, pe care îl strânse pătimaş între degete. Uită să mulţumească şi alergă în goană înapoi, acasă.

Scena aceasta m-a cutremurat până-n adâncul sufletului. M-am hotărât ca îndată ce o să mai văd pe fetiţă să-i dau un napoleon. Am şi învelit napoleonul într-un petic de hârtie şi l-am pus într-o despărţitură deosebită a pungii.

Napoleonul îşi are însă şi el povestea lui tragicomică. Nici eu nu sunt bogat; o dată chiar am fost în aşa strâmtoare, că numai napoleonul acesta m-a scăpat dintr-o situaţie foarte penibilă, parcă înadins ar fi vrut să-mi răsplătească buna intenţie, ca în basme.

Astfel, când am mai întâlnit fetiţa, nu mai aveam napoleonul. Dar, de altmintrelea, fetiţa a trecut aşa de repede pe lângă mine, că nu i-am putut oferi nici măcar o piesă mai mică. Pe urmă parcă ar fi înghiţit-o pământul: n-am mai văzut-o. Mi-am închipuit că părinţii au dat-o cuiva de suflet, ca să nu le îngreuieze şi mai mult sarcina vieţii…

Nu înţeleg nici astăzi cum atâta mizerie n-a putut să înduioşeze pe ceilalţi chiriaşi. Dar familia aceasta, ce-i drept, avea o trăsătură de nobleţe, de mândrie, care nu te lăsa să te apropii. Sufereau mult, şi de aceea nu puteau face mutră de cerşetori, fără de care însă nu poţi înmuia oamenii. Femeia, care îşi pierdea toate clipele îngrijind pe bărbatul bolnav, chiar în zilele de cea mai neagră mizerie, ieşea îmbrăcată bine şi curat, trecea puţin semeaţă pe sub ferestrele vecinilor şi nu saluta pe nimeni. Iar vecinii nu credeau că în rochie curată, cu obrajii fragezi, zâmbitori, cineva se poate târî prin toate iadurile foamei…

Într-o zi apoi a dispărut şi femeia. Chiriaşii au luat act cu satisfacţie, căci toţi spuseseră de mult că femeia asta mândră şi luxoasă nu va putea îndura mult mizeria. Eu însă eram convins că dispariţia femeii trebuie să aibă o pricină grozavă. Simţeam că e o crimă că n-am intervenit până atunci. Am trimis deci prin poştă, pe adresa bărbatului, o sumă mai mare, scriind că i-o ofer împrumut. A treia zi am primit mandatul şi banii: „Adresantul a murit”.

„Cum a murit? Când a murit? Cum se poate să nu ştie nimeni nimic? Proprietarul spunea bâlbâind că într-o dimineaţă au venit câţiva oameni şi l-au dus, dar că atunci de-abia mai sufla. Unde l-au dus? Nu se ştie. Trebuia să se mute de Sf. Dumitru, să facă loc chiriaşului cel nou, care luase casa şi chiar începuse a o tapeta din nou.

Chiriaş gălăgios, pretenţios, care ştie să trăiască. Lada mea cu gunoi, care alunecase puţin sub fereastra lui, o trânti aşa, că tot gunoiul mi se răsturnă în uşă.

TE-AR MAI PUTEA INTERESA